Faceți căutări pe acest blog

duminică, 18 august 2019

Al. Florin Țene – despre Teodor Baconschi – Averea bunei educații


Al. Florin Țene – despre autorul Teodor Baconschi – Averea bunei educații

Mixaj - autorul și cartea

„Sau bunătatea este o limbă pe care o poate auzi și cel surd și o poate citi și cel orb.”

Am avut plăcerea să particip la lansarea cărții domnului Teodor Baconschi, intitulată ”Averea bunei educații“, la Biserica Parohiei Ortodoxe Sfinții Apostoli Petru și Pavel din cartierul Mănăștur - Cluj, carte apărută la Editura “Univers “, 2019. Volum primit cu autograf de soția mea, poeta Titina Nica Țene.
Lansarea a fost coordonată de profesorul universitar dr. Adrian Papahagi, în prezența unui mare număr de enoriași aflați în naosul Bisericii, unde a avut loc această interesantă manifestare cultural-educativă.
Despre autor, profesorul  spunea că este născut în anul 1963, în București, că și-a luat doctoratul în Antropologie religioasă și Istorie comparată a religiilor la Universitatea din Paris IV - Sorbonne, fiind și absolvent post-doctoral al New Europe College din București. Profesorul Adrian Papahagi mai spunea în cuvântarea sa că Teodor Baconschi e scriitor și diplomat de carieră, primind diferite distincții din partea mai multor state, printre care și cea de comandor al Legiunii de Onoare. Este autor a mai multor cărți de eseuri, studii, jurnal și dialoguri, care au fost traduse în mai multe limbi.
Prezenta carte, despre care facem vorbire, este un evantai de eseuri ample, pe diferite teme convergente cu educația, având o arie de cuprindere extinsă,”plonjând” în cultura antică, medievală până la cea contemporană, făcând trimiteri la clasicii filozofiei din toate timpurile.
Pentru a înțelege mai bine demersul cunoscutului scriitor și diplomat am să încerc să explic sensurile cuvintelor din titlul cărții. Averea, DEX-ul o explică ca fiind totalitatea bunurilor care se află în posesia cuiva, în cazul nostru “bunurile” sunt toate cunoștințele acumulate în școală, universitate și în viață. Cuvântul „bunei” , adică ” bun” se explică prin cel ce face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții, fiind  binevoitor, iar cuvântul educație  derivă din substantivul „educatio”  însemnând creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca element activ al vieții sociale.
Structurată în cinci părți tematice în care fiecare parte conține eseuri despre problema abordată, inclusiv o introducere “A fi sau a nu fi părinte “cu care deschide, practic, tematica volumului, autorul dezbate multiplele probleme ale părintelui-educator în prezentul imprevizibil, complex și încărcat de grija omului pentru supraviețuire. Omenirea se află în societatea cunoașterii, subliniază autorul, după ce face referire la Odiseea lui Homer, Anabasis al lui Xenofon până la omul universal Goethe, de la circuitul inflamant dintre umanism și romantism, până la spațiu încărcat de cultură și istorie dintre Rin, Ebru și Dunăre.
Autorul subliniază că internetul, prin motoarele sale, are un rol important în transmiterea informației., însă este sceptic privind   provocările, parcă rupte din ficțiune, din viitorul apropiat și mediu, ce ar putea pune temelia consolidată  la relația cauzală între “nivelul de educație și șansele de supraviețuire, spre deosebire de prezent, când acea cauzalitate vizează numai mai buna calitate a vieții. “ În tot parcursul cărții reiese faptul că elitele au condus lumea, adică au făurit istoria, în contradicție cu doctrina comunistă care stipula că popoarele fac istoria. Elitele au recurs, întotdeauna, la cultură și morală contribuind la evoluția societății.
În prezent, științele sociale, promovate prin universități “din Anglosferă, sunt tot mai puțin normative.” Teodor Baconschi, o spune cu oarecare dezamăgire, că numai educația e tot ce ne-a mai rămas după tăvălugul regimului comunist criminal.
Complexul social prin care trecem  îl face pe autor să afirme că “părinții sunt ultimii oameni de pe pământ care merită să aibă copii “, citându-l pe Samuel Butler.
Esențializarea aluzivă privind comportamentul unor părinți celebri care și-au părăsit copiii, ne face să ne gândim la zicala populară  să nu faci ce face …popa. Rousseau, filozof francez de origine genoveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului a influențat hotărâtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789 , fiind un moralist fără morala practică, ce și-a părăsit copiii .La fel Lev Tolstoi, sau Contele Lev Nicolaevici Tolstoi, în limba rusă rusă Лев Никола́евич Толсто́й; născut la  9 septembrie 1828, Iasnaia Poliana, din  Imperiul Rus și decedat la 20 noiembrie 1910Astapovo, gubernia Reazan, a fost un scriitor rus. Lev Tolstoi este considerat unul dintre cei mai importanți romancieri ai lumii. Alături de Fiodor Dostoievski, Tolstoi este unul dintre scriitorii de seamă din timpul perioadei cunoscută ca vârsta de aur a literaturii ruse, începută în 1820 cu primele opere ale lui Pușkin, și terminată în 1880 cu ultimele lucrări ale lui Dostoievski. Operele sale Război și pace și Anna Karenina au avut o influență hotărâtoare asupra dezvoltării romanului mondial, iar credințele și ideile sale religioase, filosofice și estetice, propovăduite de-a lungul vieții prin celelalte opere, sunt reunite și cunoscute sub denumirea de tolstoianism .Creația sa epică se impune prin capacitatea de cuprindere, adâncimea viziunii, acuitatea observației sociale și psihologice, sentimentul tragicului și omenescului Despre  acesta soția sa nota în jurnal că este indiferent față de educația copiilor săi, și că Tolstoi spunea că este o crimă să trăiești alături de familie. Nici Nicolae Iorga nu a scăpat de ironia fiicei sale care îl caracteriza fiind “absent “față de familie și fiicele sale.
Autorul cărții ia poziție față de volumele despre parenting ce a invadat piața cărții și care marele librării le rezervă rafturi întregi. Acest rețetar ce funcționează în gastronomie și farmacia naturistă nu funcționează în educația și a formării omului.Bucuria nașterii pruncului nu echivalează cu nimic în lume, puterea ce provine chiar din faptul că această ființă este plăpândă face ca acest antagonism să ducă la  tăria suverană a cărei forță provine din chiar ceea ce este, pentru că ființează.
