Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 30 iulie 2016

Lucia Pătrașcu - Recenzie „Forța curajului” de Georgeta Damian



   Volumul „Forţa curajului”, semnat de Doamna Georgeta Damian, Editura Academica, Galaţi 2005, este dovada unei izbândiri în lupta cu (aproape!) imposibilul, realizată prin eforturile cumulate ale celor implicaţi în această poveste adevărată şi grea.
   Punctul principal al acestei cărţi este dârzenia şi perseverenţa cu care Vlad („înainte de a împlini un an, fiului meu, Vlad, i se pune diagnosticul de acondroplazie”, o boală congenitală de cauze necunoscute care afectează oasele lungi ale corpului uman), reuşeşte să se mobilizeze pentru a-şi realiza dorinţa sa de vindecare. Alături de el sunt cei dragi,  mama sa Georgeta, tatăl său Vali, sora Alina, apropiaţii fireşti, rudele, prietenii cunoscuţi şi necunoscuţi, toţi cei care îi însoţesc cărările întortocheate prin labirintul atâtor încercări dureroase, nepregetând să presare peste tot florile înţelegerii şi ale iubirii. Toţi ceilalţi oameni, medici din ţară şi din străinătate, asistenţi şi asistente, profesori şi colegi de şcoală, terapeuţi, oameni simpli, care empatizează cu deznădejdea acestei familii şi înţeleg acel curaj ce vine dintr-o mare credinţă în Dumnezeu. Oameni, al căror nume autoarea îl aşează în paginile scrise, ca într-o carte de onoare, ce trebuie citită cu respect şi gratitudine.
   Într-un gest de recunoştinţă, autoarea volumului, doamna Georgeta Damian, a scris despre toţi cei care au participat cu dăruirea lor fizică, morală şi materială la împăcarea unui destin nemilos cu armonia demnităţii personale la care oricare om are dreptul şi pentru care merită să luptăm. Această poveste cu final fericit pare a avea un motto convingător: „Biruinţa nu-i obligatorie. Obligatorie este lupta”, cuvinte pe care le aflăm la sfârşitul cărţii, în acele pagini ce cuprind un adevărat decalog prin care autoarea, mamă care a trecut împreună cu Vlad, fiul său, prin furcile caudine ale unei lupte dure din care au ieşit învingători, are puterea să sintetizeze tot efortul făcut şi tot ajutorul primit.  
   Volumul „Forţa curajului”, pe care autoarea Georgeta Damian, citând din Gabriel Liiceanu, îl consideră „o scrisoare către departele nostru” este, de fapt, manualul care ne învaţă omenia şi, odată în plus, credinţa în Dumnezeu şi în bunătatea oamenilor, întotdeauna solidari cu semenii aflaţi în dificultate. Avem în faţă un tratat de medicină scris mai altfel, deoarece acesta nu vine de la profesori eminenţi, titraţi, cei care scriu pentru studenţii lor, ci de la cea mai îndreptăţită dăscăliţă, o dăscăliţă care ne învaţă curajul conştientizării problemei ce va trebui rezolvată, o mamă care descrie cu lux de amănunte procedurile pe care le suportă fiul său pentru devenirea sa spre starea de normalitate, o mamă care luptă împreună cu el, pentru el.. Ce dacă este vorba de „cuie în oase” pentru alungirea şi consolidarea lor, ca să mă refer doar la aât? Ce dacă la un moment dat „lumea lui se împarte între pereţii spitalului şi dincolo, în libertate şi normalitate”. Toate eforturile, lupta cu durerile fizice şi morale  transformă omul. Acum „este evidentă diferenţa dintre Vlad - copilul din urmă cu câţiva ani şi Vlad - adultul de azi”.
   Avem în faţă nu un volum, nu o carte, nu o plachetă  (deşi scriitura autoarei deovedeşte un adevăsrat talent literar prin analizele psihologice aducătoare de nelinişti, întrebări şi răspunsuri!), ci un adevărat dar ce ne îmbogăţeşte pe noi, cei neîndumnezeiţi cu atâta putere şi înţelepciune. Desigur că nu este o carte de beletristică în sensul cel mai pur, nu cuprinde pasaje imaginative, iar descrierile de natură nu pictează paginile ca în orice altă scriere. Aici, petele de culoare care bucură ochiul sunt doar fotografiile care însoţesc evoluţia fiului de la „...micul Maradona” până la „...răsfăţatul fetelor”. Deoarece, Vlad învinge!...„Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor aduna”.  Spune autoarea: „Dacă fie şi o singură persoană, citind această carte, găseşte curajul să plece la luptă şi să meargă până la capăt, atunci aceste rânduri îşi vor fi atins scopul”. O lecţie de viaţă, ce ne spune tuturor: Ocrotiţi hotarul de viaţă al copiilor, lărgiţi-i circumferinţa zi de zi şi încununaţi-o cu florile iubirii!    

