Al. Florin Țene - (1) Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului !

Al. Florin ŢENE: ÎN ANUL CENTENARULUI - Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari care şi acum promovează „operele” scriitorilor ce au scris în spiritul realismului socialist. (1)

 Din „Litera13”

https://www.litera13.ro/2018/08/alflorin-tene-in-anul-centenarului.html

Al.Florin ŢENE

Un pericol pentru educaţia tinerilor

 În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât democraţia promovată de politic.

Însăşi cuvântul grec demoskratos însemnând: demos “ popor“ şi kratos ” putere “, ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, participarea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

 Aspiraţiile poporului român spre democraţie a existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “, şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano – Carpato - Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii ca o fierbere ”în greutăţi şi netocmele“ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.
În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N. Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brânoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la firave elemente democratice şi sociale.

În acea perioadă Isaac Newton publica “ Principiile matematice ale filozofiei naturale“( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin reprezentanţii Școala Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost:”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf.Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie”Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic

În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh. Asachi , la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar:”Curierul de ambe sexe”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ”Alăuta Românească“( 1837).

În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov,”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “Foaie pentru minte, inimă şi literatură “.În acelaşi ritm cu transformările economico - sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătrunzând în mase.

În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N. Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă -“Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară“. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele”Poporul Suveran “ şi “Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică “Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

“Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu - Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice, cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr. Alexandrescu, M. Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D. Bolintineanu, Cezar Bolliac,Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M. Eminescu, etc.

Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac (1799-1855) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii:”Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky ( 1842-1891 ) dramaturg care prin piesele “Proletarii “ şi “Mizerie cu zorzoane “, evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

*

Există în concepţia unor critici şi istorici literari, contemporani cu autorii care au promovat prin operele lor realismul socialist, că nu este necesar să excludem nici un autor din Istoria Literaturii. Au dreptate, dar, nu ca scriitori de prima mărime. Ei trebuie puşi la capitolul “Şi alţii “.Sau etichetaţi, precum au procedat francezii cu scriitorii care au colaborat cu naziştii.“Colaboratori cu regimul comunist “, frază ce trebuie să fie pusă pe fiecare copertă a cărţilor semnate de Mihai Sadoveanu, Maria Banuş, Nina Casian, Veronica Porumbacu, Emil M. Galan, M.Beniuc, Zaharia Stancu, Petru Dumitriu, Ion Lăncrăjan, C. Cubleşan, Ion Mureşan, D. R. Popescu, N. Breban, Miron Radu Paraschivescu, A. Buzura, Dan Deşliu, Victor Felea, Dumitru Micu, Lucia Demetrius, Sorin Toma, Petre Solomon, Ov. S. Crohmălniceanu, Mircea Popa, C. Zărnescu, Aurel Rău, Vasile Sălăjan, Anghel Dumbrăveanu, Radu Cârneci, Adrian Popescu, Gh. Tomozei, Toma Biolan, Ion Popa Argeşanu, Al. Jebeleanu, Eugen Jebeleanu, Geo Borza, Adrian Păunescu, Eugen Uricariu, fost secretar de partid la Filiala Cluj a USR, Ion Maxim Danciu etc. Aşa cum au fost condamnaţi colaboratorii lui Goebbels care au susţinut propaganda nazistă, măcar moral să-i condamnăm pe cei care au făcut propagandă realismului socialist şi regimului comunist-criminal. Fără această curăţire, în spiritul Punctului 8 de la Timişoara, vom băltii cum am făcut-o până acum. Îi întreb pe aceştia; când au fost sinceri, atunci cănt erau menestrelii pcr-ului sau acum când încearcă să ne dea lecţii de democraţie?

Scriitorul și criticul literar Octavian Soviany susține, pe Facebook, că unicul scriitor român care s-a opus cu adevărat dictaturii comuniste a fost Paul Goma, motiv pentru care breasla îl consideră un paria până și în ziua de astăzi. De asemenea, invocând ”lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român”, Soviany publică lista celor mai cunoscuți scriitori mioritici care au colaborat cu Securitatea

Unii sufereau la pușcărie, alții slugi la Securitate

”Apropo de victimele şi de profitorii comunismului: dacă aruncăm o privire către brava noastră scriitorime observăm că în timp ce un număr oarecare de scriitori (nu foarte mulţi, prin raportare la ceilalţi) sufereau în puşcăriile regimului, alţii (mult mai numeroşi) serveau cu credinţă partidul şi se bucurau de mari privilegii (Un exemplu – şi nu e cel mai spectaculos! -: drepturile de autor erau fabuloase în comparaţie cu câştigul mediu al unui profesor sau medic.). Câteva nume dintre cele mai sonore: Sadoveanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, G. Călinescu, Arghezi, Demostene Botez, Victor Eftimiu, M. Ralea, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Geo Bogza. Zaharia Stancu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Maria Banuş, Marin Preda, Petru Dumitriu, Laurenţiu Fulga, Nina Cassian etc – ca să mă refer doar la cei care îşi câştigaseră o oarecare notorietate înainte de 1948 – an în care controlul partidului asupra producţiei literare devine total prin naţionalizarea editurilor.

