Seria a V-a. Prin vremuri de război

Seria a V-a. Prin vremuri de război - un memorial

 

SERIA A V-a. De la  1 decembrie. 1916 – până la 16 decembrie 1916

1. Decembrie. joi

Picătura de ceaiu ce ni se dă, ca şi până acum o plătesc cu tremuratul. Nu ştiu când o mai fi ordine la masă. Ora mâncării e teribilă. Plătim ceea ce ni se dă să mâncăm cu înghesuiala, cu degeratul picioarelor, al mâinilor. E intolerabilă neorânduiala de aici. Bine că de frig vom suferi îndeajuns pe front, dar dacă am putea fi feriţi, dece să nu fim feriţi?

Se făcu o nouă repartizare. Căzui tot la comp. I. Încă nu ştiu car din cunoscuţii şi prietenii mei sunt în comp. cu mine.

Mi se întâmplă un eveniment fericit: primii o scrisoare de la scumpul prieten Băran (n.r. Ion, din Bâlteni, vezi foto 1922) căruia aveam demult aveam de gând să-i scriu dar am tot amânat împlinirea găndului meu până la repartizarea pe camp. Acum i-am răspuns. Bietul Bărău! Ce suflet bun! Imi spune că i-a produs o mare bucurie vestea că eu mă aflu aici şi „această veste înveselitoare e singura de la începutul tristelor întâmplări şi până acum.

Astăzi la masa dela amiazi nu luai decât pâine; mâncare îmi fu cu neputinţă să iau! Noroc că avusăi în săcuiul meu o bucată de şuncă, ce cu pâine mi se păru bună.

Pela un timp K uitându-se incidental la o fotografie, zise: „Am presimţirea că T e mort?(in)” Nu i-am răspuns nimic. De unde această presimţire?... Oraşul acesta are un sol defectuos; străzile - deşi pavate – ca şi trotuarul, sunt pline de noroiu, care în curtea cazărmilor reg. 29, stă nesupărat ca la el acasă. Oţi ne-am murdărit hainele şi ghetele. Dl căpitan Ştaflea – comandantul comp I – ne şi atrase atenţia să ne curăţăm, să ne purtăm mai milităreşte.

La masa de seară fu o dezordine mai mare ca până acum. Ne duseseră prin noroiu de acolo până acolo şi ne ţineau în loc fără să ne dea pâine. Atunci începură voci din mulţime să strige; „Pâine! Pâine!” Mai pe urmă „Pâine şi apă!” Lucrul acesta se repetă de mai multe ori. Îmi pierise li pofta de mâncare şi am aşteptat, nu pentru ca să iau pâine, ci din curiozitate, să văd ce se va întâmpla.

Un plotoner şi nişte sergenţi cu t.r. se căzneau să mai stabilească ordine. Peste putinţă… În cele din urmă s’a împărţit pâinea. La împărţirea mâncării acelaşi tablou. Mă folosii de încurcătură şi-mi scosei paguba dela amiază… Luai de două ori.

În dormitor fu concurs de nuvele şi anecdote. Sunt indivizi în această adunătură, care şi-au însuşit multă literatură pornografică şi mai în fiecare seară fac paradă cu ea. Ascultam şi râdeam şi eu. Ce era să fac?

2 dec. Vineri

Ajutai la aducerea cazanului cu ceaiu şi numa că mi se răsplăti bine: două cane mari de ceaiu.

Azi, pentru prima oară găsii doi păduchi pe şalul cu care mă învelesc la gât. Nu mai rămânea îndoială că pe cămaşă şi ismene trebuie să fie cu grămada. Nu-i vorbă, de vreo câteva zile mă scarpin al dracului, dar tot nu credeam să fi luat păduchi! M’am ferit mult de ei! De când am venit aici am dormit tot îmbrăcat, la început pe pat fără saltea şi apoi după scoaterea saltelelor în ger, m-am culcat şi pe saltea. Degeaba!

Un absolvent al conservatorului cântă cu violina, iar eu mă scarpin… Dar acest fapt nu e de natură deosebită aici, unde toţi camarazii fac acelaşi lucru: se râcâie. Mă dusei în oraş după un carnet – acesta e pe isprăvite – când sosi în cazarmă, dl căpitan Şteflea vorbia camarazilor despre „chiul”. Veni apoi maiorul medic şi ne făcu vizită nouă celor de la comp I. Mă găsi „bun”. Numai de gât se împiedică:

- Gâtul ţi-e cam roşu!

- Mă cam doare de vreo două zile.

Cu acest prilej îmi căutai şi cămaşa de păduchi. Nu puţină îmi fu mirarea, când, în loc de grămezi întregi – cum mă aşteptam găsii numai unul!

La 12, masa ni se servi mai repede. Vremea e frumoasă. Nu e frig tare şi soarele străluceşte. N dormitorul camp. I strunele violinei – sub degetele unui artist – vibrează duios „Doina naţională”!  Aşa de fermecător o cântă, că niciodată n’am auzit-o mai frumos! „Doina naţională”! Câte amintiri ne trezeşte în sufletu-mi amărât sunetul ei plângător? Toată viaţa trăită până acum îmi defilează pe dinaintea ochilor minţii…

O măsea mă supără de câteva zile, falca mi s’a umflat.

Auzii că „Costache”, directorul meu dela Craiova, a murit la Caracal într-o luptă cu nemţii. Am (in) multă (in) la vestea morţii acestui om, care m-a persecutat straşnic şi fără motiv în ultimii mei ani de studiu.

Mai pe urmă mi-a părut rău de el, deşi totdeauna mi-a făcut cea mai urâtă impresie. Era singurul profesor din şcoala normală, de care nu mă simţeam legat sufleteşte. Să-i fie ţărâna uşoară!

Seara n-am putut lua mîncare.

3 dec. Sâmbăta

Astă noapte dormii în altă cameră, ce nu se deosebeşte de cealaltă decât pentru că e cimentată, cealaltă era pardosită. Încolo, aceiaşi murdărie pe jos, aceleaşi saltele fără cearceafuri, aceleaşi paturi defectuoase. Dormim câte patru în două paturi. Aglomeraţia pe o parte, fumul de tutun pe altă parte, . de abia zăreşti pereţii din pricina lui, căci mai toţi fumează – strică aerul cu desăvârşire, aşa că în fiecare dimineaţă  când mă deştept, mă doare capul. Azi dimineaţă ,ai ales mă simţii rău fiindcă mă doare şi falca cu măseaua. Ducem lipsă aici de lămpi şi de apă. La câte trei-patru zile mă spăl odată.

***

Ne împărţi provizoriu pe plutoane. Sunt în plutonul I. S’au ivit 15 cazuri de holeră în oraş. Jidanii sunt înlăturaţi din şc. militară o măsură bună. Seara camarazii şi-au bătut joc de ei.

4 dec. Duminecă

Duminică! Zi de sărbătoare! Cât de frumos petreceam odată zilele de sărbătoare! Cu câtă nerăbdare le aşteptam! Şi acum nimic din ce era altă dată. Degeaba e vremea frumoasă, degeaba soarele străluceşte. În sufletul meu e întotdeauna vreme întunecată…

Svonuri ciudate: Olanda ar fi declarat răsboiu Angliei; Statele Unite Germaniei; China Statelor Unite şi Japonia Chinei. Nu cred nimic. Pare oarecum probabilă intervenţia Statelor Unite împotriva Germaniei.

Discutarăm cu Kiţiba, Baicu, etc. asupra celor ce vom găsi pe acasă, dacă vom scăpa de răsboiu. Între altele, admisărăm că pe multe fete din satele noastre o să le găsim mame ţinând de mână copii blonzi, cu ochi albaştri, progenituri germane. Multe fete vor pieri de mâhnire.

Falca mi-e umflată mereu şi mă sileşte să stau pe pat. Se mai svoni că şcoala militară de aici se va muta la Hotin. Oricât ne-am mira, Nemţii sunt în stare să ne trimeată şi acolo. Comunicatele oficiale spun că trupele noastre se retrag, inamicul a ocupat Buzăul.  

5 dec. Luni

Intrarea Greciei, a Statelor Unite, etc. au fost svonuri neîntemeiate. M-am plictisit stând în nelucrare şi fără niciun rost. Dacă s’ar regula lucrurile mai repede, să începem odată şcoala, ar fi mai bine şi mi-aş muta gândurile în altă parte, aş mai uita locurile şi fiinţele dragi în mijlocul cărora m-am născut şi de care azi sunt atât de departe Tismana-Dorohoiu! Între aceste două localităţi, situate la cele 2 capete ale sărmanei mele ţări, e o distanţă de mai bine de 1000 km. Iată ce distanţă mă desparte pe mine de comuna mea natală. Şi cine ştie, mâine voiu fi şi mai departe! 

6 dec. Marţi

Sf. Nicolae! I neobişnuită, zi rară, odată în an, dar nici aici nu e deosebire între ziua de sărbătoare şi cea obişnuită.

