Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 4 ianuarie 2020

Al.Florin Țene a fost medaliat la Gala Laureaților Culturii din Iași

Scriitorul și jurnalistul Al.Florin Țene a fost medaliat la Gala Laureaților Culturii din Iași

Articol scris de: Diana Dumitrescu / 31 dec. 2019
 
Gala Laureaților Culturii din Iași
 În data de 15 decembrie 2019 la Cercul Militar Iași a avut loc o mare festivitate dedicată culturii și artei ieșene.Manifestarea a fost organizată de gazde, Cenaclul de literatură și pictură “Octav Băncilă”, Uniunea Creatorilor Profesioniști Iași, Liga Scriitorilor Români, filiala Iași-Nord Est România și Asociația literară “Păstorel “Iași.
În cadrul acestei festivități, juriul format din personalități culturale, condus de Benone Tiron șeful Cercului Militar Iași,analizând activitatea de-o viață ca promotor cultural în slujba culturii române, a scriitorului și jurnalistului, academician Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români, cunoscând cele 84 de cărți publicate, de poezie, eseu, critică, istorie literară, teatru  și romane, a hotărât să-i acorde MEDALIA DE MERIT, semn de înaltă prețuire pentru întreaga activitate în slujba culturii române.
Astfel, această medalie se alătură celor 11 medalii și a altor Trofee, oferite de organele culturale din județele Hunedoara, Bistrița, Vâlcea, Gorj, Cluj, primite de-alungul anilor, de acest neobosit și talentat scriitor și jurnalist Al.Florin Țene.
Prof.Diana Dumitrescu
Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 12 (132), Decembrie 2019, Director: Ion ISTRATE

Scriitorul și jurnalistul Al.Florin Țene a fost medaliat la Gala Laureaților Culturii din Iași


duminică, 22 decembrie 2019

Al. Florin Țene: Apelul de Crăciun și Anul Nou al președintelui LSR

AL.FLORIN ȚENE: APELUL DE CRĂCIUN ȘI ANUL NOU AL PREȘEDINTELUI LIGII SCRIITORILOR ROMÂNI 

 
Stimați colegi 
  
Mă adresez tuturor scriitorilor și jurnaliștilor români, din țară și de pe toate meridianele lumii, 
  
Acum, în preajma Nașterii Fiului Domnului, Iisus, ce-l care a luat asupra Sa greșelile Omului, aducând în lume lumina înțelepciunii de care avem nevoie noi scriitorii și ziariștii români, doresc să vă reamintesc câteva principii de care este necesar să ținem seama în folosul culturii și limbii române, 
  
Indiferent din ce organizație profesională faceți parte, sau sunteți creatori independenți, există în profesiunea noastră câteva principii de care e necesar să ținem seama, în contextual solidarității de breaslă, evidențierii adevărului și ale Drepturilor Omului. 
  
În anul care vine recomand să înlăturăm, pe cât posibil, divergențele dintre asociații sau cele individuale iscate pe criteri de ambiții și jigniri personale .Este loc pentru toți în literatura română și în istoria jurnalismului. A da din coate, înlăturând pe cei de lângă tine, nu înseamnă că vei fi remarcat de cititori. Numai Dumnezeu, timpul și istoria are ultimul cuvânt. Opinia unui critic este doar o părere, nu este obligatoriu să ținem seama de ea. Opere lăudate de critici într-o perioadă istorică, azi au trecut în anonimat. Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor. 
  
Feriți-vă să scrieți numai pentru timpul în care trăiți, acesta trece și odată cu acesta opera ta cade în anonimat. Tot ce publicați e bine să conțină idei și fapte general valabile pentru umanitate. În literatura română se cunosc numeroase exemple, mai ales la cei care au scris în spiritual realismului socialist, răspunzând unor comenzi ale politicului vremii. 
  
Există în România profundă scriitori și jurnaliști care, în tăcere, creează fără să dea din coate să apară pe primele pagini ale revistelor sau la televiziune, construiesc acel edificiu cultural rezistent ce rămâne în istoria culturii noastre. 
  
Sunt organizații profesionale care acordă premii numai scriitorilor din acea structură, uitând că, atât cartea cat și autorul, sunt parte integrantă a culturii române. Au dreptul la premii toate operele bune publicate într-o anumită perioadă, indiferent din ce organizație fac parte autorii lor. Mai ales că unele din aceste organizații sunt finanțate de stat, deci din banii contribuabilului. Atunci, de ce această discriminare? E bine să nu cădem în ceea ce spunea într-un aforism Tudor Mușatescu: Sunt două feluri de scriitori: unii citaţi şi alţii citiţi. Unii așteaptă mult de la Creator și puțin de la creatură. 
  
Sunt organizații profesionale care primesc în rândurile lor doar scriitori care au scris mai multe cărți .Din păcate nu cantitatea are ultimul cuvânt Se cunosc scriitori în literatura universală care au scris o singură carte care a rămas celebră. Cum sunt:Anna Sewell cu cartea pentru copii”Black Beauty “, Emily Bronte cu romanul “La răscruce de vânturi “, Margaret Mitchell cu romanul “Pe aripile vântului “, Ralph Ellison cu celebrul roman”Omul invizibil “ și exemplele pot continua. În literatura română la 21 decembrie 1883, poeziile lui Eminescu au fost pentru prima oară adunate în volum, de către Titu Maiorescu. Primul şi singurul volum de poezii eminesciene tipărit în timpul vieții poetului. 
  
Mă adresez colegilor din diaspora să nu cadă, prin scrisul lor, în patima dorului de țară. Acest sentiment firesc nu trebuie să predomine în opera lor. Realitatea în care trăiți împletită cu aducerile aminte despre Patria Mama, trebuiesc promovate în cărțile voastre. Scriitorii din diaspora românească sunt borne ce marchează granița românismului pe meridianele lumii, alături de Biserică. Autorii din diasporă trebuie să țină seama, cu curaj, și de cititorii lor autohtoni, din țara în care viețuiesc. Vorba lui Ernest Hemingway: “Curajul este grație sub presiune”.Marile spirite, însoțesc, prin viața lor, o parte sau toate evenimentele pe care le trăiesc. 
  
Cu ocazia Nașterii lui Iisus, în 25 decembrie, și cu prilejul Anului Nou-2020, vă doresc sănătate, inspirație și înțelepciune lângă cei dragi. Iar lumina iubirii de aproapele tău să-ți călăuzească Calea în folosul neamului românesc și al umanității. La mulți ani! 
  
Al. Florin Țene 
Președintele național al Ligii Scriitorilor Români
Autor: Al Florin Ţene, https://confluente.org/al_florin_tene_1577007720.html

joi, 5 decembrie 2019

Al Florin Tene - Memoria inimii -, 30 ani de la revoluția din Cluj


 Al. Florin ŢENE: ,,Memoria Inimii-30 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj“



Deșirând timpul de pe mosorul vremii îmi aduc aminte secvențe din perioada premergătoare evenimentelor din 19-29 decembrie 1989, dar și din participarea mea la Revoluția din Cluj-Napoca.
Despre aceste evenimente am scris o carte “Memoria Inimii- 15 ani de la miracolul Revoluției Române la Cluj “ apărută la Editura  Etno-Graph, 2004. Acest volum conține fotografii făcute de mine din timpul evenimentelor, dar și manuscrisul meu pe care l-am răspândit în cutiile poștele de pe strada Horea, unde locuiau cei mai mulți milițieni și securiști, în luna octombrie premergătoare congresului al XIV –lea PCR din noiembrie.
În cadrul serviciului meu, a trebuit să mă deplasez cu ARO, proprietatea întreprinderii la care lucram, până la Dej să ducem câteva piese la IAS Dej, având ca șofer pe Ion Fărcaș. La întoarcere se făcuse întuneric. Nici stele nu erau pe cer. Norii întunecați învăluiau pământul ca o tristețe. La jumătatea drumului dintre Dej și Gherla mi-a venit ideea să scriu pe asfalt un manifest împotriva lui Ceaușescu.
 „-Ioane, ai o vopsea albă? Sau de orice culoare?
 -Nu am tovarășe șef! Am o cutie cu aracet rămasă de la CAP Mociu de ieri. Am uitat s-o predau.
 -Oprește mașina !Ai să vezi ce fac…”
Era întuneric de-ți băgai degetele în ochi. Pe drum nu trecea nimeni. Câmpul se întindea cât vedeai cu ochii pierzându-se în întuneric. Undeva departe se vedeau câteva luminițe. “Probabil era un pâlc de case”. Mi-am zis în gând. Am luat cutia cu aracet, șoferul a avut o pensulă, spre norocul meu, nouă. Cu acest instrument, înmuind pensula în cutia cu aracet, am scris pe asfalt fraza: JOS CEAUȘESCU ! În câteva minute am terminat, și urgent ne-am urcat în mașină, demarând.

