Faceți căutări pe acest blog

duminică, 29 decembrie 2013

Iuliu-Marius Morariu - Părintele Pavel Vesa


Părintele Pavel Vesa scrie istorie printre îngeri

Iuliu-Marius Morariu
 

În cea de-a doua Crăciun, în zi de praznic, Dumnezeu a chemat la sine pe unul dintre vrednicii săi slujitori, părintele Pavel Vesa de la Arad, slujitor al altarului celest și al condeiului deopotrivă, spre a concelebra împreună cu Creatorul în celestele slăvi, praznicele anilorc e vor urma.
            Dânsul s-a născut  în data de 23 aprilie a anului 1955, în comuna Dieci, unde a absolvit și clasele primare, a studiat la liceul teoretic din Gurahonț (între 1970-1974), și apoi, între anii 1975-1979, la Institutul Teologic Universitar din Sibiu. Ulterior, își va completa formația academică prin studii doctorale în istorie modernă, și prin obținerea titlului de doctor, la Cluj, în anul 2003.
            În plan pastoral, s-a remarcat printr-o activitate susținută și rodnică în parohiile Lalașinț, Dezna și Dieci, pe care le-a păstorit o vreme, precum și prin activitatea de consiliere desfășurată la Spitalul Clinic Județean din Arad, unde a slujit începînd cu anul 1995.
            În paralel cu aceasta, s-a preocupat și cu cercetarea istorică, lăsând în urmă o activitate publicistică prodigioasă, constând din 18 volume de istorie și istoriografie, și alte câteva sute de studii și cercetări. Operele sale reliefează anumite personalități ale istoriei arădene precum protopopul Gheorghe Ciuhandu, preotul Nicolae Butariu, sau diferiți ierarhi ai zonei, analizează și prezintă zone diferite zone de care a fost legat sufletește, precum comuna Dieci, sau aspecte ale vieții eclesiastice arădene din epoca modernă. Lectorul ce se va opri asupra ei și o va citi cu atenție, va constata că ele au fost realizate cu maximă responsabilitate și seriozitate, și că sunt rodul mai multor ani de muncă și a unor eforturi impresionante de documentare.
            În toate lucrările sale, părintele dă dovadă de profesionalism (lucru vădit de calitatea informației și de meticulozitatea cu care este redactat aparatul critic, care reprezintă adesea, prin sine însuși, o adevărată operă), de erudiție și de discernământ critic (dânsul analizând adesea diferitele surse și dând la iveală în urma comparației mai multor surse, adevărul istoric).
            Tocmai de aceea, ca istoric, va rămâne cu certitudine, unul dintre autorii referențiali ai viitorului, de la care tinerii cercetători vor avea ce învăța, și pe care-l vor putea avea drept model. Lucrurile sunt similare și în ceea ce privește latura sa pastorală, tinerii teologi având în persoana părintelui Vesa un model de preot vrednic, dedicat slujirii sale și care s-a remarat prin bunătate, corectitudine și prestanță.
            Apostolatul suferinței pe care l-a purtat într-un chip de-a dreptul eroic în ultimii ani ai vieții, îi aureolează și el portretul posum și-l așează între oamenii ce nu trebuie uitați, care au vorbit atât prin cuvânt, cât și prin condei și faptă.
            Acum la ceas de despărțire, toți cei care l-au cunoscut prin prisma publicațiilor sale, nu pot decât să-și exprime tristețea și să-și arate regretul pricinuit de pierderea unui mare titan al istoriografiei românești, să nădăjduiască în rugăciunea și ajutorul lui de acolo de unde este, să-i dorească odihnă veșnică și iertare de păcate, și să transmită familiei condoleanțe sincere.
            Veșnică să-i fie pomenirea! Dumnezeu să-l așeze în ceata sfinților săi!

marți, 24 decembrie 2013

Felicitare de Moş Crăciun



Dacă anul acesta n-avem zăpadă, am păstrat zăpada de anul trecut!



Sfântul Praznic al Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos şi Sărbătorile de iarnă
să vă aducă sănătate, fericire şi bucurie în suflet, linişte sufletească şi bună înţelegere cu cei dragi!