   Astăzi, când eu mă aplec asupra acestor rânduri cu înduioşare şi multă dragoste, Vlad, învingătorul Vlad,  este „Vlad Damian, singurul român care s-a operat în Franţa la sfârşitul anilor 90 şi a câştigat peste 20 de centimetri în înălţime, după ce şi-a lungit şi tibia şi femurul în operaţii succesive! Dacă îl priveşti astăzi pe profesorul de muzică Vlad Damian îţi vine greu să crezi că tânărul de aproape 1 metru 70 de astăzi abia depăşea în urmă cu 16 ani 1 metru 40. Şi totuşi, dorinţa să de a fi mai înalt i-a fost îndeplinită la capătul a trei ani foarte dureroşi şi plini de privaţiuni”. ( citat din Reportajele telejurnalului TVR 24mai2014).

    Relevante sunt ecourile pe care le-au simţit toţi ce care au citit paginile pline de durere nemărginită şi curaj mângâiat de Sfintele Palme Dumnezeieşti întru întărire şi împlinire. Am vrea să amintim câteva nume care apar în ediţia a doua a cărţii sub titlul „Gândurile şi sentimentele unor prieteni (dupa citirea cărţii „Forţa curajului” - Georgeta Damian), reacţii în care vom întâlni exprimarea unor sentimente deosebite despre această fericită finalitate a unei lecţii de viaţă. Iată-i pe cei care au scris până acum despre familia Damian, un exemplu de suraj şi dăruire: Liviu Palade, conf. dr. ing., Universitatea din Lyon, Franta; Monel Tratatovici, inginer navalist si campion naţional universitar de şah al Romaniei, Israel; Dan Mihalcea, inginer frigotehnist Cluj; Elena şi Cătălin Dobrea, ingineri, Suedia; Laura Ivaşcu, inginer, Italia; Alexandru Dobrovicescu, prof., dr. inginer, Univeritatea „Politehnica” Bucureşti; Liliana Huţanu, ing. frigotehnist, Galaţi; Bogdan Horbaniuc, prof. dr .inginer, Universitatea „Gh. Asachi”, Iaşi; Camelia Solomon, inginer, Girona, Spania; Carmen Dumitrescu, inginer, Toronto, Canada; Dana Debu, inginer, Londra, Anglia; Gabriela Babeş, Braşov; Iana Druţă, inginer, Bucureşti; Irène şi Antoine de Santis, amici, Paris, Franţa; Leontin Surdeanu, student, Barcelona, Spania; Marlena Pleşa, avocat, Galaţi; Michaela Ceresnea, medic, Paris; Ema Panaite, prof., dr. inginer, Univeritatea „Gh. Asachi”, Iaşi; Gh. Popescu, prof., dr. ing., Universitatea „Politehnica” Bucureşti; Raluca Druţă Gheorghiu, sociolog, Montreal, Canada; Veronica Tiron, inginer, Galaţi; Cătălina Neculiţă, studentă, IEI, Galaţi; Veronica Balaj, scriitor-jurnalist Radio Timişoara; Carmen Sabău, radio-chimist, Bolingbrook, Chicago, SUA; Ionescu Cătălin Irinel, lt.col (r), inginer, expert criminalist; Crina Enache (Cocari), inginer, Michigan, SUA şi Virgil Nistru Ţigănuş, Revista „Dominus”, Galaţi, din cuvintele căruia ne vom permite să cităm în încheiere,(cu scuze pentru ceilalţi, care îşi merită, de asemenea, omagiul nostru): „Volumul FORŢA CURAJULUI reprezintă jurnalul unei comunităţi de oameni de omenie într-o lume tot mai egoistă....Este dintre cele mai impresionante mărturii despre curajul, dragostea, încrederea şi solidaritatea în suferinţă.  Autoarea se integrează în familia spiritelor ocrotitoare ale femeilor române. O recomandă frusteţea şi plasticitatea discursului, muzicalitatea gregoriană a frazei, adică un aliaj de încredere, căldură şi speranţă”.
 
Lucia PĂTRAŞCU
26 iulie 2016,
Brăila.

vineri, 22 iulie 2016

Vasile Moiș - Ești nepotul meu preferat !



