Faceți căutări pe acest blog

luni, 30 noiembrie 2015

Cu spiritul Domnului Unirii Alexandru Ioan Cuza în suflet

Ioan Grămadă, Câmpulung-Moldovenesc
La Ruginoasa-Iași și dincolo la Izvoarele Alimănești-Olt
  1. Cu spiritul Domnului Unirii Alexandru Ioan Cuza în suflet, o zi de toamnă 2015, la Ruginoasa
La invitația scriitorului, poetului și prietenului Marian Malciu din Slatina-Olt, bun colaborator al Cenaclului literar la distanță, coordonat de alt animator, domnul Ion N. Oprea, am luat parte – sâmbătă 24 octombrie 2015 - la festivitatea de lansare a cărții oaspetelui „Ruginoasa – istorie, credință și cultură”, o carte-monografie, temeinic documentată.
Această manifestare a avut loc la Palatul reședință a Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, devenit acum după mai multe transformări, Muzeul memorial al prietenului țăranului român.
Sosit cu primul tren, la o oră matinală și pentru prima dată la Ruginoasa, am ținut să cunosc și să admir centrul civic cu câteva clădiri impunătoare precum Centrul cultural, Primăria, Școala generală, printre care tronează imaginea robustă a Palatului „Al. I. Cuza” și Bisericii Domnești cu două hramuri, „Adormirea Maicii Domnului” și „Sfânta mucenică Ecaterina”.
Deși toate acestea mi-au lăsat o bună impresie, ca de un orășel mic și cochet, reședință a comunei Ruginoasa, doream mult să vizitez acea mândră biserică din satul Dumbrăvița, considerată a fi împărăteasa tuturor bisericilor din zona Iași, construită vreme de 15 ani cu al său ctitor vrednic, preotul paroh Pavel Pavel, cu hramul Sfinților Petru și Pavel, iar preot protopop cu numele de Pavel Postolache.
Știam din lectura cărții că această biserică se află în satul Dumbrăvița, despre care credeam că trebuie să fie la o distanță apreciabilă față de centrul de comună, dar aveam să fiu plăcut surprins întrebând pe un localnic care mi-a spus, că de fapt biserica se află la numai 500 de metri, la capătul unei străzi lungi unde casele bine întreținute, stau înșirate de o parte și de alta și deja se zăresc turlele zvelte ale acestui Sfânt așezământ, de la care chiar se auzea dangătul clopotelor.
Cu emoția firească a primilor pași, în locuri în care nu am mai fost, intru în curtea bisericii, continuată cu cimitirul, în care după tradiția locului, în fiecare sâmbătă dimineață, se pomenesc morții, la solicitarea rudelor. Aici aveam să-l întâlnesc pe părintele paroh Pavel Pavel care și-a amintit de mine după spusele prietenului nostru comun: scriitorul și poetul Marian Malciu, pe care îl întâlnesc la casa parohială, îmbrățișându-ne cu bucuria revederii. Era însoțit de o familie de profesori din Turnu Severin, cu a căror mașină veniseră cu o seară înainte, profesoara Gheorghiță Durlac, cea care i-a prefațat și cartea.
Facem cunoștință și cu gazda, doamna învățătoare Mariana Pavel, soția preotului, care ne invită la micul dejun, care înseamnă mai mult prin bogăția și diversitatea mâncărurilor, cu o adevărată expoziție de artă culinară, cu o masă de prânz.
Ne întreținem într-o atmosferă prietenească, le ofer câte o carte și albumul muzeului meu etnografic, după care venind în întâmpinarea dorinței mele, sunt condus de doamna preuteasă și de d-l Marian Malciu spre a vizita biserica,ce m-a impresionat deosebit demult. Mai întâi prin măreția stilului arhitectonic interior, apoi prin cromatica și armonia îmbinării culorilor picturii murale iar cu totul inedit mi s-a părut acel stil unic al iconostasului alcătuit din sticlă pictată cu sfinți și scene biblice, încadrate cu rame din lemn sculptat, și care în lumina generoasă a razelor de soare, apar ca imagini de basm.
Am apreciat preocuparea de a se păstra toate acele obiecte de cult vechi, precum icoane bizantine, cărți, candele, cruci, sfeșnice, veșminte preoțești, recuperate din prima biserică a satului și expuse ca într-un adevărat muzeu.
Dar timpul prin trecerea sa implecabilă își urma cursul său, sesizând că mai avem doar o oră până la momentul lansării, așa că, pornim cu pași repezi spre Palatul Cuza care ne întâmpină cu poarta sa impozantă, urmată de intrarea monumentală în clădirea sobră, de o mare încărcătură și rezonanță istorică.
Distinsa doamnă Simona Ionescu, directoare a Muzeului Memorial, ne întâmpină cu urarea de bun venit și ne prezintă câteva personaltăți prezente, precum secretarul protoeriei Pașcani, reprezentant al acesteia, doamna ofițer de poliție și scriitoare Olguța Trifan Luncașu, doamna Alina Petrov, scriitoare, membră a Asociației Universul Prieteniei, cărora le ofer câte o carte și albumul muzeului meu etnografic, primind și eu în dar câteva cărți din partea domniilor lor.
Suntem invitați în sala în care va avea loc manifestarea, o încăpere spațioasă, cu o arhitectură în stil gotic care amintește de perioada Evului Mediu și în care își ocupaseră deja locurile, cei peste 50 de invitați. Împreună cu directoarea muzeului, cu doamna prof. Durlac, cu scriitorul Marian Malciu și peotul din partea Protopopiatului Pașcani luăm loc la masa prezidiului, i se dă cuvântul profesoarei Gheorghiță Durlac, care, într-o manieră plăcută și atractivă prezintă cartea „Ruginoasa – istorie, credință și cultură”, autor scriitorul și poetul Marian Malciu.
Surpriza a fost că eram primul invitat la cuvânt, vorbind liber și exprimându-mi bucuria de a mă afla acolo, la acel act de cultură, o sărbătoare a cărții la invitația bunului meu prieten și colaborator, poetul și scriitorul Marian Malciu. Am mărturisit faptul că încerc satisfacția nespus de mare de a mă afla în Palatul reședință a Domnului Unirii în care mai tronează și azi spiritul său, domnitor pentru care am un adevărat cult, fapt pentru care însăși lucrarea mea de stat a fost dedicată reformelor îndrăznețe a celui care va pune bazele României moderne. Reiterând câteva momente din viața și opera sa vastă, am ținut să apreciez conținutul cărții, pe care autorul a dorit să o lanseze chiar la ea acasă, și pentru care a depus eforturi susținute prin o documentare temeinică și o redare cât mai autentică a faptelor.
În finalul cuvântului meu i-am adresat felicitări autorului, însoțite de calde urări de succese depline în creațiile viitoare, iar participanților invitația de a vizita Muzeul nostru etnografic din Câmpulung-Bucovina.
Au urmat la cuvânt mai mulți invitați precum reprezentantul Protopopiatului Pașcani, scriitoarea Olguța Trifan Luncașu, directoarea coordonatoare a școlii, a Centrului cultural.
Festivitatea lansării s-a încheiat cu o reușită scenetă despre Domntorul Al. I. Cuza, susținută de actorii George Marici și Vasile Vajoga de la Teatrul Național Iași.
Ne întreținem la un pahar de șampanie, primesc câteva documentare despre Muzeul Memorial, care, din păcate, din graba mea de a prinde trenul, nu mai reușesc să-l vizitez și îmi iau rămas bun de la prietenul Marian și de la gazde, cu promisiunea de a reveni. Însoțit de doamna directoare și coana preuteasă, vizitez în trecere, muzeul etnografic din Centrul cultural, primesc câteva pliante și mă îndrept cu o mașină spre gara Pașcani, de unde prind trenul Iași-Timișoara, ajungând seara în orașul meu natal, unde mă aștepta cu nerăbdare soția mea, Dina.
A fost o zi deosebit de frumoasă în care aș fi dorit să dispun de mai mult timp, ca pe lângă vizita Muzeului Memorial de la Palat, să-l fi întâlnit și pe domnul primar al comunei Ruginoasa, Ionel Moise pe care să-l felicit pentru modul în care este localitatea gospodărită, cerându-i să facă toate demersurile ca aceasta să devină un adevărat orășel al Unirii în care să oprească și trenurile accelerate spre Iași care pentru a ajunge aici la Ruginoasa mi-au dat multe bătăi de cap.
  1. Călător la Izvoarele-Alimănești din județul Olt – la cea de a patra Reuniune Națională a Colecționarilor Particulari din România – 30-31 octombrie 2015.
Joi 29 octombrie 2015, plec din Câmpulung-Bucovina cu acceleratul de Vatra-Dornei-București, unde ajung vineri dimineață, împreună cu colegul și prietenul Dionisie Olenici, autor al colecției etnografice din Horodnicul de Jos, județul Suceava, cu care am luat parte și la primele trei Reuniuni de la Sibiu, București și Harghita.
Pe peronul Gării de Nord , ne întîmpină d-l Daniel Turcu, muzeograf la Muzeul Național al Țăranului Român, care ne-a vizitat muzeul și respectiv colecția d-lui Olinici, iar acum ne întreținem la o cafea la una din terase și suntem conduși la peronul de unde luăm trenul spre Drăgănești-Olt, în care ajungem la ora 11. Dar până acolo țin să consemnez că am admirat ogoare întinse, cultivate cu grâu de toamnă bine și frumos răsărit acum, remarcând cu satisfacție că pe întreg traseul nu am văzut nicio parcelă de teren necultivat. Și am mai remarcat că localitățile care sunt bine gospodărite, sunt la mare distanță unele de altele și că în multe zone se amenajau terasamente noi pentru calea ferată, pentru a facilita legături mai bune între zonele de locuit. Ajunși în gara orașului Drăgănești-Olt, suntem întâmpinați de către colegul nostru d-l Constantin Ionel Jele, autorul colecției etnografice din comuna Izvoarele, spre care suntem conduși cu mașina lui personală.
Ajunși aici doar după 12 km. parcurși, ne aranjăm bagajele, servim masa de prânz destul de consistentă în care ne întreținem prietenește cu gazda, după care împreună cu colegul Olenici, renunțăm la odihnă și pornim într-o lungă plimbare prin centrul comunei Izvoarele, pe care îl apreciem ca fiind bine gospodărit, cu clădiri și case impunătoare, pe care le admirăm acum pentru prima dată.
Dar ceea ce ne-a impresionat cel mai mult, a fost acel perimetru care parcă era ridicat direct din câmpie la o înălțime apreciabilă, pe care era așezat satul Alimănești care ne făcea să credem că asistăm la o adevărată iluzie optică. Deși am fi vrut să urcăm până sus nu am reușit din cauza oboselii celor 14 ore de călătorie cu trenul, așa că mă voi rezuma la o succintă descriere a acestor locuri încărcate de istorie și legendă.
Deci, satul Alimănești aparține de comuna Izvoarele a cărei atestare și denumire o aflăm din monografia ing. C. Cherulescu, apărută în 1904.
