Faceți căutări pe acest blog

marți, 26 martie 2013

Ion C. Gociu - Am, cum să n-am


Ion C. Gociu - romancier

AM,  CUM SĂ  N-AM…

 După  Cârnelegi, de când a fost la praznicul de Sfântul Ion,  la Sfrăncioaca, nora Gugioanii  s-a îmbolnăvit rău, motiv să plece la Târg, la bărbatu-su, s-o ducă la doctor.  A avut ceva „semne” încă de la tăierea porcului, când Ciufanu a umplut ceaunul cu carne de au mâncat toți pe săturate, dar a crezut că „i s-a aplecat” de prea multă untură…, ca după postul Crăciunului, nu că ar avea vreo boală. Când a fost la praznic, i-a venit silă când a văzut degetul  mare de la mâna dreaptă a Sfrânciocii pe buza străchinii cu ciorbă acră, cu zeamă de varză, adusă la masă. Degetul acesta i-a puroiat o vară întreagă, apoi s-a  înnegrit și s-a uscat de când s-a înțepat, zicea ea, într-un os de șarpe dintr-o pală de fân din Fundul Lupoii,  și a rămas strâmb și încovoiat. Era întors peste marginea vasului ca mânerul umbrelei și atingea mâncarea. A trebuind să bage lingura în strachina cu ciorbă, să mănânce ca toată lumea,cu toate ca stomacul îi „ajunsese în gât.”
 La spital, deși arăta rău, n-au ținut-o mult și doctorii l-au sfătuit pe bărbatu-su s-o ducă înapoi acasă, că „nu mai au ce-i face…  și ca să se facă bine trebuie să țină regimul prescris.” Iar    l-au chemat pe Dumitru lui Toacsen, cel care a dus-o la Târg , s-o ia înapoi. Avea zgăul sănii plin cu fân și,  cu două pături de lână au astrucat-o bine, ca măcar să nu mai sufere pe drum și de frig.

 Se  dusese vorba în tot satul „că Veta lui Gociu îi bolnavă rău”… Popa Constantin  a venit s-o grijească pe ea și pe soacră-sa și să le facă un maslu creștinesc, așa cum este datina. A fost   chemată și baba Opregoanea să-i descânte și, după ce a plecat de la ea, baba a zis: „că trebuie să-l cheme pe Luță că-i treabă rea și să-i taie de sub limbă, că altfel moare!” Vorbele astea i le-a spus lui Dumitru și Stătienii, dar ca să nu audă și bolnava.
Lumea din sat ocolea casa Vetii, ferindu-se ca de ciumă. Cine a intrat la ea o dată și a văzut-o în halul cum arăta se „ducea în lumânări” și nu se mai întorcea.
Din femeia tânără, dolofană și frumoasă, cu ochii albaștri ca florile de Nu- mă-uita și obrazul persiciu, rămăsese doar o „umbră”, de se fereau până și copiii ei de ea. Nu trecuse mult de când  spunea că o doare burta și dintr-o dată s-a ofilit ca o floare neudată, a slăbit de nu mai stăteau opregele pe ea, nu mai avea vlagă nici măcar să se scoale din pat, iar obrazul și pielea de pe mâini îngălbeniseră ca lămâia. Era clar… „Era bolnavă rău!” spusese Opregoanea   moașei  Mitoioanea, cu care s-a întâlnit pe drum, când se întorcea  spre acasă.
- Mărie, așa o chema pe Mitoioanea, să știi că nepoată-ta îi bolnavă rău. Eu i-am descântat, zise cu îndoială în glas baba Opegoanea, dar mi-e frică de mai rău. S-a ofilit de tot și-i numai os și piele. Vezi, dacă te duci pe la ea, să le spui ălor ei să-l cheme pe Luță să-i taie sub limbă  că, altfel,  muierea moare.
 Până în seară, Dumitru, tatăl Vetii, a plecat la Vișoi să-l cheme pe Luță, omul priceput la toate. Luță n-avea decât patru clase primare, dar făcuse armata la cavalerie, unde învățase multe lucruri bune, de care se folosea și acum, la bătrânețe. În comună, făcea pe agentul veterinar fără  vreo recunoaștere oficială, dar era apreciat de toată comunitatea care, când avea nevoie, pe  el îl chema.

                A doua zi, pe un ger de „crăpau pietrele” , descălecă la poarta Gugioanii, de pe o iapă în păr roib, Luță, care era renumit în jugănirea taurilor, scopirea armăsarilor și a tuturor animalelor de pe bătătura omului. Se dusese buhul, ca de   popă tuns, că și-a scopit  ca pedeapsă  cocoșul porumbac, care fusese oprit de la tăiere  pentru prăsilă și care o vară a călcat găinile degeaba, că din ouăle clocite n-au ieșit pui.