 După câteva zile un șofer venind de la Dej la întreprinderea la care lucram, ne-a spus că miliția și securitatea caută disperați pe cel care a scris un manifest pe asfalt. După evenimentele din decembrie 1989, prin anul 2000,  pictorul de biserici Gâtu, din Dej, mi-a spus că l-a chemat securitatea să studieze grafologia scrisului. Au fotografiat din toate direcțiile și au pus soldații să șteargă. Aceștia s-au chinuit mult să îndepărteze scrisul cu șpaclul. Spre norocul meu că nu am fost descoperit. Un colonel de securitate, după revoluție, mi-a spus că dacă eram prins mă împușca  cu mâna lui.
 Ascultând postul de radio Europa Liberă m-am convins că în curând și la noi va cădea comunismul și dictatorul Ceaușescu.
La Cluj-Napoca revolta “Plutea în aer “încă din vara anului 1989. În perioada aceea am răspândit manifeste în cutiile poștale, aproape în majoritatea cartierelor. Împreună cu soția, poeta Titina Nica Țene am scris la revista “Flacăra “ să nu mai laude pe Ceaușescu care ne înfometează. Scrisoarea a ajuns la Securitate și am fost anchetați de colonelul Velea, care după revoluție, în anul 1992, și-a cerut scuze, spunând că așa îi era serviciul. Tot atunci am răspândit afișe în cartierul Mănăștur, în care rugam persoanele să-și manifeste solidaritatea cu protestele doamnei Doina Cornea, aprinzând lumânări la balcoane și în ferestre. Manifestele le-am scris la mașina de scris Optima, fiindcă cealaltă mașină de scris Kappet era înscrisă la Securitate în urma scrisorii către revista “Flacăra”.
În ziua de 21 decembrie, la servici și pe străzi oamenii vorbeau în șoaptă despre cele întâmplate la Timișoara., știri aflate de la Europa Liberă. Chiar în ziua aceea, am plecat de la service, având treburi de serviciu la Bancă și întâmplător m-am întâlnit cu scriitorul Constantin Zărnescu, redactor la revista “Tribuna “, unde lucra și soția mea. Simțind că ceva se va întâmpla, aveam asupra mea aparatul de fotografiat marca Pussed M-1000 cu care am făcut fotografii pe care le-am publicat în cartea publicată în anul 2004. În fața restaurantului “Ursus” am discutat despre ce s-a întâmplat la Timișoara. I-am povestit că în urmă cu o noapte am fost de serviciu, împreună cu paznicul, să păzim întreprinderea BATMA 12 Cluj. În timpul nopții, la o mașină de scris a întreprinderii am scris 20 de manifeste pe care le-am distribuit paznicilor și ofițerilor de serviciu la întreprinderile de lângă instituția noastră:  CUG, Sinterom, Unirea 2 și Politehnica. În manifest rugam sindicaliștii ca a doua zi să iasă la miting în centrul orașului. Probabil,  și urmare a demersului meu, a doua zi pe 21 decembrie coloanele de muncitori de la CUG, Sinterom, Tehnofrig, Metalul Roșu, IMMR, Fabrica de Mașini de Rectificat, și din alte unități industriale și economice, studenții din Centrul Universitar Cluj au ieșit neînarmați, pentru a-și revendica dreptul la demnitate umană, pentru care mulți au plătit cu viața în Piața Unirii. În ziua de 22 decembrie, jertfa lor de sânge a fost răscumpărată prin triumful libertății.


Pe la ora 15, pe când eu eram în cafeneaua Arizona, așteptând soția să iasă de la redacție, am văzut pe Călin Nemeș că făcea propagandă la trecători să stea pe loc, să participe la miting.
 „-Vin și muncitorii de la GUG și alte întreprinderi!” striga Nemeș.
Un milițian a venit la noi și ne-a spus să circulăm.
 „-Suntem împotriva circulației!”, a strigat Călin Nemeș.
Ne strânsesem, cincisprezece persoane. Am început să cântăm “Deșteaptă-te române “. Încet, încet grupul nostru a crescut. Eram, aproximativ, 50 de persoane. În Piață ajunseseră și soldații conduși de căpitanul Dando. Văzând că forțele de ordine nu vin spre noi, ne-am dus noi către ei. Eram, totuși, o mână de oameni. Soția văzându-mă de sus, de la “Tribuna” a strigat la mine.
 „-Florin, Florin, vedeți că mai vin soldați ! Ne-a telefonat de la Comitetul Județean de Partid.” În momentul acela pe lângă umărul soției a zburat pe fereastră un portret al lui Ceaușescu.
 „-Bravo! Bravo! Tribuniștilor!”, am strigat cu toții.
În acel timp, Călin Nemeș care avea un fular alb ce simboliza libertatea s-a dus în fața soldaților la intersecția străzilor Napoca și Universității. Soldații, în grupuri de câte zece, se postaseră la fiecare intersecție, interzicând accesul la fiecare intrare în piață. Călin Nemeș s-a urcat pe o mașină și a început să strige.
 „-Oameni buni, am o fetiță de doi ani și nu mi-e frică, de ce nu vreți să mă ajutați?”
În fața trupelor înarmate, s-a deschis la cămașă și a zis:
            „-Trageți în mine!”
    
       
 Totul se petrecea în fața Librăriei Universității. Călin Nemeș era însoțit de prietenul său Lucian Matiș-artist plastic. În momentul acela Călin Nemeș a îngenuncheat în mijlocul străzii rugând trecătorii să participe la proteste. Am îngenuncheat și eu cu palmele împreunate a rugăciune. O parte din soldați s-au repliat în fața Agenției de voiaj. Soarele își arunca razele pieziș.
În momentul acela s-a tras asupra lui Călin Nemeș. Nu îmi venea să cred că armata populară, a neamului nostru, trage asupra poporului. Tânărul actor a căzut. Am crezut că este mort. Nu se mișca. Oamenii de pe trotuar au început să urle. Să strige.
 „-Salvarea! Salvarea!”
După un timp a venit Salvarea de pe strada Horea și l-a luat. Atunci mi-am dat seama că prietenul trăiește, fiindcă mișca. Prietenul actor era cel care mi-a recitat poezia „Vocea pământului” în timp ce protesta:
 „Ecoul, ecoul sunteți voi,
 și vă întoarceți la mine eroi
 rămânând undeva
 între ce sunteți și veșnicia mea.”
Ca niște fluvii ce se revărsau în mare, veneau spre Piața Unirii muncitorii din toate fabricile Clujului.