Denumirea de Izvoară a fost luată de la multele izvoare ce curgeau pe aici. Înainte de cutremurul cel mare – satul Izvoare este atestat în hrisovul din 1512-1513, prin care voievodul Neagoe Basarab întărește unei mânăstiri o serie de sate, printre care figurează și Izvoare Frâncu. Cercetările arheologice au scos la iveală numeroase vestigii, dovedind clar că aceste locuri au fost locuite de strămoșii noștri daci cu 4000-5000 de ani înainte de Hristos.
Denumirea satului Alimănești vine de la legendarul Pașa Aliman, un turc venit din Anatolia și stabilit pe acele melaguri cu turma de oi, care trăia aici în desimea codrilor și-și formase o ceată de viteji cu care îi apăra pe locuitori de năvălirile cetelor turcești.
Multe evenimente istorice ne amintesc că în perioada medievală, pe aceste locuri, la Alimănești, s-au desfășurat trei bătălii, prima între domnul Țării Românești, Radu de la Afumați la 1522, cu turcii lui Mahmed Bey, cu care avea să se mai războiască și Moisă Vodă și Doamna Chiajna, soția răposatului domn Mircea Ciobanul.
Aveam să fiu atât de plăcut surprins că în satul Alimănești au văzut lumina zilei o seamă de personalități și viteji de renume, precum Florea Cintian, căpitan în oastea marelui voievod Mihai Viteazu, Tănase Constantin, unionist, deputat în Divanul ad-hoc al Țării Românești, Dosin Chera, primul învățător și primul primar al comunei Alimănești, boierul Mihalache Alimăneșteanu, cărturar de seamă ce a adresat fiilor săi prețioase sfaturi așa precum sunt învățăturile lui Neagoe Basarab pentru fiul său Teodosie. Foarte important, în acest sat, fostă comună, s-a născut doamna Sarmiza Bilcescu, prima femeie din lume care a obținut titlul de doctor în științe juridice la Paris și tot aici a văzut lumina zilei inginerul Constantin Alimăneșteanu care a absolvit cursurile Institutului de mine de la Paris, devenind inginer de mine, care a fost prieten și coleg cu Ionel I.C. Brătianu.
Dumitru Alimăneșteanu – fost ministru de finanțe în guvernul dr. Petru Groza. Polina Marinescu a studiat pianul în București și în Elveția, a fost președintă a Societății de ocrotire a orfanilor de război, Alexandru Alimăneșteanu cu studii economice la Craiova și Berlin, obținând titlul de inginer de mine. Copiii săi vor deveni doctori în medicină, cu funcții importante la Institutul Pasteur-Montreal, sau care și-au adus contribuția la construcția Canalului Panama, numele unuia fiind înscris pe piatra de temelie, iar rude ale acestora au avut legături foarte apropiate cu scriitorul Alexandru Brătescu-Voinești, cu poetul Ion Pillat sau cu liderul liberal I.C. Brătianu.
Toate aceste date aveam să le descopăr din cartea „Boierii Alimăneșteni în cronica timpului” a cărui autor este lt. col. Victor Epure, fiu al satului.
Cu aceeași curiozitate de a afla lucruri noi, facem o trecere prin colecția etnografică a colegului nostru Ionel Constantin, aici la Izvoarele unde de fapt vom descoperi lucruri vechi, sute și mii de exponate legate de tradiția confecționării costumelor populare, meșteșugurile privind ferăria și olăritul, bucătăria, munca la câmp și la vie, crama pentru vinurile de soi și multe alte îndeletniciri ale localnicilor.
Fiind invitați de gazde la cină, aveam să o cunoaștem pe doamna Monica Alexandrescu, fiica lui George, unul dintre eroii cărții mai sus amintite, căsătorită Groza, cu domiciliul actual în Ineu-Arad, invitată special pentru festivitatea de lansare a cărții.
Deși foarte obosit, reușesc să dorm câteva ore după care tot la ora mea matinală, două, mă trezesc și citesc în cartea primită din partea colegului Ionel care observând lumina aprinsă, a intrat în camera în care mă aflam, informându-mă despre evenimentul tragic petrecut la Clubul „Colectiv”din București, unde, atunci, 32 tineri au murit în incendiu și peste 100 erau grav răniți. Aceste atât de triste vești m-au făcut să nu mai pot adormi nici un minut, meditând la tot ceea ce înseamnă imensa durere a părinților, precum și a celor răniți.
Dimineața devreme mă întâlnesc în bibliotecă și biroul colegului meu Ionel cu d-l ing. Eugen Vaida, președintele Rețelei muzeografilor particulari din România, împreună cu soția sa, cu d-l Lajos Szoes, autorul Muzeului Pălăriilor de Paie din Atid-Harghita, pe care l-am vizitat în anul trecut și încă doi colegi din Brașov și Timișoara, cu care servim frugal micul dejun și ne întreținem amical.
Suntem invitați la Sala de festivități a Școlii generale Izvoarele, pentru a lua parte la evenimentul lansării cărții ”Boierii Alimăneșteni în cronica timpului” a cărui autor este așa cum aminteam d-l lt. col. Victor Epure, fiu al satului.
După ce doamna directoare deschide manifestarea, îi dă cuvântl doamnei Liliana Boian Terziu, directoare a Editurii Inspirescu din Slatina-Olt, care prezintă cartea, după care a apărut și prietenul meu scriitorul Marian Malciu, invitat de gazde, întâlnire care mă bucură nespus, fiind invitat la cuvânt, dar și eu tot printre primii, exprim satisfacția de a mă afla aici cu prilejul întâlnirii muzeografilor particulari din țară, prezint succint impresiile mele despre aceste locuri, cât și aprecieri elogioase pentru carte și autorul său, evidențiind bogata istorie a acestor locuri și adresând invitația celor prezenți de a-mi vizita muzeul etnografic, urmând la cuvânt și alți vorbitori printre care și autorul.
Renumitul ansamblu „Călușarii” din Caracal ne încântă cu un superb spectacol folcloric, răsplătit cu vii aplauze.
În compania acestor personalități prezente la manifestare, ne întreținem într-o atmosferă prietenească după care suntem invitați să vizităm colecția etnografică a domnului Ionel Constantin pe care am descris-o mai înainte.
Suntem invitați la masă la care au loc și invitații care au participat la festivitatea de lansare a cărții, prilej cu care ne întreținem cordial cu prietenul Marian Malciu, cu un scriitor din Slatina-Olt și o familie din Drăgănești-Olt.
La îndemul domnului ing. Eugen Vaida, președintele Rețelei naționale a muzeelor și colecțiilor particulare din România, ne retragem în biroul domnului Ionel, gazda noastră, pentru a discuta câteva probleme prioritare, specifice activității noastre, cu un raport de activitate și obiective care jalonează preocuparea de viitor.
Se subliniază faptul că vom beneficia prin rotație de fonduri de la U.E., pe bază de programe viabile și judicios întocmite.
Se stabilește ca viitoarea noastră întâlnire să aibă loc în luna mai 2016, la colecția etnografică a colegului nostru Dionisie Olenici din comuna Horodnicul de Jos, județul Suceava, prilej în care se vor vizita și mânăstirile din Bucovina.
Ne îmbarcăm în mașini și, cale de peste 20 kilometri, ajungem în comuna natală a marelui Nicolae Titulescu, personalitate proeminentă a diplomației europene și nu numai, ales de două ori consecutiv președinte al Ligii Societății Națiunilor, caz unic în istoria diplomației românești. Suntem întâmpinați de către primarul comunei, pe care aveam să-l cunosc încă de la primele ore la festivitatea de lansare de la Izvoarele, și care acum îmi oferă un minunat album cu titlul „Nicolae Titulescu și județul Olt”, gest pentru care îi mulțumesc și îi ofer și eu două cărți a căror autor sunt.
Vizităm muzeul memorial, cu multe exponate deosebit de interesante despre viața și activitatea neobosită a ilustrului diplomat și personalitate de aleasă cultură.
Suntem invitați să vizităm și biserica, cu hramul Sfântul Nicolae și Sfântul Gheorghe care inițial a aparținut familiei Titulescu, devenind în cele din urmă ca sfânt lăcaș al întregii comunități. Admir aici ca un fapt inedit, acea îmbinare armonioasă a stilului bizantin, brâncovenesc și moldovenesc, reprezentând simbolic unitatea poporului român, a provinciilor românești.
Așa cum au subliniat domnul primar și părintele paroh, o contribuție de seamă la reorganizarea și renovarea muzeului memorial cât și a bisericii, și-a adus-o domnul Adrian Năstase în timpul cât îndeplinea funcția de ministru de externe dar și aceea de prim-ministru a Guvernului care a alocat atât fonduri de la Bugetul de Stat cât și prin donație personală. Mai mult ca atât, domnia sa a întreprins numeroase demersuri pentru a aduce în țară osemintele marelui diplomat Nicolae Titulescu care au fost depuse la mânăstirea de la Curtea de Argeș.
După ce vizităm și cimitirul bisericii cu monumentul aflat la mormântul familiei Titulescu și mai admirăm încă odată aceste locuri, ne luăm rămas bun de la gazde, și împreună cu colegul meu Dionisie Olenici suntem conduși cu mașina personală a unei familii binevoitoare, până la Drăgănești-Olt, gară, unde într-o cursă contra-cronometru, ajungem cu șase minute înainte de plecarea normală a trenului, pentru care, precum în zilele noastre, se anunță o întârziere de 27 minute, ceea ce face, ca într-un lanț al slăbiciunilor românești, să pierdem toate legăturile spre Câmpulung-Moldovenesc, unde ajungem în loc de 6 dimineața- la orele 12, la prânz.Și, pentru că ne aflăm în „Țara lucrului bine făcut”, în momentul în care am intrat cu trenul de Drăgănești-Olt, pe peronul Gării de Nord, chiar în acel moment ca o culme nu a ironiei, ci a nepăsării ceferiste, acceleratul de București-Vatra Dornei atunci pleca de pe linia alăturată, astfel că am mai avut de așteptat de la orele 21,30 până la 23,30. Dar mai mult ca atât, se anunță prin difuzoare că din motive tehnice, acceleratul de Suceava va pleca cu o întârziere de 30 minute, deci chiar de pe linia de garare a trenului care se afla încă de dimineață acolo și se putea repara, dacă era organizare.
Ion N. Oprea
Și, așa am reușit să pierd și trenul de 6,30 dimineața, așteptând în Suceava trei ore, dar, mare bucurie, am ajuns în final acasă, unde soția mea, Dina, mă aștepta foarte îngrijorată, și doar astfel am putut-o liniști, cu promisiunea de a nu mai pleca de acasă la o viitoare manifestare la care voi fi invitat, în cazul de față, duminică 15 noiembrie 2015, la Muzeul Unirii, unde sper să am bucuria de a mă întâlni și cu distinsul scriitor, prieten și mentor al meu, domnul Ion N. Oprea, căruia și acum îi reînnoiesc cele mai alese sentimente...
 