…Focul mai ardea în sobă în dimineața aceea. Soacră-sa zăcea într-un pat, ea în altul. Copiii, Gore și Lora, noaptea dormeau pe jos. Ion era la târg la liceu și sta cu tat-su.
 Stătiana, mamă și cuscră, încă nu plecase de la ea și era venită decuseară , să facă curat și ce mai trebuia de mâncare, știind că vine Luță și-i rușine să fie primit cu casa în neorânduială…

- Ce face fata, Stătiano?, o întrebă Luță pe mama Vetii, când ea îi descuie poarta să intre în bătătură,  ținându-se la câine, să nu sară la om.
- Rău face, Păntilie!, că așa îl chema, Luță fiind porecla. Toată noaptea le-am păzit. Ea într-un pat, soacră-sa în ailalt. Mi-e c-o pierdem! Așa s-a prăpădit și Stanca lui Pomaje, care avea tot gălbinare, ca și Veta.
- Dacă mă chemau la Stanca, eu o făceam bine, dar n-au vrut și a murit! Pe cine am „operat” eu, pe picioare l-am pus în două săptămâni! Ai văzut ce bine ți-am jugănit pe Prian și ce smerit a stat când l-am prins de coaie și i le răsuceam. Mai scotea el limba, dar se făcuse blând ca mielul, iar voi nici la car nu puteați  să-l înjugați.
                Luță băgă iapa în obor, o priponi de mărul de la poartă și îi spuse Stătienii:
- Adă-i o pală de fân să roadă până facem treaba, că altfel n-are astâmpăr, că-i a dracului și asta, de n-are pereche! zise Luță supărat pe iapă. După ce-mi face un mânz, o scopesc eu cum știu, că era să mă arunce din șa pe la Vișana, când săriră cânii după noi.
- I-o fi venit de armăsar, că văd că nu-i bătrână! La iepe le vine de goniță și iarna, nu-s ca vacile, remarcă Stătiana diferența între  o vacă și o iapă,  apreciere valabilă și pentru femeile de la țară. Intră în casă, să nu stai în frig până vin eu, că mă sui să iau fân de pe pătuiagul din oborul vacilor.

Luță intră în casa cu două bolnave. Soacra, Măria Gugioanea, se ridică din așternut „în capul oaselor”, dar nu coborî din pat. Răspunse la binețe și se plânse că n-a dormit toată noaptea și crede că n-o mai duce. „Dar îi păcat de Veta, că-i „tinără” și are trei copii. Îl mili pe Costăin, fi-su, că rămâne văduv și „o să fie vai de capul lui!  Eu măcar îs bătrână și nu-mi pare rău”…
Veta, întinsă cu fața în sus pe patul ei, schiță doar un surâs șters și îngăimă ceva parcă de mulțumire pentru cel venit, în speranța că nea Păntilie va fi vindecătorul ei. La spital, nu rezolvase nimic și fusese trimisă acasă, Opregoanea îi descântase degeaba, așa că ultima nădejde îi era în Luță.
- Vetă, tu ce mănânci? o întrebă „doftorul” pe bolnavă.
- Aproape nimic, că nu-mi priește! răspunse cu glas stins Veta.
- În armată, la bolnavii de gălbinare  le  dam numai pâine, poame, lapte și urdă, preciză el ca laudă, că „  știe de atunci să trateze boala de gălbinare.
- I-o-a, de unde să avem noi acum așa ceva? Nici coricove n-avem! Poamele - așa se numeau fructele uscate pe aici - le-am mâncat chisăliță pe postul Crăciunului, iar vaca n-a fătat. Ce să fac? N-am decât să mor… Aseară, mi-au dat zeamă  de varză îngroșată, că n-am voie la carne și ouă, și am crezut că mor azi-noapte de dureri de burtă. Azi, beau un ceai din frunze de gutui, până s-o termina puținul de zahăr ce-l mai am.

               Din chimir, cu un gest larg, Luță și-a scos o cârpă în care ținea „bisturiul”, un brici de bărbierit, odată marcă de prestigiu, Solingen, moștenit de la tată-su și acum destinat „operațiilor” de tăiat sub limbă, și două sârme lucitoare, frumos arcuite. În șapte sate numai Luță făcea acest lucru! Totul era să-l chemi și să ai încredere că te face bine, dar de frică mulți mureau până se hotărau să apeleze la el.
Când Stătiana a venit în odae, Luță pregătea „instrumentele”. Le-a șters, le-a trecut  prin flcăra unei lămpițe cu spirt și, cu ele în mână, fără a le mai atige de ceva, aștepta ca bolnava să se ridice din așternut. Știa starea de spirit și emoțiile care puneau stăpânire pe „pacient” și de aceea se grăbea. După ce termina, stătea  la taifas, bea și o oală cu vin și dădea sfaturi pentru ce  mai trebuia  făcut. Acum, totul trebuia făcut repede.
Tremurând de slăbeală și emoții, cu ajutorul mamei sale, Veta s-a ridicat și s-a așezat pe marginea patului și asculta smerită ceea ce  spunea vraciul. Si-a clătit de mai multe ori gura cu apă dintr-o ulcea adusă de la bunar și a scuipat-o în postăvița trasă de sub pat. Apoi a trebuit să bea multă apă,  fiindcă o zi, poate două n-o să mai poată, că i se umflă limba cât o broască de-a mare.
Între timp, apăru și Dumitru, tatăl Vetii, care primi poruncă de la muiere să stea lângă bolnavă, ca să nu se miște la „operație”. Veta, încadrată între mamă și tată, se închină  resemnată, iar când zise Luță ea deschise larg gura,  întorcând limba cu vârful înapoi, sub care, de boală, se vedeau două vene proeminente, înnegrite de sângele acumulat în ele.
- Dacă ești cuminte, merge repede, dar să nu te miști că nu doare! zise Luță, ca         s-o încurajeze. Apoi spuse Stătienii să aducă o cotovaică unde să scuipe sângele „al rău”, care iese din tăietură.
Lora, fetița  numai de trei ani care stătea pe o pătură în cotul sobii, când l-a văzut pe Luță cu „brifta” la gura mamei sale s-a speriat și a început să țipe, „că-i taie  limba!” Doar Veta îi băgase în cap fetii ei, în postul Crăciunului, „că dacă nu ține post și mănâncă de dulce, popa-i taie limba”! Acum fata vedea spectacolul real cu tăiatul limbii și de spaimă a începuse să țipe „ca din gură de șarpe!”
- Dumitre, ia fata și du-o la Măria Bălașii, că ajungem de pomina lumii!
Operația se mai amână până la întoarcerea lui Dumitru. Noroc că vecina Măria Bălașii sta la poartă de vorbă cu Tomița lui Nicolae și luă pe dată fata de mână și intră cu ea în obor, în țipetele disperate „că Luță taie limba mamei!”