Zvon că la Oituz frontul nostru a fost rupt. Zvon că „distinşii” noştri politicieni, în urma dezastrelor suferite de armata noastră, ar vrea să încheie pace separată cu Germania în următoarele condiţiuni: să cedeze qadrilaterul Bulgariei, etc. şi să rămână cum a fost. Germanii ar cere toată Dobrogea, pe care ai noştri o vor da-o, dacă şi frontul Focşani-Nămoloasa-Galaţi va fi rupt. Din aliaţii noştri, Anglia, Franţa şi Italia ar consimţi să încheie pace separată, însă Rusia n’ar fi de acord. Zice  că armata noastră e distrusă aproape în întregime.

Din acestea toate nu cred mai nimic. De altfel cel ce mi le spuse nu-mi inspiră încredere. E greu de admis că Germania după ce a pus mâna pe „grânarul României” să se învoiască la pace.

***

S’au prezentat la şc. militară din Dorohoiu prea mulţi candidaţi. Pe cei cu 4 clase îi vor trimite la corpuri. Parte din cei cu 6 clase îi trimet la Iaşi. Se şi făcură liste. Eu nu sunt scris. Echipamentul ne-a venit. Cât de curând vom fi îmbrăcaţi şi vom merge în viaţa regulată. Masa ni se serveşte mai bine, mulţumită stăruinţii bunului nostru căpitan Şteflea. Dânsul e şchiop, din pricina unei răni în piciorul stâng căpătată în lupte. Mi se pare om drept şi pentru asta îl iubesc. E lucru hotărât că sunt repartizat la comp. I împreună cu Kiţiba. Mi pare bine! Am pe cineva cu care să mai discut despre cei ce i-am lăsat departe.

7 dec. Miercuri

Plecară la Iaşi 160 elev, aleşi şi înscrişi de ieri. Nu se ştie pe care îi va da înapoi de aici, se aşteaptă instrucţiuni dela Minister. Cei cu 4 clase sunt reţinuţi la şcoală ca şi ceilalţi până vor veni instrucţiuni dela Minister. Starea asta insuportabilă va mai dura.

Camarazii prin purtarea lor neomenoasă în toate privinţele, au supărat pe dl căpitan, care declară că „orice cuvînt de insultă, măgar, poc, etc. e prea puţin pentru unii din noi! Şi are dreptate! Câţiva au făcut fapte nedemne, nu de’un viitor ofiţer, dar nici chiar de orice fiinţă omenească.

Vizita medicală nu s’a mai terminat. Se continuă şi azi. Mă revoltă spiritul egoist al multora. Sunt mulţi cari iau la vizita medicului o poziţie silită ce face să iese din dimensiunile corpului disproporţionate şi medicul scrie: „nu bun”. Unora din aceştia li se pare foarte bine. Sar în sus de bucurie! „La administraţie nu la servicii auxiliare e locul vostru!” Toţi se feresc de front, frica de moarte e grozavă. Le-am zis: „N-o să aveţi loc în administraţie domnilor, ce să mai administraţi, că armata noastră e fărâmiţă? – Ne amână pentru altă dată?

Iată entuziasmul tinerilor români! Eu n’am făcut şi nici nu m’am gândit la vreo şmecherie. Dacă toţi ar căuta „să se învârtească! Cine ar mai lupta? Am început să mă obişnuiesc cu ideea morţii. Azi mă dusei într’o vălcea din capul de exerciţii din apropiere – ca să nu mă vadă nimeni – mi-am scos cămaşa şi-am curăţit-o de păduchi. Mai în fiecare zi se găsesc clienţi de aceştia pe cămaşă. Trebuie să mă deprind şi cu societatea lor, că n-am ce face.

8 dec. Joi

Se aude că Metz, cetate germană a căzut şi că ai noştri ar fi respins pe Germani la Ialomiţa şi Buzău. Veşti îmbucurătoare, da nu ştiu dacă sunt adevărate. Primesc cu nepăsare orice fel de veşti. Prea multe din ele au fost mincinoase pentru ca să le mai dau importanţă.

Se făcură iarăşi repartizări pe plotoane în mod provizoriu, pentru câteva zile, până se va clarifica situaţia. Ne mutarăm în camera de sus.

9 dec. Vineri

Situaţia mereu încurcată. Ne strânseră în „Manej”, sală foarte mare „hală” şi încercară să ia măsuri, dar nu hotărâră mai nimic. D-l căpitan ne spuse că mâine se va hotărî cu orice preţ, cine rămâne şi cine pleacă. Dânsul va întocmi lista comp I dând preferinţă celor cu cl. VIII, VII, VI, V şi celor cu 4 clase cari sunt „fii de militari” şi care au fost pe front.

Discutai mult cu kiţiba despre ai noştri. Şi eu şi el îi dorim foarte mult. El zice că va veni timpul când cu toţii vom mai juca „între ape” la Tismana. Mi-e greu să admit părerea lui, atât de frumoasă. O rază de speranţă mai am şi eu – căci pe om, speranţe îl ţine – dar când stau să judec, totul îmi pare pierdut. Cât m-aş simţi de fericit să mă mai văd o dată între „ai mei”! (Când zic „ai mei” nu mă mai gândesc la familia din care fac parte, ci la toţi aceia cari mi-au fost dragi şi dintre cari Costică e cel dintâiu; el şi încă Cineva(in))

Timpul e mai bun. A îngheţat, noroiul ne supără mai puţin. Câteva zile ne mai despart de viaţa regulată.

10 dec. Sâmbătă

Iar la „manej”, „sala de recepţie” cum i-a zis ironic prietenul meu Baicu. Aci ieşiră nişte camarazi la raport că li s-au furat bani. Unuia i-au luat 98 lei fapt ce nu mă surprinde. Era natural să se întâmple aici în adunătura asta. Cu chin, cu vai se hotărî cine rămâne aici, se controlară şi actele. Prisosul (cei cu 4 cl., etc.) îl trimet la Botoşani. Am notat mai înainte că sunt indivizi ce iau mâncare de 2-3 ori nu numai dela campania lor, ci şi dela altele. Cu unul din aceştia mă certai.

S’a ivit un caz de holeră în şcoală. Noaptea ce trecu am visat pe T.

11. Dumineca

Peste noapte un vis plăcut!... Dimineaţa, la deşteptare. Atmosferă mizerabilă în camera de dormit. Nimeni n’a avut voie să mai doarmă în oraş din pricina cazurilor numeroase de holeră şi-n dormitoare fu mai multă aglomeraţie ca până acum. Fac cu prietenii reflecţii asupra mizeriei ce îndurăm aici pentru „ţeară”, pentru ispăşirea greşalelor, vai! - nu ale noastre… Ne gândim la curăţenia ce-o aveam la şc. normală şi la reguli ce există în cazărmile germane şi ale noastre sunt pline de păduchi. Râdem de însăşi durerea noastră şi căutăm a ne înarma cu nepăsarea faţă de orişice.

Terminai de cetit o carte: „René” de Chateubriand. Cărticica cuprinde o nuvelă amoroasă cu tendinţe de incest. E vorba de iubirea mai mult decât frăţească între doi fraţi. René şi Amelia. Sfârşitul e dureros. Mulţumită tăriei de caracter a Ameliei , păcatul e evitat. Nuvela e interesantă şi are drept scop să arate superioritatea religiei creştine.

Hoţul care furase 98 lei, s’a descoperit singur şi a dat banii păgubaşului. Se zice că e mustrarea de conştiinţă la mijloc. O fi!.. Nouă nu ni l-a arătat nimeni.

A fost ordin „de sus” să ascundă de mulţime pe bandit. Protestarăm energic împotriva acestor măsuri.

12. Luni

Mă deşteptai blestemând soarta. Am dormit rău toată noaptea din pricina păduchilor şi a necurăţeniei ce ne înconjoară.

Continuai şi sfârşii de cetit „Gândirea” nuvelă psihologică-filosofică de Leonid Andreev. Autorul redî artistic frământările încercate de sufletul unui nebun asasin.

Se făcu o ultimă şi poate definitivă repartizare pe plotoane  a elevilor aleşi să rămână aici. Căzui tot în plotonul II cu Kiţiba. Mă bucură faptul că în urma atâtor schimbări, colegul Mitrică a revenit la comp. I unde sunt şi eu.

La 3 p.m. d-l căpitan strânse comp. în parcul de gimnastică, ne vorbi puţin şi începurăm exerciţiile militare, cu şefi de grupă aleşi dintre noi acum câteva zile. Eu nu m-am arătat că ştiu instrucţia militară şi acum îmi pare bine. Capii de grupă nu o duc bine.

Armata noastră e scoasă din luptă pentru o lună de zile. Ca să se reorganizeze. Prin Ianuarie 1917, va intra din nou în luptă. Până atunci, frontul ce-l susţinea, a trecut în sarcina armatei ruseşti. E trist pentru demnitatea naţională acest lucru.

13. Marţi

Continuarăm exerciţiile militare, pe cîmpia din apropiere până la 12. Îmi pare tot mai bine că nu sunt csp de grupă. Ce păţesc ei! D-nul căpitan e energic tare. După masă n-am făcut operaţii. Cursurile şc. militare se suspendă pentru 4 zile din pricina epidemiei de holeră. O comisie sanitară pentru a ne examina a sosit. Pe cei purtători de vibrioni îi vor izola. Cred că sămânţa holerii încă nu s’a atins de mine şi nici nu se va atinge.

După amiazi nu mai ieşirăm la exerciţii militare, ci ni se deteră paturi, câte trei la 6 elevi, adică dormim doi într-un pat de o singură persoană.