Se auzeau dinspre Hotelul Astoria împușcături, dinspre Fabrica de Bere rafale de arme automate.
Soția a coborât de la redacție și am plecat pe jos spre cartierul Mănăștur, unde locuim. Se înserase. Mergeam pe străzi lăturalnice, fiindcă ne așteptau acasă doi copii care veniseră de la școală.
 A doua zi, pe 22 decembrie, n-am mai fost la servici, pe străzile Clujului  se striga “Jos Ceaușescu “, “Ceaușesc cine ești? Criminal de Scornicești! “ Mergând pe strada Moților, fiindcă nu circulau troleele, am văzut în două curți cadavrele a doi eroi împușcați de soldații de la cazarmele din Florești. Oamenii, revoltați, și înmărmuriți de ce vedeau mergeau spre centrul orașului. Ajuns în fața Bibliotecii Universitare m-am alăturat celor care strigau “ Jos criminalul!“
 Întâlnindu-mă cu un prieten am aflat  de la el că generalul Milea s-a împușcat. Mi-am zis în gând: “S-o creadă mutu! “
 Ajuns în fața Județenei de Partid am văzut tancurile armatei împodobite cu tricolorul. Armata trecuse de partea noastră.
 În sfârșit, vocea Doinei Cornea se auzea la microfonul scos din Catedrală.
  „-Trageți clopotele să sune eliberarea noastră!”
…Și clopotele au răsunat cu bronzul lor galben peste burgul ce începea să se elibereze. Era sunetul acela înălțător care a sunat în istorie, fie la urgie sau la îndemnul pentru a se descătușa energiile comunității românești.
 Așa a răsunat și atunci, în 22 decembrie, clopotele Catedralei Ortodoxe Române din Cluj-Napoca, semn de izbândă și început de drum, drumul spre democrație, spre Europa civilizată.
 O parte din prietenii cu care am fost la Revoluția clujeană nu ne-am făcut dosar de Revoluționar, considerând că am luptat atunci pentru libertatea poporului și nu pentru recompense.
 După ce a ieșit din spital Călin Nemeș, s-a întâlnit cu soția mea pe strada Universității, mergând spre redacția Tribuna, unde lucra.
 „-Felicitări dragă Căline! Ești un erou!”
 -Vorba soțului dumneavoastră, Al. Florin Țene într-o poezie pe care am recitat-o la Teatrul Național:
 “Timpul își tocește coatele pe noi

Dintr-un gest aiurea
Devenim eroi… “
 După ce evenimentele au mers spre un făgaș normal, am scris la mașina de scris Kappet, martoră a multor scrieri ale mele împotriva regimului criminal-comunist, poezia “Veșnicia ca dor definitiv “,  pe care am compus-o ascultând tăcerea lângă  monumental de la kilometrul 0 “Stâlpii împușcați. “

„Doamne, când a trecut atâta vreme
 Din clipele, acelea, eroice și grele?
Eroii noștri ajunși standard și steme,
Veghează astăzi din lumina unei stele.

Doamne, când a trecut atâta timp?
Ca arborii retezați în două
Eroii noștri poartă pe umeri noul Olimp
Și cerul libertății cu sclipiri de rouă.

Ninge arhaic peste Cluj, peste morminte,
“Stâlpii împușcați” vibrează a dor,
Tinerii noștri rămân în cuvinte
Ne pun aripi de vise pentru zbor.

Ninge ca în balade peste burgul tăcut
Peste monumentele de bronz și plânge
Frigul iernii ce-i este armă și scut
Când zăpada păstrează amintirea sclipirilor de sânge.

Faptele eroilor prin timp se-ntemeiază
Cum înțelepciunea în taina lui Iisus
În acest mileniu, rotund, în amiază
Crucea noastră, prin ei, urcă mai sus.

În drumul meu de faptă pe poteci de gând
Mă întorc la voi, cuvânt fără hotar,
Cum se întoarce roua în iarbă lăcrimând
Și-n dorul ei de casă, corabia de far.

Vă plâng mamele, logodnicele și frații,
Sevele toamnei în lut pe dedesubt,
Și ochii ațintiți în viitor ai unei nații
Lanțurile dictaturii cu voi le-au rupt.

Ninge peste Cluj cu ambiguă lumină,
Noi vărsăm ochii înapoi,
Închiși în sine ca seva în tulpină
Cum moartea naște dintre noi eroi.

Din eroismul vostru, vecin cu învierea,
Ne bucurăm de libertate și selectiv
Lăsăm mileniu să ne lumineze tăcerea
Când veșnicia voastră e-un dor definitiv.

Se aude timpul cum dreptate cată
În lumina bronzului ce tot suie,
Eroii cu dalta dragostei de țară, dintr-odată,
Se cioplesc în noi veșnică statuie.”
                              
MEMORIA CLIPEI
Imagini mai grăitoare decât cuvintele

Al.Florin ŢENE


sâmbătă, 2 noiembrie 2019

Miodrag Stanojevic - Despre istoria ungurilor și pretențiile lor absurde


O scrisoare-avertisment adresată poporului român de un profesor sârb de istorie
Profesor Miodrag Stanojevic, 14 octombrie 2019
Profesor Miodrag Stanojevic

