Faceți căutări pe acest blog

Se încarcă...

miercuri, 28 septembrie 2016

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu - Recenzie „Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri”



Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016.


Recenzie de Maxim (Iuliu-Marius) Morariu



          Domnul Aristotel C. Pârvulescu, a fost, în mod cert, nu doar un magistrat erudit, cu o bogată cultură generală, ci şi un scriitor înzestrat şi prolific. O dovedeşte volumul de faţă, o recuperare, ce-i drept, cam tardivă, a fiului dânsului, care ne pune în faţă un scriitor talentat ce ştie să îmbine cu măiestrie umorul şi cultura, dispunând de o remarcabilă capacitate de a fi concis în exprimare, după cum remarcă prefaţatoarea lucrării, doamna profesoară Mihaela Botezatu[1]. De altfel, tot dânsa ne arată complexitatea personalităţii lui, caracterizându-l, în caracterizarea din debutul lucrării. Cităm:

,,De profesie magistrat, dar nu unul oarecare, ci cu mare vocaţie, Aristotel Pârvulescu a fost, în egală măsură, autor de eseuri, aforisme şi butade. Fiind înzestrat cu harul scrisului, creaţiile sale sunt mărturii grăitoare ale unul talent incontestabil.

A fost – îl putem numi aşa – un scriitor prolific, deoarece scrierile ce-i aparţin depăşesc cu mult, ca număr, pe cele aflate în volumul de faţă.

A intrat în contact cu personalităţi literare şi a publicat la revistele vremii, iar acest fapt confirmă cu tărie capacitatea sa creatoare"[2].

      Volumul se deschide cu o scurtă autobiografie semnată de autor (pp. 7-13), în paginile căreia, acesta descrie, într-o notă ludică pe alocuri, pasaje din copilăria şi mai apoi, din viaţa sa. Relaţiile cu părinţii sau bunicii sunt frumos surprinse aici, autorul fiind un adevărat maestru al descrierilor, deşi nu face abuz de ele. Iată, de exemplu, cum îşi descrie el bunicul:

,,Tata-moşu era înalt, uscăţiv, drept şi sprinten în mişcări, în ciuda celor 75 de ani pe care îi înşcherbase. Avea trăsăturile feţei ascuţite, pielea pigmentată, fruntea lată şi întinsă, nasul acvilin, marcat de mustaţa albă pe care o mângâia cu degetul arătător în dreapta şi stânga. Ducea o viaţă de sihastru. Era taciturn, întunecat, aspru, dar respectuos şi sobru. Se bucura de multă stimă din partea sătenilor. Deosebit de cumpătat în vorbă şi în purtări, ţinea la demnitatea personală până la orgoliu. Nu existase dată în care să nu mă atenţioneze în faţa musafirilor: Aristică, fii modest şi rezervat! Expresia devenise proverbială. La orice mişcare eram zeflemisit în special de ai mei: Aristică, fii modest şi rezervat!" (pp. 8-9).

      Urmează apoi adevărate pastile, în cadrul cărora, autorul vorbeşte despre anumite momente ale vieţii cotidiene, dă sfaturi, sau scrie texte cu o bogată tentă umoristică. Foarte interesant este modul în care autorul reuşeşte să pătrundă în profunzimea lucrurilor, chiar şi atunci când vorbeşte despre lucruri ce compun banalul cotidianului. Un astfel de exemplu îl constituie pastila dânsului despre răs  şi ilaritate. Aici, după ce se scuză în faţa cititorului pentru îndrăzneala de a aborda un asemenea subiect, în condiţiile în care nu poate fi clasificat drept un specialist al său, vorbeşte despre originile comportamentului şi relaţia lui cu vorbirea şi inteligenţa:

,,Ştiu în mod sigur (nu vă pot indica sursa), că râsul a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale şi va dispărea odată cu acea cauză care l-a generat: contrastul. ,,Râsul a apărut din contrast", ne spunea profesorul de psihologie, cu ceva ani în urmă. Şi, cum opoziţia dintre două situaţii surprinzătoare nu va dispărea niciodată, râsul va subzista totdeauna.