Abordarea problemei educației în familie, numeroși părinți, cum spune Teodor Baconschi, consideră că aceasta se rezumă doar la transferul de cunoștințe. Dar…educația este mult mai complexă. Cu multă atenție ea trebuie să pornească de la aforismul “educ, deci mă educ. “Sunt pagini, în eseul ce poartă titlu acestui  aforism, în care sunt criticate diferite cazuri de politicieni, parveniți, ce apar la televizor sau în lume ca scoși din cutie purtând costum Brioni și cravat Hermes cu ceas de aur roz, devenind chiar caraghioși până și în fața celor fără “stofă…intelectuală”.
Nu puțini intelectuali sunt, printre care și Andrei Cornea, inclusiv autorul în discuție, care își pun întrebarea dacă ne aflăm în”Era ignoranței? “La care se încearcă să se răspundă în eseul cu acest titlu. Internetul având un rol important în răspunsul la această întrebare. Omenirea, ce alunecă spre fenomenul globalizării, va fi condusă în continuare de cei mai bogați oameni și mai educați, iar masele se organizează. Politica lor în proiecte, nu de puține ori, totalitare, fanatice, promovează dictatori cruzi și fără empatie față de cei care i-au propulsat în sfera de conducere. Deciziile, spune autorul, nu se iau la Davos, ci în zona social media care influențează masele și astfel cei susținuți urcă în sondaje aceștia devenind un seismograf al opțiunilor votanților.
Faptul că nu poți preda cunoștințe dacă nu ești încărcat cu un bagaj de…cunoștințe  din varii domenii, este necesar să treci prin diferite și mai multe experiențe care să-ți modeleze aptitudinile, să acumulezi cunoștințe din  domenii diverse, apoi, să le explici învățăceilor. Numai așa se concretizează puterea exemplului în memoria celor aflați în sala de clasă. Fiindcă puterea exemplului are un rol primordial în educație. Pedagogia, spune autorul, implică exemplul, dar, în acest context, un rol îl are conștiința, care este glasul lui Dumnezeu, ce vorbește în noi și ne arată ce este bine și ce este rău. Există doar un lucru bun, știința, și doar unul rău, neștiința. În acest context mi-am adus aminte de ce spunea Marcus Tullius Cicero care s-a născut la 3 ianuarie 106 î.Hr. și a decedat. 7 decembrie 43 î.Hr. Acesta a fost un filozofpoliticianjuristorator, teoretician politic, consul și constituționalist roman. El a jucat un rol important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin. Cicero a spus un aforism peren și astăzi: “Trăim vremuri grele, copiii nu-și mai ascultă părinții și orice prost crede că poate să scrie o carte. “
În tot acest context plutește subliminal, ca o învăluire de ceață în dimineți răcoroase, omul religios care cunoaște că poporul lui Israel era “fiul” lui Iahve, cum scrie G. Fohrer în History of Israelite Religion, p.147.
Dacă urmașii noștri nu vor știi să pună în practică volumul educational primit, nu societatea este de vină, ci părinții, chiulangii și oamenii nesiguri ai proiectului.
Există în societatea noastră, dar și pe mapamond, un fel de snobism și superficialitate, care nu lipsește nici în lumea intelectuală. Cei care se erijează în faptul că le știe pe toate n-a atins punctul culminant al socratismului, aceștia devin contramodelul elevilor, viitorii membrii ai societății. Poetul latin Juvenal sau Iuvenalis, Decimus Iunius Iuvenalis, care a fost un poet latin trăitor în secolele I și II după Hristos, scris Satirele (Satires). El a făcut o critică aspră și pitorească a viciilor, acesta se remarcă prin realismul descrierilor, prin  vioiciune, forță retorică și stil satiric de mare efect, printre altele scria: “Să ne rugăm pentru o minte sănătoasă într-un corp sănătos, pentru un suflet curajos, căruia nu-i e frică de moarte, care este liber de mânie și nu-și dorește nimic.“
Urmașii noștri vor trăi în lumea post-adevărului. Un fel al războiului hibrid, cum specifică autorul, a știrilor false propagate de mass media și internet. Se prevede o lume a nihilismului civilizației în capitolul “Idolatrie & spirit critic“. Educatorii și părinții, inclusiv clerul cu rolul acestuia în transmiterea credinței religioase prin catehism, realizează mai mult în educarea tinerei generații, dacă imprimă elevilor regulile logicii, înțelegerea textelor prin argumentație, inspirând strategia existențială.
În capitolul “La muzeu“face o analiză profundă a rolului muzeelor în Uniunea Europeană. Amintind de Mircea Eliade care a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Unde spațiu sacru este centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca „orizontul” unui anume grup religios. 
Există în vorbirea curentă un aforism”viața bate filmul “, problemă dezbătută într-un eseu care se deschide cu aducerea aminte a celor ce au inventat filmul, frații Lumiere. În prezent cinematografia e triumful timpului actual, pe care critici de artă îl citează ca o artă populară. Filmul fiind arta “teatrului intrată  în epoca reproducerii mecanice”, dar și digitale.
Omul fiind un călător pe pământ este capabil să creeze opere trainice, mai înveșnicite de cât el. Acesta este moștenitorul în timp al propriilor lui opere. Din această pricină, excursia în locuri istorice, e cea mai bună lecție pedagogică. Astfel se recomandă pedagogilor să organizeze călătorii tematice care sunt adevărate lecții de cunoaștere și învățare. Aceste zone istorice fac parte din biblioplis ce intelectualizează existența umană.
Există o mișcare secretă în rândul cărților de pe rafturile bibliotecilor. Unele trec pe rândul întâi, altele se retrag în spate. Teodor Baconschi scrie că întotdeauna a fost fascinat de bibliotecă. Acolo se află înțelepciunea lumii. Acolo l-a descoperit pe marele sacerdot literar-metafizic în persoana lui Jorge Luis Borges.
Încă de la naștere, fiecare om are o vocație caracteristică, limpede, înclinat spre adevăr și creație. În acest context părintele copilului acționează ca un agricultor ce seamănă. Dar nu de el depinde “solul“, de e afânat și roditor, pe care vor implanta semințele cunoașterii, dar, se întreabă autorul “cine i-ar putea răscumpăra vina de a nu le fi semănat deloc?