Iar fusei în câmpie de-mi curăţai cămaşa de păduchi. Găsii mulţi. Unghiile degetelor mari mi se roşiră de de sânge omorând la ei. Mă gândii cu amărăciune că sângele roşu ce-mi colora unghiile era propriul meu sânge, care în aceste vremuri grozave hrăneşte atâţia paraziţi. Cât e de scârbos să striveşti un păduche între unghii?...

Fără să vreau, mi-adusei aminte de sublima cugetare: ”Nimic nu e mai dureros în timpuri de restrişte decât amintirea fericirilor trecute!”. Niciodată n-am simţit mai puternic adevărul acestei cugetări! Când mă gândesc la viaţa ce duceam înainte de răsboiu şi o compar cu cea pe care o duc acum am în faţă un contrast oribil, desgustător! Dacă aş avea o putere extraordinară, într-o singură clipă aş sfărâma planeta terestră, şi în felul acesta mi’nchipuiesc, aş sătura noroadele de sânge!

Ieşii la 11 a.m. la raport la d-l căpitan şi-i spusei că am nevoie de o baie corporală. Mi-a răspuns că va avea grijă de toţi. Noaptea, ca să pot dormi, m-am desbrăcat de rufe. Am dormit rău.

14. Miercuri

Când mă deşteptai, vocea mi-era schimbată cu totul. Îmi simţeam organul vocii uscat, ars. Probabil am răcit. Răspunsei la c.p. prietenului Băran, la c.p. primită ieri.

Comisia sanitară sosită dela Iaşi îşi începu activitatea: ne inoculă ser antiholeric. Pentru prima oară fusei şi eu inoculat. La început nu simţii mai nimic, doar o uşoară umflătură şi durere a muşchiului de la braţul stâng unde mi se făcu injecţia. Mai târziu, după masă încercai simptome asemănătoare cu ale Paludismului (frigurilor). Aveam fiori de frig şi mă durea capul. La masa de seară deabia m’am dus şi n’am avut poftă de mâncare. Eram aproape bolnav. Mi-amintii că vara ce trecu am fost bolnav şi mama mă îngrija cu multă dragoste. Acum de m’aş îmbolnăvi rău. N’are cine mă mai îngriji. Cât de curată, de sfântă şi de dulce e dragostea de mamă! De toate m-aş îndoi pe lumea aceasta în afară de dragostea de mamă. Noaptea am dormit rău.

15. Joi

Mă simt slab parcă aş fi fost bolnav o lună de zile. Poftă de mâncare nu prea am.  În gât mi-a mai bine.

Soarta noastră cred că se va îmbunătăţi cât de curând. A venit ordin de la Statul Major ca prisosul de aici să-l trimeată la Botoşani iar pe evreii neîmpământeniţi să-i trimeată la corpuri, aşa că vom rămâne numai 300 elevi, efectivul comp I. Efectivul şcoalei e de 1200 elevi împărţiţi în 4 companii.

Azi se împlinesc 4 (patru) luni dela intrarea României în războiu. Care e rezultatul? Mai mult de jumătate din teritoriul ţării e ocupat de inamic, iar armata noastră sfărâmată e scoasă din luptă pentru ca să-şi adune rămăşiţele şi să se organizeze din nou. Trist rezultat! Cine-i vinovatul?

- Către seară – când mă simţii mai bine mă dusei iar în „câmpie” de-mi schimbai rufele, cari erau pline de păduchi şi pe care le purtam pe mine dela 14 Noiembrie,  adică de mai bine de o lună de zile. Şi cămaşa şi izmenele le lăsai în câmpie. Ismenele nu le voiu mai lua fiindcă sunt rupte, dar că masa, dacă o mai sta acolo, am s’o iau peste câteva zile, după ce mă voiu încredinţa că nici urmă de păduche n-a mai rămas în viaţă.

16. Vineri

Chestiunea cu păduchii ia proporţii. Pericolul devine din ce în ce mai ameninţător. Nici 24 de ore n-au trecut de câd mi-am schimbat cămaşa şi izmenele şi căutându-le, spre nefericirea mea, le găsii pline de păduchi. Avusei un moment de surpriză dureroasă, Aşa de repede se înmulţesc aceste lighioane? Când oare mă voiu scăpa de ele? Şsoala nostră termină cursurile la 1 iunie 1917 – aşa ne-a spus căpitanul – adică va ţine de aci înainte 5½ luni. Ei bine 5 luni şi jumătate să mă mănânce pe mine păduchii? La acest gând mă îngrozesc. Mă rog, e mai mult decât îngrozitor traiul în mijlocul celor mai scârboase parazite. Nu ştiu ce m’oiu face? Cămăşi de schimbat nu mai am. Sper însă că indiferenţa superiorilor noştri se va sfârşi odată şi D-zeu le-o da gândul omenesc de a se interesa mai de aproape de viaţa noastră. Poate ne vor da rufe, ne-o deschide uşile băilor, altfel e teribil.

Cetesc o carte: „Minciunile convenţionale ale civilizaţiei noastre”

17. Sâmbăta

Sufăr simptomele unei influenţe complicată cu guturaiu. Deşi această posibilî îmbolnăvire e uşoară, aici în împrejurările critice în care trăiesc ea va deveni grea. Cât de bine ar fi acasă!

Primii o c.p. dela colegul de şc. normală şi vechiul sincer prieten Gh. Zălog. El e bolnav la un spital din Botoşani. Îmi scrie cu căldură că e slăbit sufleteşte în urma atîtor frământări. Simt o sinceră părere de rău pentru acest suflet de elită, lovit aşa de neîndurător de cruda soartă. Mi-a fost la şc. din Craiova, timp de 6 ani prieten intim şi-mi va fi şi de acum încolo. Nu-mi pot înăbuşi un sentiment de duioşie când mă gândesc la frumoasele şi tristele amintiri ce mă leagă de acest om superior. Îl numisem „arbitrul moralităţii”! Ah! Viaţa de şcolar cu necazurile şi bucuriile ei mi se reproduce în minte. S’a dus această viaţă, s’a dus pentru totdeauna. Negreşit, dacă ar fi fost timpuri liniştite, n’aş regreta-o, că aş duce o viaţă mai mulţumitoare, dar mizeria prezentului – la care nu mă aşteptam – mă face s-o regret.

18. Dumineca

Vremea urâtă: astă noapte a plouat s’a făcut noroiu iar şi plouă mereu. „Aici în Dorohoiu e numai noroiu, Întâmpinăm numai mizerii şi noroi” Ăsta-i un fragment dintr-un cântec compus de camarazi.

Mă gândesc eu, de azi într-o săptămână e Crăciunul! Nenorocit Crăciun! Cu câtă nerăbdare te aşteptam altădată! Mi se păreau an cele 5-6 zile ce te precedează. Şi aveam dreptate să mi se pară astfel, căci după 4 luni de muncă intelectuală, departe de satul natal, mă duceam acasă să mă mai repauzez ţi să mă mai distrez în sânul familiei şi prietenilor cari cu toţi m’aşteptau cu braţele deschise şi cu veşnicul zâmbet binevoitor pe buze. Acum însă s’au dus bucuriile vacanţei de Crăciun şi dela mine şi poate şi dela ei. Eu n-am ce aştepta de Ziua  „Naşterii Domnului”. Mi-a scrie prietenul Băran că va veni el pela mine. Ar fi bine, cu toate că dorita sa prezenţă nu poate înlocui farmecul dragostei de mamă, de frate, etc. nu poate înlocui frumuseţea rară a horii dela Tismana. Da, am rămas un orfan de părinţi, de fraţi, de prieteni, de toate bucuriile ce mă împresurau în alţi ani. Crăciunul ce vine acum va fi cel mai sărac Crăciun din câte am văzut până acum! Iua asta de sărbătoare împărătească nu se va deosebi întru nimic de cea de azi. De cea de mâine, etc. Scriind aceste rânduri, simt cum un sentiment de adâncă durere pune stăpânire pe firea mea întreagă şi un glas tainic pare că îmi zice compătimitor: „Eşti o fiinţă nenorocită”…

Răspunsei prietenului Zălog la c.p. ce mi-a trimis.

Plotonul I şi II – din care fac parte şi eu – fură mutate jos; ni se distribuiră din nou paturi: la 4 elvi, 2 paturi. La camp. Noastră (I) a mai venit un ofiţer, locotenent. Dânsul are în seamă dormitorul de sus.

Prisosul de elevi, cu acte în regulă a fost trimis la Botoşani, iar cei găsiţi „nu bun” şi fără acte se trimiseră la regimentele respective. Probabil va fi mai bine de acum înainte.

Guturaiul s’a pronunţat. Spusei şi lui (in)

Îmi luai cămaşa pusă în cîmpie ca să mai moară păduchii. O s’o dau la spălat împreună cu toţi camarazii la o spălătorie a şcoalei. O iscălii ci „I. 138”

19. Luni

Am rămas numai 300 băieţi care formăm efectivul comp I. Ziua de azi poate fi socotită cu adevărat ziua începerii cursurilor şc. militare din Dorohoiu. Încă de dimineaţa. Pela 7½ plecarăm la câmpul de exerciţiu cu un locotenent al cărui nume nu-l ştiu până acum.