10 noiembrie 2015 
(Articol trimis la "Sămănătorul" de Ion N. Oprea) 

Nicu N. Tomoniu - Un articol din anul 2011 abia acum terminat


Monumentul gen. Ion Dragalina, 2011
MONUMENTUL GENERALULUI ION DRAGALINA
La fel de uitat ca în anul 2011 când am scris despre el un articol care se poate citi mai jos

Un articol de Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 30 noiembrie 2015

Prin anul 2011 eram mai tânăr şi pus pe glume. Văzând lipsa de interes a autorităţilor faţă de acest monument m-am gândit să le joc o farsă lansând dispariţia plăcii comemorative pusă pe monument în anul 1927. Două motive aveam. Primul, să văd dacă s-o găsi vreun cunoscător al „reabilitărilor” acestui monument în vremea bietului Ceauşescu, împuşcat fără vină. Al doilea, mai văzusem monumente şi brevete de medalii din vremea regalităţii şi toate făceau referire la „neam, ţară şi rege”, sintagmă folosită şi în jurământul ostaşilor de atunci. Referirea la rege pe monumentul gen. Ion Dragalina, în anul 2011, nu mai era. Aceasta însemnând fie că placa din 1927 a fost înlocuită, fie că de pe ea fusese şters cuvântul „rege”.  Oricum ar fi, bine nu era şi m-am hotărât să aflu adevărul prin orice mijloace jurnalistice. 