          Ești nepotul meu preferat!  *)

                                                                 „Evreii i-au lapidat pe toţi membrii familiei lui Acan,
                                                                       împreună cu vitele lor, după care i-au ars în Valea Acor,
                                                                       acoperindu-i cu un morman de pietre”

                                                                                                  Cartea lui Iosua, VII, 24-26

- Valeriu! Valeriu! Deschide-mi poarta!
- Bunico! Ce surpriză! Ce s-a întâmplat de vii singură la mine, pe ce  răboj să încrest? N-ai mai trecut pe la mine de un veac.
- Am fost pe la comunitate, am întârziat pe acolo la tot felul de  discuţii, altfel veneam mai devreme. Sper că nu te-ai culcat şi mai ales că nu te-am deranjat! Eşti singur, n-ai pe nimeni la tine?
          - Cum să mă deranjezi? Indiderent cine ar fi la mine, tu ai  întotfeauna locul tău rezervat. Poftim înăuntru!
- Eşti mare şmecher, ai ştiu întotdeauna să mă flatezi.
- Sper că nu te mai duci la Murgeni în seara asta şi dormi aici?
- Cu toate că aş prefera să dorm în patul meu, sunt tentată să rămân ca să pot discuta cu  tine pe îndelete. N-am avut ocazia, prea des, să stau de vorbă cu tine.
- Ţi-e foame, bunico, vrei să mănânci ceva, ori vrei să mergem la un local? o întrebă Valeriu, în timp ce bătrâna  se aşeză pe un fotoliu.
- Tu nu mănânci kosher...!
- De când ai revenit la tradiţie?, parcă ...
- Nu m-am schimbat, dar pe măsură ce îmbătrânesc, îmi aduc aminte tot mai des de religia în care am fost botezată prima dată şi parcă regret, uneori, că am abandonat-o, chiar dacă am făcut-o de dragul bunicului tău. În ultima vreme mă apucă nostalgia şi mă uit la pozele, care mi-au mai rămas. Cu cât te maturizezi, cu atâta semeni mai bine cu bunicul tău. Şi el a fost un bărbat foarte frumos, din care cauză am avut destule discuţii. În tinereţe, ştiam că mă înşală. O făcea cu uşurinţa cu care respira sau înghiţea un pahar de vin. Nu ne-am despărţit, din cuza copiilor şi ... şi pentru că-l iubeam cu disperare. Ar trebui să ştii şi tu că tinereţea şi frumuseţea nu sunt calităţi, ci daruri primite de la Dumnezeu. Din păcate sunt trecătoare, te trezeşti că au trecut anii pe lângă tine...
- Ai căzut în oala cu melancolia, bunico. Stai prea mult singură la Murgeni, ar fi bine să vii mai des la Baia Mare, să-ţi vezi prietenii...
- Am cam rămas singură, Vali, dintre prietenele mele nu mai trăieşte nici una. Sper că nu voi muri înainte de-a te vedea însurat, aşzat la casa ta, să-mi faci strănepoţi... Nu te-ai gândit să te însori?
- Aş vrea să cred că nu ai venit la Baia Mare ca să mă convingi să renunţa la burlăcie! Nu vreau să de dezamăgesc, bunico, dar n-a venit încă vremea, n-am găsit fata potrivită. Va mai trebui să  mai aştepţi şi tu.
- Vali, vreau să fii sincer cu mine, sunt bunica ta doar, ce-a fost între tine şi fata lui Paszka? Am avuzit atâtea poveşti, încât m-am hotărât să te întreb pe tine. Te rog să fii sincer! Mai ţii legătura cu Olguţa?
- În mod normal ar trebui sămă supăr, mă supui unui adevărat interogatoriu, dar te iubesc prea mult, şi de aceea îţi voi spune adevărul. Pe scurt, eu şi Olga ne-am iubit şi am hotărât ca, după intrarea la facultate, să ne căsătorim, fără să ştiu prea bine cine a fost Paska şi fără să cunosc, în detaliu, relaţiile lui cu familia noastră. Din discuţiile voastre, am înţeles că ne-a făcut foarte mult rău, pe vremea când era primarul oraşului. Am iubit-o foarte mult pe Olguţa, ea nu are nici o vină. Pe scurt, Paszka  ne-a dibuit, în timp ce învăţam, împreună, pentru bacalaureat în garsoniera unei verişoare şi s-a lăsat cu scandal.
- Ai vrut să-l omori pe Paszka, aşa cum te acuză el?
- Nu ştiu dacă am vrut să-l ucid sau nu, însă, în momentul în care a lovit-o pe Olga peste faţă, mi-am pierdut conrolul, am scos şişul şi cred că m-am epezit la beregata lui. L-a salvat urletul Olgăi, care m-a readus la realitate, altfel... cine ştie ce s-ar fi întâmplat. Din acel moment nu m-am mai văzut cu Olga. De altfel ea s-a măritat, are viaţa ei, cred că a uitat povestea noastră, atunci eram nişte copii...
- Paszka ne urăşte, iar pe tine te urăşte de moarte. Am aflat de la comunitate că ai avut probleme cu securitatea, când ai venit la Murgeni cu una dintre fetele lui Nuhăm, cu Frida, parcă... probleme de care Paszka nu ar fi fost străin?
- A fost mai mult o neînţelegere şi nu ştiu dacă Paszka are vreun amestec. Valeriu nu voia să o sperie pe bunică-sa şi de aceea minimaliza întâmplarea. Lucrurile s-au lămurit imediat, de altfel, conchise Valeriu. Nu toate problemele noastre sunt cauzate de Paszka, în definitiv nu-i el buricul pământului.