Vestea cu Luță ajunse repede până în capul satului, și la deal, și la vale, dusă de Tomița, care plecase până la soru-sa, Victoria, să-i ducă trei caiere de fuior de in pentru pânza din război,  pe care nu avea cu ce s-o mai facă, fiindcă terminase și ultimul ghem. Cu cine se întâlnea, la acela spunea: „Ce jale o să fie la Gugioanea că și ea, și noru-sa  sunt pe moarte!”

  …Repede venise seara. Veta stătea în pat, cu fața în sus, cu obrajii sfrijiți și galbeni ca turta de ceară. Ochii i se împăinjeniseră de tot și părea ca moartă. Acum, nici nu mai putea vorbi și simțea că nu mai poate nici respira, limba umflându-i-se cât era gura de mare. „Operația” s-a făcut repede, a durut-o, dar nu tare pe cât se aștepta,  a curs mult sânge, mai ales când Luță băga și scotea sârmele din venele limbii, din care curgea un sânge negru ca din „gâtul porcului Floricel”, când l-a înjunghiat Ciufanu.
Înainte de a pleca, pe când bea vinul adus în ulceaua de pământ nouă, luată din pod, Luță a zis „că treaba lui s-a terminat, dar pentru a se face bine neapărat să mănânce mult lapte și urdă de vaci!”
- Așa i-au spus și doctorii la spital, dar… n-avem de unde! Ale noastre n-au fătat, a Stătichii,  de la care  mai luam, a înțărcat… zise  Stătiana cu tristețe în glas.
- La Lisăveta n-ați încercat? Că are două vaci cu lapte, de la care toată vara a muls câte un șiștar cu lapte. În toți anii are câte o brădoaică  cu brâză și una cu urdă, pe care le păstreză până la Săptămâna Albă, spuse Luță despre vecina lui, care era sora mai mare a lui Dumitru Stătienii,  măritată în Vișoi.
 Luță se sui în șa și plecă mândru și mulțumit de treaba făcută, mânând iapa în buestru, cum îi plăcea lui să fie legănat  călare,  amenințând-o „că o să vadă ea ce pateu, dacă îl mai supără cu năravurile ei.”
                 - Dumitre, mâine îi sărbătoare și, după ce ieși de la biserică, mergi la soru-ta să ne dea, până fată ale noastre, un castron de urdă, că ne moare fata de   foame! Că, vezi bine, altceva nu mânâncă și-i păcat de Dumnezeu…
               Discuția se termină și cei doi părinți rămaseră îngândurați și nu mai vorbiră vreme lungă.

…A două zi, când bătu clopotul la Biserica Nouă să cheme oamenii comunei la slujba Celor Trei  Ierarhi, Vasile, Grigore și Ioan, Dumitru luă prescura pentru popă  și trei colaci  din banița de pe polata din pivniță, pentru Doda Lisăveta, îi puse în traista cusută cu arnici, în care Stătiana băgase castronul de tablă pentru urdă, ca să nu se uite, și, cu Gore, copilul al mic al Vetii după el, plecară la biserică, cu gândul să meargă și la soru-sa Lisăveta, după urdă și lapte. Lisăveta era mai mare ca Dumitru și, conform datinii, Dumitru nu-i spunea pe nume, ci Dodă și mata. Când era cu tatăl lor și nemăritată, Lisăveta era a dracului fără pereche. Bătea la copiii ai mici de ziceai că-i omoară! Mă-sa murise, tac-su nu se mai însurase și ea era „șefă” peste șase frați, din care patru erau băieți, toți neastâmpărați. Cel mai rău pentru ăi mici era când trebuiau leșiați de Paști, sau de Crăciun. Îi băga în albie și, când vedea râpul de pe ei, îi lua la plesnit peste pielea goală, că era mai bine   să nu fi fost pe acolo. Cum Dumitru era cel mai murdar,   n-a fost dată de la Dumnezeu să nu fie chelfănit când trebuia leșiat. Mântuirea copiilor a fost când a venit băiatul lui Rovența  din Vișoi și a pețit-o pentru a-i fi nevastă. Dar Lisăveta lui Răducanu, (și când era măritată, lumea din sat îi zice „tot a lui Răducanu”, numele lui tată-su) când rămânea singură, și rămânea foarte des, că omul îi pleca la stăpân la un negustor din Galați, mai venea pe la tac-su, să-l mai ajute, să-i mai facă vreo treabă, că de vrednică era vrednică și miloasă pentru părinte și era veșnic nemulțumită de mizeria în care-i găsea și-i  plesnea pe cei mici din frații ei,  așa ca să nu uite…  Și  Dumitru nu a uitat asta niciodată. Îi purta un respect deosebit și când amândoi deveniseră bunici,  tot ce și  cum spunea Lisăveta, așa rămânea. Că e albă, că e neagră, cum zicea ea era sfânt! 