 Am făcut fotografii de jur împrejur, mai puţin placa comemorativă ascunsă de vegetaţie. Le-am pus pe situl Popasului Lainici şi am invitat să vadă acele fotografii toţi cei responsabili, presupuşi a avea grija monumentului. I-am întrebat: "Unde-i d-le placa comemorativa pusa in anul 1927?”, "Nu ştiu d-le, or fi scos-o comuniştii!"  Barem să fi spus unul: "Nu se vede nene, de tufele din jurul ei!" Dădeau toţi cu presupusul şi cu moda arătării vinovatului: „ăia din comunism”. Şi cam aşa era: inscripţiile de pe monument erau măsluite de comunişti.

Ultimii întrebaţi dintre autorităţile responsabile, au fost cei de la consiliul judeţean, în săptămâna 21-27 noiembrie 2011. Când am văzut că nici ei nu au habar dacă placa comemorativă din anul 1927 este la locul ei, m-am hotărât să-i trimit acolo scriind un articol. Articolul a cărui adresă a fost distribuită pe Facebook nu a primit niciun comentariu. L-am trimis apoi la câteva ziare şi după trei zile de aşteptare, nepublicându-l nimeni, m-am hotărât să-l retrag, pentru că farsa nu reuşise: nimănui nu-i păsa de monument! Si totuşi, până la urmă a apărut în ziarul Gorjeanul! Dar cine să mai reacţioneze la presă când nimeni, deşi a trecut pe lângă monumentul din Valea Jiului, nu s-a dat jos din maşină să vadă care-i realitatea? Cel mai hazliu a fost primarul de la Bumbeşti Jiu care întrebat de cei de la Consiliul Judeţean Gorj dacă ştie ceva despre placa comemorativă din anul 1927 de pe Monumentul generalului Ion Dragalina, a răspuns ca primarul: „a fost furată!”

Asta dacă nu cumva cei de la consiliul judeţean, pentru a scăpa de o corvoadă să meargă la faţa locului, au inventat ei înşişi răspunsul primarului, aşa presupuneam eu atunci…

Am mai pus articole pe diverse site-uri până m-am lăsat păgubaş: nu interesa pe nimeni ! Şi trecură anii repede, ca în poezia eminesciană. Până când, în zilele acestui noiembrie 2015, primesc prin e-mail o semnalare că există o carte a prof. Ion Conea unde există imagini cu monumentul generalului Dragalina, carte apărută în anul 1936. Ori, despre Ion Conea şi C. Popescu Tismana eu am scris de multe ori. A apărut şi cartea „Tismana şi împrejurimile ei” scrisă de cei doi autori. Ea se află în bibliotecile multor case din Tismana, fiind tipărită de Societatea „Dorna Tismana”, înfiinţată la începutul secolului al XX-lea. Iar  C. Popescu Tismana era fratele doamnei Tanţa Neferescu, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi ! Deci, câteva telefoane la rude şi iată-mă pe pagina:


de unde am extras imagini din cartea “Cum învăţa a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai”, Prof. Ion Conea (7) Sarmizegethusa, Pietroşani, Defileul Jiului. Iată două din ele, mai jos fiind genericele originale din carte:
Figura 37 din cartea lui Ion Conea

(p.92) [Fig.38 (37)] Lângă monumentul eroului General Dragalina, rănit de moarte în defileul Jiului, aproape de vechea frontieră, în toamna lui 1916. (p.93) [Fig.39 /(38)] Mormântul cu chipul Generalului erou, fost comandant al „diviziei de la Cerna”. Stau săpate în piatră cuvintele: „Aici am fost rănit, făcându-mi datoria pentru Neam, Ţară şi Rege”.

Nu sunt un monarhist fanatic dar nici să ne batem joc de valorile de patrimoniu ale neamului nostru nu se poate! Douăzeci şi şase de ani a stat Arcul de Triumf mutilat iar Armata Română a defilat pe sub el. Acum nici măcar nu se mai poate defila pe acolo. La noi, o autostradă sau o reabilitare de monument durează ani numai „studiile de fezabilitate”. Iar după ce sunt gata, s-au terminat banii... şi facem un nou proiect de reabilitare pentru a-i avea.

Nu sunt monarhist şi nici poporul nu vrea monarhie deocamdată dar e bine să păstrăm valorile de patrimoniu din timpul regatului pentru ca tinerimea să ştie că eram şi noi în alte vremuri o ţară normală. Să păstrăm Casa Regală ca un simbol sfânt, poate ne-o ierta Dumnezeu că-l omorârăm pe Ceauşescu în ziua de Crăciun. Să păstrăm Casa Regală pentru a auzi concertele de la Ateneu sub patronajul Principesei Margareta şi nu cum a urlat 10 ani TVR-ul şi radioul că ascultăm concerte simfonice „Sub înaltul patronaj al preşedintelui României Băsescu” care behăia la Cireşica manele şi învăţa poporul cum se bea „uişchi”. 

Rezultatul acestor noi informaţii e cât se poate de clar dar întrebările mai vechi rămân. Se vor sesiza autorităţile de mutilarea monumentului barem anul viitor, la 100 de ani de la intrarea României în război, a doua zi după Sântămăria Mare, 1916 ?

Se vor întrepta inscripţiile originale de pe monument sau... va fi ca până acum ? Până când preşedinţii României se vor distra ca la bâlci cu mai marii partidelor politice privind parada de la 1 decembrie, uitând să reabiliteze monumentele eroilor primului război mondial care au făcut posibilă înscrierea acestei zile în istoria neamului românesc ? La ce mai pun flori pe monumente mutilate ?

Dar peste o zi va fi ziua noastră naţională, nu-i frumos să criticăm ci să zicem „La mulţi ani !”. "LA MULŢI ANI ROMÂNIE !" Să nu ne veselim, să pângem pe cei pierduţi !

Se zice că „de morţi numai de bine”.

Deocamdată însă, avem adevărul în faţă. Sau aşa cum spunea un nebărbierit şi fără cravată de prin televiziuni, imaginile fac cât o mie de cuvinte. Şi uite că am râs degeaba: primarul din Bumbeşti Jiu avea dreptate cu furatul plăcii. Pe wikipedia, unul a pus imaginea cu placa comemorativă mutilată (evident că şi pe cea veche era scris „NEAM, ŢARĂ ŞI REGE) şi acum imaginea cu impietatea e folosită pe toate siturile altor ţări sau siturile noastre ţinând de ministerul culturii condus mereu de maghiari în legislaţiile anterioare. 


Pe imaginea din dreapta, timpul şi ploile ne dezvăluie şi unde s-a făcut ştersătura ruşinoasă pe vremea PCR sau PRM.

Iată mai jos şi placa comemorativă, unde se vede de minune că pentru „rege”... n-a fost loc!







Fotografie luată de Nicu N. Tomoniu în week-endul 25-27 noiembrie 2011!

Era cu câteva zile înainte de Ziua Naţională iar Armata Română îşi făcuse datoria punând o coroană de flori. 

Unde sunt istoricii care ar fi trebuit să observe impietatea ?


Cei care au făcut posibil ca azi să sărbătorim Ziua Naţională au jurat credinţă faţă deRegele Carol I. 

Ce facem azi, după mai bine de un secol?


PĂSTRĂM ŞTERGEREA ISTORIEI, AŞA CUM ERA ÎNAINTE DE 1989 ?




De luat aminte istoricii, de azi şi de ieri, cum jurau soldaţii în vremurile regatului !