          Omul, mai întâi a râs şi apoi a vorbit. Gestul, şi nu vorba a stârnit pentru prima dată râsul. Când omul s-a întrebat de ce râde, a apărut umorul. Râsul este legat de umor aşa cum ginerele este lipit de mireasă la Oficiul stării civile. Ca să provoci râsul, trebuie să ai umor; ca să guşti umorul, trebuie să ai simţul umorului. Mai bine haz, fără umorişti, decât umorişti fără haz; mai bine umor din tristeţe, decât tristeţe din umor. Seriozitate nu înseamnă tristeţe. Dumnezeu ajută pe cei veseli pntru că El Însuşi are simţul umorului. Este motivul pentru care l-a lăsat pe Adam fără o coastă.

          Râsul ţine de inteligenţă; este măsura seriozităţii omului: ,,spune-mi de ce râzi, ca să îţi spun cât de serios eşti!" Pe cel care, în mod inteligent mă face să râd, nu-l întreb ce studi are. În Jurnalul său, Jules Renard remarca, pe bună dreptate: ,,O vorbă de duh bine găsită, face mai mult decât o carte prost scrisă" (pp. 25-26).

      Cu astfel de pastile scurte, dar bine scrise, abordând teme de actualitate şi împletind seriozitatea textului literar bine încropit cu umorul, acel dat ontologic al românului, reuşeşte Aristotel Pârvulescu să-şi coopteze cititorii. Lucrarea lui se constituie într-o adevărată antologie literară, cu pasaje umoristice şi cu un conţinut ce-l califică între scriitorii contemporani importanţi. E meritul fiului său acela de a-l fi restituit circuitului literar şi cititorilor şi cel al domnului profesor Nicolae Tomoniu, artizanul amplei mişcări culturale cunoscute sub numele de Semănătorul, de a-i fi oferit publicului cititor posibilitatea de a se delecta lecturându-i pastilele şi eseurile.

Având în vedere valoarea literară a operei domnului Pârvulescu, nu putem decât să felicităm editorii pentur iniţiativa avută şi să recomandăm cititorilor dornici de o carte bine scrisă, să poposească asupra însemnărilor sale.

Maxim (Iuliu-Marius) Morariu


[1] Dânsa spune: ,,Autorul dispune de un uriaş potenţial de a concentra, de a exprima foarte multe în cât mai puţine cuvinte, reuşind, totuşi, să se facă perfect înţeles". Mihaela Botezatu, ,,Prefaţă", în Aristotel C. Pârvulescu, Eseuri. Reflecţii din perspectiva vieţii cotidiene. O recuperare literară a fiului autorului, Mihail Berbinaru, Editura Semănătorul, Tismana, 2016, pp. 3-4.
[2] Ibidem, p. 3.

duminică, 25 septembrie 2016

Ionuț Țene - Liiceanu s-a trezit din ”somnul rațiunii”? Atac la Ion Aurel Pop


Academicianul Ioan Aurel Pop, rector UBB Cluj-Napoca

Liiceanu s-a trezit din ”somnul rațiunii”? Atac la I.A. Pop pe banii ong-urilor soroșiste!?