În lipsa unei reacţii ferme româneşti, acest istoric sârb “îi pune la punct” pe extremiştii maghiari.
Să citim în cele ce urmează un text scris de profesorul sârb de istorie Miodrag Stanojevic, din Voivodina, cunoscător al limbii române, în care acesta prezintă magistral adevărul despre istoria ungurilor și pretențiile lor absurde, demonstrând încă o dată că somnul politicienilor naște duşmani şi trădători pe pământ românesc.
Aflat în urmă cu ceva vreme în trecere prin Satu Mare, acesta a transmis redacției cotidianului local, Gazeta de Nord Vest, o scrisoare cu următorul conţinut:
Vă propun un exerciţiu de imaginaţie…
Ce s-ar fi întâmplat dacă:
– un român ar fi dat foc la Budapesta unei păpuşi reprezentându-l pe Kosuth Lajos
– un turist german ar fi incendiat la Tel Aviv o păpuşă reprezentându-l pe David Ben Gurion (n.r. primul premier al Israelului) sau pe Golda Meir (n.r. de asemenea premier al Israelului)
– un ungur din Vojvodina ar fi incendiat la Novi Sad o păpuşă reprezentându-l pe Milos Obilic, eroul naţional al sârbilor de la Kosovopolje.
Meciul Steaua – Ujpest : la intrarea în România, suporterii unguri aflaţi în tren au afişat “Transilvania aparţine Ungariei”, iar pe stadionul Steaua din Bucureşti au afişat românii = ţigani.
Acelaşi scenariu:
– ce s-ar fi întâmplat dacă Ujpest ar fi jucat la Beograd cu Partizan sau Steaua Roşie.
Oare ar fi avut curajul ungurii să afişeze mesajele “sârbii = ţigani sau Vojvodina aparţine Ungariei”?
Nu, nu ar fi îndrăznit, iar dacă ar fi fost atât de tâmpiţi să o facă, în aceeaşi seară ar fi cinat în Infern.
De ce îşi permit asta în România? De ce nu îşi permit acelaşi lucru în celelalte ţări unde au minorităţi maghiare şi revendicări revizioniste, adică Slovacia, Serbia, Ucraina?
Simplu, pentru că ei ştiu (aşa cum au menţionat în “Traseul Legendelor Sătmărene)” că românii sunt “un popor paşnic, binevoitor şi primitiv” şi, completez eu, un popor “imbecil de tolerant”. Totodată ei ştiu că slavii (din Slovacia, Serbia, Ucraina) nu sunt aşa. Şi nu îşi permit.
Afirm cu tărie că nu există nicăieri în lumea civilizată o ţară care să acorde atâtea drepturi unei minorităţi alogene cum acordă România minorităţii maghiare.
Şi totuşi nu vor fi mulţumiţi niciodată, sâcâindu-vă perpetuu (ca un ţânţar în miezul nopţii) cu aceeaşi pretenţie imbecilă: autonomie.
Tupeul lor se manifestă şi prin faptul că ei consideră ca fiind similară pretenţia lor de autonomie teritorială în România cu cea a catalanilor din Spania, ignorând cu bună ştiinţă marea diferenţă: catalanii sunt băştinaşi în Spania, pe când maghiarii sunt alogeni asiatici în România.
Pe lângă “valahi puturoşi” maghiarii vă mai numesc şi “mămăligari”. Îşi permit asta în ţara voastră.
Sunt derutat şi confuz, neputând înţelegecum este posibil să nu existe în rândurile poporului român, “paşnic, binevoitor şi primitiv” un profesor de istorie altruist care să explice ungurilor ABC-ul istoriei lor efemere:
– în anul 700 sunt menţionaţi în cronicile coreene ca fiind nişte nomazi primitivi care jefuiau prin nordul Coreei şi estul Chinei
– în 896, şapte triburi maghiare şi trei triburi de turci khazari, fugărite din stepele Asiei de către pecenegi, se stabilesc în Panonia (locuită atunci de slavi, valahi, avari, germanici), în total 225.000 de nomazi sub conducerea lui Arpad.
Prima lor preocupare după stabilirea în Panonia a fostjaful (logic).
Incursiunile lor sângeroase s-au desfăşurat în toată Europa ajungând până în Spania, până când Otto I cel Mare i-a umilit la Lechfeld în 955.
– Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) unifică triburile ungureşti şi îi creştinează. Totodată începe şi procesul de maghiarizare agresivă a populaţiilor din jur: germanici, valahi, slavi, acest proces fiind de fapt esenţa strategiei de supravieţuire a acestui mic popor migrator asiatic în Europa.
Personalităţile proeminente ale istoriei lor nu au fost unguri: Matei Corvin, Petofi Sandor (Petrovici Alexandar – sârb, părinţii lui nu cunoşteau limba maghiară), Kosuth Lajos – slovac, precum şi majoritatea regilor Ungariei.
În 1910 un istoric maghiar recunoaşte că doar 10% din unguri sunt urmaşii celor şapte triburi maghiare stabilite în Europa în 896, restul fiind populaţii maghiarizate de-a lungul timpului (valahi, germanici, slavi).
De fapt cum ar putea un ungur blond din zilele noastre să fie urmaşul cetelor mongoloide venite în Europa în secolul IX?
Ceea ce trebuie accentuat este faptul că începând de la Ştefan cel Sfânt şi până la dispariţia regatului ungar în 1526, Transilvania nu a făcut parte niciodată din regatul ungar, fiind întotdeauna voievodat autonom.
– Înfrângerea de la Mohacs din 1526 în faţa turcilor şicucerirea capitalei Buda în 1541 are ca urmare dispariţia de pe harta Europei a regatului ungar. Partea occidentală a Ungariei este anexată de Imperiul Habsburgic, iar restul, inclusiv Buda, devine paşalâc turcesc.
Transilvania rămâne principat independent sub suzeranitate otomană.
– După respingerea asediului otoman asupra Vienei (1683), Imperiul Habsburgic ocupă teritoriul fostului regat ungar şi Transilvania, anexiuni recunoscute prin tratatul de la Karlowitz (1699).
– În 1849 Kosuth Lajos proclamă Ungaria stat independent, dar intervenţia habsburgică şi ţaristă înăbuşă această pretenţie.
– În urma pactului dualist din 1867, Ungaria devine regat în cadrul imperiului Habsburgic (numit din acel momentimperiul Austro-Ungar), având constituţie proprie şi o oarecare autonomie.
– În 1918, în urma înfrângerii din primul război mondial, imperiul Austro-Ungar se destramă, Ungaria devine stat independent iar Transilvania alege să se unească cu România.
Trebuie să subliniez imbecilitatea revizioniştilor unguri.
Cum pot susţine că Transilvania a aparţinut Ungariei 1000 de ani, când regatul Ungariei a dispărut din 1541 până în 1867, perioadă în care a fost paşalâc sau provincie habsburgică, în timp ce Transilvania a fost voievodat autonom de la Ştefan cel Sfânt (997 – 1038) până în 1699 când devine provincie austriacă (ca şi Ungaria de altfel).
Deci Transilvania şi-a pierdut independenţa în 1699 şi a aparţinut până în 1918 Imperiului Habsburgic, nicidecum Ungariei (care din 1526 până în 1867 nu a existat).
– În 1940, în urma Dictatului de la Viena, o parte a Transilvaniei este cedată (pentru prima dată în istorie) Ungariei.
Așa arăta România în 1941 (în limba rusă), după ce fusese sfârtecată de ruși, unguri și bulgari, înainte ca generalul Ion Antonescu să preia frâiele armatei române și să dea ordinul reîntregirii…
 
Romania in 1941 - lb. rusă
Aşa arăta România în 1941, după ce fusese sfârtecată de ruși, unguri și bulgari, înainte ca generalul Ion Antonescu să preia frâiele armatei române și să dea ordinul reîntregirii…
Până în 1944, când revine României, ce au făcut ungurii în Transilvania?
Ce ştiau mai bine: au ucis valahi şi evrei, consideraţi rase inferioare. Gena lor asiatică i-a ajutat pe unguri să devină cei mai zeloşi executanţi ai teoriilor rasiale naziste, golind practic Transilvania de evrei.
În perioada 1940 – 1944, timp în care Transilvania a aparţinut Ungariei, populaţia evreiască de aici a scăzut cu 90%, marea majoritate fiind trimisă de către autorităţile maghiare către lagărele de exterminare naziste.
La fel s-au purtat şi în Serbia odată cu invadarea alături de germani a Iugoslaviei în 1941.
În încheiere, ca să sintetizez relaţia dintre băştinaşii valahi şi alogenii unguri, îmi îngădui un scenariu:
Un ungur pribeag bate la uşa unui valah. Acesta, ospitalier, îl primeşte în casă. Îi întinde masa, oferindu-i ce are mai bun în cămară. Ungurul, în timp ce se ospătează, pune ochii pe nevasta valahului (frumoasă, bineînţeles) considerând că ar fi normal ca după ospăţ valahul să îi ofere şi un desert, adică nevasta.
Indignat de faptul că după ce s-a săturat, valahul nu-i oferă şi nevasta, ungurul îi trage o palmă zdravănă valahului şi încă una.
Înainte ca mămăligarul să se dezmeticească, ungurul fuge pe uliţă strigând din toţi rărunchii: săriţi oameni buni, că mă omoară valahul, sunt o victimă.
Aşa că, valahi, fiţi înţelegători şi daţi-le şi nevasta, dar vă avertizez că nu le va ajunge.
Următoarea lor dorinţă va fi casa voastră.”

Profesor Miodrag Stanojevic

Au citit și au răspândit: Prof.univ.dr. Ilias Nicolae,  Universitatea din Petrosani; prof.univ.dr. Mihail Aristotel Ungureanu, Vâlcea; Balan George, Muscel; ing. Vasile Moldovan, Bistrita, jud. Bistrita-Nasaud și alții: Filip Carlea; Cupsan Morar; Ulpia Ianina; precum și Marin Andreica care mai scrie și despre tâmpirea globală „ Încălzirea globală e un mizilic, adevarata catastrofa e TAMPENIA GLOBALA!!!” - Un expert NASA  rupe tăcerea:  fenomenul tâmpirii globale e mult mai periculos decât cel al încălzirii globale!  


miercuri, 23 octombrie 2019

Peştişani - O istorie plină de date inedite


PEŞTIŞANI - O ISTORIE PLINĂ DE DATE INEDITE



            PEŞTIŞANI – COMOARA DE LÂNGĂ NOI 

Drumul Bistricioara la Peștera Cioara
          Spunând Peştişani, gândul te duce la marele nostru Constantin Brâncuşi şi la liceul cu acelaşi nume de aici.  Fiind invitat să particip o întâlnire prilejuită de împlinirea a 40 de ani de la absolvirea Liceului “Constantin Brâncuşi” din Peştişani, am luat la rând arhiva, constatând  că deţineam o adevărată comoară. Răsfoind şi ziarele am constatat că unii jurnalişti scriu despre Peştera Ciorii într-o totală confuzie de date şi termeni. Culmea amatorismului o deţine un jurnalist care relata în ziarul său la începutul lunii mai 2007, că peştera „este cea mai veche aşezare (sic!) umană din Europa” şi se intră în ea „cu mare dificultate”. Să clarificăm lucrurile prin textele bine documentate ale speologilor şi prin imagini semnificative de la faţa locului.