- Să ştii că Paszka este un om foarte rău, el invidiază pe toată lumea. Pe vremea când era primar al oraşului, a fost amestecat într-o poveste urâtă, cu aur şi contrabandă, în urma căreia unii dintre complicii lui au fost condamnaţi la moarte. El a scăpat basma curată, profitând de relaţiile strânse pe care le avea cu sovieticii. A confiscat multe case şi bunuri, a arestat oameni şi i-a deportat... În final va trebui să răspundă pentru faptele mârşave pe care le- coims, el şi familia lui, aşa cum au răspuns membrii familiei Acan, din  Cartea lui Iosua. Este adevărat că familia lui nu a comis abuzuri împotriva conaţionalilor, dar a profitat de pe urma atrocităţilor comise de către capul familiei şi de aceea, potrivit legii ebraice, trebuie să răspundă şie ea. Cel puţin deportările ordonate de Paszka şi confiscarea averilor năpăstuiţilor care luau drumul canalului, trebuie plătite.
- Astea sunt poveşti, bunico, el nu putea aresta şi deporta pe nimeni, nu era ofiţer de securitate, procuror sau judecător. Gura târgului vorbeşte multe... Valeriu era convins că bunică-sa venise pentru ceva serios, nu pentru o discuţie despre familia Paszka, chiar dacă dădea impresia că o interesează în mod deosebit.
- Cu Mircea Paszka te-ai mai întâlnit? Am înţeles că, după ce a terminat facultatea, s-a stabilit la Bucureşti.
- Nu l-am văzut de mulţi ani, nu umblăm pe aceleaşi drumuri.Mircea a ajuns lector pe la facultatea politică, la "Ştefan Gheorghiu", din câte ştiu.
- Poartă ură pe tine şi el?
- De ce să poarte ură? Nu i-am făcut nici un rău.
- Vali, tu faci pe naivul cu mine? Crezi că nu ştiu că tu l-ai despărţit pe Mircea Paszka de prietena lui şi ţi-ai bătut joc de ea, ca să te răzbuni pe Olga?
- Vaai, bunico, ce prostii poţi să spui! Din câte îmi amintesc, Mircea avea o prietenă, una Angela, nepoata domnului Boloş. L-a abandonat pe Mircea şi  s-a căsătorit, în timpul liceului, cu un profesor de franceză. Eu nu am avut nici un amestec în toată povestea asta.
- De ce nu eşti sincer cu mine, Valeriu? Ca să vezi că sunt bine informată, i-am făcut, de curând, o vizită doamnei Boloş, ocazie cu care l-am cunoscut pe Valeriu-junior, fiul Angelei. Seamănă perfect cu tine, aşa cum seamănă şi copilul Anei, vecina noastră din Murgeni. N-am avut nevoie de nici o explicaţie, mi-am dat seama imediat că acest Corneliu este fiul tău şi m-am bucurat, într-un fel. Adonnay echad! Adonnay elohenu! (Dumnezeu este Domnul ! Dumnezeu este unic! În ebraică, n.a.). Aşa a vrut Dumnezeu să fie, asta a fost voia Lui. Trebuie să ţii legătura, în continuare, cu Angela şi să ai grijă de junior, ai toate posibilităile din lume, iar el nu are nici o vină. Să nu-i spui că este fiul tău, ar fi o traumă psihică prea mare pentru el. Ştiu că pe primul Valeriu, pe fiul Anei, l-ai adus la liceul „Lazăr”. Bine ai făcut, el are mai multă nevoie de ajutor, dar  nu-l uita nici pe celălalt, pe cel mai mic! Văd că ai rămas perplex, nu-ţi vine să crezi că le ştiu pe toate! Aşa sunt toţi Morarii , buni de montă. Cine ştie câţi copii a avut bunicul şi tatăl tău, făcuţi cu te miri cine!
- Bunico, nu mai vreau să discutăm despre problema asta! Sunt lucruri prea intime, ele aparţin trecutului... Ale tinereţii valuri...!
- Copiii sunt prezenţi, Valeriu! Ei sunt de faţă! Nu te condamn pentru nimic, am vrut doar să-ţi aduc aminte că în momentul în care te culci cu o femeie, trebuie să accepţi şi posibilitatea să rămână gravidă şi să aibă un copil. Nu s-a terminat totul cu reintrarea berzei în pantaloni! ca să mă exprim elegant. Vezi, de aia aş vrea să te văd însurat şi să-i faci prunci nevestei tale, să ne poarte numele şi să-l ducă mai departe. Mai repede sau mai târziu, vei constata că îmbătrâneşti şi aventurile tinereţii rămân simple amintiri. Din fericire pentru mine, eu nu voi mai fi atunci!
- Nu vreau să te supăr, bunico, dar lumea a mai evoluat, lucrurile s-au mai schimbat... Nu-i nici o nenorocire dacă te căsătoreşti mai târziu, când îţi găseşti perechea, sau cel puţin ai impresia că ţi-ai găsit-o.
- Da! Alegi, alegi şi până la urmă culegi! Dacă ţi-a plăcut fata din Bucureşti şi ai iubit-o, de ce n-ai adus-o cu tine la Baia Mare?
- De unde ştii tu despre fata din Bucureşti?
- Încă nu ţi-ai dat seama că ştiu totul despre tine? ştiu şi cum o cheamă, Caliopia, nume de grecoaică... Am auzit că este foarte frumoasă!
- A rămas şi ea doar ...o amintire...N-a fost vina noastră că ne-am despărţit, n-avem nici o perspectivă împreună.