Recrutarea deținuților-scriitori

După 1964 (când sunt eliberaţi majoritatea deţinuţilor politici) încep să fie „recuperaţi” foştii deţinuţi-scriitori: Ion Caraion (turnător dovedit!). Al. Paleologu (turnător autodenunţat!), Nicolae Balotă (turnător dovedit!), St. Aug. Doinaş (turnător dovedit!), C. Noica (ale cărei teoretizări despre rostirea românească a fiinţei se potriveau de minune cu politica naţionalistă a lui Ceauşescu), Edgar Papu (autorul teoriei naţionaliste a protocronismului) etc.

Paul Goma – singurul scriitor român care s-a opus comunismului

Asta spune mult despre caracterul sau lipsa de caracter a scriitorului/intelectualului român. Iar dacă facem o comparaţie cu alte ţări comuniste, unde a existat o opoziţie reală la comunism din partea scriitorimii (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, URSS) putem trage nişte concluzii nu prea măgulitoare şi despre ADN-ul românesc. Şi e semnificativ că singurul scriitor român care s-a opus cu adevărat comunismului, Paul Goma, este privit până şi astăzi ca un paria de către distinsa noastră beaslă scriitoricească”, scrie Octavian Soviany.

Unii dintre aceştia au lucrat în structurile de presă literară , culturală şi de partid, sau în instituţiile de specialitate, în redacţiile ziarelor şi revistelor literare şi de cultură, edituri, Consilii la diferite niveluri, C.C şi C.C.U.T.C, contribuind ca activişti la promovarea unei ideologii criminale. Iar operele lor, aşa cum mai scriam în alt articol, sunt scrise în spiritul realismului socialist. Unii, chiar, au colaborat cu securitatea, aşa cum ne-a informat CNSAS-ul, precum:Ştefan Cazimir, Ion Coja, Dumitru Constantin, Ion Deaconescu, Ion Lotreanu, Cornel Nistorescu, Darie Novăceanu, Mihai Pelin, Doina Anca Sîrghie, Radu Ţeposu, Uricaru Eugen, N. Breban, Ion Groşan, Lucian Vasiliu, Andrei Marg, Dan Lupescu, Ioan Es.Pop, Mircea Iorgulescu, Dan Berindei şi lista poate continua. Dar, nu mai puţini vinovaţi sunt scriitorii care au lucrat în redacţiile literare, politice, edituri, institute de cercetare, care au contribuit şi promovat propaganda partidului comunist-criminal.

Rămâne un semn de întrebare privind Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor. Să fi cumpărat dosarele, imediat după revoluţie, de la ofiţerii securităţii?

O vină, în prezent, este a acelor critici şi istorici literari care persistă a promova şi lăuda operele scriitorilor care au susţinut realismul socialist şi care, ca activişti în structurile de propagandă comunistă (reviste literare, ziare, edituri, instituţii de cercetare, consilii de cultură ), duc în continuare la promovarea unor vinovaţi care au contribuit la menţinerea unei ideologii, chiar dacă, a fost o revoluţie în 1989. Criticii şi istoricii literari care persist în această greşeală sunt: Mircea Popa, Eugen Simion, Al. Cistelecan, Matei Călinescu, Marian Popa, Aurel Sasu, C. Cubleşan, Gheorghe Crăciun, Simion Bărbulescu, Manolescu etc.

“În acest context, e de la sine înţeles că exerciţiul critic nu poate abdica de la normele deontologice pe care le presupune actul valorizator, pentru că, în afara unei – pe cât de necesare, pe atât de ferme – moralităţi intrinseci, el riscă să-şi piardă integritatea, veridicitatea, justificarea, chiar. Iată de ce argumentul decisiv al actului critic ar trebui să decurgă exclusiv din structurile operei literare, punându-se între paranteze orice alte aspecte extraestetice.” Scrie în lucrarea sa Iulian Boldea, intitulată “Critici români contemporani “, apărută la Târgu Mureş la Editura Universităţii “ Petru Maior”, 2011.