După ce dădu binețe, Dumitru, instruit de acasă de Stătiana, oferi colacii suroră-si și începu să-i spună despre fiică-sa Veta, care-i purta numele și pe care ea îl pusese când a  făcut-o cumnată-sa Stătiana, în lipsa lui Dumitru care fusese luat în război. Era ora prânzului și, venind direct de la biserică, Lisăveta își întrebă fratele „dacă îi este foame”, la care răspunsul a fost, „Păi eu știu?!”Și continuă să vorbească, în timp ce Lisăveta pregătea totuși străchinile de mâncare.
- Dodă, Veta noastră îi bolnavă rău. Are gălbinare și i-a tăiat Luță de sub limbă! Era un argument că treaba era serioasă și de luat în seamă. Nu știm ce să ne mai facem, că            n-avem ce-i da să mănânce, că de dulce n-are voie. Ne trebuie lapte și urdă și vacile noastre    n-au fătat. Urdă n-avem nici pentru Săptămâna Albă, că am terminat-o de mult, că sunt guri multe. Cine și-a dat seama că dă necazul peste noi! Poate dă Dumnezeu și ieșim bine din iarnă, că altfel repede se alege praful și rămân copiii ăștia pe drumuri! Și arătă cu capul spre Gore.
Lisăveta îl asculta cu luare-aminte și, din când în când, cu privirea fixă pe un punct imaginar, închidea câte un ochi, semn că ea cugeta. În casă se lăsase liniștea, numai din cotul sobei se auzea un plescăit când copilul Gore încerca cu lingura să adune tot dumicatul din strachina de lapte cu mălai, cu care îl cinstise sora lui bunicu-su. Lapte fusese puțin, dar cu mălai în el vasul se umpluse. În asemea situații, copiii mănâncă „scurs”, adică aleg întâi mălaiul ca muietură, să-i ajungă și pentru alt dumicat, prelungind prezența laptelui pe fundul străchinii. Urechea lui era îndreptată spre discuția dintre frați și încerca să descifreze sensul vorbelor cu două înțelesuri, care nu lipseau de la niciunul,în conversația dintre soră și frate.
Lui Dumitru îi pusese într-o strachină niște  varză fiartă cu slănină, bine ardeiată și o mânca nesățios cu mălai făcut în sobă, stând la masa înaltă. Și pe el îl pișca bine ardeiul la limbă, motiv pentru care o mesteca cu zgomot, ca deobicei. Fusese îmbiat și copilul, dar varza era prea iute și a spus „că-l frige ardeiul la limbă”… Atunci i-a pus  lapte de care, acasă, nu mâncase de mult.
- Să-ți mai pun, Dumitre? îl întrebă Lisăveta pe frate-su, gândind ce să-i răspundă privitor la urdă. Deși nu se săturase, că Dumitru era un mâncău recunoscut în rândul fraților săi și Lisăveta îl știa,  l-a întrebat totuși, cu gândul că o va refuza.
- De, eu știu?! răspunse Dumitru, ca să nu zică nici da, nici ba.
Pe copil nu l-a întrebat, că el ar fi zis da! Așa că masa s-a încheiat pentru amândoi.

…În timp ce ștergea cu palma firimiturile de  mălai risipite pe masă, ca să le arunce în tindă la găini, care se adunaseră „ciorchine” de zăpadă și de frig, Lisăveta „dete” acum răspunsul la întrebarea lui Dumitru, pusă când înfuleca varza iute de-l ardea pe gât… „dacă are și poate să-i dea un castron de urdă pentru Veta, că altceva acum nu are voie să mănânce?”
- Dumitre, am urdă, nu zic că n-am, dar n-am început putinica!!  În oala de pământ de unde îi pusese lui Gore laptele în strachină mai era vreo jumătate de kil și Lisăveta zise: „Laptele ce rămase de la copil  ți-l dau să-l ei și să zică  Veta bogdaproste, să fie mumii și lu’ tata.”
În casă se lăsă liniștea, Dumitru se sculă de la masă, zise bogdaproste, trase căciula pe urechi, luă traista de pe pat în care castronul pentru urdă pus de Stătiana sună a gol și zise, dând din cap:
- Gore, hai să mergem că acum vine noaptea și-i ger tare!...
 Ieșiră în tindă, după ei veni și Lisăveta care închisă poarta bine, punând gujba și  uitâdu-se  pe linie, să vadă bine dacă nu cumva frate-su vrea să se întoarcă...
                                                 * * *

Cronică literară - Ion C. Gociu și trilogia sa transistorică: MAIA

"Maia" în colecția „Serile la Brădiceni”