Plăcerea de a colecționa se câștigă în timp când pasiunea pentru un domeniu se dezvoltă pe parcursul vieții. La început copiii strâng timbre selectate și organizate pe teme și țări în clasoare, alcătuiesc ierbare și insectare. Mircea Eliade la început a fost un pasionat entomolog, Vladimir Nabokov desena lepidoptere, un scriitor drăgășenean prindea pe lac libelule comparându-le cu avioanele. Marii cărturari ai lumii au fost bibliofili. Umberto Eco a scris un studio istoric în care specifică că homo sapiens cunoaște lumea și prin întocmirea de liste, cataloage de cărți, liste la bursă etc. Jocurile de șah și go, colecțiile personale, indiferent din ce și de ce, rămân, totuși, metode pedagogice viabile cu rolul lor educativ și de cunoaștere. La fel ca muzica, pe care o numesc limbă internațională fiind   înțeleasă de  orice om din toate colturile lumii. Ucenicii lui Pitagora, dar și primii creștini de care făcea vorbire Mircea Eliade în “Istria  credințelor și ideilor religioase”, vol I, p.351,  auzeau muzica sferelor. Era, cum spune Teodor Baconschi, partitura cosmică a unei ordini spirituale perfecte, melodia dumnezeiască datorită căreia în universul astral se adunau sferele într-o horă imaterială, fiind o lege a acusticii “armoniei prestabilite.” Cioran aprecia muzica lui Bach, spunând că era o divinitate. Din formula obținută prin prelucrarea pur matematică a unor date experimentale, fără substrat teoretic, compozitorul baroc are  speranța că muzica lui a inspirat cartea numită Ispita de a exista.
    Și ce înseamnă a exista? Aparent,  înseamnă a face „din moarte o afirmare a vieții”, a-i converti „abisul într-o ficțiune salvatoare”, a transforma un principiu universal valabil (în afară de moarte, nimic nu este adevărat, totul este relativ), a-i converti și a-i apropia până în punctul în care ajunge să nu mai reprezinte un vid, un gol, un spațiu în care totul se termină, carnea putrezește, iar spiritul se dispersează în marele neant, principiul prin care poți ajunge la „realul pierdut”, în viziunea lui Cioran, este acesta: „să te lași amăgit ori să pieri: n-ai de ales. Asemeni celor care au descoperit viața pe calea ocolită a morții, am să m-arunc asupra primei amăgiri, asupra a tot ce-mi poate aduce aminte de realul pierdut
Autorul cărții, de care facem vorbire, în aceste pagini abordează și problema dorinței copilului de a avea un cățel. Despre această dorință autorul subliniază: “ Buna îngrijire a unui aliat atât de loial implică absolvirea unei școli de umanitate mai prețioase decât orice diploma cu peceți.“ Afirmație cu care nu sunt de acord. Această preferință aduce și boli transmise de câine și multe alte inconveniențe.
Un eseu interesant pentru ideile pe care le dezbate este “Cool, Man “, în traducere OM RECE, fiind vorba despre “clasicii împăiați” pe care nu i-ar accepta tineretul de astăzi. Recunoaștem că o parte din acești “așa ziși clasici” nu sunt citiți, doar citați. Suntem de acord că de la regimul criminal comunist am moștenit “un soi de cult “ pentru Literatura Națională, scoțându-se, prin aparatul de propaganda, autori clasici și canonici care au fost extrași din contextual adevărului și dezumanizați “printr-o fățișă muzeificare “.În această situație, spune autorul, elevii privesc ca la un mort  rigor mortis acel scriitor  Concluzionând, o viață trăită nu este rece. E reală, caldă, autentică, adevărată, îndreptată spre ceva care există, care durează mereu sau mult timp fără a se schimba. Aceasta fiind justificată prin modelare interioară spre care visăm să ajungem, să ne împlinim, cu toată puterea și inteligența cu care ne-a hărăzit Dumnezeu.
În Biblie, Geneza, 2, 18, Dumnezeu spune că omul nu este bine să fie singur, astfel a fost creată, lângă omul primordial Adam, femeia. În înțelepciunea propovăduită de creștinism, omul nu este singur niciodată, fiindcă este alături cu Dumnezeu. Singurătatea este o boală ce duce spre îmbolnăvire psihică. Omul are nevoie de colectivitate, de prieteni, cunoștințe. Însă, Schopenhauer și Kierkegaard erau de părere cu celibatul, cu presiunea singurătății ca o formă a sihăstriei în mediul urban. Așa cum Heidegger și Constantin Noica,  au locuit, în singurătate, prin diferite cabane.
Problema teologică este ridicată cu multă finețe, aducând în discuție scrierile lui Mircea Eliade , subliniind că practicarea religiei nu este o prezență în istoria noastră, ci o dimensiune veșnică a conștiinței umane. Așa cum există un homo laborans, sau homo faber, homo viator, homo ridens, există și un homo religiosus. În afara creștinismului, spune autorul, mai există șapte religii vii. Acestea oferă explicații asupra răului. Sunt două categorii de părinți. Unii sunt credincioși practicanți, alții respectă credința, dar nu o practică. Eu  mai adaug pe părinții atei. Cuvântul „ateism” provine din grecescul atheos  în scriere greacă ἄθεος, însemnând „fără Dumnezeu”, și a fost folosit ca termen peiorativ celor care respingeau divinitățile venerate de majoritatea societății (creștinii au fost numiți atei de către păgâni. Primii oameni care se identificau ca fiind atei, au trăit în secolul al XVIII-lea. Argumentele care susțin ateismul variază de la cele filozofice până la abordări sociale, istorice și chiar științifice. Cele mai populare argumente care susțin ateismul sunt lipsa oricărei evidențe empirice pentru existența zeilor, problema forțelor răului și numeroasele contradicții între religii și în cadrul aceleiași religii. Mulți atei susțin că lipsa existenței unei divinități este mult mai probabilă decât existența acesteia. Cei care trebuie să aducă dovezi în susținerea punctului de vedere sunt teiștii, pentru că ei sunt cei care afirmă un fapt ca fiind adevărat, și nu ateiștii care doar le contestă. 
În evantaiul de comentarii remarcă faptul că profitorii de pe urma regimului criminal comunist vor încerca să relativizeze abuzurile regimului totalitar sau să le ascundă. După așa zisa revoluție din decembrie securiștii și fii acestora au fost primii care au pus mâna pe averile țării.
Pentru a-i atrage pe copii trebuie să le spunem că religia creștină cuprinde toate secvențele educative privind protecția mediului, dreptatea socială, poziția critică față de excesul consumismului, că exisă o armonie între religie și știință. Iar despre marii profeți, trebuie spus, ce scria Mircea Eliade în „Istoria credințelor și ideilor religioase:” vol. I, că aceștia sunt sinceri în credința lor și pasionați convinși de autenticitatea vocației lor și de urgența mesajului lor. Copilul nu trebuie forțat să  creadă în ceva și despre ceva. Trebuie lăsat să aleagă și cu tact pedagogic îndreptat înspre adevăr. Trebuie spus că: “Dumnezeu mă iubește nu pentru ceea ce sunt, am fost sau voi fi, ci pentru ceea ce este El. “
Înaintașii noștri ne-au deschis calea spre viitor, cultură și știință, spre înțelegerea Cerului și al Pământului, cale pe care mergem și astăzi și când uităm  că operele lor cele mai înaintate și îndrăznețe ne luminează azi drumul, având la bază idei de bun-simț, de mult exprimate, dar contestate, la rândul lor, de contemporanii de atunci. Vorba aceea, nici-o faptă bună nu rămâne ne pedepsită.