Jurământul unui soldat din timpul lui Carol I, Întregitorul
(Din arhiva Crişan Ioan Rădulescu – Tismana)


GENERALUL ION DRAGALINA ÎMPUŞCAT POST MORTEM
Articol scris în iunie 2011, valabil şi astăzi, în zilele sărbătoririi
Zilei Naţionale legată de evenimentul Marii Uniri de la 1 decembrie 1918

Nu vă miraţi: din vremurile roşii de după 1989 şi până astăzi sub flamurile portocalo-rozalio-violete şi roşu mai aprins ca niciodată, generalul Ion Dragalina fu împuşcat – şi mort -  de „atacurili agenturilor străine” atât din exterior cât mai ales cele din interior, adică de la fraţii lui români pentru care şi-a dat viaţa luptând în anul 1916, în Defileul Jiului pentru înfrângerea austriecilor şi reîntregirea neamului sub  România Mare.  Nu încape îndoială că dacă ţara a ajuns acum unde a ajuns, s-a făcut prin distrugerea consecventă a întregului nostru patrimoniu istoric, cultural şi artistic prin cozile de topor ale străinătăţii infiltrate în parlament şi în guvernele postdecembriste. Legi aberante de retrocedare nechibzuită au făcut praf patrimoniul nostru istoric şi arhitectural, considerându-se că fusese construit „abuziv” pe terenul unuia sau altuia.

Deocamdată nu i-a dat nimănui în minte să revendice terenul de sub Monumentul generalului Ion Dragalina de pe Valea Jiului. Dar uite că am dat o idee… tocmai în vremea portocaliilor! Şi la atâtea aberaţii lansate zilnic de aceştia, nu m-ar mira ca mâine poimâine să găsim monumentul generalului aruncat în Jiu şi în locul lui o sfidătoare vilă în ţipătoarele culori spurcate ale partidului băsescian.

Înainte de a vă spune însă cum e împuşcat astăzi generalul-erou Ion Dragalina, să precizez mai întâi că am auzit că s-a declanşat pe TVR-urile devenite prezidenţiale  acţiunea „Iubirea de ţară, iubirea de România”. Dacă e pe TVR-uri, e din banii mei ca abonat dar e musai să schimb tonul de mai înainte, pentru a nu fi catalogat printre şacalii din presă care muşcă ca nişte nemernici din prestigiul României. Aşadar schimb placa şi sunt mândru de România lui Băsescu care duse la finalitate distrugerea industriei de tutun din România, demarată mai întâi prin înlocuirea tuşitului nostru ieftin de „Carpaţi”, „Mărăşeşti” şi „Naţionale” cu cel de „Kent”, „Marlboro” şi „Wincester”, ca mai apoi să fim obligaţi să tuşim de-a dreptul cancer cu ţigările cele noi care n-aprind pădurile, lăsând furatul să se desfăşoare nesmintit, în linişte şi pace.

Mulţumim din inimă marelui cârmaci şi partidului călăuzitor pentru minunatele comori turistice din ţară, cântate zilnic şi obsesiv la radio de portăreii Udrei cea fără de pereche prin faimoasele ei „Evadări într-un citi-break”. Stima noastră şi mândria pentru realizările cele mai măreţe de pe Valea Jiului ca de altfel în întreaga ţară.

Şi aş ţine-o aşa mult şi bine. Dar pe tema patriotismului, trebuie să vă spun că buba nu constă în campanii tâmpite prin mass-media ci printr-un lucru extrem de simplu, de care toată lumea a auzit dar pe care nimeni nu-l mai aplică: spiritul civic, atitudinea civică. Cu riscul de a vă pune răbdarea la încercare să vă povestesc cum vine asta înainte de a vă relata cum fu împuşcat – şi mort -  generalul Ion Dragalina.

In drum spre Belgia, prin anii 1990, autocarului nostru plin cu copii i se sparge perna de aer balansându-se printr-un oraş german. Şi întrebând cât mai e până la autostradă, vedem că „nemţii” râd şi îşi dau coate: „Pah! Sie sind rumänische!”, „Ăştia-s români!”. La ieşirea din oraş, poliţia!  „- Ai dracu’ nemţi ne pârâră!” ziserăm noi şi începurăm către poliţişti cu milogeala de-a închisul ochilor. „- Patru metri dacă mai faceţi, v-arestăm!” mârâiră poliţaii nemţi.

Păi cam aşa trebuie să se manifeste spiritul civic şi la noi. Spiritul responsabil pentru ţara în care trăieşti: luarea imediată a unei atitudini adecvate atunci când observi o neregulă. Fără să ştim noi atunci (şi nici acum!) ce-i aia o autostradă ca lumea, huleam degeaba pe poliţişti! Când am ajuns la ea, ne-am luat cu mâinile de cap şi am zis: „- Pe furnicarul acesta de şase benzi, bara la bară, cu 100 km pe oră, sigur ne făceam praf!”. Cum am ajuns la autostradă? Simplu! „Nemţii” văzând că e vorba de copii, au sunat la pompieri, aceştia ne-au îmbarcat într-un autocar de lux, ne-au dat cafea, cornuri şi biscuiţi, ne-au făcut sandvişuri pentru drum şi am plecat cu autocarul lor spre… Belgia, belgienii făcând ochii cât cepele văzând cu ce autocar veneam noi sărăntocii de români.

Ca să facem o comparaţie cu astfel de spirit civic occidental, să vă povestesc că fotografiind astă vară monumentul generalului Dragalina, am observat în mijlocul frumoasei noastre şosele din defileu, un bolovan. In loc să-l arunc, am zis să-l las acolo şi să fotografiez pe primul care vine pentru fapta bună de a-l da la o parte.  Şi trecu primul... pe lângă bolovan. Trecu şi al doilea, trecu şi al treilea, ia uite drace cum trec toţi fără să-l bage de seamă!

Deci cam aşa ne iubim noi ţara, cam aşa ne iubim noi România! Apoi, mă uitam la monumentul generalului Dragalina şi nu-mi venea să cred! Bătut de vremuri, spălat de ploi, lipsea numele la vedere. Mă duc la o tarabă cu mici la Popasul Lainici şi m-apuc de interviuri: „- Vă rog să-mi spuneţi dacă nu-i cu supărare, al cui e monumentul acela de peste pod?”. „- Aaaa! A lu’ gheneralu’ Eremia Grigorescu!”.  „- Nu bă! E alu’ Eremia Dragalina!”, sare un amic. „- Bă da’ proşti mai sunteţi! Il chema Ion Grigorescu!” spune hotărât al treilea. Mă lămurisem!

La întoarcere, spre seară, opresc la primăria Bumbeşti Jiu. Nimeni! Se terminase programul. „- Dar pe la Castrul Roman cum o fi?” zic eu amicului care mă dusese cu maşina. Şi mă abat din drum. Lăsăm maşina aproape de intrarea în castru dar o tragem imediat înapoi. Acolo trona mândru şi ferice ditamai closetul nostru tradiţional, sută la sută românesc, cum s-ar lăuda doamna Udrea… Patru pereţi scorojiţi, făcut din patru plăci aglomerate cocoşate pe care scria cu litere de o jumătate de metru WC! La o adică, se vede din drum, puteţi să vă abateţi şi domniile voastre să vedeţi originalul dacă nu mă credeţi…

Pe terenul castrului roman, mărăcinii noştri neaoşi gorjeneşti asortaţi din plin cu căcăreze şi baligă de vacă, aşişderea tradiţionale, pe lângă peturi de bere. Cărămizi romane sau spărturi din ele, la discreţia cui o vrea. Aş lua una dar am mai păţit-o odată când un ardelean „mi-o dat una faină” la Sarmisegetuza. Acasă m-a certat nevastă-mea: „- De-astea mi-aduci tu mie de la congresul tău de dacologie?”

Aşadar, cărămizile castrelor să fie aruncate! Aşa le trebuie romanilor! Să fi stat in cizma lor, cine i-a pus să vină la furat aur în Dacia?

Şi totuşi, de la trista experienţă a vizitării Văii Jiului, astă vară, n-am astâmpăr. Cum dau prin târg îmi întreb în stânga şi în dreapta prietenii. Aflu că în anul 1927, pe vremea când în regat toate funcţionau brici, Societatea Mormintelor Eroilor Craiova ridicase la 12 octombrie crucea actuală. Citez de pe placa comemorativă prezentă acum:

„S-a ridicat această cruce pe locul unde GENERALUL ION DRAGALINA, Comandantul Armatei 1-a, a fost rănit în ziua de 12 Oct 1916, Cauzându-i moartea-. Ridicată de Societatea Mormintelor Eroilor CRAIOVA având Preşedinte pe Gl. de Div. C. DUMITRESCU Cdt. al C.I. ARMATĂ cu concursul ostaşilor care au luptat la CERNA şi JIU sub ordinile lui. - În semn de veşnică amintire şi ca un îndemn pentru viitor ca orice ROMAN trebue să-şi jertfească vieaţa pentru NEAM şi ŢARĂ."