                Ion C. Gociu este un scriitor, un romancier care s-a luat în serios. Și dacă s-a decis să calce pe urmele „doricilor” interbelici – mă refer la realismul critic, și chiar și la cel psi-hologic – iată ce-a ieșit: încă o trilogie realist-romantică întitulată seducător, feminin, „Maia”, după cea lui Cristian George Brebenel „Guvernământul general al genezei”, după cea a lui Lazăr Popescu „Eșecul cartofilor cruzi”, după cea a mea „Ostrakon”.
               Textul propriu-zis a fost scris, rescris, transcris, autorul a recurs dezinvolt la sinonimie, ba, din ce în ce mai autoexigent, și-a reelaborat secvențe întregi cu minuțiozitate salutară, la Cenaclul „Columna”.
               Ion C. Gociu își trăiește cea de-a doua tinerețe, câștigă teren ca intelectual sobru, neutral, prudent, cum îi stă bine unui narator sigur pe uneltele sale.
               Povestea este excepțională, tehnica „punctului și contrapunctului” impune, de-o manieră calculată, prin strategiile-i cunoscute, dar noutatea vine – e o primă observație - dinspre „metodologia” cercului hermeneutic. Exemplific: călătoria cu trenul a fraților Petrică și Brândușa anticipează căsătoria acestora de mai târziu.
          Intriga se țese verosimil în jurul tezaurului ascuns cu atâta grijă în banala căldărușe de aramă, constând în 80 de galbeni austrieci.
        Evenimentele, ancorate într-o istorie tumultoasă, labirintică, conferind personajelor evoluții neașteptate, culminează cu un cutremur halucinant, căci „apocalipsa se abătuse peste Țară”.
                Țigani, evrei, activiști de partid, securiști, informatori de profesie, agenți sub acoperire traversează o epocă pe alocuri infernală, pe alocuri surprinsă în înlănțuirile ei cronologice, guvernate de hazard.
               Fresca se dezvoltă pas cu pas, zăbovirile în câte o sferă sau alta nu aduc senzația de așteptare dar și aceasta survenind creează tensiune ontologică.
               Firescul „Maiei” instituie, la nivelul transversalei, o atmosferă trepidantă, răsturnările de situație denotă, în stilul lui Ion C. Gociu, un aer profesionistic, orizontul de așteptare te contrazice mereu, nici nu poți respira, cuprins de vârtejul aventurii sari dintr-o stare în alta, din tragic în grotesc și invers, din meditație în pragmatism bovaric, din futilitatea unui cotidian dezarmant în mirobalanța câte unui gest de mare rafinament. Exemplific prin arta, prin veridicul, prin naturalețea dialogului ori prin franchețea atitudinată, prin „colorarea” vocabularului, prin împingerea lui în nuanță fonetică de vorbire neaoșă. Citez: „Sara lumina prin casă tot cu lamba, dar aia avea o coșcogeamite de sticlă. Îi zâcea petromax și, când o scotea în tindă, lumina toată bătătura ca zâua. Da’, tot a gaz mirosa!”
               Ion C. Gociu reprezintă o achiziție de ultimă oră a literaturii gorjene alăturându-se cu succes unor: Alexandru V Alexandru, Dumitru Dănău, Ion Burețea, Titu Rădoi, Grigore Haidău, Ion N Rădoi, Marius Iorga, ficțiunea (invenția) provine din instinct însă și din cultură la purtător asimilată, stratificată fenomenologic, cu predominanță axiologică, prin transgresarea unor teritorii social-politice tabu până mai alaltăieri/ieri (evacuarea evreilor, asasinatul în masă, delațiunea cultivată genocidic de regimul comunistoid.)
                   Ion Popescu Brădiceni, doctor în litere al Universității din Craiova
P.S. Romanul este găzduit de Editura Societatea Scriitorilor Militari București și se bucură de girul prețios al colecției „Serile la Brădiceni”.
Sursa:




20 martie 2013 


joi, 21 martie 2013

Alexandru Melian - MAGICIANUL ALCHIMIST



MAGICIANUL  ALCHIMIST
Mărturisirea minunii… :  "A trăi în România e ca şi cum ai înota într-o piscină  cu acid sulfuric şi uneori îmi doresc să pot ieşi"  
Mircea Cărtărescu
              