Un rol important în educația copilului îl are și politețea care, practic, se înrudește cu civilizația și politica. Aceasta este un mod de comportare caracterizat prin bună - cuviință, respect și amabilitate în relațiile cu ceilalți oameni .Este un  pronume personal sau posesiv, de politețe , fiind un  pronume personal la persoana a doua și a treia, folosit în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm sau despre care se vorbește. Regulile de politețe în Europa s-au născut la curțile regale, spre deosebire în China unde Mao Tze Dung râgâia ca un nesimțit folosind serviciile unei scuipători în întâlnirile oficiale. Toate societățile civilizate cultivau “discretă notă-gerontocratică”. Excesul de politețe denotă nonpolitețe. Politețea trebuie să fie o a doua natură, cum spune latinul altera natura. Abraham Lincoln spune un aforism educativ de cum să privim lucrurile: “Poți să te plângi că tufele cu trandafiri au spini sau poți să te bucuri că tufele cu spini au trandafiri. 
Există o reținere privind sexualitatea. În acest sens autorul consacră un eseu intitulat ”Sexualitatea între pudoare și dezvrăjire.“  Un element al tabloului cultural european contemporan este pansexualismul freudian care are ramificații diverse și disidențe în unele medii.
Regimul comunist represiv își dorea o populație pudibondă, care aparține unei persoane pudice; ce afectează o pudoare exagerată și rușinoasă. Teodor Baconschi își dă cu părerea că părinți trebuie să le spună copiilor nu cum se face reproducerea, ci să nu practice actul sexual accidental. Intimitatea fizică e urmarea unei comuniuni la care participă sufletul, atracția trupească, aceleași concepții și idei intelectuale. si nu cântecul cărnii (n.n), excitabilitatea epidermică, cum subliniază autorul.
În Partea a IV-a, Teodor Baconski tratează în primul eseu școala, funcția educației, cu exemple din Platon,  Johann Valentin Andreae, concluzionând că un copil care învață foarte bine, fără obsesia bolnăvicioasă de a fi mereu primul, dispune de o marjă mai generoasă către evoluția propriei intelectualități,  inclusiv împlinirea personalității sale.
       “Mirajul Oxbridge” este o oglindă a speranțelor părinților cu posibilități materiale de a-și vedea absolvenții de liceu studenți la mari universități de pe mapamond cu renume. Enumerarea diferitelor centre de cultură și universități de pe mapamond, dar arătând și ”nivelul stratosferic” al universităților care nu produc numai elite dar și snobi care ne dau sfaturi cum să votăm.
       Se pune întrebarea, nu de puține ori, ”Unde oprim educația formală”. Școala împarte cunoașterea înlăturând accesul la ansamblul coerent și unitar. Școala pregătește tineretul pentru viață în multiple domeni, transformă elevul într-un număr, îl împinge spre o ierarhie conică ocupând tot timpul elevului, acesta nu-și mai aparține.
       Sistemul de învățământ prea puțin îi pregătește pentru viață pe elevi. Protecția mediului sau căsătoria lipsește cu desăvârșire din programa școlară. Immanuel Kant spunea:“Numai împreună bărbatul și femeia formează omul complet “ Dacă extragem din genealogie “mileniile de birocrație chineză hieratică “ putem confirma că școala din zilele noastre are rădăcinile în “conceptul bismarckian al Statului Providență.”
Concluzionând pe această temă, viitorul copilului depinde de stăruința acestuia de a învăța, de moștenirea genetică și înzestrarea intelectuală a fiecăruia. Nu trebuie să uităm că universitățile importante de pe mapamond solicită candidaților experiența voluntariatului. Autorul este de părere  si propune să se extindă modelul occidental, care implică pe elevi și studenți  în vacanțele școlare să facă voluntariat și în procesul de învățământ câștigând primii banii prin munca lor filantropică.
“Darul limbilor străine” lărgește aria cunoașterii, dar mai ales în cadrul fenomenului de globalizare limba engleză, germană și franceză sunt necesare. Au fost personalități, originare din alte țări, dar și români care au cunoscut mai multe limbii, pe care le vorbeau și își scriau lucrările în acele limbi. Dacă istoricul religiilor Georges Dumezil cunoștea 30 de limbi, acesta spunând că primele 4-5 sunt mai greu de învățat, apoi celelalte curg de la sine prin comparație și similitudini, Cantemir, Hașdeu, Iorga, Culianu erau poligloți.
Profesorii, elevii și oameni de cultură se plâng, pe bună dreptate, că în dulcea limbă română au pătruns barbarisme, sau cum se mai zice romgleza emotiiconală a noilor generații.
În partea a V-a  a cărții citim cu plăcere destăinuirile autorului care reușește să-și creeze un autoportret al părintelui fericit ajuns la vârsta înțelepților munteni ce se bucură de “fericirea copilului devenit adult. “ Așa cum spunea Flaubert care accepta fericirea numai atunci când era atras de meseria pe care o exercită. Acestea conduc nemijlocit spre scopul final al bunei educații.
Amintirea ca revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. Și speranța sau nădejdea , sunt o credință emoțională într-un rezultat pozitiv al evenimentelor și împrejurărilor din viața a unui om.
Cartea se încheie cu o concluzie sumară ca text, dar profundă, că cei care dețin totalitatea elementelor bunei educații au drumul deschis spre întinderea și consistența tradițiilor, inclusiv spre conturarea unui viitor care respectă buna cuviință.  Astfel drumul rămâne deschis ca o speranță.
“Drept concluzie: învăţăm din istoria umanităţii că experienţa înseamnă viaţă, pe când orice fel de ideologie înseamnă moarte şi terorism. Icoana luminii taborice izvorăşte din preaplinul dumnezeirii de-a pururi prezente, însă icoana „luminii” progresiste este pictată din năzuinţe neclare şi relativizante. Prin urmare, trebuie să alegem între viaţă şi ideologie, între linişte şi teroare. Duminica dedicată Sfântului Grigorie Palama este o pledoarie a Bisericii pentru ca omul să aleagă lumina „întru care va vedea Lumina” (Psalmul 35, 9).” Scrie † Ignatie, Episcopul Huşilor,
Desenele de pe copertă și din interior semnate de Cristina Barsony completează schematic și sugestiv profunzimea ideilor dezbătute în eseurile domnului Teodor Baconschi care, pot spune, sunt adevărate lecții pentru părinți, și nu numai. După care pot concluziona că: Bunătatea este o limbă pe care o poate auzi și cel surd și o poate citi și cel orb.
                                                                                 Al.Florin Țene / UZPR