Placa comemorativă din vremea regatului nu mai este la locul ei demult. Cineva, nu se mai ştie cine dar se vede treaba că sunt ani buni de atunci, a „reabilitat” monumentul. Citim, fără să ne dăm seama, „Jiu” în partea sudică şi „Cerna” în partea nordică. Ai putea crede că n-ar fi vorba de două unităţi de armată ci de delimitarea dinainte de 1916: la sud, oltenii cu regele lor, la nord austriecii sub a căror pulpană colcăiau grofii unguri.

In locul plăcilor vechi (or fi fost două, o fi fost una?) noile plăci amplasate spre amonte şi spre aval vorbesc despre un erou anonim: „Aici am fost rănit, făcându-mi datoria pentru neam şi ţară

Orice referire privind poza de deasupra lipseşte: generalul Ion Drăgălina, pocit mai târziu Ioan Dragalina, bătrânul bun la inimă ce-i dădu mantaua lui de general Ecaterinei Teodoroiu pentru a o proteja de ger, fu împuşcat încă o dată de duşmanii românimii, numele lui dispărând în spatele unor tufe imense de trandafiri netunşi de ani putrezi.

Trecură anii, trecură şi românii cu milioanele prin dreptul monumentului, se făcură
Generalul care n-are nume, n-are rege
acolo filme dar generalul Ion Drăgălina tot fără nume şi tot împuşcat „mortal a doua oară” rămase. Filmele sunt cu treaba lor iar de îngrijirea tufăriei dimprejur ţine seama natura !

Trecui şi eu pe la Muzeul Judeţean „Al. Ştefulescu”, ştiind acolo ca director un om bătătarnic şi aflai, neaflatul: monumentul nu aparţine muzeului ci consiliului judeţean! „- Măi să fie! Îmi zise un amic, nu se poate, dom’le, muzeul al cui e? Nu al consiliului judeţean?”

Ştiind totuşi că logica formală nu-i de capul oricui, am mers cu ghinion la cabinetul d-lui Călinoiu, zic ghinion pentru că era la o şedinţă. Neavând parte de şeful al mare am găsit acolo pe d-l Corduneanu, un tip tare de treabă, consilier pe probleme culturale la consiliul judeţean. M-a ascultat cu surprindere, mi-a luat numărul de telefon şi a promis că se va interesa şi mă va suna.

Om de treabă! In trei zile m-a sunat pentru veşti rele şi veşti bune. Veste rea: primarul zice că a aflat că placa pusă în anul 1927… a fost furată! Vestea bună; primarul are, sută-n mie, un proiect bun pentru Castrul Roman de la Bumbeşti Jiu iar de la grămada mare a fondurilor alocate pentru monumentele istorice va veni un căcălău de bani, făcând la sigur ordine în cel existent.

Deci cam acesta ar fi, spiritul civic care poate mişca lucrurile în România.

Şi totuşi, cred că lucrurile se pot îndrepta. Dacă fiecare ar lua atitudine contra tinerilor care înjură cu gura mare pe stradă, dacă trei vânjoşi ar lua pe un beţiv ce urlă prin oraş la miezul nopţii şi l-ar duce la poliţie în loc să sune ca boierii la 1112, dacă cetăţenii ar lua de guler pe cei care scrijelesc preţiosul lor nume pe operele brâncuşiene, dacă… şi iar dacă…

Aşa cum am spus, e simplu: dacă ne-am trezi spiritul civic din noi, alta ar fi ţara asta pe care toţi s-au obişnuit s-o porcăiacă.

Alta ar fi ţara asta dacă la 12 octombrie, dumneata ca simplu cetăţean (deci dumneata, nu „tu” ca la televiziuni!) ştiind că ai drum în Dacia Apulensis, ai lua un buchet de flori şi l-ai pune pe crucea generalului Ion Drăgălina.  Nu aştepta să te vadă nimeni, nu te fotografia, nu-i spune nimănui… Va fi primul semn că începem să trăim într-o ţară normală…

Cât despre „furatul” plăcii din anul 1927 am o bănuială sumbră. Daca se va adeveri vă voi spune...
  
Cum se poate fura o placă - de o astfel de dimensiune - de pe un monument, doar primarul de la Bumbeşti Jiu poate şti. (Scriam asta în 2011, acum în anul 2015 ştim cum "s-a furat"...)


Prof. Nicolae N. Tomoniu, iunie 2011
Articol scris atunci  pentru Gorjeanul şi
revista Publicaţilor ARP „Analize şi fapte”,
azi dispărută de pe web

joi, 26 noiembrie 2015

Ion N. Oprea - Târgul de Carte Gaudeamus

Ion N. Oprea

La Târgul de Carte Gaudeamus, 2015, David Grossman cu trei cărți toate despre familie, înseamnă că în Israel instituția ei este încă respecată iar literatura acolo înseamnă “precizie și nuanțe”, pentru Mircea Cărtărescu cu “Solenoidul” său, 840 de pagini, “o dare de seamă despre anomaliile lui”, iar la Doina Jela viitorul volum “Villa Margareta” literatura este “ficțiune și realitate”