Plângăcioșii și greața anti-românească  pe la curțile și canalele de tot felul nu mai sunt de mult o noutate. Nici prin raportare la unii politicieni, nici prin trimitere la auto-proclamatele elite, -  atât de scârbite de vulgul ăsta carpato-dunărean, lipsit de istorie și rătăcit în geografie.
 Noutatea ne-o oferă însă, recent, taumaturgia  mereu candidatului la premiul Nobel. Citindu-i mărturisirea făcută într-un ziar spaniol, descoperi , - bineînțeles în încifrare metaforică – puterile miraculoase ale acestui sărman persecutat de soartă și de oameni !!!...Pentru că, lovit de perplexitate, te întrebi : cine poate înota într-o piscină de acid sulfuric fără să se descompună ?!..Doar un vrăjitor . Un vrăjitor a cărui putere de ispitire, iscodire și iscusire a putut transforma teribila substanță chimică în lapte și miere, atunci când n-a metamorfozat-o chiar în aur curat.  Biografia lui Mircea Cărtărescu nu este decât o ilustrare a înotului perpetuu prin undele de acid sulfuric, alchimizat într-un soi de lichid amniotic. Adică acea apă vie a uterului matern care asigură fătului toate condițiile  de a se dezvolta bine, frumos și fără nici un efort deosebit din partea lui.
Incă de pe când era la Facultatea de filologie, acidul sulfuric începe să-și arate binecuvântările. Luat sub aripa protectoare a lui N. Manolescu, - universitar prețuit și critic literar de referință,de  influență și de putere - Mircea Cartărescu, grație talentului cu care l-a înzestrat  Dumnezeu ( cum a grădinărit el această dăruire e o altă poveste), devine repede copilul alintat, nu doar al mentorului său, ci și al cenaclurilor, revistelor și editurilor unde eminența vieții literare românești avea un cuvânt greu aproape întotdeuna. Ba, deși nu dovedea el o reală vocație didactică, la absolvirea facultății, tânărul înotător prin acid sulfuric devine universitar. Cu acest titlu de noblețe și cu patronajul maestrului său care-l integrează în grupul profitorilor de elită ai Revoluției din decembrie, scriitorul Mircea Cărtărescu e curtat, - evident contra cost, și nu oricum – de reviste literare și neliterare, de edituri, de asociații, uniuni și societăti, este proclamat cel mai mare scriitor posbtelic (fiindcă Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda, Zaharia Stancu, și numele ar putea continua, nu se pot compara cu genialul înotător prin acid sulfuric), este propus mereu pentru premiul Nobel ( e adevărat, inculții și manipulatorii de la Stockholm nu prea iau în seamă odele de la București), călătorește prin toată lumea,( se înțelege, nu pe bani proprii, deși conturile personale nu-i sunt chiar goale), este tradus copios în străinătate, în bună măsură grație publicității agresive, a relațiilor de toate felurile și, o bună periodă de timp, grație Institutului Cultural Român pe când acesta era administrat de fizicianului rătăcit în lumea literelor, cel cu beșica udului bolnavă și mereu obsedat de cadavrele culturii române (începând din 2007, 18 cărți i-au fost publicate în diverse limbi, prin intermediul Institutului Cultural Român).
Acidul sulfuric în care e nevoit să înoate condamnatul la suferință românească e atât de distrugător, încât îl desfigurează direct în brațele președintelui Tr. Băsescu, purtând în dreapta constituția României și în stânga ( sau invers) una din cărțile scriitorului care-i înnobilează nopțile de lectură. Pentru că zilele îi sunt luminate de articolele lui partizane, scrise cu talent și devoțiune.
În esență, nu popularitatea lui M. Cărtărescu -  e adevărat,în bună măsură confecționată arbitrar -  nu promovarea și traducerea cărților lui, - e adevărat, disproporționate față de alți scriitori - nu privilegiile de toate felurile de care s-a bucurat, fără ca acestea să reprezinte motive de mândrie pentru el, nu viața lui beneficiind de ceea ce foarte puțini dintre compatrioții noștri au norocul sau posibilitatea să cunoască, nu toate acestea ulcerează bunul simț și decența, ci echivalarea metaforică a tuturor acestora cu o viață tragică de înotător într-un bazin de acid sulfuric.
Există apoi în mărturisirea din subtitlu o parte finală ambiguă, aproape misterioasă. Mircea Cărtărescu își dorește uneori, nu să iasă din acest bazin românesc cu acid sulfuric, ci să poată ieși. În mod legitim, se iscă întrebarea : de ce nu poate ieși și mai ales de ce, în loc de a vrea să iasă, el vrea doar să poată. La această întrebare s-ar putea da cel puțin două răspunsuri. Unul ar exprima noblețea unui fiu care înțelege că, oricâte i-ar putea reproșa mamei sale, ea nu încetează de a-i fi mamă și de a se bucura din partea lui de respect și iubire, chiar dacă aceasta ar cere sacrificiul bazinului cu acid sulfuric. Al doilea răspuns, propriu celor « fără mamă, fără tată », în fața beneficiului personal, ar exprima opțiunea pentru minunea unui bazin cu acid sulfuric care nu are decât atribute de lichid amniotic. Unde ar mai găsi el un bazin atât de miraculos ?!.. Până la urmă, singurul răspuns valid la această dilemă nu-l poate da decât scriitorul însuși. Nu celorlalți în primul rând, ci lui însuși. Iar validitatea vorbei nu poate fi probată decât de fapte.
Abandonând ironia amară care însoțesc aceste rânduri, mă întreb, cu tristețe și nedumerire, cum poate un om de cultura și de talentul lui Mircea Cărtărescu, să nu sesizeze ridicolul și imoralitatea unei asemenea declarații, cum poate să se înregimenteze și el la domnia nerușinării care ne cancerizează viața de peste 23 de ani ?!
  
Alexandru  MELIAN.

Ionuţ Hens - Omul rațional și manifestările sale în lumina lucrării



Omul rațional și manifestările sale în lumina lucrării :    Învățături despre viața morală
Eseu  : Ionuţ Hens, student – Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj

            Printre scrierile ce alcătuiesc cuprinsul primei Filocalii se numără și cea a Sfântului Antonie cel Mare ce deschide primul volum al Filocaliei. Filocalia, după cum arată în prefața lucrării, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, îi oferă omului drumul prin care acesta poate ajunge la cunoașterea și dobândirea vieții în Hristos. Acest drum este unul progresiv al vieții duhovnicești și începe prin curățirea omului de patimile care îl închid în egoismul satisfacțiilor trecătoare. Acest drum reprezintă calea înfățișată de Mântuitorul Iisus Hristos și în care poate înainta cel ce crede în El.
            Sfântul Antonie cel Mare, s-a născut într-un sat din Egipt, iar după moartea părinților săi s-a hotărât să vândă toată moștenirea primită, să o împartă săracilor și să-și închine viața lui Dumnezeu. Sfântul Antonie este primul monah care s-a retras în pustie. Pentru început acesta nu s-a îndepărtat prea mult de locurile natale, slujindu-i ca adăpost un mormânt gol. Mai apoi, i-a crescut dorința după singurătate și s-a retras în munții nisipoși de pe malul Nilului. În jurul său s-au strâns mulți ucenici, iar el a părăsit și acest loc și pe ucenici și s-a retras în pustia din preajma Mării Roșii. Sfântul Antonie a murit în anul 356 fiind înmormântat într-un loc necunoscut, având lângă el doar doi oameni de încredere cărora le-a poruncit să nu spună nimănui locul în care este înmormântat.
            Sfântul Antonie cel Mare, oferă învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare cuprinse în 170 de capete. Din aceste însemnări ale Sfântului Antonie reies idei ca : “om rațional” și accentul care îl pune pe deosebirea dintre bine și rău, pe caracterizarea lui Dumnezeu ca medic.
            Din perspectiva Sfântului Antonie cel Mare, omul rațional este acela care are sufletul rațional, adică, acela care poate deosebi binele de rău. Acest tip de om rațional este omul care își dedică întreaga viață lui Dumnezeu și Îl cunoaște pe Acesta. Oamenii lumești, care se consideră pe sine raționali nu au această însușire în modul real și adevărat, ci doar în propria conștiință și în propria mândrie. Omul rațional are o singură grijă în lumea aceasta : să asculte de Dumnezeu și să-L placă pe El, gândindu-se tot timpul cum să facă acest lucru și să nu-l supere pe Dumnezeu. Pe parcursul scrierii sale, Sfântul Antonie cel Mare arată ceea ce îi stă omului în față pentru a deveni un om rațional, ce trebuie să facă pentru a ajunge la această stare și îndrumări pentru a deveni un om rațional.
            Omul rațional pe parcursul vieții este războit de simțurile trupului care sunt în număr de cinci : auzul, văzul, gustul, mirosul, pipăitul, iar sufletul omului prin aceste simțuri cade în cele patru patimi dătătoare de moarte : slava deșartă, bucuria, mânia și frica. Pentru a birui în fața acestor patimi, omul este nevoit să ducă o luptă aspră în întreaga sa viață pământească.
            Omul rațional caracterizat printr-un suflet sănătos nu este fricos, nu are voie să se sperie de patimile și încercările ce se abat asupra sa, pentru că, cu ajutorul lui Dumnezeu acesta va birui, iar în caz contrar va ajunge batjocură pentru diavoli.
            Omul a fost creat de Dumnezeu cu trup și suflet, trupul este stricăcios și vremelnic, iar sufletul este nestricăcios, nemuritor și veșnic. Sufletul pătimește împreună cu trupul, dar trupul nu pătimește împreună cu sufletul. Sufletul omului este în trup, iar în suflet este mintea și în minte este cuvântul, acestea fiind elementele prin care Dumnezeu face sufletul nemuritor, dându-i nestricăciunea și fericirea veșnică.
            Prin trup, omul este muritor, iar prin minte și cuvânt este nemuritor, în tăcere mintea naște cuvântul. Trupul vede prin ochi, iar sufletul prin minte, atât trupul cât și sufletul au organul văzului, unul le vede pe cele pământești, celălalt pe cele duhovnicești. După cum amai spus, mintea se găsește în suflet, prin urmare aceasta nu este suflet. Este un dar al lui Dumnezeu care mântuiește sufletul, îl călăuzește și-l sfătuiește la ceea ce este plăcut lui Dumnezeu. Pentru a fi plăcut lui Dumnezeu, omul trebuie să disprețuiască cele pământești și să râvnească la cele duhovnicești, veșnice și nestricăcioase. Mintea, învață pe om să umble în trup, dar să înțeleagă prin minte cele cerești.
            Elementul esențial al minții este și sluga acestuia este cuvântul care are înțeles și este folositor sufletului și este dar al lui Dumnezeu. Prin urmare, ceea ce leagă toate aceste elemente constitutive ale ființei omenești : trupul, sufletul, mintea și cuvântul constituie viața omului. Pe lângă aceste elemente, omul a primit de la Dumnezeu un dar suprem, libertatea. Omul nu este constrâns de Dumnezeu, ci are posibilitatea de a alege între bine și rău, între moarte și viață. Deci, omul este compus din partea rațională, cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască, Sfântul Antonie spunând că sunt puțini oameni aparținând acestei categorii și cea trupească, acestea două având legătură între ele.
            Pentru omul rațional, care crede în Dumnezeu, moartea trupească trebuie să fie în permanență în mintea sa, pentru că pentru acest tip de om, moartea este nemurire, iar dacă nu se află în minte este moarte, se instalează starea fricii de moarte. Un om care-L iubește pe Dumnezeu nu trebuie să se teamă de moarte, ci de pierderea sufletului care înseamnă necunoașterea lui Dumnezeu.