CONFIGURĂRI DIN VREMURILE GLACIAŢIUNILOR
1. Drumul la Peștera Cioara
Zona de nord-vest a judeţului Gorj fiind o zonă de confluenţă a Podişului Getic cu înălţimile Carpaţilor meridionali, este din punct de vedere geologic, dar şi biologic după cum vom vedea, foarte interesantă. Urmărind activitatea reţelelor hidrografice pe carstoplenele aflate din abundenţă aici, se observă că ele s-au dezmembrat prin captări subterane dar peste tot se pot regăsi fragmente de văi vechi, înşeuări prin care au trecut văile, lăsând în la vedere pietrişuri alohtone. Acest fapt arată că în Carpaţi carstoplenele au parcurs acelaşi drum cu platformele de eroziune, fiind rezultatul unor modelări succesive şi a unor ridicări sacadate dând peisajului un aspect mirific.
Se poate observa cu ochiul liber din dealul Manilor sau al Arcanilor că la nord de Peştişani şi Tismana, bara de calcare de pe aliniamentul Dobriţa - Runcu – Boroşteni - Sohodol - Padeş - Ponoare are o poziţie coborâtă faţă de crestele Carpaţilor Meridionali. Străpungerea acestui brâu calcaros de către ape s-a făcut fie prin drenaje subterane, fie prin chei adânci, dând zonei un aspect de mare interes turistic.
2. Inainte de Pestera Cioara
Calcarele cheilor Sohodolului de Runcu sunt bine cunoscute datorită drumului judeţean DJ 672C care le străbate dar la fel de spectaculoase sunt calcarele de la izvoarele Bistriţei, Piatra Boroştenilor, Cheile Pârgavului de la Topeşti, Cheile Sohodolului de Izvarna, Piatra Pocruii, lapiezurile Ruşchiului sau columnele Steiului Coziei de la Sohodol. Cu toate că dificultatea căilor de acces le fac mai puţin cunoscute, ele sunt unice în felul său. Spre exemplu, pârâul de pe platforma Ponor, la nord-vest de Peştişani, intră subteran în Ponor, poate  fi accesat la mijlocul cursului prin Peştera Haiducilor, izvorăşte a doua oară din Peştera Pârgavului, are doi kilometri curs de suprafaţă, intrând apoi din nou subteran în Cheile Pârgavului. Un traseu asemănător îl au „bâlbăroasele” din jurul Peşterii Fuşteica de la „Izvarna Tismenii”.
3. Intrare la Pestera Cioara
Cum s-a ajuns aici? Cum a putut natura să şlefuiască o atât de măreaţă operă de artă? Niciun alt  relief de modelare ciclică (vezi caseta de mai jos) din România nu însumează trei platforme de eroziune, pe trei nivele diferite, cum este cazul în Carpaţii Meridionali.
Ca vechime, în paleogen a avut loc modelarea platformei Borăscu. După ridicarea în bloc a Carpaţilor, ca urmare a mişcărilor savice, platforma Borăscu este ridicată şi ea, dar odată cu dezmembrarea ei sunt denudate şi calcarele care ulterior sunt supuse unei carstificări de suprafaţă.
La limita miocen/pliocen au loc mişcări attice, care duc la ridicarea Carpaţilor iar în pliocen, la nivelul lacurilor pliocene (panonic şi dacic) are loc tăierea platformei Gornoviţa şi a carstoplenelor corespunzătoare. Sunt săpate în regim freatic vaste reţele subterane care apar astăzi ca peşteri. Ultimul act în devenirea Carpaţilor îl reprezintă înălţarea generală din timpul mişcărilor valahe, când lanţul dobândeşte înălţimea actuală.
Platforma inferioară este ridicată acum la 400-500 m altitudine, purtând cu ea carstoplenele cu peşterile respective. În concluzie, geneza şi evoluţia carstului din zona Peştişani trebuie văzută în contextul configurărilor inter şi post-glaciare ale întregului relief muntos din România, fiind determinate de fazele de ridicare a Carpaţilor şi de evoluţia lor policiclică.
1.     PRIMELE LOCUIRI MUSTERIENE
4. Intrare la Pestera Cioara
Musterianul este prezent în numeroase peşteri, dintre care cele mai interesante sunt Peştera Muierii de la Baia de Fier, Peştera Bordu Mare, Peştera Curată şi Peştera Spurcată de la Nandru, Peştera Cheia, Peştera de la Gura Cheii, Peştera Hoţilor, Peştera din satul Peştera şi Peştera Cioarei de la Boroşteni.
            În aceste peşteri, alături de unelte lucrate în majoritate din cuarţit la care se adaugă multe oase prelucrate, s-au găsit numeroase resturi scheletice de animale de climat rece, care atestă că este vorba de un glaciar şi că locuitorii peşterilor erau buni vânători, nedându-se înapoi nici chiar de la vânarea mamutului sau a rinocerului. Resturile scheletice de om găsite în ţara noastră arată că tehnica musteriană era exercitată nu de populaţii neandertaloide, ci de omul de tip Cro-Magnon.
5. Intrare la Pestera Cioara

Stratul de cultură musteriană din peşteri este gros, ceea ce denotă o locuire îndelungată, determinată de climatul aspru al glaciarului Wurm. După o întrerupere a locuirii dovedită de un strat steril interglaciar, în diverse peşteri apare un strat de cultură aurignaciană (Peştera Muierii de la Baia de Fier, Peştera Bordu Mare, Peştera Cheia, Peştera de la Gura Cheii, Peştera de la Bran şi Peştera Cioclovina). În acest strat uneltele sunt asociate cu animale de climat rece, ceea ce dovedeşte că vânătorii aurignacieni foloseau peşterile ca adăpost împotriva frigului provocat de ultima oscilaţie glaciară.
 Locuirea a fost însă de scurtă durată către sfârşitul paleoliticului apărând cultura gravetiană, cu nivele subţiri, deasupra nivelului aurignacian, cultură care încheie paleoliticul superior.
 
6. Interior Nicu Tomoniu și Alex Guță
Odată cu retragerea definitivă a gheţarilor acum 10.000 de ani şi instalarea pădurilor în locul tundrei şi al stepei reci, triburile de vânători ies din peşteri şi de aici înainte peşterile nu vor mai fi locuite decât întâmplător, pe scurte durate şi din motive strategice, nu climatice. Noul tip de viaţă, impus de schimbarea florei şi a faunei, determină modificarea uneltelor, micşorarea dimensiunilor lor ducând la aşa-numitele microlite[1].
INTERGLACIARUL BOROŞTENI
7. Interior Nicu Tomoni
Dicţionar: MUSTERIAN - al cincilea subetaj al paleoliticului inferior. PALEOLITIC - perioada vechii pietre cioplite (1.000.000 - 100.000 ani, paleoliticul inferior, 100.000 - 40.000 ani, paleoliticul mijlociu (mezolitic) şi 40.000 - 10.000 ani paleoliticul superior (neolitic))  MUSTELIDE - Familie de mamifere carnivore cu corp suplu, cu picioare scurte şi cu coadă lungă. Majoritatea au glande urât mirositoare. Din cuvântul latin Mustela = nevăstuică. Exemplu de mustelide: jderul, viezurele, dihorul, vidra.
Descriere a Interglaciarului Boroşteni: perioadă majoră de încălzire, echivalentă cu ultimul interglaciar al Pleistocenului, cunoscut  în nomenclatura alpină ca Riss-Wurm. În staţiunea eponimă, „Peştera Cioarei” de la Boroşteni, comuna Peştişani, Gorj, se caracterizează prin derularea următoarelor faze de vegetaţie:
fază de pădure, cu molid-pin; fază de pădure, cu molid-brad-alun; fază de peisaj deschis cu petice rase de pădure formate din tei şi alun în regiunile joase şi brad şi molid în etajele superioare; fază de pădure, mai cu seamă în a doua parte, formată în primul rând din carpen, alături de alun-stejăriş amestecat pin; fază de pin.
8. Interior Claudia Guta