Cei enumeraţi mai sus au vina duplicităţii. Vă mai amintiţi de aşa numitele cronici laudative din Gazeta Literară, România Literară, Argeş, Tribuna, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Steaua, la adresa cărţilor semnate de: A. Toma, Sorin Toma, Em. Valerian Galan cu al său roman “Bărăgan “ ,reportajele lui Toma George Maiorescu ( Călătorie prin vreme, Zeii desculţi, etc.), prozele lui George Bălăiţă (Călătoria, Întâmplări din noaptea soarelui de lapte, ), Mihai Beniuc cu romanul “Pe muchie de cuţit “şi poeziile sale patriotarde, Viorel Cacoveanu ( Fata care spune da!, Morţii nu mint niciodată), Dan Deşliu (Lazăr de la Rusca,1949, Minerii din Maramureş, 1951, Cântec pentru legea cea mare,1949 ) , Petre Ghelmez cu poezia cotidianului, Augustin Buzura ( Absenţii, Feţele tăcerii), Dumitru Popescu (Pentru cel ales, Un om în Agora, Gustul sâmburelui ),Nicolae Breban, D. R. Popescu (Zilele săptămânii, Vara oltenilor, Somnul Pământului ), Eugen Jebeleanu, Demostene Botez, Virgil Teodorescu, Nicolae Tăutu, Zaharia Stancu, Dumitru Mircea (Pâine albă ), Mircea Popa (Spaţii Literare. Studii de istorie literară, 1974 şi Istoria presei literare româneşti din Transilvania de la începuturi până la 1918 până la 1918, în colaborare cu Valentin Taşcu, 1980), C.Cubleşan ( Miniaturi critice, 1968, Licheni, roman, 1974.), Așteptându-i pe învingători, Editura Albatros, București,1981, Ion Maxim Danciu etc. Lista este lungă, dar, mă opresc cu exemplele. În acest context, criticii, foiletoniştii, cronicarii de carte, dar şi de arte plastice şi-au irosit timpul abordând astfel de cărţi, lucrări ce omagiau pe marele conducător, promovându-le la îndemnul “sarcinilor de partid “. Un rol în jocul politic din timpul regimului comunist l-a avut generaţia optzecistă cu a lor poezie absconsă, care nu spunea nimic, pentru a nu jigni ideologia partidului comunist. Astfel aceştia au putut ocupa posturi călduţe în redacţii şi edituri. Creaţiile lor nu au fost bune nici în prezentul de atunci, iar acum sunt inutile. Pe aceste maculaturi se încasau sume foarte mari de către autori, aceştia mai beneficiau de excursii în străinătate, vacanţe la Casele de Creaţii de la Sinaia, Neptun. Constantin Cubleşan a fost cel mai plimbat scriitor. A făcut parte din toate delegaţiile USR din străinătate etc. Oare de ce? Au încasat salarii bune de la contribuabilul sărăcit şi chinuit de lipsuri, slujind un sistem criminal. Ba, mai mult, aceşti redactori modificau creaţiile primite de la scriitori din afara sistemului în aşa fel încât aceste lucrări să exprime o lăudăroşenie găunoasă la Conducător şi partidul comunist. Astfel contribuiau la un genocid cultural pentru care îi condamn. Cum se explică faptul că Buzura, Breban, D.R.Popescu, Dumitru Popescu, C. Zărnescu, C. Cubleşan, şi mulţi alţii, efectuau vizite în „putregaiul„ occidentului, dacă nu colaborau cu securitatea?

Aceşti critici, istoricii literari şi scriitorii veniţi din vechiul sistem se întreceau să laude realismul socialist, şi sistemul comunist-criminal, iar acum critică cu răutate pe scriitorii care nu vin din acelaşi sistem? Ei nu au înţeles că un adevărat critic este şi pedagog. Încă, se mai cred supra oameni, sentiment “injectat”în spiritul lor de către propaganda comunistă, prin avantajele pe care le aveau de la un sistem ateu şi inuman. Acest spirit de răutate şi superioritate nejustificată, îl găsim la criticii şi scriitorii ce vin din sistemul de tristă amintire. De ce atâta fiere, întreba la o emisiune televizată jurnalistul Octavian Hoandră. Îi răspund eu, pe aceştia, nici când locuiam în Bucureşti, nici în Cluj-Napoca, în prezent, nu i-am văzut la Biserică, iar Mircea Popa a falimentat o asociaţie ortodoxă din Cluj-Napoca, fiind pus preşedintele acesteia de către regretatul Î. P. Bartolomeu Anania. Probabil sunt atei, dacă este aşa, nu aştept nimic de la aceştia.