Noroiul e destul de mare; totuşi nouă nu ne pasă. Ostaşul n’are drept să plângă la intemperii. O ceaţă deasă ne învăluia, noi mergeam înainte. Ajunşi în câmp, d-l locotenent ne vorbi de virtuţile morale ostăşeşti. Sigur nu ştiu dar îmi place că ne spuse că şi „aptitudinile militare” constituie o virtute morală. În fine începurăm exerciţiile. Ne dete şi un repaus. Suferii foarte mult de frig la mâini. Mi’ngheţaseră „tiute” aşa că la slut numai putui face nimic. Acum simţii cât de trebuincioase ar fi mânuşile, dar nu-s.

Pela 11¾ fuserăm înapoi, la cazarmă. Eram plin de noroiu atât de tare, că mi-era mie scârbă de mine însumi. M’am curăţat dar degeaba. După masă, până la ora 2, îmi semnai nişte albituri cu „I 138” pentru că se zice că vom da rufe la spălat.

La 2 fix, plecarăm iar la câmp. Programul zilei  deocamdată e acesta: 8-11½ a.m.; 2-5 p.m.

N celălalt timp suntem liberi. Culcarea la ora 9 seara şi deşteptarea la 5½ a.m.

Continuarăm felurite exerciţii, bineînţeles fără armă. Ne puse şi la concurs de fugă. Seara când nr înapoiarăm la şcoală (cazarmă) locot. Ne spuse: „Sunt mulţumit pe ziua de azi, de D-v, ca începători”… Nu mă simţii măgulit.

Avem acum trei ofiţeri. A mai venit un lt. pentru plot. III şi IV

De la stânga:

Nicola Chiţiba, Gheorghiţă Aurariu, Costică Popescu, Ion Aurariu

2.V. 1917 În tranşee pe Valea Şuşiţei

Astăzi îmi cetii notiţele zilnice şi suprim mai multe părţi care – după părerea mea – nu trebuie să fie ştiute de oricine.

E posibil ca acest carnet să rămână de mine, să fie luat de mâini străine. Nu cuprinde lucruri importante nici interesante pentru cineva, afară doar de prieteni de-ai mei cari l-ar putea păstra ca o amintire. Cele ce am scris n’au vreo valoare literară, nici ca formă, nici ca fond.

Forma în unele părţi e chiar caraghioasă, iar fondul obişnuit: păţanii de-ale mele, reflecţii simple.

În raport cu gradul de cultură ce posed – 6 clase normale – cu vârsta – 19-20 ani – şi cu timpurile în cari am scris însemnările mele – nu le-am putut revedea şi corecta îndeajuns – cred că nu se putea face mai mult.

Elev-plutonier

Aurariu Ion

Tranşeele din Valea Şuşiţii.

Cota 625. ----

Nicolae N. Tomoniu - Membru 

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

Din memorialul

Ion Aurariu – „Prin vremuri de război”

- cu prefaţă şi adăugiri de Nicolae N. Tomoniu -

Glorie soldaţilor, gradaţilor şi ofiţerilor  Tismanei participanţi la Războiul pentru Reîntregirea Neamului 1916-1918 ! Recunoştinţă eroilor!

Iată că, după inserarea succintă în „Monografia oraşului Tismana” a combatanţilor supravieţuitori şi a listei eroilor primului război mondial, începem o detaliere a evenimentelor de atunci care au lăsat Tismana plângând după cei căzuţi în luptă. Soţi, prieteni, intelectuali, funcţionari publici, comercianţi, plugari, ungureni, ţigani dar şi floarea tinerimii satului chemată să-şi dea viaţa pentru ca cei rămaşi acasă să trăiască liberi într-o ţară respectată în lume.

Pomelnicele bisericilor din toate satele Tismanei sunt pline de foştii combatanţi din Regimentul 18 Gorj, care au lăsat jertfa de sânge de-a lungul sutelor de kilometri de bătălii sângeroase de la Defileul Jiului şi până în îndepărtata Moldovă la Mărăşti şi Mărăşeşti.

Am relatat în revista „Sămănătorul” despre faptele de vitejie ale căpitanului Ion Neferescu şi  sergentului Ghiţă Barbu Bărbulescu, am amintit în monografie locotenenţii Matică Şerbu, Coman Aurariu – Vânăta; tismănenii Călin I Văcariu, Leonte Cernăianu, Mihai Puiu; Nicu Cazacu şi Mişu Buzner din Mahala, ungureanul Vasile Galeţescu dar şi de Mitică Butiuc care deşi cu o deficienţă fizică ce nu-l făcea apt pentru participarea la război, a cerut să fie înrolat voluntar pierzându-şi viaţa.

Astăzi avem în noua carte „Prin vremuri de război” tipărită la editura noastră, un memorial de război al lui Ion Aurariu care ne aduce amănunte cutremurătoare din aceea conflagraţie mondială ce a umplut cimitirele Tismanei de eroi.

Seria a IV-a. Prin vremuri de război

Seria a IV-a. Prin vremuri de război - un memorial

 

SERIA A IV-a. De la  1 noiembrie. 1916 – până la 1 decembrie 1916

   

1. Noiembrie, Marţi

Scrisei iarăşi (in) dar nu fusei de data asta să plec. Mă tunsăi împreună cu Costică.

Tata vrea să plece cu ţuică la vale, dar fiind vorba de luptele înspăimântătoare ce se dau la graniţă şi temându-ne de invazie, hotărârăm să mai stea tata acasă 3-4 zile. În privinţa luptelor care urmează cu intensitate mare, cred că ai noştri îi vor sătura pe Nemţi de răsboiu. Le vor face ce le-a făcut înainte.

Azi e o zi tristă în care aflai vestea morţii naşului Iancu Lungulescu, sublocotenent de rezervă, căzut pe câmpul de luptă. Simt o mare părere de rău pentru dânsul. Era un suflet ales şi cu adevărat nobil. Atât de mult mă iubea pe mine! Ah! Şi acum, un om aşa de bun, nu mai există! Făcui o scrisoare de consolare, dar în lipsă de plic, nu o scrisei pe curat. Nu fu Costică acasă să-mi dea plic. Plecase la Ciuperceni. 

Seara am făcut o altă (in) şi când m-am culcat, atunci un jandarm mă anunţă că trebuie să mă gătesc de plecare; contingentul meu e chemat la recrutare. M-am sculat, am scris o scrisoare şi m-am culcat. Veni iar jandarmul şi mă chemă să merg la primărie. M-am dus degeaba.

2 nov. Miercuri

Mă regulai de plecare şi plecai la Costică să-mi iau rămas bun dela el. Însă nu-l găsii şi-mi păru rău. El e tot la Ciuperceni. Îi făcui o scrisoare şi o băgai într-un plic şi-l lăsai la muma să-l dea în mână lui Costică. După aceea plecai. La Ciuperceni mă întâlnii cu Costică. Bucuria îmi fu mare. Mă înţelesesem cu el asupra chestiilor noastre şi plecai mai departe vesel. Mergând ajunserăm multă lume refugiată. Satele noastre de munte sunt iar invadate.

Tismana e scăpată până acum. Seara ajunserăm la Roşia. În primăria din această comună îmi scrisei întâmplările.

3 nov. Joi Roşia

Astă noapte am dormit împreună cu ceilalţi într-o şcoală. Nu m-am putut odihni bine. M’ingheţaseră picioarele. Primăria e aproape de aici şi fusei acolo de întrebai dacă nu se poate vorbi cu Tismana. Mi se răspunse că nu. Poate nu voiră să spună adevărul. Plecarăm de aci la ora 7½ şi trecurăm prin Fărcăşeşti, Valea cu apă, unde văzui pe (in) într-o stare deplorabilă. Apoi trecurăm Jiul pe un pod umblător şi în fine ajunserăm la Peşteana. Seara dormirăm la Broşteni. O întâmplare neplăcută pe timpul nopţii: coşul luase foc!

4 nov. Vineri

Plec de aci cu Ecobici cu care mă întâlnisem la Peşteana. Merserăm încet fiindcă piciorul stâng mă durea la încheietura de sus. Din Broşteni, deterăm în Brăneşti. Ne era foame dar în acest sat nu găsirăm nimi să cumpărăm şi să ne astâmpărăm foamea. Aproape disperaţi ne continuarăm drumul. Iată-ne în Ţânţăreni, departe 5 km de Filiaşu, ţinta nenorocitei noastre călătorii.

Aici în Ţânţăreni, găsirăm pâine proaspătă şi ne ospătarăm chiar bine. Ai mei din sat, au rămas în urmă.

După puţin popas pornirăm înainte. Când ieşii din Ţânţăreni mă întâlnii cu un consătean care ne dete 5 bucăţi de zahăr.