luni, 29 aprilie 2019

Finalul tragic al locomotivelor cu aburi


Capitolul VII - Sfârşitul CFF TISMANA

Din „Monografia orașului Tismana” /volumul I- revizuit, cu indice de nume și cuprins/Nicolae N. Tomoniu. - Ed. rev.. - Tismana : Semănătorul, 2016. Paginile 128-134Finalul tragic al locomotivelor cu aburi. 

Ultimele două locomotive ale CFF Tismana care au luat calea Austriei


             În distrugerea reţelei feroviare CFF a României au acţionat doi factori, unul intern generat într-o primă fază de criza regimului Ceauşescu, regim izolat pe plan internaţional şi un important factor extern care a acţionat din afară în interesul grupurilor de capital străine, dornice să achiziţioneze la preţ de nimic, materialul rulant al întreprinderilor forestiere de stat. După 1989, pe plan intern urmează faza doua a crizei, prin trecerea unor mijloace de producţie ale CFF Tismana în mâini private, metoda fiind înfiinţarea unor firme particulare care să transfere capitalul întreprinderii, în buzunarele patronilor acestor firme. 
Şi din exterior se dorea transferarea exploatării masei lemnoase din mâna statului în mâna unor persoane private. Pentru ca aceste firme aduse mai târziu la faliment, să poată fi foarte uşor cumpărate de îndată ce legislaţia românească va permite circulaţia liberă a capitalului.
Pe plan central, legislaţia românească permitea şi ea transferarea unor importante fonduri băneşti de la stat către întreprinderile de stat - dar supte de firme private - prin metoda „scutirii de datorii” de către însuşi statul român. Întregul carusel a antrenat însă şi vânzarea mijloacelor de tracţiune, coloana vertebrală a CFF. A fost lovitura mortală pentru că odată închise subvenţiile de la stat, întreprinderea nu s-a putut redresa lipsindu-i tocmai mijloacele de tracţiune.
            Ar fi bine de studiat mai cu atenţie fenomenul deoarece acelaşi lucru se va întâmpla, cu şi mai mare amploare, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană,  când „alinierea” legislaţiei româneşti la legislaţia europeană va fi un fapt împlinit!
După trecerea capitalului de stat în mâini private, prin înfiinţarea de firme particulare, pasul următor ar fi cumpărarea acestor firme de către firme străine. Rămâne de văzut dacă românii se vor deştepta în ultimul ceas şi vor proteja capitalul autohton. Pentru că numai de protecţie n-a fost vorba până acum!
Înainte de a vedea însă cauzele externe care au contribuit la distrugerea CFF Tismana, să vedem mai întâi principalele cauze interne.
Ele ar fi:
-          Apariţia mijloacelor auto de transport greu;
-          Dificultatea întreţinerii caii ferate în lungime de peste 260 km;
-          Discrepanţa dintre reformele sistemului de învăţământ şi nevoile industriei forestiere;
-          Migrarea forţei de muncă;
-          Criza sistemului comunist amplificată de factorii externi;
-          Apariţia primei faze a economiei de piaţă: o economie anarhică cu concurenţă sălbatică.