     Gabriel Liiceanu, unul dintre cei mai de seamă culturnici și cel care a transformat filosofia în ideologie și tezism, s-a trezit din ”somnul rațiunii care naște monștri” să-l atace pe cel mai important istoric român în viață, acad. Ioan Aurel Pop. Nu a fost de ajuns că filosoful eșuat în dialectica neo-marxistă din 1990 încoace și promotor al istoriografiei de tip rollerian în ecuația mersului scrisului istoric, promovând în tiraje matusalemice viziunile retractile ale lui Lucian Boia, a găsit din străfundurile fetide ale unui caracter dialectic marxist să-l atace pe rectorul Ioan Aurel Pop. Să fie de vină gelozia că Gabriel Liiceanu nu a devenit academician sau rector al celei mai importante universități românești din țară, că nu reușeste să-l impună pe noul Mihail Roller al ”falsificatorilor istoriei” naționale apud Lucian Boia în conștiința academică și în opinia publică? Gabriel Liiceanu nu a mai suportat prestigiul și influența academică în societatea românească din ultimii ani a istoricului clujean Ioan Aurel Pop și s-a trezit să vorbească de unul singur în fața unei oglinzi ce-i reflectă tușele unei invidii infatigabile.
    Gabriel Liiceanu critică prezenţa rectorului Ioan Aurel Pop printre membrii Comisiei prezidenţiale pentru proiectul de ţară ”România educată”, înființată de Iohannis la Palatul Cotroceni, argumentând că acesta ”a acoperit furtul lui Ponta, l-a tăinuit, i-a şters urmele”, cu referire la plagiatul fostului premier. E cea mai mare dezinformare a opiniei publice și o acuză fără susținere morală, specifică celui care de 20 de ani promovează pe demitizatorul istoriei naționale, eseistul Lucian Boia. Să-l ataci pe Ioan Aurel Pop cu un neadevăr e similar cum ai pune pe Mihail Roller să scrie istoria României. Cine vorbește de morală? Lui Gabriel Liiceanu, printr-un simplu ordin al prietenului său Andrei Pleșu, care era ”întâmplător” ministru culturii în guvernul bolșevic a lui Ion Ilici Iliescu, i s-a oferit pe tavă patrimoniul Editurii Politice, cea care publica cărțile lui Marx, Engels, Lenin și Gh. Gheorghiu Dej. Primul ministru al culturii de după 1990, Andrei Pleșu, a semnat ordinul 82/1990 prin care transfera patrimoniul Editurii Politice, unei nou-înființate edituri “Humanitas”. În funcția nou-înființatei edituri era numit “domnul Gabriel Liiceanu, care va avea salariul de 5610 lei și o indemnizație de conducere de 300 de lei lunar”, de la stat, după cum arată ordinul Ministrului Culturii.În 1991 Gabriel Liiceanu s-a privatizat cu patrimoniul luat de la stat și a devenit patron de editură. Despre cum a trecut avuția țării de la stat în mâinile celor care aveau prieteni la ministerul culturii nu se indignează tovarășul Gabriel Liiceanu? Un astfel de ”filosof” care-l cerceta pe Noica la Păltiniș, la fel de atent ca și ofițerii de la Sibiu, se vrea și el băgat în seamă în comisia prezidențială ”România educată”, ca în 1990 de Iliescu? La atacul imund asupra istoricului clujean, deputatul Bogdan Diaconu vine cu un răspuns care va elucida în curând originile pecuniare soroșiste ale ”demitizării” istoriei românilor din 1990 încoace. Iată ce declară liderul PRU: ”Licheeanu. Panarama lui Soroș, care răspândește minciunile pseudo-istoricului Boia îndrăznește să se lege de marele român, istoricul Ioan Aurel Pop. Curând PRU va prezenta public documentele și sumele care arată cum și cu cât a fost plătit de către ong-urile lui Soroș acest Licheeanu”. Așteptăm cu nerăbdare aceste dezvăluiri care vor lămuri definitiv dedesupturile ignare ale promovării noului Mihail Roller al istoriografiei de către urmașii Editurii Politice înființate de statul comunist în anii `50. Adevărul iese întotdeauna la lumină, iar istoriografia română are nevoie de o clarificare, după bezna demitizării post-decembriste și de impunere a unor modele ca Ioan Aurel Pop, un demn și firesc urmaș al lui Iorga, Pârvan, Panaitescu sau Giurescu.


Ionuț Țene

 

Editura Semănătorul Tismana. Note:

1. De la Wikipedia, enciclopedia liberă:
Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955, Sântioana, Cluj) este un istoric român, academician, profesor universitar, din 2012 rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj.
Din 1989 este doctor în istorie, cu o teză intitulată "Adunările cneziale din Transilvania în secolele XIV - XVI".
Din 1993 deține funcția de director al Centrului de Studii Transilvane din Cluj. Între 1994-1995 a fost director al Centrului Cultural Român din New York.
În anul 2010 a fost ales membru titular al Academiei Române.
Domeniul specialzarii: Istorie medievală, instituții medievale, paleografie latină.