Sfârşiţi de oboseală, la ora 2 p.m. punct, fuserăm în gara Filiaşu, de unde împreună cu tovarăşul Ecobici mă îndreptai spre locuinţa gazdei mele din Filiaşu. Ajungând la gazdă, nu puţină îmi fu bucuria, când mă întâmpină kiţiba, prietenul pe care îl credeam în urmă. Intrai în odaie la căldură şi ce bine mă simţeam după un drum lung de aproape 100 km parcurşi numai pe jos şi în condiţiuni straşnice.  Ploua, ningea, erea un frig şi un noroiu…

5 nov. Sâmbăta

Pela miezul nopţii gazda se sculă să-şi împacheteze lucrurile şi să plece, Filiaşu e ameninţat. Dimineaţa am plecat şi noi la gară, să luăm un tren spre Craiova. Nu mai puţin de 24 de ore am aşteptat într-un vagon de cai să plecăm şi de plecat n-am plecat. Azi am mâncat numai pâine goală. N’aveam de unde să cumpărăm nimic din ale mâncării.

Ninse şi bătu vântul şi prin această vreme cumplită trec înspre Craiova convoiuri lungi de refugiaţi. Copii se aud plângând, mamele se necăjesc, ninge, noroiu, e un tablou sfâşietor.

Cunoscui o d-ră Dobriţescu din Tg Jiu. E simpatică şi inteligentă. Am trăit în societatea ei 24 de ore.

6 nov. Duminecă

După o noapte de chin în vagonul de cai, eu şi cu K părăsirăm urâta noastră locuinţă. Nu mai aveam nici pâine. Plecarăm să căutăm în vagoanele cu soldaţi. Am găsit trei pâini care ne-au costat 40 de bani. Fu un noroc pe noi. Pela 7 a.m. ne aruncarăm într-un tren cu destinaţia Craiova. Merserăm până la Işalniţa. De aci o luarăm pe picioare şi la ora 4 p.m. ajunserăm în Craiova. Merserăm la Victor Dăianu un consătean al nostru şi ne lăsarăm bagajele la el, De aci pornirăm la naşu popa Lungulescu. Pe stradă ne întâlnirăm cu naşu Mircea. Ne întrebă dacă am auzit de moartea naşului Iancu. –Da, am auzit. Împreună ne duserăm la locuinţa binefăcătorilor noştri. Naşa mă chemă sus în odaie. Ne întâmpină plângând. E aşa de slabă şi cu privirea rătăcită încât – ştiind-o cum era altădată – te aprinde o tristeţe amară şi înţelegi numaidecât jalea unei mame bune la moartea unui fiu iubit. Eu am rămas tâmpit. Să fi încercat vorbe de consolare, nu se putea, nu eram în stare…

Fiind aici auzirăm că nemţii se apropie. Noi eram zdrobiţi de oboseală şi de frig, ne-am culcat şi dânşii şi-au împachetat toată noaptea lucrurile. De altfel, de cum am ajuns în Craiova toată lumea se pregătea de plecare.

7 nov. Luni

Dimineaţa părintele cu ai săi a plecat şi noi ne-am dus la Victor după bagaje. Ne aprovizionarăm cu pâine şi la ora 12 a.m. plecarăm cu un tren spre Slatina. Trenul era plin de lume. Noi eram pe acoperişul unui vagon. Erau în gara Craiovei 4-5 trenuri lungi de sute de metri. Trenul pe care ne aflarăm noi, plecă dintâi. În acelaşi timp se auziră două bubuituri teribile. Lumea fu cuprinsă de panică şi într-o clipă se deteră jos din celelalte trenuri şi se luară după al nostru ţipând. Erau fiinţe omeneşti de toată mila cari prin înfăţişarea lor îţi smulgeau lacrimi de durere şi de milă.

Trecând prin sate şi staţii femeile priveau lungul tren plângând şi văitându-se. Nicicând tablouri mai triste nu mi s’au înfăţişat. Seara am ajuns la Balş şi am dormit într-o şură de paie.

8 nov. Marţi

Până nu s’a luminat de ziuă ap pornit-o la picior pe c. f. Ne ajunse un tren din urmă. Trenul mergea încet aşa că ne-am putut urca din mers până la Piatra Olt. De aci pe jos până la Slatina unde am ajuns la amiazi. Aci mâncarăm şi noi de ne săturarăm. Ne-am culcat pe jos într-o cămară, cu mulţi refugiaţi din Gorj.

9 nov. Miercuri

Steterăm în Slatina. Toţi recruţii gorjeni fuserăm strânşi într-un câmp din apropierea oraşului Slatina. Aci în câmp îmi scrisei întâmplările din ultimele zile şi tot aici aflai trista veste că iubitul meu prieten Costică cu soră-sa cu vară-sa şi cu Crăciunescu au fost prinşi de o patrulă germană şi ce-o fi făcut cu ei nu pot a şti. Se zice că germanii strâng în grupuri băieţii şi fetele şi îi trimit în ţara lor. Poate că şi bietu Costică o fi în acest moment într-un convoiu ce merge spre lagărele din Austro-Ungaria. Şi biata T. şi A. ce vor face? Suflete aşa de bune! Ah, ce soartă tristă am! Totuşi nu-mi vine să cred ce auzii. Sper că e minciună! Germanii poate i-or fi înapoiat acasă. Ce bine ar fi!

Stând pe câmp. Un aeroplan inamic trecu pe deasupra noastră, ora 4 p.m.

Pela 6 p.m. ni se dete câte o pâine, câte o bucată de şuncă şi câte un pesmete. Apoi plecarăm către Piteşti. Merserăm vreo 10-12 km şi ne oprirăm la o curte boierească. Aci aşternurăm pae pe o batoză dela moara boerească şi ne culcarăm. Dormirăm puţin şi sgomotul infernal al recruţilor pe o parte, frigul pe altă parte ne deşteptă. Kiţiba şi alţi prieteni făcură focul. Când mă dădui jos de pe batoză aveam în faţa mea o privelişte măreaţă, care-mi aminti de arderea Romei şi a Troiei! Poate erau o mie de focuri aşezate pe o pantă (coastă), unele mai sus, altele mai jos, aşa că-ţi făceau impresia unui oraş coprins de flăcări. Flăcările păreau – din depărtare – flăcări ce ieşeau prin acoperişul şi ferestrele caselor…

Ne aşezarăm lângă foc, ne descălţarăm şi întinserăm îngheţatele tălpi ca să ne mai încălzim şi să ne uscăm ciorapii. Când era aproape să adormim iată că vedem un militar dând în recruţi cu un ciomag şi înjurându-i pentru că am făcut focul! Ca să scăpăm de ciomag ne luarăm ghetele în mână şi ne puserăm pe fugă. Scăparăm de ciomag, dar ne udarăm ciorapii şi mai rău.

În mai puţin de o oră focurile fură stinse! Jandarmii puneau pe bieţii recruţi să stingă jăratecul cu picioarele. În învălmăşeala asta mă pierdui de Kiţiba, cu care mă întâlnisem la Filiaşu. După aceasta, împreună cu A. Diaconescu mă culcai pe pae.

10 nov. Joi

Plecarăm dela curtea boierească mai târziu decât alţi recruţi. Pe drum îi ajunserăm. Căpitanul Merişescu pe care l-am avut într-un timp şi la sc. normală conduce recruţii din întrege Oltenie aşezaşi în convoaie pe judeţe. Dânsului nu-i plăcu purtarea noastră şi opri coloanele de recruţi mustră aspru pe jandarmi spunând că nu se va mai îngriji de soarta noastră. De aci înainte merserăm tot în înjurăturile şi ameninţările jandarmilor. Făcui fel de fel de planuri cum să scap de afurisiţii de găinari.

Ajunserăm aproape de un sat şi ne dete repaus. Eu şi Diaconescu, după un cias de odihnă, ne cerurăm să ne dea voie la apă în sat. Deabia ne-a dat voe un sergent-major jandarm. Am plecat în marş forţat pe şoseaua Piteşti. Sosind la câmpie, părăsirăm şoseaua şi apucarăm după nişte soldaţi care pe nişte poteci ne-au dus în com. Optaşi şi ne-au arătat calea spre gara Corbu.

Ne continuarăm drumul şi în satul Zăvoiu, com Optaşi ne oprirăm la casa unui om de toată bunătatea. Omul se numea Vasile Niţulescu iar soţia sa Rada. Ambii s’au arătat cu foarte multă bunăvoinţă faţă de noi. Ne-au dat să mâncăm, am dormit acolo şi mătuşa Rada ne-a făcut o pâine şi ne-a fript o bucată de pastramă pe care am cumpărat-o noi de la un cârciumar. Tot aci ne-am bărbierit şi ne-am regulat lucrurile. Oamenii la cari am găzduit nu ne-au apucat să plătim nimic.

Comuna Optaşi mi-a făcut o impresie frumoasă. Locuitorii sunt ospitalieri, mai ospitalieri ca oriunde, fetele sunt drăguţe şi-mi aminteau de satul meu. 

11. Vineri

Ne-am sculat de dimineaţă de noapte şi ne-am îndreptat spre gara Corbu, unde, ajungând, mai aşteptarăm puţin şi sosi un tren, ne urcarăm în el. La staţia Costeşti văzurăm coloanele de recruţi. Nişte jandarmi se înfuriară, văzându-ne pe deasupra vagoanelor. Noi am mers cu trenul tot deasupra vagoanelor sau pe scări. La staţia Pârvu mă întâlnii cu un învăţător din Arjoci care-mi spuse că iubitul Costică a rămas în deal la com. Degeraţi şi crede că a căzut în mâinile patrulelor germane. Acelaşi dn înv. mi-a spus c’au venit împreună până la Degeraţi şi de aci s’au despărţit. Sper că prietenul Costică a găsit un mijloc de scăpare. Zilele acestea m’am gîndit mult la soarta lui Costică a soră-sa şi Anetei. Astă noapte i-am visat.