*

Pentru început e bine să definim, conform Dicţionarului Limbii Române editat de Academia Română, ce înseamnă istoria (literaturii, artelor), aceasta este: Ştiinţa care studiază dezvoltarea şi schimbările succesive într-un anumit domeniu: istoria literaturii ,istoria artelor.

Se cunoaşte faptul că istoria naţiunilor consemnează cu amănunţime victoriile, dar şi înfrângerile. Arheologia, o ramură a ştiinţei istoriei studiază şi consemnează în amănunţime cea mai mică relicvă descoperită. Toate acestea fac parte din patrimoniu cultural şi istoric al umanităţii. O adevărată armată, de cercetători, nu-şi permite să treacă cu vederea cea mai mică înfrângere, cea mai mică victorie, un semn hieroglific, o relicvă antropologică sau arheologică din lanţul nesfârşit al evoluţiei societăţii omeneşti. Patrimoniu ce face parte din istoria naţiunilor. Singurii care şterg cu buretele indiferenţei,al intoleranţei, pagini întregi din istoria artelor şi literaturii române sunt istoricii artelor, dar mai ales criticii literari din spaţiul spiritual românesc .Francezii nu-şi permit să omită nici un autor, chiar dacă a scris şi publicat un singur poem, sau a pictat un singur tablou. Pe când la noi se şterge cu „buretele” o întreagă pleiadă de oameni de cultură.

“Istoriile” Literaturii Române, apărute până în prezent (impropriu denumite istorii), mă gândesc la încercările lui Titu Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Cartojan, Al. Piru, Laurenţiu Ulici, Eugen Negrici, Marian Popa, Mircea Zaciu, Marian Papahagii, Aurel Sasu, sunt scrise cu prejudecăţi , eliminând din start sute de autori cu cărţi publicate şi prezenţi în presa culturală. Nicolea Manolescu, scria undeva că: O istorie care pune opera în paranteză (fie din unghiul procedurii, fie din unghiul receptării) nu-şi atinge în definitiv scopul care este acela de a fi o istorie a literaturii.

Aproape toate “istoriile” artelor, şi în special cele ale literaturii române, şi chiar dicţionarele de profil,sunt concepute pe criterii partizane, (vezi:Istoria literaturii contemporane, de Alex. Ştefănescu),cuprinzând aceeași autori care au scris în spiritul realismului socialist, omiţând cu bună ştiinţă autori de expresie română din diasporă şi chiar din ţară: (Radu Gyr, N. Crevedia, Paul Goma, Nică Petre, Vizirescu, Aron Cotruş, Baciu, Vintilă Corbul cu inegalabilul roman Sclavii pământului. ).

S-a adoptat eronat formula DICŢIONAR pentru lucrări istoriografice. Acestea sunt tot istorii de autori în ordine alfabetică.

 Ce să mai vorbesc de dicţionarele:DICŢIONAR de literatură română contemporană, de Marian Popa, ediţia a doua, Editura Albatros,1977, Dicţionarul artiştilor români contemporani, de Octavian Barbosa, Editura Meridiane ,Bucureşti,1976. Ceva mai complet este Dicţionarul scriitorilor români de Mircea Zaciu, Marian Papahagii şi Aurel Sasu, însă, şi acesta are multe omisiuni.

Am constatat în, aşa zise, dicţionare că sunt prezenţi, în totalitatea lor toţi scriitorii, artiştii, care lucrau în sistem: adică erau redactori la reviste, ziare, edituri,salariaţi ai Consiliului Culturii, ai propagandei de partid, etc. Lipsesc cu desăvârşire scriitorii, artiştii, liberi profesionişti , sau cei care lucrau în alte domenii. Fapt ce mă face să afirm că erau cuprinşi în paginile lor scriitorii şi artiştii verificaţi de partid, chiar de securitate, şi că autorii dicţionarelor acţionau la comandamentul partidului comunist.

Mai complet se pare este Dicţionarul literaturii române de Aurel Sasu, apărut în 2006.

Istoria literaturii este ştiinţa care studiază, consemnează toate operele scrise în acest domeniu şi autorii lor, dezvoltarea şi schimbările succesive .Aceasta nu se face pe sărite, după preferinţe, sau opţiuni politice. Istoria Literaturii trebuie să consemneze toţi autorii, răi sau buni , cu eşecurile şi victoriile lor. Dacă este altfel, nu este istorie, în cel mai bun caz o putem denumii extrase din istorie, sau compendiu. Istoria Literaturii Române nu se scrie după bunul plac al unuia sau altuia. Ea se scrie aşa cum este,fără omisiuni şi fără aprecieri personale ale celui care o scrie. Se consemnează viaţa, opera, evenimentele ce au influenţat opera şi se citează aprecierile criticilor din vremea sa, de toate orientările. Aşa cum se procedează la scrierea istoriei neamului românesc.