 
Fără a fi cuprinse în „Program de evenimente Polirom și Cartea Româneasă la Gaudeamus 2015”, Suplimentul de Cultură, Iași, 502, Edituri care au populat Târgul, îmi dau seama, acum la închiderea lui, 23 noiembrie, că tocmai autorii de mai sus și cărțile lor au captat interesul major.
La Clubul Țăranului Român, în ziua de 17 noiembrie, într-o atmosferă de plin-plin, unde nu se mai găsea un loc liber, mulțimea a ascultat cu luare aminte destăinuirile oaspetelui din Israel, căruia în Suplimentul de Cultură, Iași, 349 și 384 îi fuseseră publicate fragmente din cărțile sale, „Până la capătul pământului” și „Căderea din timp”, cu scurtă biografie – „născut în 1954 este unul dintre cei mai importanți autori isralieni, cunoscut comentator al politicii Israelului față de Palestina și militant pentru recunoașterea Palestinei ca stat”, acum spunea: „Am scris acum câțiva ani Cartea de gramatică interioară, un volum care este mai mult sau mai puțin despre familia în care am crescut eu în anii 60, la Ierusalim. Înainte să fie publicat, am considerat că e corect să îl arăt părinților mei. Tata a citit cartea, mi-a spus că e bună, dar mi-a dat de înțeles că nimeni altcineva în afara familiei noastre nu o va putea înțelege. Și acum, când apare o nouă traducere a sa în lume, mă duc la tata și îi spun ceea ce credeam, Vezi, tată, că cititorii au înțeles?”.
Și stimulat la vorbă de moderator, autorul citat a dezvăluit și cum a refăcut, după moartea fiului său Uri, petrecută în ultimele ore ale războiului dintre Israel și Liban din 2006, romanul Până la capătul pământului: “Când avem un copil, vrem să fim părinți buni pentru că este în natura noastră. Dar mai există un strat de care nici măcar nu suntem conștienți și acesta este stratul în care vorbim cu destinul, cu Dumnezeu, cu moartea și le spunem: „Noi facem tot ce se poate pentru acest copil, voi protejați-l”. Apoi, când ne lovim de arbitrariul brutal al vieții, avem sentimentul că toate eforturile pe care le-am făcut, toate sutele de ore de protecție, de muncă, de afecțiune, de eșec nu mai contează. Când fiul meu a murit, după cele șapte zile de plâns, m-am întors la biroul meu, la trei ani și trei luni am început să scriu acest roman, și am făcut o nouă versiune. Inițial, a fost aproape imposibil, apoi încet, încet povestea a ieșit din mine. Povestea, personajele, responsabilitatea mea față de ele și nevoia mea de a infuza viață în aceste personaje și de a le da puteri, și slăbiciuni, și pasiuni, și eșecuri, pentru a le face cât mai reale cu putință. Apoi, am început să înțeleg că acesta a fost un act pe care îl fac împotriva durerii mele, singurul lucru corect pentru mine într-o lume care devenise dintr-odată total greșită, actul de a alege viața și de a mă împtrivi la viață”...
Scrisul i-a fost salvarea, acesta l-a sustras de la nebuloasa gândurilor de părinte care pierduse mult, fiul. Scrisul l-a salvat și scriitorul a vrut și a reușit să transmită succesul său , salvarea din negură, și a cititorilor săi, și a scris ceea ce s-a numit Căderea din timp, și ea tradusă în românește, care este un sfat despre cum trebuie să străbați drumurile vieții după ce ți-ai pierdut copilul.
„Povestea pe care o scriu e o altă casă a mea, deși uneori durează doi sau trei ani până devine întradevăr o casă. Când am o poveste, când știu firea și limbajul fiecărui personaj, nu mă simt niciodată singur. Uneori mai scriu și câte o carte relaxantă, dar iau literatura în serios. Aici ai de-a face cu explozibili. Poți schimba viața unui cititor; poți schimba - ba chiar cred că ar trebui să schimbi – până și viața ta”, alesese textul Suplimentul ca să convingă.
Cum realitatea vieții pentru mulți e dură, iar literatura este una din căile de temperare a ei, David Grossman a explicat acum, la Gaudeamus, asistenței: „...Când ai de–a face cu o situație periculosă, există o tentație de a manipula limbajul, astfel încât să te protejezi. Este atât de ușor să vezi, de exemplu, cum guvernul încearcă să creeze un limbaj fals, care nu descrie cu adevărat realitatea, o limbă care încearcă să fie un tampon între indivizi și realitate. Este o limbă care creează un fel de dihotomie între noi, cei care suntem buni, și ceilalți, care sunt dușmanii noștri diabolici. Dacă rămâi blocat într-un astfel de limbaj mulți ani, îți dai seama că ești captiv unui adevărat dicționar de cuvinte noi menite să te protejeze de expunerea aceasta îndelungată la situații extreme. Cuvintele încep să descrie o realitate care nu există deloc, dar care încearcă pe de o parte să îți liniștească fricile și să ți le și inflameze în același timp. Aici intervine literatura pentru că literatura înseamnă precizie, înseamnă nuanțe, nu culorile generale prin care guvernul vorbește cu noi, dușmanul vorbește cu noi, frica noastră vorbește cu noi”...
Dorind să ne scoată din asemenea stării neliniștitoare, lovite de manipulare și pervertirea realităților vieții, David Grossman a conchis pozitiv: „Sper că în cărțile mele există o invitație pentru oameni să se expună pe sine, fără nici o apărare, așa cum fac și eu când scriu, nu mă protejez de nimic. De altfel, scrisul e un mod de a mă dezarma pe mine, de a fi total expus. De obiceiu, scriu despre personaje care sunt prinse în situații arbitare, care nu depind de ele, oameni care sunt în pericol de a fi striviți de violențe externe, de cruzimi externe și care încearcă cu disperare să-și recucerească individualitatea. Am scris despre evreii din timpul Holocaustului, despre oamenii care trebuie să-și adapteze dezabilitățile corpului la arbitrariul care ne mutilează sufletul nostru. Am scris despre oamenii aflați sub ocupație militară (el însuși și militar n,n,), despre oameni care s-au confruntat cu temerea de a-i pierde pe cei dragi, am scris despre cei care și-au pierdut deja fii. Am învățat că, indiferent cât de dur și monolitic este arbitrariul cu care te confrunți, când scrii despre asta, când îi descrii cu propriile cuvinte, ceva se schimbă în relația cu acest arbitrariu, nu mai ești o victimă pasivă, ai spațiu de manevră, ai libertate”...
Cartea de gramatică interioară, reamintim cititorilor, traducere Gheorghe Miletineanu, 2012, 448p., în ea este vorba despre un copil, Aaron, de zece ani care are mintea unui om de o sută de ani, o minte inocentă, ca a unui bebeluș, care, jucându-se, aruncă fluturele în pânza paianjenului… O carte a prieteniei, despre loialitatea nemărginită a ei, dar și despre trădarea ei, despre cineva care se încăpăținează să nu moară, o doamnă, deși familia a obosit de mult să o mai îngrijească, o carte despre altcineva, un tată, care a uitat să fie ocrotitor cui trebuie…
Literatura este un act de libertate. Cărțile lui David Grossman, cum a explicat și el, sunt solicitante, citite cu inters și pentru că nu seamănă una cu alta, nici ca voce și stil, nici ca trăiri ale personajelor, sunt realizate fără înjosirea literară a acestora…
Cu totul în altă notă s-a prezentat, mi se pare, Mircea Cărtărescu, cu noua sa carte Solenoid despre care declara în ajunul lansării, sâmbătă, 21 noiembrie: “Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele”, declara autorul și continua șirul gândurilor – “în Viața mea obscură, în afara oricărei istorii, și pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă nici în viață și nici în cărți. Aș fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură și ambiguiază sensul faptelor. Aș putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ținut pînă acum, și să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbește furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine”, mărturisește, nu o singură dată criticatul pentru colajele sale, și a oferit la Gaudeamus o carte de 840 pagini la prețul de numai 75 lei exemplarul, cu reducere – 65 lei.
Cartea Villa Margareta, programată pentru apariție la Polirom, autoare Doina Jelea, prozatoare, eseistă și traducătoare, ar putea fi o pendulare între ficțiune și realitate, o contopire a lor într-o poveste de viață emoționantă și tulburătoare, așa mi s-a părut citind un fragment din ea, publicat în Suplimentul de Cultură, Iași, nr.503.

Ion N. Oprea
 

vineri, 20 noiembrie 2015

Ion C. Gociu - Recenzie Lucia Pătraşcu



 DARUL
 (Proză scurtă)
Editura LUCAS, Brăila, 2014

 Lucia PĂTRAŞCU

       Cu oareşce sfială - sincer mărturisesc că nu am înclinaţii în acest domeniu – doresc să inserez câteva impresii despre volumul de proză scurtă Darul”, publicat în anul 2014 de doamna scriitoare Lucia Pătraşcu. Cine îl va citi, pe drept cuvânt se va întreba: „de unde până unde acest imbold?...De când şi cum s-au cunoscut cei implicaţi (scriitor-cititor)?” Aceste întrebări şi altele despre două persoane care nu s-au văzut niciodată şi locuiesc la sute de kilometri depărtare unul de celălalt (Brăila şi respectiv Târgu Jiu) pot fi considerate, şi chiar sunt, fireşti. Dar, precizez eu, amândoi suntem utilizatori de internet şi, implicit, beneficiari ai avalanşelor de informaţii răspândite cu dărnicie pe Google.

      Deci, ne-am întâlnit virtual!

   …Opera doamnei Lucia Pătraşcu nu este cuprinsă numai în cele 12 volume tipărite până acum (Cunună la Nunta de Aur; Cu anotimpurile în viaţă; Rugă; Fluturi de iubire; Brăila-poveste de dor; Pe plai de baladă, Poeme îmblânzite-Poemas domados, poezie; Zoo-alfabet; Roade timpurii pentru voi, copii!; Teatru scurt pentru copii; Zoo-ghicitori-Zoo adivinanzas), versuri pentru copii şi volumul de proză Evantaiul albastru, ci şi în peste 50 de materiale ce conţin păreri/cronici despre scrierile altor autori, publicate în reviste literare de prestigiu. Doamna Lucia Pătraşcu este o talentată poetă şi cred că nu mă înşel. Între cărţile publicate de Domnia Sa, alături de cele patru cărţi cu versuri pentru copii, alte şapte sunt volume de poezie. Subsemnatul, am luat la cunoştinţă de existenţa lor de pe coperta volumului de proză scurtă „Darul” care, cu dărnicie mi-a fost expediat poştal. Totuşi, beneficiind de internet am citit câteva poezii trimise cu multă modestie, on line, de distinsa autoare.