În timpul ultimei faze polenul de pin însuma în jur de 50% la altitudinea de 300 m, demonstrând că pe crestele Carpaţilor Meridionali frunzele deveniseră  persistente de la un an la altul. Se poate estima că temperatura în Interglaciarul Boroşteni a fost mai ridicată decât în timpurile noastre[2] 
Interglagiarul Boroşteni fiind contemporan cu CULTURA MUSTERIAN este necesar să spunem câteva cuvinte şi despre aşezarea paleolitică din Peştra Cioara. Aici s-au identificat mai multe straturi de cultură din musterian şi paleoliticul superior într-un sediment de peste 4 m grosime, păstrat în condiţii bune. Aşezarea se face remarcată prin descoperirea în partea inferioară a coloanei stratigrafice a unor unelte de cuarţit şi resturi faunistice care atestă cea mai veche locuire musteriană de pe teritoriul României.  Acestea sunt depuse într-un sediment de vârstă interglaciară care, după locul descoperirii, a primit denumirea de interglaciarul Boroşteni[3].
Cercetările noi în endocarstul din sudul munţilor Vâlcan de la Peştera Vulpii, com. Boroşteni şi Dâlma Peşterii, com. Dobriţa au mărit aria geografică a identificărilor de unelte şi faună. 

SĂ LĂSĂM SPECULAŢIILE JURNALISTICE DEOPARTE

9. Interior Claudia Guta
Există jurnalişti care, în goana lor după senzaţional, scot din contextul general cercetările de la Boroşteni, dând un caracter de unicat musterianului, interglaciarului şi peşterii Cioara. Dar cultura musteriană şi fenomenele interglaciare trebuie văzute din prisma fenomenelor globale petrecute pe planetă. Viaţa pe pământ, etapele ei, s-au petrecut în acelaşi timp geologic având în vedere că secolele reprezintă un moment infim care se neglijează pur şi simplu când este vorba de, spre exemplu, de 4,5 miliarde de ani. Pretenţia de a prezenta Peştera Cioara (sau o alta!) ca unicat în zonă, în judeţ şi chiar în lume, este ridicolă! 
Se poate afirma de pildă că pe întreg aliniamentul Dobriţa, Runcu, Boroşteni, Topeşti, Tismana, Sohodol, Padeş, Ponoare aproape că nu există peşteră accesibilă şi cu un depozit sedimentar care să nu conţină URME DE CULTURĂ UMANĂ dintr-una din perioadele istorice!
10. Interior Nicu Tomoniu
O altă diversiune lansată ca „bombă jurnalistică” o reprezintă „locuirile umane din peşteri”.
Locuirea umană în peşteri n-a fost niciodată permanentă în zona temperată a globului. Omul primitiv îşi găsea în peşteri un refugiu ad-hoc în timpul vânatului. După perioadele dificile de oscilaţie glaciară, el a ieşit în final definitiv din peşteri. Pentru om, ele n-au fost decât un refugiu temporar. Doar animale de mici dimensiuni care au găsit aici o minimă sursă de hrană, s-au adaptat la mediu şi nu au mai ieşit niciodată.
După retragerea gheţarilor, trăsătura caracteristică a peşterilor în paleoliticul superior o constituie deci pentru om doar un refugiu strategic. Numai fauna cavernicolă s-a dezvoltat de sine stătător şi a rămas definitiv legată de acest mediu. Pentru că animalele dau dovadă de o mare capacitate selectivă, caută condiţii preferenţiale care să le permită o dezvoltare normală cu pierdere cât mai mică de energie. În acest caz da, se poate vorbi de animale care s-au dezvoltat endemic. Fiecare peşteră a permis doar anumite condiţii de viaţă şi fauna din ea s-a adaptat acestor condiţii creând specii unicat. Astfel, pe străvechile noastre plaiuri din zona vestică a Podişului Getic, îşi au leagănul specii unice în lume. În peşterile din „Gura Plaiului” şi „Chiciura” dealuri vecine cu dealurile Boroştenilor există speciile endemice „Tismanella chappuisi diversa”, „Trichoniscus cf. inferus”, şi „Trachysphaera jonescui tismanae”. Prezenţa însă a unor specii comune, ca de pildă „Harpolithobius oltenicus”, „Onychiurus cloşanicus” şi „Cloşania Winkleri”, atestă faptul că în timpuri geologice demult trecute, lanţul de peşteri Boroşteni, Gura Plaiului, Tismana , Pocruia, Apa Moiştii, Cloşani, erau legate biologic una de alta prin cursuri subterane.
11. Oameni cu prosti cu reaua cuvinta
Dar nu numai bogăţia faunistică a peşterilor fac din zona Boroşteni – Topesti - Tismana un reper turistic aparte. Faptul că Pânza Getică ca unitate tectonică, este una dintre cele mai vechi iar urmele glaciare în zona crestelor înalte se văd şi astăzi, ne îndeamnă fără îndoială la drumeţii.
Încheiem cu un celebru paragraf al cercetătorului Mircea Bleahu:
 „Prezenţa în peşteri a numeroase unelte din piatră şi os şi a resturilor ceramice aparţinând diverselor culturi nu trebuie interpretată ca o preferinţă a oamenilor acestor culturi pentru peşteri, ci că în aria de răspândire a acelei culturi existau şi peşteri care au fost utilizate.” 

PEŞTIŞANI – COMOARA DE LÂNGĂ NOI (Seria a II-a)

Peştişani nu înseamnă, aşa cum spuneam într-un articol precedent, numai comuna marelui nostru Constantin Brâncuşi şi Liceul “Constantin Brâncuşi” din localitatea de reşedinţă.
Am scris despre interglaciarul Boroşteni şi Peştera Cioara precum şi despre faptul că prezenţa lor pe raza comunei reprezintă o adevărată comoară. Ştiaţi că satele comunei Peştişani, cu excepţia unui metoh disputat prin moarte de om, n-au aparţinut Mânăstirii Tismana? Continuăm seria  dezvăluirilor inedite despre Peştişani, răsfoind documentele vechi legate de satele aparţinătoare.

2.     ATESTĂRI DOCUMENTARE, DATE IMPORTANTE DIN VIAŢA LOCALITĂŢII

PEŞTIŞANI – DATE GENERALE

Suprafaţa comunei Peştişani este de 216,87 km² iar populaţia în anul 2002 era de 4.283 locuitori, răspândiţi în şapte sate: Peştişani, Boroşteni, Brădiceni, Frânceşti, Gureni, Hobiţa, Seuca.
Densitatea locuitorilor este de doar 19,74 loc./km² având în vedere că teritoriul său porneşte de la o altitudine de 2-300 metri şi urcă în munţi până în creasta Oslei care ajunge până la 1946 m. Este amplasată in jurul latitudinii nordice de 45°04 min. şi pe meridianul estic de 23°02 min.
Reşedinţa administraţiei publice locale a comunei se află în localitatea Peştişani, care are codul poştal 217335, primar fiind Pavel Ion Florin, care conduce comuna din anul 2004.
Prin poziţia sa în zona Subcarpaţilor Getici, climatul local are un pronunţat caracter mediteranean. Castanul, nucul şi alunul cresc spontan în această zonă. Totuşi, castanii aduşi din pepiniere străine nu s-au putut aclimatiza. Ei s-au îmbolnăvit, transferând boala şi celor autohtoni datorită faptului că Valea Bistriţei este străbătută fie de curenţi foarte reci iarna, favorizaţi de zăpezile Oslei, fie de vânturi secetoase vara, care provin din depresiunile getice.
Cu toate acestea, pădurile reprezintă cea mai mare parte din suprafaţa comunei, aceasta impulsionând industria mică locală, reprezentată prin numeroase fabrici particulare de prelucrare a masei lemnoase amplasate de regulă în zona Gureni.
Construcţia a două mari lacuri de acumulare pe râul Bistriţa au permis dezvoltarea reţelei de drumuri din apropierea masivului Oslea înscrind  comuna printre localităţile de week-end şi de drumeţii inedite prin Munţii Vâlcan. În acest fel, turismul impulsionat până aici doar de „Casa memorială Constantin Brâncuşi” de la Hobiţa şi-a lărgit în mod evident domeniul de vizitare, turismul cultural de la Hobiţa rămânând o simplă componentă. În imagine, câteva date ale comunei Peştişanii din anii interbelici.