M. Kogălniceanu scria : Istoria trebuie să fie cartea de căpetenie a popoarelor. Ca sa parafrazam pe acesta, întreb Istoria Literaturii Române pe când v-a ajunge cartea de căpătâi a neamului nostru? Având în vedere că în condiţiile intrării în Europa şi a fenomenului globalizării este necesar să ne păstrăm toată zestrea agonisită de-alungul secolelor în domeniul istoriografiei, literaturii şi artei. Prin acestea Europa va cunoaşte adevăratul suflet românesc.

*

Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi ( septembrie-octombrie 1944 ), formarea guvernului condus de dr. Petru Groza ( 6 martie 1945 ), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii.Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, şi chiar Eminescu etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi. În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N. Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “, etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “Cartea Rusă.”

Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic. Având ca principiu”tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritual realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A. Toma, publică trei articole în Scânteia , intitulate “Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului Într-u articol publicat în “Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu ( cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP ), cu prozele:”Fantezii răsăritene “( 1946),”Păuna Mică “( 1948 ) şi ”Mitrea Cocor “( 1950). A urmat Zaharia Stancu cu “Desculţ “, Alexandru Jar cu “Sfârşitul jalbelor “( 1950 ), Petru Dumitriu cu “Drum fără pulbere “ şi “Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “Negura “( 1949), Eugen Barbu cu ”Groapa “ şi “Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

.

(Urmează partea a II-a)

Al. Florin Țene - (2) Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului !

Vinovăţia criticilor şi istoricilor literari în Anul Centenarului! (O recenzie a vremurilor, dură, tranșantă, dar necesară, semnată de unicul Al. Florin Țene) (2)

Al. Florin Țene 

Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai „îndulcit“ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii „deschderea“ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de „dizidenţă“ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R. Popescu, Breban etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al. Căpraru, A. Buzura, Eugen Barbu, D.R. Popescu, Nicolae Dragoş, V. Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E. Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

În spiritul realismului-socialist au apărut: „Calea Griviţei” (poem) de Cicerone Teodorescu, „Griviţa Roşie“ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, „Steaguri“ de M. Beniuc, „Minerii din Maramureş” de Dan Deşliu, apărute în 1951, „În satul lui Sahia” de Eugen Jebeleanu, „La cea mai înaltă tensiune” de Nagy Istvan, „Oţel şi pâine” de Ion Călugăru, „Dulăii” de Zaharia Stancu, „Desfăşurarea” de Marin Preda, cărţi apărute în 1952, „Un om între oameni” (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, „Cântecele pădurii tinere” de Eugen Jebeleanu, „Un cântec din uliţa noastră” de Cicerone Teodorescu, „Laude” de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc „Mărul de lângă drum” şi „Partidul m-a-nvăţat”, Cicerone Teodorescu „Făurari de frumuseţe”, Mihu Dragomir „Războiul”, în 1955; Marin Preda „Moromeţii”, T. Arghezi „1907”,Titus Popovici „Străinul“, Maria Banuş „Ţie-ţi vorbesc, America”, Veronica Porumbacu „Generaţia mea”, în 1956 ; Tudor Arghezi „Cântare omului”, N. Labiş „Primele iubiri”, în 1957; Eugen Barbu „Groapa”, A.E. Baconski „Dincolo de iarnă”, Gheorghe Tomozei „Pasărea albastră”, Ion Marin Sadoveanu „Ion Sîntu”, Ion Vitner „Firul Ariadnei”, în 1958: Miron Radu Paraschivescu „Laude şi alte poeme”, Marin Preda „Îndrăzneala” şi D.R. Popescu „Fuga” iar în 1959 îi apare primul roman „Zilele săptămânii”; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică „Somnul de la amiază”. În 1963 apar cărţile: „Laudă lucrurilor” de G. Călinescu, „Capul Bunei Speranţe” de Augustin Buzura, „Fântâna soarelui” de Eugen Frunză, în 1972, „Coborând spre nord-vest” de Vasile Sălăjan, în 1974 „Clodi Primus” de C. Zărnescu etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absconse nu spunea nimic. Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: „Tineri muncitori în creaţa literară contemporană” şi o serie de altele în „Gazeta Literară” şi „Contemporanul” unde a publicat articolul „Realism-realism socialist”. La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în „Luceafărul”, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

*

În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelalte ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi: „Clerambard” (1950), „Capul celorlalţi” (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie şi publică „Poezie neîntreruptă“ (1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 „Structura cuvintelor complexe” şi volumul de poezi „Dumnezeul lui Milton”, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG) Hrmann Kasack publica „Oraşul de dincolo de fluviu” (1947), „Năvodul cel mare” (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 „Viaţă dezvăluită” (Memorii).