Dela staţia Pârvu trenul a plecat spre Piteşti la ora 12½ din noapte. La 2 fuserăm în Piteşti. Ne culcarăm pe nişte mese din piaţa oraşului. Iar am visat pe aitnea(in)

12. Sâmbăta

Mă deşteptai cu picioarele îngheţate. Căutarăm să ne aprovizionăm cu de-ale mâncării şi cu multă greutate am izbutit să ne aprovizionăm. La 10 a.m. trenul pleca cu noi spre Bucureşti. La staţia Goleşti mă întâlnii cu Kiţiba şi ceilalţi. Schimbând trenul aproape la fiecare gară, ajunserăm în sfârşit la Găieşti, locul de adunare a recruţilor din Gorj. Aci jandarmii ne luară în primire cu obişnuita lor brutalitate. Seara ne-am culcat împreună la un preot, Colfescu.

13. Duminecă

Ne scularăm şi venirăm la gară. Citirăm jurnalele şi văzurăm că tinerii cari au dreptul să urmeze şc. pregătitoare de ofiţeri, trebuie să se prezinte direct la şc. unde vor depune odată cu petiţia de înscriere şi actele necesare. Ce să facem? Luarăm trenul spre Bucureşti. De la Kitila o luă trenul spre Buzău iar noi ne îndreptarăm spre Capitală pe picioare. Întâlnirăm mulţi oameni în cale, cari ne spuseră că Bucureştenii evacuează pe capete. Răniţii toţi au fost porniţi spre Moldova. Am rămas mirat. De două săptămâni fugim de Nemţi şi nu găsim un loc sigur.

Va să zică şi capitala e ameninţată. În fine ajunserăm la gara de Nord şi ne încredinţarăm că într-adevăr populaţia evacuează oraşul. Străzile sunt tixite de lume. Merg condus de un băiat la d-l Iancu Velianu, unde se găseşte doda Floarea. Mă primiră foarte bine. Mâncai şi seara fusei la teatru fără să mă coste nici 5 parale. Am dormit bine

14. Luni

Mă sculai în boscoroditul sârbilor. Îmi schimbai rufele ţi le detei dodii Floarii să le spele. Doda Floarea se poartă cu mine ca şi mama şi dacă vreodată ne vom mai vedea în timpuri liniştite, voiu şti să-mi arăt recunoştinţa. Astă dimineaţă mă spălai bine cu săpun la un robinet. Apoi mâncai nişte lapte şi plecai în oraş să mă interesez de şc. militară. Fusei în dealul Spirii şi mi se spuse că şc ce trebuie să se ţie aci, s’a mutat la Iaşi. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-mi caut cercul de recrutare sau să mă duc direct la Iaşi. Voiu vedea, deocamdată mai stau în capitală o zi sau două. Poate instituţiile militare se reîntorc. Poate inamicul care trecuse pela Zimnicea şi înaintase, a fost zdrobit. Oricum situaţia războiului a devenit mai favorabilă nouă. Putem zice că ne aflăm în preajma bătăilor decisive, în urma căror, armata noastră sau respinge inamicii peste graniţă, sau se retrage în spre Cetatea Bucureşti. Trei-patru zile, o săptămână chiar, şi se va vedea.

Azi având timp liber mai mult – după atâtea frământări – mai cugetai la fiinţele atât de scumpe şi atât de departe de mine! Sunt singur la masa unui birt. De ceilalţi prieteni: Roman, Cernăianu etc. m’am despărţit aseară.

Ce ar face ai mei? Biata mama – sunt sigur – plânge într-una. Pe tata l-o fi luat captiv, l-o fi trimis la fabrici sau mai ştiu eu la ce l-or fi pus Germanii!

Fraţii mei unde or fi?

Dar bietul Costică? T. ? A. ? (in)

Pe toţi aceştia căror, din cauza invaziei germane, nu le voiu mai putea comunica nimic îi voiu mai vedea vreodată? Oare voiu fi şi eu un fericit supravieţuitor al acestui nemaipomenit răsboiu? Dacă ar fi să scap de moarte, ce-aş mai găsi în satul meu? Ruine? Cenuşă? O! Desigur că nu voiu mai găsi satul aşa cum l-am lăsat! Mama poate va muri de durere! Costică captiv… Eu în uniforma de ofiţer român – dacă un glonţ nu-mi va curma firul nenorocitelor zile – mă voiu plimba prin pitoreştile poziţii ale com. Tismana şi voiu plânge amarnic, cumplita schimbare a lucrurilor. Pe Costică nu-l voiu mai avea în dreapta, ochii mei nu vor mai fi desmierdaţi de (in) din Tismana. Aceste (in) se vor (in), vor rămâne în umbră din pricina brutalităţii teutone. Şi mama se purta aşa de bine cu mine şi atât de mult mă iubea! Eram singura ei nădejde şi-mi spunea că rămânând fără mine, ea n’are la ce mai chinui pe această lume! Da, şi teribila întorsătură a lucrurilor mă aruncă departe, mult departe de ea şi de toţi. Gândind toate acestea, sufletul mi-e cuprins de o mâhnire adâncă totul mi se pare pierdut, moartea pentru răzbunarea neamului meu, ar fi o fericire.

***

Din moment în moment situaţia ţării mele devine tot mai grozavă. Trupele noastre (pare-mi-se) merg din dezastru în dezastru. Armata dela Orşova şi Cerna cred că în întregime a fost  capturată şi cu această izbândă, Nemţii au în mână întreaga Oltenie. Inima îmi sângerează de durere când mă gândesc la casa părintească, la Patria mea îngenuncheată, pe care o aşteaptă soarta Belgiei şi a Serbiei.

15. Marţi

Aseară am petrecut cu dl Velicu I. Antonie, doda Floarea, Veta etc.

Îmi pingelii ghetele cu nişte tălpi date de Veta. Mă costă doi lei pusul pingelelor. Mă bărbierii şi mă spălai pe tot corpul. Sunt gata de drum spre Moldova. Deocamdată sunt echipat pentru călătorie. Cine ştie ce greutăţi voiu mai întâmpina?

Pela 4 p.m. făcui o scrisoare mamei, prin care o înştiinţez că are să plătească dodii Floarea 15 lei, în caz de voiu muri eu.

***

Cuget şi iar cuget la soarta ţării mele, la soarta părinţilor mei, la soarta prietenilor mei şi cuget la soarta mea. Gândul mă munceşte grozav – gând nebunesc – e ce are să fie în viitor? Supozezi fel de fel de cazuri dar pe niciunul nu poţi demonstra cu temeinicie. Ei bine, judec, mă frământ, recurg la cunoştinţe istorice, sociale, caut să-mi dau seama de organizaţia noastră şi nu isbutesc să formulez nimic clar şi precis. Dar ce mă străduiesc în zadar? Ce  poate face mintea îngustă a unui tânăr de 19 ani, care abia s’a îndrumat pe calea culturii? Cum aş putea prevedea viitorul când atâţia oameni de valoare s’au înşelat în prezicerile lor? Înţeleg că e de prisos să mă mai gândesc la lucrurile acestea!...

O! … Dar satul meu să nu-l mai văd niciodată?... Luncile, văile, colnicele – locurile copilăriei mele drăgălaşe – prin care am păscut vitele, prin care m’am desfătat în copilărie, să nu am fericirea a le mai privi?... Mă înspăimânt!

16. Miercuri

La ora 5 a.m. mă sculai şi mă gătii de plecare spre Moldova. Îmi luai trei pâini. Doda Floarea merse cu mine la gară. Aci ne întâlnirăm cu Ion Antonie, care e sergent major în poliţie şi cu care mă înrudesc puţin. Acest om îmi fu de mare ajutor. Mi-era imposibil să pătrund în gara de Nord fără el. Mulţumită autorităţii de care dispune, putui să ocup un loc în trenul ce are direcţia Ploieşti-Buzău, Galaţi, Iaşi. La ora 8 fără ¼ a.m. trenul plecă. Eu luai loc pe acoperişul unui vagon. Seara fusei la Buzău. Avusei tovarăş de drum pe un moldovean, soldat la artilerie până la Buzău. De la acest oraş înainte suferii mult din cauza frigului. La picioare mai ales mă simţeam îngheţat. Ca să mă încălzesc, în gara Brăila, jucai pe vagon şi un boer se răsti la mine să mă dau jos şi să joc până m’o lua aghiuţă. Ascultai pe boer şi mă detei jos. Zării un foc. Mă dusei acolo. Fiindcă mi-erea frig mereu, îmi scosei gheata din piciorul drept să mă încălzesc, pe urmă aveam să mă încălzesc la piciorul stâng. Dar trenul nu-mi dete răgaz. Un şuerat ascuţit şi locomotiva se puse în mişcare. Îmi trăsei repede gheata în picior şi o luai la fugă. O groapă ce o întâlnii în cale mă dete peste cap. Într-o clipă fusei în picioare şi continuai fuga. În fine ajunsei vagonul meu şi izbutii să-mi reocup locul, de altfel nedorit de nimeni. Mi-a fost foarte frig până la Galaţi. Un vânt aspru cu picături de ploaie mă tăia la oase.