- De ceea te-ai transferat la Baia Mare, ca să scapi de ea?
- Caliopia nu are nici o legătură cu venirea mea la Baia Mare, pur şi simplu am vrut să fiu mai aproape de voi, de tine şi de mama.
- Ce frumos ştii să minţi Valeriu! Tu crezi ceea ce spui? Poate aici ese mâna Celui de Sus, grecii ne-au fost, întotdeauna, cei mai înverşunaţi duşmani. Am înţeles că te-ai despărţit de grecoaică, dar fata lui Nuhăm de ce nu-ţi place? Nu corespunde pretenţiilor tale, nu a îndeplinit condiţiile?
- Cu Frida este o altă poveste. Ea are viaţa ei acolo, în Israel, mult mai libertină decât acceptăm noi,  nu cred că ar tenta-o să revină în România, nu prea ar avea aici nici o perspectivă. Nu ştiu dacă ştii, în Israel nu mai există nici o oprelişte, legală sau morală, ca doi tineri, chiar de acelaşi sex, să locuiască împreună, atâta timp cât se simt bine.
- Văd că nu te afectează nimic, că le găseşti o explicaţie la toate. Ştii bine că eşti nepotul meu preferat... că-mi fac griji pentru tine... Am venit aici pentru altceva. Simt că îmbătrânesc şi s-ar putea să merg, oricând,  la întâlirea cu bunicul tău. Mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul, cum spune românul. Nu regret nimic şi vreau să pun lucrurile la punct, să trec liniştită la cele veşnice. După cum ştii, eu sunt armeancă, evreică armeancă... Familia mea a fost foarte bogată, dar, după cum se vede, banii nu aduc fericirea, din contră. În cazul familiei mele au fost sursa unui şir interminabil de nenorociri, inclusiv fuga din Armenia. Am văzut-o pe mama şi pe surorile mele violate şi  decapitate de către turci. Ani la rând am avut coşmaruri şi retrăiam, aievea, scenele acelea de groază. Tata şi cu mine am încercat să ne refacem viaţa în România, unde l-am cunoscut pe bunicul tău. Repet, semeni foarte bine cu el, nu numai fizic, ci şi la inteligenţă, la năravuri...Am fost foarte fericită cu el, chiar dacă mi-a dat motive serioase de gelozie. Dacă ar fi să reiau viaţa de la început, în mod sigur l-aş alege tot pe el. Nu o spun de complezenţă, sunt foarte sinceră. A fost un bărbat care m-a protejat şi în prezenţa căruia mă simţeam, întotdeauna, foarte bine. A murit tânăr şi m-a lăsat să-i cresc copii. Am făcut-o cum m-am priceput mai bine, ajutată de tatăl meu, care a renunţat la viaţa lui personală pentru mine. După moartea lui, cu toate că eram o văduvă tânără şi nu duceam lipsă de curtezani, nu m-am putut apropia de nici un bărbat. Aş minţi în faţa lui Dumnezeu, dacă n-aş recunoaşte că am avut aventuri, din când în când, dar nu s-au lăsat cu nici un fel de urmări. Pe fiecare curtezan îl comparam cu bunicul tău şi rămâneam foarte dezamăgită, la toate capitolele.  Poate că regret, totuşi ceva, faptul că am renunţat la religia mea şi că bunicul tău a trăit atât de puţin şi nu ne-am putut bucura împreună de viaţă ...!
- Ai fost obligată de cineva să renunţi la religia ebraică?
- Nu m-a obligat nimeni şi nu mi-a reproşat nimeni nimic. Am făcut-o, exclusiv, din propria mea voinţă. Am vrut să-i demonstrez bunicului tău că el este cel mai important pentru mine, mai important decât propria mea religie.
- El a apreciat gestul? Ce se întâmpla dacă nu renunţai la iudaism?
- Nu ştiu cât a apreciat gestul meu, în mod sigur s-a simţit măgulit, ca orice bărbat. Cred, sunt convinsă, că m-ar fi luat de nevastă şi dacă-mi păstram religia, nimic nu s-ar fi schimbat între noi. A ţinut în mod deosebit să-şi boteze copiii creştini şi eu am fost de acord, fără nici o reţinere. Eram şi eu mama lor, tot o creştină. Întâmplător, tatăl tău şi-a luat o evreică, fără să-l influienţez. Destinul...
- Sau fatalitatea...
- Cum adică fatalitatea? Tu crezi că bărbaţii Moraru sunt blestemaţi să se însoare cu evreice?
- Nu bunico, nu despre asta este vorba. Fiecare om are, la naştere, o ursită pe care trebuie să o îndeplinească, un fel de program pe care nu-l poate schimba. Destinul depinde şi de om pe când fatalitatea are semnificaţia unui destin implacabil cu o conotaţie dramatică.
- Mă zăpăceşti cu teoriile tale, vrei să dregi busuiocul! Crezi că tatăl tău nu a făcut o alegere bună?
- Din contră, dacă nu făcea această alegere, eu nu existam, glumi Valeriu.
- Eu vorbesc serios şi tu te ocupi de prostii, ca orice Morar, nu poţi să  ştii când eşti serios şi când glumeşti. Oricum, au fost o pereche  potrivită, mama ta a fost, întotdeauna, o femeie foarte frumoasă şi serioasă. Nu l-a părăsit pe tatăl tău nici când a devenit un prăpădit de alcoolic.