De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi niciun scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori (trimise pe adresa redacţiei de corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe…

N. Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în „Istoriile” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu Vintilă Corbu cu celebrul său roman „Sclavii pământului” şi mulţi alţii.

Din cauza acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 29 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor literare şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului român.

Din 1989 se întrevede noul curent globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism cu elemente ale prezentului.

*

Ştiu, am fost păţit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de aceşti „corifei” şi de acoliţii lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt şi voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menţionat aici, şi de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru şi pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut şi mai actual autorul romanţelor, iar de autorul Istoriei literaturii române contemporane (I-VI, 1926-1929), puţin mai ştiu. Aşa că dragi A mici vă avertiz cu cele spuse de Immanuel Kant: „Nu-mi daţi sfaturi. Ştiu să greşesc şi singur”. Fiindcă sunt un ortodox practicant, voi face cum zicea Pr. Arsenie Papacioc: „Semeni cu Dumnezeu atunci când începi să ierţi“

Vă întreb „corifei”, veniţi din regimul trecut, dacă aţi slujit cu credinţă sistemul comunist-criminal, acum de ce nu vă implicaţi cu aceeaşi ardoare la salvarea democraţiei din ţara noastră pe care o invocaţi cu multă demagogie în situaţiile festiviste organizate de USR şi de unele partide?

*

În condiţiile actuale când integrarea europeană şi tendinţa de globalizare cuprinde întreg mapamondul rolul intelectualului român este, în primul rând, acela de promovare a valorilor naţionale. Acestea vor fi zestrea noastră care ne face să nu pierim ca neam. Răspândirea istorică a progreselor culturale, până când ele devin moştenire comună a întregii omeniri, este mai mult decât diversitate culturală. Acest fenomen implică nu numai deosebiri de caracteristici culturale, ci şi existenţa unor caracteristici culturale care sunt superioare altora. Însăşi faptul că oamenii-toţi oamenii, europenii, africanii, asiaticii sau alţii-au decis în repetate rânduri să renunţe la o anumită caracteristică a propriei culturi şi să o înlocuiască cu ceva aparţinând unei alte culturi denotă că ceea ce era împrumutat de la alţii funcţiona mai bine; cifrele arabe, doar să dau un singur exemplu, nu sunt doar deosebite de cifrele romane-ele sunt superioare celor romane. 

Am dat acest exemplu,pentru a înţelege mai bine rolul intelectualului român în a promova idei, opere, descoperiri ştiinţifice, mai bune , mai superioare decât ale intelectualilor altor popoare. Numai astfel vom menţine vie fiinţa naţională.

Un rol important în acest sens îl are şcoala. Tineretul trebuie educat în spirit mesianic. De expansiune şi promovare a culturii şi ştiinţei româneşti,numai aşa vom putea „cucerii” noi teritorii, fie ele şi de cultură. Cu mentalitatea lui Mircea cel Bătrân din Scrisoarea lll - eminesciană; Eu?îmi apăr sărăcia şi nevoile şi neamul! Nu vom ajunge prea departe în timp şi spaţiu.Vom pierde şi ce avem.

Mă întrebaţi, printre altele, ce fac intelectualii în timp ce mulţimea de credicioşi, călăuziţi de sentimente religioase, criteriu care şterge graniţile pregătirii intelectuale, merg în Casa Domnului sorbind din înţelepciunea lui Iisus. O parte din aceşti intelectuali, majoritatea venind din România profundă, lucreză şi pun cu trudă „cărămidă” peste „cărămidă” , construind edificiul culturii noastre, şi…din când, în când se mai „înţeapă”unul pe altul de parcă nu ar fi pe lume, sau în lumea cultural-ştiinţifică, loc pentru fiecare. Tocmai această nemulţumire îl face pe creator să descopere floarea rugini,cum spuneam într-o poezie în tinereţe, care nu este altceva decât, rugina ce protejează metalul, adică arderea interioară, din miezul căruia ţâşneşte OPERA  sau IDEEA GENIALĂ.