17. Joi

La ora 4 dimineaţa sosii în Galaţi după cale de 20 ceasuri făcute pe acoperişul vagoanelor. Cum mă detei jos, observai că gara erea arhiplină de oameni, femei, copii, etc…Parte din ei erau pe peronul gării, parte în sălile de aşteptare dormeau unul peste altul. Fără niciun tovarăş, o luai pe strada din dosul gării. Mergând puţin, detei de o cafenea. Aş fi intrat acolo dar n-aveam loc! Camera era tixită de refugiaţi şi de tot felul de oameni. Mersei înainte. Iată o brutărie deschisă. Intrai în ea şi luai două gogoaşe, nu pentru că mi-era foame dar pentru că nădăjduiam să stau aici mai mult să mă încălzesc.

Aş! De unde fericirea aceea!... Brutarul avea un jandarm lângă el, care scotea afară pe toţi cei ce terminam cu mâncatul. Mai vagabondat câtva timp pe străzi şi dând de un scaun pe un bulevard, mă întinsei pe el să mă mai odihnesc. Aţipii puţin şi mă deşteptai cu picioarele amorţite de frig. Plecai iar pe străzi şi mă pomenii la cafeneaua tixită de lume. Intrai şi luai un ceai. Nici aci nu găsii loc de odihnă şi trecui într-o cafenea ce era peste drum, aici găsii un scaun liber pe care mă culcai şi adormii puţin…

Pela ora 7½ a. m. părăsii şi această cafenea şi plecai în căutarea reg Gorj nr. 18. Mie îmi trebuiau forme pentru a merge la şc. de of. din Iaşi. Mă dusei la plutonierul Popescu de la biroul mobilizării care îmi vorbi de sus şi nu-mi îndeplini dorinţa. Mă hotărâi să plec la Iaşi şi fără forme, mai ales că mă bazam pe publicaţiunile din jurnale.

Până seara n-am avut tren şi împreună cu Ecobici am mai aşteptat la un restaurant, unde făcurăm cunoştinţă cu soldaţi ruşi, cărora le plăcea să bea mai ales ţuică, „votcă” cum îi zic ei.

Cu această ocazie văzui patima rusului pentru alcool…

Pe urmă ne duserăm la circul „Sidoli”. Aci văzui pentru prima oară animalele: elefantul şi cămila, dresate; apoi nişte chinezi executară câteva exerciţii gimnastice admirabile.

Înnoptând ne-am dus la gară unde a trebuit să tremurăm pe afară până la ora 9, când, pierzând nădejdea venirii unui tren, cu care să mergem la Iaşi, intrarăm în sala de aşteptare. Aci!… Atâta lume: refugiaţi, răniţi, soldaţi de gardă… Unii culcaţi pe jos, alţii pe pachete, alţii rezimaţi de ziduri. Noi cu mare greutate – eu şi Ecobici – găsirăm un loc şi ne culcarăm ghemuiţi pe jos. Aerul de aici era destul de infectat şi ţipetele copiilor mici ai femeilor refugiate ne deşteptară de mai multe ori.

18. Vineri

Când ne scularăm – pela 5 – mă durea capul. Trebui şi de data asta să punem răbdarea noastră la cea contribuţie. Trenul nostru abia pe la 9¼ sosi şi la ora 10 plecă. La început ne urcarăm pe scări, mai pe urmă ocuparăm locuri mai bune. Seara fuserăm în Bârlad iar dimineaţa la Iaşi. Pe drum ne distratără nişte of. plotoneri dela muzica militară. 

19. Sîmbătă

Iată-mă în capitala Moldovei şi capitala României întregi, căci toate instituţiile însemnate ale ţării s’au mutat aici, din pricina mersului nenorocos al operaţiunilor de răsboiu. Oraşul aşi e un oraş cu care ne putem mândri. E mai frumos decât Galaţi…

***

Sosi la Iaşi dimineaţa ora 6. Împreună cu Ecobici căutai un loc: o cafenea, birt etc. unde să ne punem pachetele. Găsirăm o cafenea turcească şi luarăm câte un ceaiu dar pachetele nu se primiră pentru păstrare. Merserăm la un birt şi aci ne lăsarăm bagajele. După aceasta ne interesarăm de ţc. De infanterie. Un camarad ne spuse că trebuie să ne prezentăm la comenduirea garnizoanei, ceea ce şi făcurăm şi aicea ne luă numele în scris şi ne repartiză la regimente. Abia pela ora 2 p.m. fuserăm şi noi vreo 7 gorjeni daţi în primire regim 13 Ştefan cel Mare. Flămânzi ca lupii ne duserăm la cantina regim şi mâncarăm. Până seara am colindat sălile vastei clădiri a regimentului. Gradaţii de aici se purtară unii bine, alţii mai rău cu noi. Noaptea dormirăm într-o cameră cu soldaţii împreună. Disciplina şi organizaţia de aici mi-aminti zilele petrecute la reg, din Tg. Jiu.

Caporalii şi sergenţii de aici nu se lasă întrecuţi de cei dela 18 Gorj în înjurături barbare faţă de bieţii tineri cont. 1917. Şi piese de nenumărate ori culcate pe sub paturi.

20. Duminecă

Ne scularăm de noapte aşa fu ordinul d-lor sergenţi şi caporali. Fiindcă nimeni nu se interesă de noi, trebui să merg eu la cancelaria comp- II şi să-i arăt situaţia noastră serg. furier. Dânsul se arătă binevoitor, ne trimisă într-o cameră şi puse să ne aducă pâine. Ieşind în oraş, citirăm un afiş la poarta liceului militar prin care se făcea cunoscut că şc. militară ce trebuia să se ţie în Dealul Spirii s’a mutat la Dorohoi şi începe cursurile la 19 decembrie. Nu ştim ce să facem acum. Noi suntem încazarmaţi şi nu putem părăsi reg. Decât cu ordinul comenduirii. Ne temeam să nu se completeze locurile la şc. de infanterie şi să rămânem, la regimente…

După masă ne-am plimbat prin oraş, am văzut mai multe statui: a lui Alexandri, Asachi şi a Marelui Ştefan. De-o parte şi de alta a statuii lui Ştefan stau două tunuri vechi îndreptate cu gura spre Austro-Ungaria.

Deacum suntem în porţia regimentului şi masa ni se serveşte binişor.

Uitai să spun că azi, după atâta amar de vreme şi frământări cântai cu o vioară a unui furier dela consiliul de disciplină al regimentului. Trebuie să relevez faptul că furierii dela cancelaria cons. de disciplină s’au purtat cu noi foarte bine ca nişte adevăraţi fraţi şi vechi prieteni. Voiu păstra pentru dânşii o amintire frumoasă.

Seara, de tema păduchilor, nu ne mai culcarăm în cameră cu soldaţii ci pe nişte mese în cancelaria cons. de disciplină. Această concesie mulţumită sufletelor nobile ale furierilor moldoveni demni de tradiţionala bunătate strămoşească.

21. Luni

Astă noapte m’am odihnit bine. Am avut şi un vis frumos! O; da, visul copilăriei mele mă urmăreşte pretutindeni. Se părea că sunt în sat între ai mei, între prietenii scumpi cu care am petrecut o clipă din tinereţea mea şi cu care de acum încolo, numai în vis voiu mai petrece.

Da, numai în vis voiu mai fi lângă ei, numai ăn vis voiu mai glumi cu ei, numai în vis le voiu mai strînge mâna! În realitate nimic nu va nai fi niciodată!

De aici înainte urechile mele vor fi distrate de pocnituri de arme, ochii mei vor fi desmierdaţi de ascuţişul baionetelor… şi totul va fi pierdut. Deja am rămas numai eu în viaţă, pe care mai curând sau mai târziu trebuie s’o dau pentru apărarea patriei. Ar mai putea avea loc în sufletul meu o îndoială că n’aş lua parte la bătălii? Aceasta ar fi o copilărie! Germanii prin invazia lor în ţara noastră au izbutit să prelungească răsboiul încă mult timp. Ce sunt cele 6 luni, termenul în care situaţia mea e gata, pe lângă zecile de luni de luptă ce vor fi în viitor? Voiu avea poate vreun noroc!

***

Ne tunsărăm şi vream să facem şi băi, căci ne temeam de păduchi dar băile sunt incluse.

22. Marţi

Am dormit tot în camera cons. de disciplină – acum cancelaria regimentului – fie aceiaşi masă de scris, fie care am dormit azi noapte. Ca aşternut mi-am pus pantalonii, pentru căpătâi m’am folosit de săcuii cu lucrurile mele şi ca acoperămând am avut mantalele dela şc. normală. Pot zice: m-am odihnit bine, cu toate că peste noapte – şi acum şi ieri – căpătâiul a fugit de sub cap şi a căzut jos. Masa ce-mi servi pat mai avea şi neajunsul că rea scurtă şi mă silea să stau ghemuit. Totuşi când mă gândesc la felul în care se odihnesc cei de pe front, mi se pare că n-am motiv a protesta că patul n’ar fi comod.