- Tata s-a redresat. Puţini oameni ar fi reuşit să reziste nenorocirilor prin care a trecut el şi mediilor nocive în care  fost obligat să trăiască şi să muncească, fără să-şi piardă echilibrul. Şi-a dat seama la timp că este pe un drum greşit şi a avut tăria să renunţe la ortaci şi la alcool, ceea ce este de apreciat, chiar şi la un Morar.
- Lasă-l tu pe tatăl tău, are destule păcate, nu este singurul care a suferit. Alcoolul şi abandonarea familiei  nu sunt  soluţii, pentru un bărbat adevărat, cu educaţia lui. S-a comportat lamentabil cu maică-ta şi nu are nici o scuză. Dar să revenim la ale noastre! Când am fugit din Armenia, tata a transformat toată averea în aur şi a adus-o în România, unde, după cum ştii, am deschis, printre altele şi un atelier de bijuterii. Dumnezeu ne-a ajutat şi am strâns o avere considerabilă. Tata, străbunicul tău, a fost un om foarte pragmatic şi prevăzător. A depus, pentru siguranţă, o parte din bani, din bijuterii şi din tablourile de valoare la o bancă în Elveţia, unde nu s-a atins nimeni de ele. Aceste valori pot fi ridicate oricând, de cel care ştie parola, fără să intervină prescripţia dreptului de proprietate asupra lor. Tata mi-a lăsat cu limbă de moarte să nu mă ating de ele, să le las moştenire unuia dintre urmaşii noştri, la alegerea mea. A venit vremea să-ţi dezvălui numele băncii şi parola. Te-am ales pe tine! 
- Bunico, nu ştiu dacă este cea mai bună alegere, eu nu am nevoie de nimic, am tot ceea ce-mi trebuie. Poate Valentin sau tata au mai multă nevoie de moştenirea asta decât mine. Eu am cutreierat lumea  în lung şi în lat, am casa asta confortabilă, mobilată după gustul meu, Mercedes... nu-mi doresc decât sănătate.
- Vali, am fost chinuită de către anchetatori, timp de doi ani, înainte de deportare, ca să spun unde este averea familiei, mai ceva decât hoţii de cai. Am rezistat, rugându-mă la Dumnezeu ca să-mi dea putere. Cel mai dureros pentru mine a fost faptul că torţionarii erau evrei, ca şi mine. N-a contat asta, parcă erau fiare turbate. Vorbeau cu mine în ebraică, încercând să mă determine să cedez psihic. Cu cât sufeream mai mult, cu atât deveneam mai hotărâtă să rezist. Paszka bănuia că avem depozite valutare în bănci din străinătate şi-i instiga pe anchetatori să mă tortureze până când voi divulga conturile şi băncile unde sunt păstrate valorile. De aceea îl urăsc aşa de mult pe Paszka! El se interesa, zilnic, de mersul anchetei, ba mai mult, a avut neobrăzarea să mă viziteze în arest şi să mă convingă să fac mărturisiri complete, ca să scap cu viaţă. Asta m-a întărâtat cel mai mult. După ce m-am întors, am constata că tatăl tău a devenit un om slab, fără vlagă în el, n-ar avea ce face cu asmenea sume, s-ar zăpăci de cap. Este suficient să scape o vorbă şi securitea este pe noi. Ăştia de azi au alte metode, mult mai rafinate, n-ar avea nici o şansă în faţa lor. Fratele tău, Valentin, este cam mototol, nu cred că s-ar descurca să meargă în Elveţia, să recupereze averea familiei şi să o folosească aşa cum s-a gândit tata. Tu călătoreşti foarte des în Occident, vei găsi, sunt convinsă, modalitatea de a intra în posesia unor bunuri şi valori care ni se cuvin, sunt ale noastre, nu le-am furat de la nimeni. Dacă vei crede de cuviinţă, te rog  să-l ajuţi şi pe fratele tău, fără să-i spui vreodată de unde provin banii. Ţi-ar purta resentimente şi nu vreau să te pizmuiască. Pe părinţii tăi îi iubeşti prea mult ca să nu ai grijă de ei şi de aceea nu-mi fac probleme. Sunt două parole, una în limba armeană şi cealaltă în ebraică. Trebuie să le memorezi pe amândouă, altfel averea familiei este pierdută.
- Parolele trebuie prezentate în scris? întrebă Valeriu gânditor.
- Bineînţeles!
- Eu nu ştiu armeană, nu m-ai învăţat decât ebraică.
- Nu-i nici o problemă, alfabetul armean este foarte simplu. La inteligenţa ta, este o bagatelă să memorezi un cuvânt format din şase litere, sau semne. Îţi las, la rândul meu, cu limbă de moarte, să nu aduci nimic în ţară, până când comuniştii sunt la putere. S-ar putea ca tentaţia să fie mare, însă riscul este pe măsură.
- Pot să te întreb, bunico, din ce se compune depozitul ăsta din Elveţia?
- Din câte ştiu eu, tata a transferat câteva miloane de franci elveţieni, la care se adaugă dobânzile, în jur de cinci kg. de bijuterii din aur şi pietre preţioase, o colecţie de monede din aur, în jur de o mie de piese şi 21 de tablouri din perioada renaşterii italiene. Te dezleg să iei din Elveţia o garnitură formată din cercei, inel, colier şi brăţară, din aur de 24 de carate şi diamante veritabile, pe care să o poarte mireasa ta la nuntă. Reţine, bijuteriile astea nu se fac la nimeni cadou. Garnitura, despre care ţi-am vorbit, am purtat-o  când am fost mireasă. A fost lucrată de un bijutier elveţian, la comanda tatălui meu, în anul 1916. Este un unicat de o frumuseţe aparte, care trebuie să rămână în familie. Mi-ar plăcea ca eu să fi inaugurat o tradiţie, fiecare mireasă Moraru să poarte, la ceremonie, garnitura asta de bijuterii, pe care să o botezăm Iakubowitz, în memoria străbunicului tău, evreul armean rătăcit pe aceste pământuri.