    - Membru în Comisia de Istoria Relațiilor Internaționale din cadrul Comitetului Internațional de Științe Istorice
    - Vicepreședinte al Comitetului Național al Istoricilor din România (din 2007).
    - Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași (2008),
    - Muzeul Național de Istoria Transilvaniei (din 2009),
    - Membru in Consiliul general de atestare a diplomelor și titlurilor universitare (CNATDCU).

Volume coordonate, editări
    Historia e rumanise. [Editor]. Tirane, Botimet Toena, 2001, 392 p. (în colaborare cu: Ș. Fischer-Galați, D. C. Giurescu)
    Istoria Transilvaniei. vol. I (până la 1541). [Coordonator]. Centrul de Studii Transilvane, 2003, 374 p. (în colaborare cu Thomas Nägler)
    Una storia dei Romeni. Studi critici, [Coordonator], Centro di Studi Transilvani, Cluj-Napoca, 2003, 488 p. (în colaborare cu Stephen Fisher-Galati și Dinu C. Giurescu)
    Patrimoniul cultural al României. Transilvania (lucrare în limbile română, engleză, franceză, germană și italiană), [Coordonator] Institutul Cultural Roman - Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004, 292 p. (în colaborare cu Marius Porumb)
    Memoriu topografic și statistic asupra Basarabiei, Valahiei și Moldovei, provincii ale Turciei în Europa. [Editor]. Institutul Cultural Roman, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, [autor:Antoine Francois Le Clerc]
    Istoria României. Compendiu, [coord. alături de Ioan Bolovan], Institutul Cultural Român - Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2005, 810 p., plus 15 hărți
    Județul Cluj/Kolozs megye/ Cluj County/ Kreis Klausenburg, Cluj-Napoca, Tribuna, 2008, 286 p. (cu I. Maxim Danciu)
    Istoria ilustrată a României, București, Litera internațional, 608 p. (cu Ioan Bolovan)(general editor),
    Mélanges d'Histoire Générale, Nouvelle Série, I/2, Section I. Between Worlds, 2 (Extincta est lucerna Orbis: John Hunyadi and his Time, edited by Ana Dumitran, Lorand Madly, Alexandru Simon), Cluj-Napoca, 2009, 564 p. + XXXII planșe.
        Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler (coordonatori), Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), ediția a II-a, revăzută și adăugită, Academia Română, Cluj-Napoca, 2009, 381 p. și anexe.
    Ioan-Aurel Pop, Thomas Nagler, Andras Magyari (coordonatori), The History of Transylvania, vol. II (from 1541 to 1711), Romanian Academy, Cluj-Napoca, 2009, 448 p.

2. De la Wikipedia, enciclopedia liberă:
Gabriel Liiceanu (n. 23 mai 1942, Râmnicu Vâlcea) este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Dezbateri și polemici
În calitate de conducător al Editurii Humanitas, Gabriel Liiceanu a reeditat după Revoluția din 1989 o multitudine de autori români interziși (în totalitate sau parțial) în perioada comunistă. Spectrul acestora acoperă diferite domenii, precum filozofia (Emil Cioran, Mircea Eliade, Nae Ionescu), literatura (Eugen Ionescu, Lucian Blaga) și istoria (memoriile lui Constantin Argetoianu, I. G. Duca). Un eveniment editorial de excepție a fost publicarea în 1996 a ediției princeps a jurnalului scriitorului român cu origini evreiești Mihail Sebastian, carte care supraviețuise în manuscris de la moartea autorului (în 1945). Jurnalul a avut un impact foarte mare, întrucât reprezenta prima mărturie din interior a fascizării și antisemitismului generației '27. Au avut loc numeroase dezbateri și polemici despre modul în care ar trebui să se raporteze lumea intelectuală la operele indubitabil valoroase al vârfurilor generației criterioniste (cât și alte teme aferente). Gabriel Liiceanu, alături de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca s-a situat în permanență în tabăra care pleda pentru recuperarea operelor unor Mircea Eliade și Emil Cioran, în virtutea valorii lor estetice. În acest context, Liiceanu și-a atras critici precum cea a fostului dizident Gabriel Andreescu, care îl califică drept facilitant al extremismului, deoarece a promovat naționaliștii și iraționaliștii interbelici, care ar fi fost „ideologi ai extremismului de dreapta”.