***

Stăm aici fără niciun rost şi nici cei cari ne-au luat în primire nu ştiu ce e cu noi. Unii din gradaţii reg. zic că nu putem pleca la Dorohoiu – unde se va ţine şc. de infanterie – fiindcă suntem încorporaţi regimentului acesta, şi dacă părăsim fără învoire prealabilă vom fi daţi dezertori. Ori nu ştiu ce vorbesc, ori noi nu înţelegem situaţia noastră, cu toate astea, suntem hotărâţi să luăm trenul spre Dorohoi fără a înştiinţa pe nimeni.

Se zice că Germanii au ocupat capitala. Am credinţa că Germanii tot vor fi învinşi, dar războiul va ţine mult. …

23. Miercuri

Cu trenul care plecă la 2 a.m. spre Dorohoiu, plecarăm din Iaşi, fără să anunţăm pe nimeni. Am mers până la Dorohoiu într-un vagon de clasa I-a. Ajungând aici, făcurăm petiţie de înscriere şi ne înscrisărăm la şcoală. Nu ni se cerură decât două acte: 1) cel de naştere şi 2) certificatul de studii. Iată în fine terminată pribegia şi lămurită situaţia.

Ne internarăm în cazarma reg. 29. Seara ni se dete câte ½ pâine. Am luat şi mâncare dar n-avuserăm castroane. Aici nu e nicio regulă, niciun aranjament pentru şcoală. Poate de acum înainte s’o face ceva şi cred ă are să se facă.

Noaptea – de frica păduchilor – dormirăm pe un pat fără saltea. Avusei iar un vis frumos. Ai mei!

24. Joi

Ne scularăm târziu; azi mă spălai cu săpun în spălătorul reg. După aceea merserăm la bucătărie pentru ceai. Aicea o încurcătură ţi un balamuc nemaipomenit. Fu cu neputinţă să ne aşeze pe 2 rânduri şi să ne împartă ceaiul. În cele din urmă bucătarul părăsi cazanul şi ne lăsă în voia noastră. Ca nişte lui flămânzi năvălirăm asupra cazanului şi luarăm ceai nu cu lingura de împărţit, ci fiecare cu strachina lui! Avu loc o scenă comică de tot. În învălmăşeala aceea, unii vărsară ceai peste alţii, unii beau ca vacile, alţii mai modeşti - foarte puţini – se depărtară. Îmi făcui şi eu loc şi luai strachina plină. Mă depărtai de lângă cazan râzând şi împresurat de priviri invidioase…  Îmi cumpărai oală şi lingură. La masa dela amiazi iarăşi neregule.

Clima aici e aspră. Bate vântul continuu şi e frig tare. Parte din cunoscuţi vorbiră cu neruşinare pe seama (in)

25. Vineri

Nişte domni ofiţeri – viitorii noştri instructori – căutară să stabilească oarecare ordine la împărţirea mâncării şi izbutiră în parte. În tot cazul tremurarăm de frig mai puţin ca ieri şi alaltăieri.

Inamicul a ocupat Bucureşti şi Ploieşti, aşa arată comunicatul oficial. Situaţia prin urmare, e destul de gravă, România începe a călca pe urmele Serbiei şi Belgiei.

Au venit aici o mulţime din colegii mei dela Craiova.

26. Sâmbăta

Tocmai se împlineşte o lună de când am petrecut la D. P. împreună cu prietenii mei mai  buni. Câte schimbări triste s’au făcut de atunci şi până acum?

Cât de departe sunt aceia în mijlocul cărora eram atunci? Şi ceea ce e şi mai dureros e faptul că nici eu nu ştiu de ei nimic, nici ei nu ştiu de mine şi nici nu avem putinţa de a comunica unii cu alţii…

Discutai cu nişte soldaţi jandarmi şi le arătai tot dispreţul ce-l port rasei lor.

Un tânăr cu termen redus, Peretz Naftali, de naţionalitate evreu şi de religiune (catolic) – luteran – după cum declară el – mi se pare suspect.

Făcui cunoştinţă cu un învăţător transilvănean, Simu Licemu, care a funcţionat ca învăţător în jud. Vlaşca. Nu pot să mă pronunţ asupra caracterului lui, dar îmi pare naiv, pentru faptul că zice că răsboiul european se va termina peste 6 luni.

După amiazi jucînd cărţi cu câţiva camarazi, ne surprinsă un domn căpitan.

- Rupeţi cărţile!

- !.... (Le rupserăm)

- Aşa! Numele (nostru) nu mă interesează.

După aceasta impunătorul căpitan se depărtă, iar noi rămăserăm mulţumiţi că am scăpat numai cu atâta.

Seara mulţi camarazi, la flacăra slabă a lumânărilor îşi curăţau cămăşile de păduchi.

27. Duminecă

A nins şi a viscolit până la amiazi. Sosi aci Kiţiba, de care m’am despărţit în gara Kitila. Seara avusei un incident cu un sergent cu termen redus. El îmi vorbi de sus, ceea ce pe mine mă revoltă. Schimbarăm violent câteva vorbe. Dorea să mă pună de planton cu dela sine putere dar îşi găsise omul.

28. Vineri

Cetii în „Neamul românesc” şi aflai că Bucureşti a fost ocupat de Germani la 23 Noiembrie. Azi a 38-a aniversare dela căderea Plevnei… Zi de glorie pentru armata românească, ziua de acum 39 ani;

Zi de restrişte adâncă pentru armata noastră, ziua de azi.  Câţi oare, din atâţia români, se gîndesc la contrastul ce-l formează ziua de azi, alături de 28 N-brie 1877!

***

D-l căpitan ne puse să scoatem saltelele afară, unde le scuturarăm şi le lăsarăm în frig ca să moară păduchii.

Îmi bătui joc de doi jidani, candidaţi la şcoala militară.

Făcui cunoştinţă cu un absolvent normalist, dela Constanţa.

Cetii impresiile lui Khiţiba şi mă mai uitai şi peste ale mele: atâta hrană sufletească mi-a mai rămas! De când am plecat de acasă şi până în prezent, n’a trecut o oră fără să mă gândesc la ai mei, … şi la bietul Costică. Dacă ar fi şi el aici, cât de mulţumit m’aş simţi! Mi s’ar părea că mereu sunt în satul natal!

29. Marţi

Astă dimineaţă nu s-a ajuns ceaiu pentru că unii camarazi luau câte două şi trei ori. Ntre care m-am numărat şi eu. De altfel la masă e întotdeauna dezordine cu toată intervenţia unor ofiţeri. Şi e greu să se stabilească ordine într-o adunătură de tineri ce se deosebesc între ei mult şi ca grad şi ca cultură şi ca vârstă şi ca profesiune. Societatea în care „valorile vieţii” şi „asprimea vremii m-au aruncat, nu-mi prea convine… E departe de mine societatea, viaţa ideală! Numai în imaginaţie am trăit într-o societate ideală! Cu toate acestea n-am ce face, trebuie să mă resemnez.

După amiazi ne repartiză pe companii. Am căzut în comp. I împreună cu Mitrică, cu Bârzeanu şi alţi colegi dela Craiova. Mitrică – băiat ce s’a bucurat de stima mea încă de mult – de acu îmi va fi prieten. I-am arătat şi lui (in). Discutarăm mult. Mi-am schimbat camera.

30. Miercuri

Azi se împlineşte o lună de când am părăsit locurile scumpe ale copilăriei mele. Azi se împlineşte o lună de când n’am mai vorbit cu părinţii şi am lăsat pentru a nu ştiu câta oară pe mama plângând!  Azi se împlineşte luna de când m-am despărţit de bietul Costică. Niciodată nu-mi închipuiam că în aşa de scurt timp s’ar putea întîmpla cele ce s’au întâmplat! Rămân ca un tâmpit când mă gândesc la situaţia ţării mele şi nu-mi vine a crede că e atât de grozavă! Cetatea Bucureşti, cetate crezută inespugnabilă s’a predat fără rezistenţă. Şi câte ar mai fi de spus!!

Discutai iar cu prietenul Mitrică. El găsi drăgălaşă „povestea mea” iar procedeul admirabil. „Ai fost la înălţimea împrejurărilor” mi-a zis cu sinceritate. Se poate!? Dar nu e totul pierdut!..

De dimineaţă auzii câţiva camarazi vorbind că Grecia a intrat în acţiune împotriva Aliaţilor. La început crezui că e un simplu zvon, mai pe urmă mă încredinţai că ceea ce auzisem era un trist adevăr. Da, trist adevăr! Orice umbră de nădejde că răsboiul se va termina curând dispare cu desăvârşire din sufletul meu. Nu numai atât! Pun la o slabă îndoială chiar şi succesul Aliaţilor. Spre seară se mai svoni că şi Suedia împreună cu Norvegia au declarat răsboi Rusiei. Doar n’o fi adevărat!

Din ce în ce dorul acelora de care m’am despărţit cu mâhnire (şi pe care nu-i voiu mai vedea poate niciodată) mă apasă tot mai greu şi simt cum (in) zilelor se  scurtează tot mai mereu…

După 12 din zi ne strânseră iar într-o hală şi stricară repartizarea pe care o făcuseră eri, adică ceea ce într-o zi  fac, în cealaltă strică… Ordine, contraordine, desordine…

Prietenul Mitrică mă învăţă o melodie melancolică foarte frumoasă. Cântând mă simţeam mai mulţumit.