            Ceea ce stă împotriva fericirii veșnice a omului și care a contribuit și la căderea în păcatul strămoșesc a protopărinților noștri Adam și Eva este păcatul, care aduce după sine moartea. Păcatul, este văzut ca o patimă a materiei, sufletul rațional se scutură de greutatea materiei în care zace păcatul, ușurându-se de această materie, Îl cunoaște pe Dumnezeu, iar la trup privește atent ca la un vrăjmaș și nu mai crede ale lui. Printre păcatele care stau împotriva mântuirii omului și reprezintă piedici pentru mântuire sunt negrija și lenea.
Durerile trupești sunt proprii trupului, ca unul ce e pământesc și stricăcios, iar înaintea patimilor stau următoarele : lăcomia pântecelui și poftirea celor lumești. Boala cea mai mare a sufletului este ruina și pierzarea lui și să nu-L cunoști pe Dumnezeu.
            Dumnezeu nu poate fi văzut, ci numai înțeles cu mintea, iar trupul nu poate trăi fără suflet, prin urmare, toate cele ce se văd și există nu pot ființa fără Dumnezeu. Dumnezeu i-a oferit omului libertatea de a alege între bine și rău, de a deosebi cele folositoare sufletului.â
            Cei care-L iubesc pe Dumnezeu disprețuiesc cele pământești, iar roadele omului plăcut lui Dumnezeu sunt recunoștința față de Cel care l-a creat și viețuirea cea bună, Dumnezeu creându-l pe om cu voință liberă, omul fiind liber să aleagă patimile sau să fie liber.
            După ce au fost prezentate elementele componente ale omului și patimile care rup legătura dintre el și Dumnezeu, vor fi prezentate elementele care îl fac pe omul rațional plăcut lui Dumnezeu.
            Armele omului rațional cu care stă împotriva răului și a păcatului sunt următoarele : înfrânarea, suferirea răului, neprihănirea, stăruința, răbdarea. Dacă le vom avea toate acestea, putem să biruim toate ispitele și patimile diavolului. Omul rațional trebuie să se lepede de grija de multe care îl duce pe om spre moarte, spre rătăcirea în întunericul unei vieți cu păcate.
            Sfântul Antonie cel Mare îl definește pe om ca pe cel ce a înțeles ce este trupul, definit ca stricăcios și vremelnic și sufletul, definit ca dumnezeiesc și nemuritor și suflare a lui Dumnezeu, fiind creat spre cercare și îndumnezeire. Cine a înțeles sufletul, viețuiește drept și plăcut înaintea lui Dumnezeu, nemaisupunându-se trupului. Vede pe Dumnezeu cu mintea sa și contemplă bunurile veșnice dăruite sufletului de Dumnezeu. Omul este înzestrat cu cunoștință și libertate, de a alege între bine și rău. Înaintea tuturor vituților se află smerenia.
            De viața virtuoasă se împărtășesc cei cuvioși și cei cu mintea iubitoare de Dumnezeu. Este numit, părinte, cel ce poate îmblânzi pe cei neînvățați pentru a iubi învățătura și îndreptarea.
Este definit ca om, cel rațional sau cel ce îngăduie să fie îndreptat, iar de cei care nu se împărtășesc de acestea, trebuie să ne ferim. Un om rațional poate ajunge prin deprinderea între viața virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu, nu numai prin forma trupului. Pricepe toate ale vieții și ăi urmează lui Dumnezeu deplin. Este asemănat cu corăbierii a celor ce se silesc spre viața duhovnicească.
            Pe oamenii liberi îi caracterizează libertatea și fericirea și starea sufletului lor fără prihană și izbăvit de cele vremelnice.
            Semnele prin care se cunoaște un suflet rațional și virtuos sunt următoarele : privirea, mersul, glasul, râsul, ocupațiile și întâlnirile cu oamenii. Sufletul rațional se ferește de : mândrie, înșelăciune, pizmă, răpire care sunt fapte ale diavolilor. Omul rațional pentru a-și păstra curat sufletul trebuie să se ferească de : înalta părere de sine, slava cea deșrtă, să se silească spre buna îndreptare a vieții și a socotinței. Pricinile sau cauzele care stau la baza suferințelor noastre suntem noi înșine prin păcatele noastre.
            Omul bun care-L cunoaște pe Dumnezeu, știe calea cunoștinței lui Dumnezeu descoperită prin bunătatea Sa. Acesta nu mustră pe oameni pentru rele când sunt de față, iar pe la spate nu-i bârfește.
            Pentru omul rațional, virtutea sufletului este singura avere sigură, care nu e furată după moarte și mântuiește pe cei ce au dobândit-o. Bărbat înțelept este bărbatul ce place lui Dumnezeu, care vorbește puține și cele de trebuință și plăcute Lui. ” Mâncarea scumpă hrănește numai trupul, dar cunoțtință de Dumnezeu : înfrânarea, blândețea, bunătatea, facerea de bine, buna cinstire și blândețea îndumnezeiesc sufletul.
            Rânduială a lui Dumnezeu este considerată următoarea : pe măsură ce crește trupul, sufletul să se unple de minte, ca omul să poată alege dintre bine și rău ceea ce îi este de folos. Toate trupurile au trup, nu însă toate sufletele au minte. Trupul fără suflet este mort, așa și sufletul fără puterea minții este nelucrător și nu poate moșteni pe Dumnezeu. Sfânt este considerat omul care este curățit de patimi și păcate.
            Peste toate acestea se află Pronia lui Dumnezeu, care ține lumea, în această lume nu se găsește loc fără Pronia lui Dumnezeu. Pronia lui Dumnezeu este definită prin cuvântul desăvârșit al lui Dumnezeu. Prin credință, omul cunoaște toate cele nevăzute și gândite. Începutul păcatului este pofta, iar începutul mântuirii și al împărăției Cerurilor este dragostea.
            Această lucrare a Sfântului Antonie cel Mare ne oferă exemplul de urmat pentru fiecare dintre noi, de a urma lui Dumnezeu, de a ne identifica în omul rațional creionat de Sfântul Antonie în aceste rânduri, pentru a ne face plăcuți lui Dumnezeu și de a dobândi fericirea veșnică.