Intelectualii din ţara noastră, creatorii de frumos şi de cultură ,e necesar să înţeleagă că există un proces dialectic în modificarea tradiţiilor ,a culturii noastre.De-alungul anilor culturile renunţă la ceea ce nu mai funcţionează la fel de bine ca ceva împrumutat de la o altă cultură. Limbile împrumută cuvinte din alte limbi, tiparul a fost adus din altă parte,internetul din America. Ceea ce vor adepţii conservatorismului, pe care-i numim naţionalişti,pare să fie cu totul altceva. Ei dorească să păstreze culturile în stare pură,asemenea fluturilor dintr-un insectar. Dar nici o cultură nu a ajuns pe această cale în stadiul actual. Ele se interferează cu tradiţiile şi culturile ţărilor vecine. Se influenţează una pe alta, cum s-a întâmplat cu baladele noastre (Vezi Meşterul Manole,cu influenţă din sudul Dunării), cu cântecele bănăţene care au melosul sârbesc,etc. Indivizii din popor, mai târziu o parte din intelectuali, au fost cei care au decis singuri ce să păstreze din ceea ce era vechi şi ce anume din ceea ce era nou se dovedea a fi util în vieţile lor.Aşa a fost introdus tiparul, care o perioadă a fost folosit paralel cu scrierea de mână a călugărilor din Mănăstiri, când s-a tipărit la 1561 Evangheliarul românesc al diaconului Coresi, s-au în Ţara Românească, la 1508-1512, când ieromonahul Macarie a tipărit primele cărţi, pe timpul domnitorilor Radu cel Mare, Mihnea cel Rău,Vlad cel Tânăr şi Neagoe Basarab.

Astfel culturile din Balcani, chiar din întreaga Europă, s-au îmbogăţit prin ajutor reciproc în cadrul marilor civilizaţii ale zonei noastre. Intelectualul, astăzi exclamă precum Constantin Tsatsos: Doamne, cât de scump se plăteşte cuvântul frumos cizelat şi câtă durere întunecată ascunde suprafaţa lui strălucitoare.

Tinerilor le-aş recomanda să se ghideze după apoftegma lui Titu Maiorescu: Omul rău se pierde prin partea sa cea bună, omul bun-prin partea sa cea rea. La care mai adaug necesitatea studiului necontenit, să privească înainte, consecvent, la punctul fixat la care doreşte să ajungă, fără să aplece urechea la cei care comentează de pe margine, fără să se abată din drum . Este un proverb românesc: Ursul merge, câini latră. Să se teame de insultele învăluite în elogii.Mai trebuie să cunoască faptul că ştiinţa ne-o dă contactul cu lucrurile, înţelepciunea ne-o dă detaşarea faţă de acestea. În anul Centenarului cu noi este Dumnezeu, cu cei care au colaborat cu regimul comunist ateu şi criminal este…

Măcar în anul Centenarului scriitorii care prin operele lor au promovat realismul socialist şi au susţinut propaganda comunistă-criminală să facă un pas înapoi. Nicolae Steinhardt spunea: „Răul poate să-l facă oricine, cât de nevolnic ar fi. Binele însă e numai pentru sufletele tari şi firile călite”. În concluzie: cei care au făcut rău neamului românesc în timpul comunismului, rămân la categoria oricine, un fel de”nimeni în drum” cum spunea ţăranul celor care-şi pierdeau vremea în birt. 

(sfârșit)

După:

http://www.ziarulnatiunea.ro/2018/08/22/vinovatia-criticilor-si-istoricilor-literari-in-anul-centenarului-o-recenzie-a-vremurilor-dura-transanta-dar-necesara-semnata-de-unicul-al-florin-tene-2/

 

Prof. Ioan Aurel Pop: Îndobitocirea generațiilor viitoare prin eliminarea culturii naționale

PROF. IOAN AUREL POP: „INDOBITOCIREA GENERAȚIILOR VIITOARE PRIN ELIMINAREA CULTURII NAȚIONALE ȘI GENERALE DIN EDUCAȚIE: NU MAI ȘTIU CE SĂ CREADĂ DESPRE MIHAI VITEAZUL, DESPRE BĂLCESCU ȘI KOGĂLNICEANU, DAR ȘTIU SIGUR DE HARRY POTTER, DE RĂZBOIUL STELELOR”

https://www.stirisinoutati.ro/prof-ioan-aurel-pop-indobitocirea-generatiilor-viitoare-prin-eliminarea-culturii-nationale-si-generale-din-educatie-nu-mai-stiu-ce-sa-creada-despre-mihai-viteazul-despre-balcescu-si-kogal/?fbclid=IwAR1C60xCpKf1ct2GVgF92-VWWY3HEqRib1UkgFnEsdglv7B-H2qXu73YGWY

Prof. Univ. Dr. Ioan Aurel Pop, rectorul Universității Babeș-Bolyai a susținut o cuvântare despre importanța culturii și a studierii istoriei în școli, punând accentul pe necesitatea „dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii”.