   Deşi, amândoi suntem la o vârstă onorabilă, scriitoarea Lucia Pătraşcu şi-a publicat  primul volum de versuri în anul 2008, iar subsemnatul primul roman în 2010. Pe mine, într-o împrejurare determinată de lansarea celui de al cincilea roman, un domn avid de literatură, mirat de „întârzierea în a scrie”, m-a întrebat: „Unde ai fost până acum, domnule Gociu?”

   În ceea ce mă priveşte, nu-mi permit s-o întreb pe dumneaei, că nu-i frumos, cred eu!

   Dar mă întinsei - cum zice olteanul - prea mult cu ceea ce nu interesează pe toată lumea şi n-am spus nimic din ce plănuisem, despre talentul şi valoarea scrierii doamnei Lucia Pătraşcu.

   …Darul”, acest volum de literatură autentică, înglobează 30 de Titluri de proză scurtă pe care, figurat, le-aş asemui cu roua, nişte „bobiţe de argint” aruncate de Dumnezeu, în zori de zi, pe florile de busuioc, ce parfumează grădina din faţa casei unei doamne care locuieşte între oameni gospodari.

   Dacă n-ai de lucru şi te apuci să citeşti Florina, proza de început, uiţi ce mai ai de făcut,  pierzi întâlnirea programată sau ţi se arde mâncarea pe foc. Înainte de culcare nu-i deloc  recomandată! Lecturând-o seara, îţi fură somnul. Toate naraţiunile din volum sunt „perle”. Te cuceresc şi uiţi de tine, fiindcă au darul de a te transpune empatic, în acţiune. Aproape la toate începutul se declanşează prin propoziţii/fraze scurte. Parcă vor să  te avertizeze: „fii atent că urmează ceva, la care nu te aştepţi!” …Dar, după câteva pagini parcurse, ai ajuns la finalul, fapt ce te dezmeticeşte. Îngândurat şi curios treci la următoarea.

   Cu multă măiestrie, din lucruri, atitudini şi situaţii obişnuite, ce par banale la început, dar sunt redate cu multă sinceritate, în care se iau hotărâri spontane, cu nonşalanţă, autoarea te introduce şi te smulge din acţiune.

 „Florina era hotărâtă. Nimic n-ar fi convins-o pe ea să se răzgândească. Nu va rămâne aici cu nici un chip!”(Florina, pag. 9). Aşa începe, ca să te „prindă” în curiozitate prima povestire intitulată Florina. Faci pauză şi te întrebi: cine-i şi ce este această femeie/fată care de la început te „agaţă de mânecă”? Apoi,  cu frumoase şi sensibile figuri de stil, prin gura ei, a Florinei, cu note de moralitate, autoarea te poartă, cum ştie ea mai bine, până la deznodământ. Fără excepţie, toate povestirile te provoacă în fel şi chip să nu laşi cartea din mână şi, cu vocabularul obişnuit folosit, te copleşesc. Sunt întâmplări din viaţa de zi cu zi, redate cu atâta acurateţe şi întotdeauna cu un final pe care nu-l bănuieşti, ce te ia prin surprindere.

   Oricine ai fi, ca lector te simţi şi te vezi în mijlocul acţiunii, participi în mod serios la desfăşurarea evenimentului. Imaginaţia îţi este excitată şi personal eşti prezent în fapte. Totul este marcant. Inserată într-un mod foarte cursiv, scrierea te atrage. Când începi orice povestire din această carte, o parcurgi pe nesimţite şi eşti nemulţumit că s-a terminat aşa de repede. În unele rămâi surprins ca şi când, cu adevărat, ai fost martor la cele petrecute, descrise cu mult realism de autoare.

   Un subiect mult povestit ce trece ca un fir roşu prin toate naraţiunile este ORDINEA vieţii de la ţară (mediul sătesc de odinioară). Cumpătarea, respectul, obiceiurile, credinţa, etc. sună spre generaţiile viitoare ca nişte porunci pe care nu trebuie să le încalce. (Busuioc sub pernă).

   Cu lux de amănunte este prezentat municipiul Brăila cu împrejurimile, (Era de rând), disciplina pe care o dovedeau copiii – mai ales preşcolarii – respectul ce se acorda persoanelor vârsnice, bunicilor, dar şi celor străini de familia lor. Jocurile găsite, (inventate) cu isteţime, bravuri pe care le încearcă toţi copiii, indiferent de mediul în care locuiesc. Poţi să uiţi de copilăria ta atunci când le întâlneşti în „Darul” doamnei Lucia, (pag. 94-100), o povestire plină de candoare. Citez: Ziua se risipea, strecurându-se afară prin ochiurile de geam. Odată cu seara inevitabilă, răcoarea binevenită se aşeza peste pământul încins, intrând în camera micuţă. Prin genele fetiţei începură să se joace ocheadele lui Moş Ene.”(Darul, pag.94).…Cât de frumos începe şi această povestire! Dintr-o dată, ca cititor, deschizi şi tu fereastra spre copilăria ta. Te vezi cu capul aşezat în poala bunicii şi, în sfârâitul fusului care aduna firul de fuior răsucit, adormeai înaintea terminării basmelor spuse/repetate de atâtea ori cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Ca şi fetiţa din povestire şi tu, cititorule, acum la vârsta senectuţii, aveai Îngerul tău păzitor!

   Fetiţa ştia de existenţa lui Dumnezeu şi a Sfântului Petru, desigur din ce i se spunea înainte de rugăciunea de seară, pe care, tot timpul o rostea înainte de a se culca, ca să aibă somnul lin şi vise frumoase. Câtă sensibilitate izvorăşte din sufletul copilei şi din preocuparea de a se achita de datorie faţă de Cel de Sus şi a-i aduce lui Dumnezeu şi Sfântului Petru cea mai gustoasă pâine.

   Autoarea, doamna Lucia Pătraşcu, descrie cu măiestrie preocupările copiilor din mediul sătesc de altădată, în lumea bunicilor, zic eu, pentru a face numai lucruri bune şi a fi ascultători (La vopsit; Pe sârmă).

  Nu este neglijată nici bucuria vârstnicilor de a se lăsa plimbaţi de inocenţa prichindeilor în lumea basmelor…

   Nu sunt lăsate nebăgate în seamă nici inconvenientele produse de realizările tehnicii actuale, trimitere directă la telefoanele mobile care, acum, se găsesc şi în posesia copiilor, cu efectele deranjante pe care le produc în mod obişnuit, mai ales când sunt folosite în locuri aglomerate şi mijloacele de transport.

   Multe lucruri banale, care în vremurile de azi ne scapă din cauza preocupărilor zilnice, sunt punctate cu atâta acurateţe: soţia neînţeleasă de soţ, neputinţa acestuia în a se descurca, necunoscând ordinea şi locul lucrurilor din casă, mai ales ale consoartei. (Fusta neagră, pag. 72). Ca bărbat, trebuie să recunosc că doamna Lucia are dreptate.

   În încheiere doresc să o felicit pe autoarea acestui volum de proză scurtă pentru valoarea  literară şi educativă. Şi o asigur că, oricui îi pică în mână cartea şi o răsfoieşte, o citeşte ca şi mine, cu sufletul la gură!

Ion C. Gociu


Ion C. Gociu, Târgu Jiu,

13 nov.2015

(Ziua pomenirii Sf. Ioan Gură de aur)