 Primele două puncte au fost atinse în capitolele precedente. Am mai putea adăuga că apariţia tractoarelor echipate pentru exploatarea masei lemnoase şi mai ales a TAF-urilor, a stopat definitiv extinderea căii ferate în bazinele de exploatare din munţi. Treptat, tronsoanele de cale ferată au fost înlocuite cu drumuri forestiere.
S-a greşit şi prin faptul că, încă de la început, întreţinerea permanentă căii ferate (pentru a fi perfect funcţională şi la parametri clari de siguranţă) nu a fost o prioritate absolută a întreprinderii. În vremurile deraierilor, a costat mult mai mult repararea căii ferate decât s-ar fi cheltuit pentru împiedicarea degradării ei. Veşnica poveste a concentrării atenţiei pe vindecarea bolii şi nu pe prevenirea ei, poveste de care nu ţine nimeni seama nici azi!

Discrepanţa dintre reformele sistemului de învăţământ şi nevoile industriei forestiere

Politica şcolarizării forţei de muncă are consecinţe grave dacă  este luată în derizoriu. Nimic nu a fost mai grav în această direcţie decât, măsura luată prin anul 1958, după care absolvenţii scolii elementare de 7 clase nu mai puteau fi calificaţi prin ucenicie la locul de muncă (reamintim că ucenicia dura patru ani şi pe baza unor prevederi clare ale contractului de ucenicie), ci prin şcoli profesionale iar şcoala elementară de 7 clase devenea şcoală generală de 8 clase.
Şcolile profesionale erau puţine, se dezvolta mai mult reţeaua liceelor deoarece Ceauşescu dorea trecerea la învăţământul obligatoriu de 10 ani, apoi la învăţământ liceal obligatoriu.
Rândurile muncitorilor calificaţi la locul de muncă se reduce la zero. Forţa de muncă nu va mai putea fi regenerată din mers ci va stagna timp de aproape un deceniu.
Ca un exemplu, autorul acestor rânduri a lucrat ca ucenic la strungărie în atelierele CFF Tismana, un an de zile, maistru fiind Cornel Vulpe. În final, ne putând fi angajat, m-am înscris la cursurile de zi ale nou înfiinţatul liceu din Baia de Aramă. Nu am mai intrat în câmpul muncii decât după 8 ani, dar ca profesor. Numărul muncitorilor se reducea mereu. Propaganda comunistă urmărea himera creării omului multilateral dezvoltat.
Mai mult, regimul comunist urmărea cu toată consecvenţa ca treptat şi învăţământul liceal să devină obligatoriu. Crescând însă nivelul studiilor, creşteau şi pretenţiile absolvenţilor. Ucenicia se desfiinţase iar şcolile profesionale erau puţine. Un absolvent de liceu, cu greu mai putea fi convins de a fi încadrat ca simplu muncitor la CFF.

Migrarea forţei de muncă

Criza forţei de muncă se amplifică pe măsură ce apare fenomenul migraţiei. Deschiderea bazinului carbonifer Motru a absorbit o seamă de buni meseriaşi de la CFF Tismana. Au plecat mecanicii Motrescu Vasile, Vaculea Ion, Văcaru Filip, Găman Ion, Spiţă Ion şi Rusta Gheorghe, şeful de tren Ciurlău Victor, Şalapa Constantin, ajutor de mecanic, Cocârlă Stelu manevrant, precum şi o serie de frânari, tractorişti, drujbişti, muncitori simpli.
Transferarea organizării de şantier de la TCH Porţile de Fier la Tismana a condus la al doilea val de migrare spre TCH Tismana. Cu funcţii mai bine plătite, atelierele UMTF şi CFF aproape că au rămas goale de mecanici, strungari, sudori şi alţi meseriaşi.



Criza sistemului comunist

Pe lângă toate acestea, criza sistemului comunist amplificase grav productivitatea muncii. Pe lângă faptul că se lucra în aceleaşi condiţii ca în urmă cu 20 de ani, degradarea căii ferate conducea zilnic la deraieri şi în consecinţă erau mobilizaţi pe teren o serie de meseriaşi care ar fi trebuit să lucreze în ateliere. Mai lipsea şi iniţiativa. Atelierele ar fi putut să-şi diversifice producţia, să-şi creeze piaţă de desfacere, să lucreze anumite piese şi subansamble pentru industria carboniferă nou creată şi chiar pentru particulari.
Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, industria monotip a regimului a sucombat nu numai din prost management  dar şi din faptul că a fost astfel creată. În vremurile lui Ceauşescu, era de neimaginat ca CFF să-şi schimbe profilul şi să devină o fabrică de piese şi subansamble. Ea avea un „plan de masă lemnoasă” de dat la stat şi care trebuia nu numai îndeplinit dar chiar şi depăşit. Aceasta presupunea şi raportări dacă nu zilnice cel puţin săptămânale, astfel încât conducerea „să fie trasă la răspundere” pentru neîndeplinirea planului.
Spre sfârşitul comunismului, nimeni nu mai credea în himera lui. Atât posturile de radio străine care emiteau în limba română cât şi radiourile se înmulţiseră. Conferinţa de la Helsinki din 1975, interzicea bruierea posturilor de radio iar pretenţiile ţărilor de modificare a frontierelor nu mai erau acceptate. Se dădea popoarelor libertatea de informare iar ţările din est, aflau atunci că a munci pentru ideile comuniste sună frumos dar ineficient din punct de vedere al dezvoltării economice. După 50 de ani de „luptă” pentru a construi socialismul, apoi comunismul, România şi celelalte ţări satelite Moscovei ajunseseră, din punct de vedere economic, ultimele ţări din Europa, cu o productivitate a muncii extrem de scăzută.