- Eşti patetică, bunico. Bineînţeles, că sunt de acord cu propunerea ta. Ceea ce nu înţeleg eu, este altceva, cum ai putut să stai la Murgeni, în acel sat uitat de lume, să cultivi legume, când tu aveai în băncile elveţiene o avere uriaşă? Înseamnă că ţi-ai meritat soarta. De ce n-ai emigrat din România şi să-ţi recuperezi în Elveţia depozitele bancare?
- Să nu-ţi imaginezi că sunt masochistă ori bolnavă psihic. Ţi-am explicat, doar, de ce n-am emigrat. Comuniştii m-au săltat, la ordinul lui Paszka, înainte să mă dezmeticesc. M-au ţinut doi ani în anchetă, după care m-au deportat la canal pentru următorii zece ani. Când m-am întors, v-am găsit pe voi, aveam trei nepoţi de care trebuia să mă ocup. Am încercat să-i explic tatălui tău că ar trebui să emigrăm în Occident, unde aţi fi avut alte perspective, dar era în perioada alcoolismului cronic, nu-l interesa nimic. Dacă i-aş fi spus despre banii din Elveţia, am fi fost toţi în pericol. Am acceptat soarta şi am aşteptat un moment favorabil ca să emigrăm. Între timp, am îmbătrânit şi parcă nu mai am curajul să iau totul de la început. M-am decis să-ţi dezvălui totul pentru că aşa i-am promis tatălui meu şi pentru că am simţit că a venit momentul.
- Nu-mi vine să cred, parcă trăiesc aievea un film de SF. Sunt uluit pur şi simplu. Îţi dai seama că atâta timp cât în România este regimul comunist, nu avem nici o şansă să repatriem tablourile, bijuteriile şi banii din Elveţia ori cel puţin să ne atingem de ele? Cum suntem strict supravegheaţi, orice imprudenţă  ne-ar duce la dezastru. Pentru a intra în posesia comorii, va trebui să aşteptăm prăbuşirea regimului din ţară sau să emigrăm. Deocamdată, la prima ieşire , voi trece prin Elveţia pentru a verifica depozitele şi pentru a-i încunonştiinţa pe bancheri că există un proprietar, care s-a interesat de ele.
- Îmi place cum gândeşti! M-am convins încă o dată, dacă mi era nevoie, că am luat o decizie corectă, alegându-te pe tine. Tata i-a cunoscut foarte bine pe bancherii elveţieni, va trebui să fii foarte atent cu ei, să nu manifeşti nici o slăbiciune şi să rezişti oricărei tentaţii de investire a banilor.
- N-am înţeles, banii nu sunt făcuţi să circule?
- Ba da, însă orice investiţie trebuie supravegheată îndeaproape. Din România, nu ai nici o şansă să intri în afaceri în Occident şi să investeşti, este sinucidere curată. La fel stăteau lucrurile şi între cele două războaie. Tata făcea afaceri în România şi folosea băncile elveţiene numai ca depozite. Nu cred ca lucrurile să se fi schimbat între timp. Legislaţia elveţiană, în materie de bănci, este
atât de stufoasă încât nimeni nu a câştigat vreo dispută cu bancherii. Ca depozite, băncile din Elveţia sunt, însă,  cele mai sigure.
          - Tu nu ai fost niciodată în Elveţia?
          - Am fost cu bunicul tău, în luna de miere. Pe vremea aceea, turismul nu era aşa de dezvoltat ca în ziua de azi. Am stat la Chamonix o săptămână, apoi am închiriat o maşină Rolls Royce. Parcă o văd şi acuma... albă... lungă...elegantă şi cu o statuie strălucitoare pe radiator. Toate femeile din înalta societate întorceau capul după bunicul tău, care conducea detaşat, dându-mi impresia că are ochi numai pentru mine. Am colindat Alpii dintr-un capăt în altul, iubindu-ne cu disperare prin toate hotelurile de lux. Bunicul tău parcă a presimţit  că fericirea noastră va dura foarte puţin şi de aceea şi-a trăit viaţa la cea mai înaltă intesnsitate. În trei ani, mi-a făcut trei copii, în afară de cei semănaţi prin oraşele în care avea garnizoana! A fost foarte darnic şi-a risipit sămânţa în toate femeile întâlnite în cale, fără să aleagă, aşa cum faci şi tu. El cel puţin a avut trei copii legitimi, nu uita asta!
          - Bunico, iar...
          - Da, ştiu, sunt cicălitoare...La vârsta mea ar trebui să fiu mai îngăduitoare... mai conciliantă, dar nu mă pot abţine. Sunt o tradiţionalistă. Pe vremea mea, fetele de familie bună creşteau la pension, se măritau virgine şi rămâneau credincioase soţului până la moarte. Era o mare ruşine să te măriţi cu onoarea pătată! În cele mai multe astfel de cazuri, căsătoria se termina cu divorţ şi cu duel, sângele nu se putea spăla decât cu sânge! Acuma, am auzit că este o mare ruşine să te măriţi virgină...