BISERICILE PEŞTIŞANILOR

Bisericile vechi din comuna Peştişani sunt din lemn şi numai cele construite recent sunt din zid. Ele ţin de Arhiepiscopia Craiovei fiind deci biserici ortodoxe. Iată vechimea lor, după anul scris pisanii:
Biserica de lemn "Cuvioasa Paraschiva" PESTISANI, ctitorie 1735
Biserica de lemn "Intrarea in Biserica" HOBITA, ctitorie 1822
Biserica SEUCA, ctitorie 1888
Biserica de lemn "Sf. Gheorghe" (catun Boasca) FRANCESTI, ctitorire 1823
Biserica BOROSTENI, ctitorie 1935
Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, sub nr. de inv. 178020, deţine o donaţie "Biblie N.T. Evanghelie"[4] în limba română, datată 1644. Pe coperta 1 verso, este menţionat ca deţinător istoric, Biblioteca Peştişani, jud. Gorj.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL ÎN COMUNA PEŞTIŞANI

DOCUMENTELE VECHI ALE COMUNEI

O diversiune lansată de unii cercetători gorjeni pentru a face localitatea Peştişani „cât mai veche”, este asocierea numelui său cu vechiul sat Pesticevo, aflat spre părţile Dunării în apropierea mânăstirii Vodiţa şi dat acesteia încă din primele hrisoave ale basarabilor întemeietori de ţară.
Identificarea localităţii Pesticevo o face Ioan Corvin de Huniade voievod al Ardealului, căpitanul suprem al oştirilor regatului ungar, prin actul dat la 20 oct. 1444. Asemenea diplomei împăratului Sigismund, dată în 1419 la Vodiţa, Ioan Corvin dă ştire „tuturor  dregătorilor şi prefecţilor şi pârcălabilor, şi vameşilor, şi birarilor, şi la tot omul ce ascultă de mine; să se ferească a face vreo bântuială mănăstirii popii Gherasim, sfântului Antonie de la Vodiţa şi prea sf. Născătoare de la Tismana, pentru că pe ei însumi eu i-am luat la mâna mea … să le fie slobod tot ce au fost acelor mânăstriri … aproape de mânăstirea sf. Antonie de la Vodiţa: satul Jidoştiţa şi Şuşiţa … pe Dunăre Vadul Cumanilor şi la Blatniţă, Saghievăţul şi Pesticevul şi Toporna…” prin acest act Ioan Corvin delimitând clar localităţile de lângă Dunăre. Mai mult, în acel act nu se consemnează nici Peştişanii şi nici un sat aflat pe râul Bistriţa ci doar sate de pe Jaleş, ţinut de moştenire al doamnei Calinichia a lui Radu Vodă (1377-1383), de la unguroaica Clara de Dâboka, soţia doua a lui Nicolae Alexandru (1301-1364, domnie 1352-1364). În act, de la Jaleş, Ioan Corvin trece direct la satele de pe Tismana şi anume, Tismana şi Sârbişori care era vecin cu Ohaba Peştişanilor şi Ploştina Drăgoeştilor de lângă Hobiţa.
Ca urmare, ţinuturile Peştişanilor nu fuseseră date în danie de voievozi Mânăstirii Tismana şi nu sunt consemnate în actele domnitorilor decât confirmând unora stăpânire pe acele ţinuturi. Astfel, în actul dat de Vladislav al doilea, în anul 1451 (aceasta fiind prima atestare documentară a satului) se consfinţeşte lui Barbu şi altor cete, stăpânire peste jumătate din Peştişani[5].  
Documentele vechi ce ţin de Peştişani nu sunt deci legate de sate ci de  ţinuturile (stranu) evului mediu aparţinătoare actualei comune Peştişani, la fel cum şi Tismana este consemnată în hrisovul lui Dan Vodă[6] (3 oct. 1385) nu prin numirea satului ci prin ţinuturile Ruşestilor şi Ligăceştilor (I Tismeni po dvoiu stranu elico bî ligaceskoi i ruşesco).
Astfel, la nordul Brădicenilor aveau moşii Drăgoeştii care ţineau însă şi părţi de teren spre sud-vestul comunei de astăzi şi anume „Ploştina Drăgoeştilor”. Acest ţinut (asociat bineînţeles ca şi în multe alte cazuri cu un sat cu acelaşi nume, în timp dispărut) se afla la vecin cu Ohaba (Ohabiţa în traducere târzie, Hobiţa astăzi) şi Sârbşorilor (Şerşorii Tismanei de astăzi).  Legat de Ohaba, Neagoe Basarab prin actul din 30 apr. 1518, confirmă în această parte stăpânire, peste cinci părţi de ocină, lui Datco şi cetei lui. Tot prin acel act se confirmă şi nişte cumpărături la Brădiceni, acesta fiind deci prima atestare documentară a acestui sat[7]. În alt act din 7 august 1523, Barbul Postelnicul din Tg. Jiu dăruieşte Mân. Tismana un sălaş de ţigani pentru a fi trecut în pomelnic el, tatăl său, fraţii săi şi fii săi[8]. Semnează ca martor şi Barbul Armaş din Peştişani, aceasta fiind o dovadă că satul Peştişanii nu era sub stăpânirea Mân. Tismana deoarece martorul putea jura numai ca independent de părţile în cauză.
De altfel, între stăpânii moşiilor din Peştişani şi călugării Tismanei vor avea mereu loc diverse conflicte şi chiar omoruri pe motiv de cotropire a unor teritorii. Astfel, pe timpul lui Neagoe Basarab călugării cotropind Topeştii, Moise Vodă se vede nevoit să dea poruncă la 22 mai 1530, lui Datco din Drăgoeşti, „să-i fie Topeştii de lângă Tismana jumătate” deoarece la judecată „călugării au rămas de lege”. Drăgoeştii sunt atestaţi deci documentar în anul 1530[9].
Moşiile din Peştişani se întindeau până în „Peştişanii de sus” şi erau moşii de moştenire deci nu puteau fi date mânăstirii Tismana. Ca atare, hrisoavele domnitorilor se limitau doar la întărirea lor de drept. Cum ar fi, spre exemplu,  hrisovul dat de Vladislav Vodă la 10 iunie 1525[10], prin care se recunoaşte lui Dragomir şi fraţii săi, lui Stanciu şi fraţii săi, lui Maniul şi fraţii săi şi altora, munţii Muncelui, Gemeni (Azi Piatra Boroştenilor) şi Prislopul Stogului pentru că au fost ale lor drept moşii şi de moştenire.
Ca atestări documentare, satul Gureni este amintit pentru prima oară tot în acest act din 10 iunie 1525, lui Dragomir revenindu-i şi „via de la plaiul Gurenilor”, satul Frânceşti apare în acte în hrisovul lui Mircea Turcitul din 5 mai 1583[11], (În revista aniversară a liceului se avansează data de 27 mai 1510 dar fără trimitere la sursă) când dă popii Ion şi călugărului Vasile stăpânire peste o delniţă cumpărată de la Mihăilă din Frânceşti cu 750 aspri iar satul Seuca este atestat documentar în anul 1604 de domnitorul Radu Şerban[12]. Interesantă este atestarea satului Boroşteni (Borăşti) care se face de Mircea Vodă Pretendentul chiar în Borăşti la 29 oct. 1509, actul dat confirmând m-rii Tismana stăpânire peste satul Ceaurii „fiind bătrână şi dreaptă moştenire” încă din vremea strămoşului său Mircea cel Bătrân.
La fel de interesant este şi faptul că deşi satele Borăşti şi Peştişani nu s-au dat prin nici un hrisov în stăpânirea m-rii Tismana,  ele se bucurau de anumite privilegii în schimbul pazei cu 50 de oameni la mănăstire. Poruncă pentru anumite scutiri de dări aveau doar satele Tismana, Izvarna, Costenii, Sohodolul, Groşanii şi Masloşi, dar pentru paza mânăstirii toţi aceştia răspundeau cu capul: „iară de nu veţi păzi şi să va face vreo pagubă sfintei m-ri bine să ştiţi că nu veţi plăti cu bucatili ce numai cu capitili”. 
Dacă satele Peştişanilor nu au aparţinut Mănăstirii Tismanei, numeroase documente vorbesc despre conflictele de hotar cu Peştişanii şi retrasarea lor după multe gâlcevi. Un singur metoh a fost dat Mânăstirii Tismana iar istoria lui s-a lăsat cu sânge şi moarte de om. La 30 martie 1649, Matei Vodă în documentul său dat la Târgovişte, înşiră întreaga istorie a cumpărării cu 2200 de aspri, de către sătenii din Peştişani, a unui teren în Ploştina Drăgoeştiilor, „din hotarul Hobiţei până în piatra părăului peste tot hotarul şi din dealul Maniului şi din drumul Teleştilor până peste apă”. Nu peste mult timp, moşia a fost cumpărată de popa Ioan şi călugărul Vasile: „… ei fiind mai volnici au întors banii Peştişanilor înapoi 2200, însă cu jurământ să facă mănăstire în acel loc, şi au făcut popa Ioan şi călugărul Vasile m-re acolo pe hramul intrării în biserică a Născătoarei de D-zeu… iar când a fost în zilele răp. Şerban Vodă, aceşti mai sus zişi oameni vânzători s-au sculat şi au omorât pe popa Ioan şi pe călugărul Vasile acolo la metoh şi au luat moşia lor iarăşi înapoi şi de atunci până acum în zilele D-niei Mele a stat acel metoh pustiu. Apoi când a fost acum în zilele D-Mele călugărul Antonie de la sf. m-re Tismana care s-a tras din sângele acestor călugări Ioan şi Vasile a ştiut că acel metoh l-a fost cumpărat Ioan şi Vasile şi această moşie mai sus scrisă s-a apucat şi a tăiat toată pădurea şi a curăţit şi a făcut, tot în acel loc biserică şi chilii şi a voit să facă şi moară … însă nişte strănepoţi ai acestor vânzători mai sus zişi … au ridicat pâră şi oprind pe călugărul Antonie n-au voit să facă moară acolo. Intru aceia păr. Ioan egumenul şi cu călugărul Antonie … au venit înaintea D-Mele în marel Divan şi au arătat cartea lui Mihnea Vodă de cumpărătură … şi D-Mea am căutat şi am judecat … şi am adăogat la sf. m-re Tismana pentru ca pomană să fie sf. mân. De moştenire şi de întărire…”[13]
La încheierea acestui paragraf privitor la istoria veche a Peştişanilor, facem precizarea că presupunerile că Peştişanii s-ar trage din locuitorii satului Peştiş, judeţul Hunedoara, n-au nici un temei. Din cele de mai sus se vede că Peştişanii aveau terenuri de moştenire întinse şi erau deja bogaţi pe vremea când călugărul sârb Nicodim sosi la Tismana să ctitorească mânăstirea. Regatul maghiar distrus complet de tătari în 1247, din contră, acorda toate facilităţile valahilor pentru a repopula Ardealul. Mulţi locuitori din Ţara Românească, sătui de tot felul de dări, au trecut atunci munţii pentru a întemeia acolo sate cu acelaşi nume pe care le aveau de unde au plecat.  Migraţia inversă din Ardeal în Oltenia, are loc câteva secole mai târziu când regatul maghiar era acela care supunea crescătorii de animale la tot felul de dări. De altfel, se cunoaşte clar că migraţia ungurenilor din Mărginimea Sibiului în nordul Olteniei nu a avut loc decât cu doar câteva secole în urmă şi nicidecum în vremea basarabilor când Haţegul, Almaşul şi Făgăraşul era sub stăpânirea lor. O singură migraţiune a avut loc în Brădiceni, în timpul stăpânirii austriece (1718-1739) când în Brădiceni a fost instalată compania Leib şi au fost asezate 36 de familii de bulgari catolici chiproviceni. Carol al VI-lea, împaratul Austriei, le acorda privilegiile şi le permite ţinerea unui bâlci la 8 septembrie şi a unui târg săptămânal, aşezarea numindu-se "oppidum" (oraş)[14].    
Citind acest articol, gândul ne duce la gâlcevile politice de astăzi şi la faptul că, încă din cele mai vechi timpuri, românul era credincios doar în Dumnezeul lui şi nu respecta nici popii nici călugării.   
Nimic nou sub soare, am putea spune…