            Motivaţia muncii nu mai exista, produsele fabricilor erau de proastă calitate, pâinea, zahărul şi uleiul se dădeau pe cartelă. Deşi locurile de muncă erau asigurate după şcolarizare, vorba populară „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc” exprima cel mai bine starea de fapt din toate întreprinderile. Nici CFF Tismana nu făcea excepţie. Aici erau încadraţi o groază de salariaţi care „ardeau gazul de pomană” în întreprindere. Nu conta eficienţa muncii ci doar faptul că toată lumea trebuia să muncească, „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi!”. Sfârşitul unei astfel de societăţi nu putea fi departe.
           
Apariţia primei faze a economiei de piaţă: o economie anarhică cu concurenţă sălbatică

Politica FPP, (Fondul Proprietăţii Private) politică creată de guvernul Petre Roman, de mâna sa dreaptă Adrian Severin şi o gaşcă de „specialişti”, ajunşi în fruntea economiei româneşti nu pe criterii de competenţă ci pe criterii „revoluţionare”, a pus întreaga economie românească pe butuci. Sub lozinca „Marii privatizări” şi himera „cuponiadei”, care făcea din orice amărât un mare „acţionar de fabrică”, a avut loc cel mai mare jaf din istoria ţării.  În câţiva ani,  vânzarea activelor întreprinderilor, a creat primul val de „patroni” de tinichea, oameni fără experienţă dar pe mâna cărora a încăput o mare parte din avuţia ţării.
Firme apărute din neant, dau o lovitură de moarte şi CFF Tismana. Şi s-au mai adăugat multe alte „minuni postdecembriste”  prin care pentru îmbogăţirea unora, s-a  pus capac distrugerii complete a CFF Tismana.
Una din metodele noilor ciocoi era metoda firmelor „căpuşă”, modă generalizată în toată ţara. „Capii” vechilor întreprinderi de stat, îşi creau propriile lor  firme care făceau afaceri cu întreprinderea la care lucreau şi foloseau în scopul firmei „căpuşă”, profitul şi utilajele acesteia. În cel mai bun caz, s-au găsit totuşi şi „şefi cu obraz”. Aceştia, nu şi-au făcut o firmă personală, dar şi-au făcut-o pentru nevastă, soră sau cumnat…
Intr-o astfel de economie de piaţă, era greu să supravieţuieşti ca întreprindere de stat! Banii pentru masa lemnoasă dusă de CFF Tismana la CIL Târgu-Jiu nu erau viraţi imediat, pe când „particularii” primeau banii prompt.  Apoi, când banii erau în fine viraţi CFF, se constatata că inflaţia devalorizase o mare parte din ei.
O altă concurenţă sălbatică urma: cu aceşti bani, întreprinderea trebuia să se aprovizioneze cu combustibil la preţ oficial pe când particularii se aprovizionau „la negru” prin diverse firme „căpuşă”, sau direct, evaziunea fiscală fiind regula şi nu excepţia în noua economie de piaţă, ce luase în România forme greu de imaginat pentru ţările Uniunii Europene. Au trebuit să treacă aproape 15 ani până când acestea, să recunoască economia noastră de piaţă sălbatică, ca economie de piaţă funcţională.
Şi totuşi în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, CFF Tismana rezista. Directorul Niţescu de la IFET Târgu Jiu, devenită SC Robur SA prin 1994, dorea ca să păstreze funcţională o parte din CFF Tismana. Cu puţin mai bun management, s-ar fi reuşit supravieţuirea întreprinderii. Dar acolo unde economia nu a reuşit, au reuşit interesele politice. Directorul Tiberiu Niţescu a fost înlăturat de la conducere. Apoi, tot o decizie politică, prin falimentarea voită a SC Robur SA, s-a pus capăt şi CFF Tismana. Deoarece făcea (încă!) concurenţă unor firme private cu acelaşi profil.

            Factorii externi care au grăbit sfârşitul CFF Tismana

            Avea dreptate Ceauşescu la celebru-i proces, privitor la „agenturili” care acţionau din interior „cât şi din exterior”! Cu puţin înainte de ne obştescul lui sfârşit, „agenturili” austriece erau la Tismana „cu ştiinţa organelor de partid” de la judeţ.  „Organele” dăduseră ordin ca şeful Sectorului CFF Tismana, d-l Savu Stanciu şi şeful IFET Târgu-Jiu, d-l Tiberiu Niţescu să se pună la dispoziţia unei echipe de filmare din Austria pentru un documentar legat de CFF Tismana.
            Pe de altă parte, organele Securităţii primiseră ordine ferme de „supraveghere foarte atentă a nemţilor”, adică,  să-i urmărească discret pe întregul traseu şi să le dea raportul.
            Se pregătea debarcarea lui Ceauşescu de către „eşalonul doi” al activiştilor de partid iar aceştia îşi pregăteau, prin acţiunile securităţii, un alibi în caz că nu s-ar fi reuşit „decapitarea”.
            „Ne-au urmărit pas cu pas dintr-o Dacie, povesteşte d-l Savu Stanciu, iar noi ne-am dat seama că era maşina securităţii pentru că şi-a schimbat numerele, cu numere din alte judeţe, de vreo trei-patru ori. Nu eram chiar aşa de proşti cum ne credeau ei şi cu toate  acestea n-am fost atenţi. Un neamţ, mi-a dat bricheta lui să-mi aprind o ţigară, chibriturile nu se-aprindeau că bătea vântul, iar când i-am dat-o înapoi neamţul mi-a spus s-o păstrez ca un mic cadou.
            Am fost anchetaţi eu şi d-l director Tiberiu Niţescu vreo trei zile. Ne filmaseră şi voiau să ne scoată pe noi ţapi ispăşitori. Adică, noi am fi fost mânjiţi cu ceva ca să le permitem filmarea nemţilor şi nu ei ar fi dat ordinul. Mă tot întrebau dacă mi-au dat ceva, ziceam mereu ca nu, nu dădeam importanţă brichetei, era un nimic. Pentru ei era important insă ca să mă înregistreze când zic da, ca probă ca am recunoscut. Ia gândeşte bine, ziceau securiştii, noi ştim bine că ţi-a dat ceva! „Da d-le, mi-au dat o brichetă!”. „Şi unde-i?”. „O am în buzunar”. Probabil că le-a prins bine ancheta că puteau prelucra înregistrarea conversaţiei cum doreau ei! Şefii puteau sta liniştiţi, alibiul era gata.”
            Filmul documentar făcut la CFF Tismana, făcea parte dintr-o strategie vastă a mediilor occidentale - în colaborare cu eşalonul doi al lui Ceauşescu - de discreditare a regimului lui Ceauşescu în special şi a comunismului în general, pentru căderea lui în întregime din Europa. Se filmau întreprinderile vechi, orfelinatele ţării, vagabonzii oraşelor, ţiganii de la periferii. „Mascarada” cum o numea Ceauşescu, începea! Posturile de radio străine, îndeosebi „Europa Liberă”, erau pe cai mari. Tot poporul era cu urechea la ei!