                                    
        Vasile Moiș

*) „În spatele ușilor deschise”, volumul 3 „Fatalitate și voință”,cap. I”

miercuri, 6 iulie 2016

Dr. Liviu Marta - Descoperire monetară importantă în zona Careiului



Dr. Liviu Marta:

Descoperire monetară importantă în zona Careiului




      Joi, 19.05.2016, a fost descoperită cea mai veche monedă din regiunea Careiului, piesă ce atestă începutul economiei monetare în regiune, pe parcursul sec. III-II î. de Hr. Piesa de argint copiază un tip de drahmă macedoneană emisă de Alexandru cel Mare. Moneda are pe o faţă efigia marelui rege, iar pe revers este redat „Zeus pe tron”, având într-o mână sceptrul, iar în cealaltă vulturul, pasărea zeului suprem. Piesa prezintă elemente de „barbarizare” care pe avers se observa din modalitatea de redare  degradată a feţei şi a pielii leului de pe cap (aluzie la blana leului din Nemeea „îmbrăcată” de eroul Herakles). Pe revers se renunţă la elemente greceşti de vestimentaţie (toga zeului) şi de mitologie (caduceul), în schimb apare un elemente specific vestimentației celtice: pantalonii. Desenarea cununii de lauri arată o familiarizare cu un simbol al distincţiei la greci, fapt ce atestă un apetit al celţilor de a copia nu doar monedele ci şi anumite elemente de civilizaţie.

      Incapacitatea de a copia inscripţia de pe original, redarea ei prin câteva litere disparate arată că nu se exagera cu conectarea la civilizaţie, păstrându-se o doză de originalitate (ca şi peste 2000 de ani).
   Un adorant redat schematic, în genunchi, la picioarele zeului, este reprezentat subdimensionat în comparație cu personajul divin, într-o manieră specifică artei celtice. Un mod tranşant de a arăta că zeul deşi este reprezentat antropomorf face parte dintr-o categorie superioară  muritorilor neînsemnaţi.
        Descoperirea a fost realizată în ultima zi de teren din cadrul unui fructuos program de cercetare derulat în primăvara acestui an pe raza comunelor Andrid şi Pir. Pentru efortul dezinteresat depus doresc să le mulţumesc colegilor Mihai Mocanu, Nándor Hágó şi Aurelian Ilieş de la Muzeul din Carei.