Relief de modelare ciclica
Relieful de modelare ciclică sau mai simplu, al suprafeţelor de eroziune, reprezintă rezultatul modelarii îndelungate, exercitată de ansamblul factorilor morfogenetici asupra substratului anterior de roci si forme de relief, până la erodarea totală, formându-se o peneplenă. Spre exemplu,  porţiunile vechi ale Dobrogei, Dobrogea hercinică şi Dobrogea caledoniană) au fost erodate de a lungul timpului până la aspectul de peneplenă. De asemenea, suprafeţele de eroziune care se găsesc la altitudini mari şi sunt sculptate pe şisturile cristaline din Carpaţi sunt interpretate ca o peneplenă. In Carpaţii Meridionali aceasta peneplena este mai tipica, se afla situata la 2.000 - 2.200 m si a fost denumita platforma Borascu. Alte doua platforme de eroziune se afla la 1.200-1.600m (platforma Riu Ses) si 1.000m (platforma Gornovita. Identificarea si denumirea acestor platforme a fost facută prima oara de geograful francez Emmanuel de Martonne (1873-1955), stralucit fondator al geografiei moderne, membru de onoare al Academiei Romane.


Prof. Nicolae N. Tomoniu,
astăzi pensionar, 75 de ani la data 12 nov. 2019
Articol rescris la octombrie 2019



[1] Mircea Bleahu  şi colaboratorii * Peşteri din România, reeditare
[2] Din „Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României”. Editura enciclopedică, 1994.
[3] Archaeological researches in the karstic area of the southern Vîlcan mountains] / Emilian Alexandrescu, Corneliu Beldiman, Marin Cârciumaru, Steven B. Mertens În: Cercetări Arheologice.  9 (1992), p. 29-34
[5] Documenta Romaniae Historica B, XIII-XV, pag.120
[6] http://www.manastireatismana.ro
[7] Documente B, XVI, Vol.I, p.58.
[8] Alexandru Ştefulescu – Mânăstirea Tismana, Instit. de arte grafice Carol Gobl, Bucuresti, 1909, pag. 217
[9] V.Cărăbiş, Istoria Gorjului, Editis, 1995, p.50
[10] Alexandru Ştefulescu – Gorjul istoric şi pitoresc, tipografia N.D. Miloşescu, 1904, pag. 269
[11] V.Cărăbiş, Istoria Gorjului, Editis, 1995, p.48
[12] Documente B,XVII,vol.I,pag.149
[13] Alexandru Ştefulescu – Mânăstirea Tismana, Instit. de arte grafice Carol Gobl, Bucuresti, 1909, pag. 321-322
[14] Hurmuzachi, vol.VI, p.397-399