Acum Ceauşescu nu mai este. Securiştii lui sunt prosperi oameni de afaceri sau faliţi care trăiesc din vânzarea a ceea ce au furat după 1989. Furtul este acum pe faţă, secretele nu mai sunt secrete, vesticii sunt prietenii noştri, aşa că ni s-a făcut cadou de la Viena o copie, destul de prost înregistrată, după filmul acela. Nici măcar nu avem identitatea donatorului, n-am priceput nimic din nemţeasca lui. Pur şi simplu persoana vizita Tismana şi s-a gândit că ar fi bine să ne-o lase!


Ce mesaj dorea să transmită acest film făcut la CFF Tismana?
Primele secvenţe ale filmului încep la … Viena. Străzi curate, lume îmbrăcată bine, spaţii verzi, magazine luxoase. Apoi Tismana: câmpuri arse de soare cu oi, cai şi capre. Tărănci cu haine zdrenţuite. Şi trenul care gâfâie trecând printre case pe roşu, acoperite cu şindrilă. Mecanici şi frânari mânjiţi de cărbuni cu hainele murdare. Care fac un „mic ciubuc” la Celei vânzând unuia câteva bocuri de lemne. Oameni necăjiţi!
  

Apoi, acest scenariu bine ticluit, cuprinde o deraiere. Normal, nu? Oameni cu lopeţi, târnăcoape, bârne şi un amărât de cric vor să pună pe şine un vagon deraiat. Totul filmat pe îndelete ca să se observe de cât timp şi de câţi muncitori e nevoie în România pentru a face treaba de cinci minute a unei macarale, bineînţeles occidentală.


Dacă priviţi filmul acum, se vede de la o poştă „provocarea ordinară”, vorba Elenei Ceauşescu.
Dar mai trebuie făcută o precizare. Bineînţeles că astfel de strategii ca cea de la Tismana au avut şi ele rolul lor în căderea regimului comunist. Însă e azi îndeobşte cunoscut că, dacă poporul român însuşi n-ar fi dorit debarcarea lui Ceauşescu, strategiile s-ar fi făcut degeaba. În plus, poporul român n-a vrut să-l răstoarne numai pe Ceauşescu ci să răstoarne intreg regimul lui. Adică, chiar nomenclatura comunistă din eşalonul doi,  lucru care din păcate nu a reuşit.
Spre deosebire de alte ţări „revoluţia română” a fost deturnată.
Nomenclatura comunistă rămasă fără stăpân, deveni ea peste noapte stăpâna fabricilor discreditate. Industria românească taxată de guvernul Petre Roman „un morman de fiare vechi” fu vândută spre binele şi prosperitatea noilor ciocoi postrevoluţionari.
La CFF Tismana, după încărcarea în vapoarele de la Constanţa a peste 260 vagoane de cale ferată, a peste 15 locomotive şi a peste 150 km de cale ferată nu mai rămăsese mare lucru. Şi totuşi la ordinul noilor ciocoi ai FPP, trailerele austriece, germane sau cehoslovace au încărcat ultimele rămăşiţe din coloana vertebrală a vechii întreprinderi forestiere CFF Tismana, S.C. Robur S.A. noul patron al sectorului CFF Tismana, murind odată cu ea.

Epilog la sfârşitul CFF Tismana

După falimentul S.C. Robur S.A. cea mai rămas din gara Tismana a fost cumpărat de S.C. Mihaex Troacă SRL. Aceasta începe reabilitarea atelierului şi a câtorva clădiri anexe. Mediul de afaceri nu este însă propice capitalului autohton, acesta nu este încurajat de statul român nici azi. La 16 ani de la revoluţie, Banca Naţională are în stoc peste 10 miliarde lei care zac acolo fără a susţine nici măcar cu un singur leu industria autohtonă.
Falimentară şi ea S.C. Mihaex Troacă SRL, va vinde gara Tismana firmei SC Succes Nic Com SRL.
Noiembrie 2005. La atâta nebunie mai lipsea una:  vechii proprietari ai terenurilor pe care s-a construit CFF Tismana, işi revendică pământurile conform noilor legi. Intreprinderile Cloşani S.A.R. aveau însă capital privat. Până la naţionalizare, nimeni nu putea lua un teren privat in mod abuziv şi deci între Intreprinderile Cloşani S.A.R. şi deţinătorii de terenuri din anii 1938-1948 s-au întocmit actele cerute de lege. Nimeni însă nu mai are interesul să le bage în seamă cu toate că acestea există.
În ultimii ani între stat şi particulari au fost nenumărate procese. Toate câştigate de particulari.
Destrămarea şi dezastrul ţării continuă sub bagheta vechii justiţii!
Pe o hartă a industriei forestiere din Carpaţi încă mai figurează CFF Apa-Neagră – Tismana – Boroşteni – Târgu-Jiu.
Va lăsa oare istoria nepedepsit şirul de dezastre din ţară şi de pe linia CFF Apa-Neagră – Tismana – Boroşteni – Târgu-Jiu?


---------------------------------------------
Vedeți și „Mic istoric” - scris de d-l Stanciu Savu - pensionar
Fost şef sector CFF Tismana - 1974-1990
http://tomoniu.sapte.ro/tismanagorj/cff/jos.htm
---------------------------------------------