În cadrul sesiunii organizate de către Academia Română cu ocazia Zilei Culturii Române, profesorul Pop a exemplificat magistral unde duce educația de tip nou din școlile românești, arătând că astfel se obțin generații întregi de analfabeți funcționali.

„ Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare.

De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime”, a spus profesorul Pop.

Rectorul Universității Babeș-Bolyai a deplâns și eliminarea componentei spirituale din învățământ, care are ca rezultat „promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi”.

„Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale”, a afirmat reputatul academician și istoric.

Academicianul a deplâns mentalitatea unor educatori care cred că singurele cunoștințe pe care tinerii trebuie să le cunoască sunt cele legate de mâncarea sănătoasă, bussines sau folosirea calculatorului. Adolescenții știu totul despre pokemoni, dar nu știu cine sunt marile personalități ale istoriei naționale.

„Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor.

Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului? Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii”, a mai adăugat Ioan Aurel Pop. Profesorul a încheiat spunând că universalul nu poate fi înțeles decât prin particular și adevărul nostru este legat de valorile noastre. Acesta a deplâns faptul că unii se rușinează de Eminescu sau de cultura națională.

„Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special”, a concluzionat Ioan Aurel Pop.

Iată discursul integral:

La începutul anului 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși, prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru piața muncii, pentru business, pentru economie, pentru România. Ce înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple, mecanice, fizice”. Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce numim îndeobște cultură?

S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic, cuvântul cultură este latinesc. Verbul latin colo, -ere, colui, cultum are accepțiuni destul de variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a îndrăgi, a-i cinsti pe zei etc. Cultura spirituală (intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități, concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate elabora o creație spirituală – oricât talent ar avea – dacă nu este depozitarul acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu are o anumită forma mentis alcătuită prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească. Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.

De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și, implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două motivații: 1. Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi. 2. Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/ inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire etc. Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este consecința acestui fenomen asupra culturii.

Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață, în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul. Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a conceptului de cultură în general, în mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate – cel puțin de la Renaștere încoace – în filosofice, istorice (istoriografice), teologice (religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale etc. iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa, de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie, geografie etc. Niciuna dintre aceste discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice. Spre exemplu, între primele națiuni care trebuie însușite la literatura română se află succesiunea și definirea curentelor cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor.

Astfel, la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada, Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii vechi și noi” și prin „Răscoala”, la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din urmă întrebări și remarci de genul: „De ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar inferior lui Nichita Stănescu?” etc. Disciplina numită „Istorie” – atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână – abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe Napoleon. În urma unei lecții de acest fel – de altfel, judicios predate de profesor – privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.

Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism, simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie să caute pe Google.

În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei, Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar – după punerea unor asemenea întrebări – că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău, naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”, tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană. De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.

Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea.

Principiul conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta, probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte „revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a Instagram-ului sau a WhatsAp-ului?

Toate bune și frumoase, dacă ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii, moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.

Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că – în chip paradoxal – cultura generală este ceea ce-ti rămâne în memorie după ce ai uitat ceea ce ai învățat în școală!

Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii. Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/ cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii.

Necultivarea memoriei – individuale și colective – este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri false” (fake news), adică în dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare, nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea este cauza acestei orientări contemporane – despre care am mai scris și am fost rău înțeles de unii – ci plonjarea în epoca Facebook fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a omenirii.

Revin la afirmațiile de la început, ca să închei.

Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare, dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între paranteze viața însăși.

Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean, este o mare diferență. Adevărul- echivalență (acela care tinde să suprapună perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar atunci post-adevărul/ adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri – cum încearcă să ne convingă unii „exegeți” – ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită etapă a cunoașterii?

Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă – până la reușita deplină a globalizării – un străin venit spre noi nu ne va întreba de Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul Podului de la Cernavoda. Cei mai mulți vor tăcea în fața unor astfel de întrebări sau vor spune – în păcătoasa tradiție românească – că nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi (ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.

Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică – ca să nu mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert sau ca Edgar Alan Poe – ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii – dacă există – este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români, vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.

Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.