sâmbătă, 21 decembrie 2013

George Anca - Cârpa

CÂRPA

George Anca

CÂRPA
9 dec. 1975
Cârpa șef, cârpa adjunctă, dichisuri. Ajunsese pe fundul mării, s-a culcat, și a venit un peștișor și a văzut cum doarme cârpa și s-a culcat și el, și a venit o scoică și a văzut cum doarme cârpa și lângă ea peștișorul și s-a culcat și ea, și a venit o stea de mare și a văzut cum doarme cârpa și lângă ea peștișorul și lângă el scoica și s-a culcat și ea.
Și a venit o caracatiță, cu brațe mari, și a văzut cum doarme cârpa și lângă ea peștișorul și lângă el scoica și lângă ea steaua de mare, și a zis, ia să-i mănânc. Dar cârpa a auzit ceva în somn, s-a trezit, l-a trezit și pe peștișor, peștișorul pe scoică, scoica pe steaua de mare, și s-au dat la o parte, iar caracatița s-a culcat în locul lor.
14 decembrie 1975
A fost odată o cârpă ca vai de capul ei. Unui băiat i s-a făcut milă de ea și, cu vopsea, a pictat o fetiță. Altă fetiță și-a făcut atunci o rochie din ea.
20 decembrie 75
Era o cârpă. Cuminte. Foarte cuminte, și mămica ei i-a spus, bravo, o să te fac hăinuță pentru un copil cuminte, dar acum nu găsesc nici unul pe aici. Ba fă-mă rochiță unei fetițe cuminți. Da, dar nu e nicio fetiță cuminte pe aici. Fă-mă, fă-mă. Văd că nici tu nu ești cuminte, ai să fii rochia unei păpuși frumoase.
Pune-o p-aia cu câpa. O cârpă nu știa să vorbească – celelalte au dus-o la cârpaci. Cârpaciul le-a spus, lăsa-ți-o aici, și a aruncat-o în apă rece: iiii, a dârdâit cârpa. Apoi a pus-o lângă foc, de era să se aprindă udă: ăăăărși. A pus-o într-un băț deasupra capului și când a început să bată vântul, ea: aoleu, de-au auzit-o prietenele și-au venit.
O cârpă verde stătea în iarbă. Vaca aia mare nu paște iarbă pipernicită, numai din cea grasă; oița rupe de care-o fi. Vaca se duce drept la cârpă și o paște, se îneacă. Murea de frică și cârpa, dar oaia își vâră gâtul în gura vacii și o scoate, dar n-o paște.
Era un frig grozav. În pădure, o cârpă roșie. Lupul a crezut că e un foc și a venit să se încălzească, dar dârdâia. A venit și vulpea, și dârdâia. A venit să dârdâie și iepurașul. Dârdâia și ursul. S-a prins în horă să dârdâie și elefantul, leul, toți. Dârdâind au început să se învârtească și se încălzeau. Cârpa, care o băgase pe mânecă, s-a strecurat printre ei, că dârdâia foarte tare.
22 XII 75
Pune-o p-aia cu cârpa. O cârpă era supărată că o aruncase un copil în râu și o ducea apa la vale repede, repede, și ea plângea și degeaba. Când, se oprește într-un băț ca vai de capul lui înfipt în prund și amărât că nu poate și el să curgă.
Cârpa s-a întins ca o aripă și bățul s-a smuls. Au mai găsit o scândură care s-a făcut barcă, și bățul era catarg și cârpa, velă. Până au dat de niște fete suflecate până la brâu, duceau, duceau rufele la râu. Cârpa a sărit și ea și s-a făcut velă o cămașă. A ieșit scandal și cârpa s-a dus la loc.
... O cârpă era supărată. De ce? Fiindcă o altă cârpă o lăsase singură și se dusese la niște pisici unde se făcuse și ea pisică. S-a întors să se joace cu cârpa și ea i-a povestit că e supărată pe altă cârpă și pe urmă s-a făcut și ea altă pisică.
... O cârpă a plecat de la un croitor. Croitorul a trimis după ea acul. După ac, s-a luat ața. Și după ață, cine s-a luat? Ăla de la ușă.
23 XII 75
Cu cârpa. Avea trei ochi, dar n-avea nas. Un motan avea cinci ochi și cârpa trei, se uita motanul și-i crăpa un ochi al cârpei, făcea el șase și ea doi, apoi el șapte și ea unul etc.
... O cârpă era cuminte. Stătea lângă un mușuroi de furnici. Cum răsărea soarele, făcea loc în jurul mușuroiului. Furnicile îi aduceau orez să mănânce.
Se duce vestea până la primar: ești cârtiță? nu, cârpă. Ce fel de cârpă? Uite-așa, așa. Ia hai la primărie, du-te înainte. S-a dus și-au pus-o pe ea primăreasă.
Și e în apă cârpa. Da, și nu e cuminte și trezește peștii, atunci unul o prinde de cap și unul de coadă și trag și trag, apare alt pește și ea îi prinde coada în gură, se trezește, cască, și tocmai prinde o momeală. Îi trage repede undița la suprafață pe toți. Dar copilul care pescuia, de mirare și uimire, scapă undița cu totul. Mai bine că n-a fost cuminte. Cârpa: că-i prindea.
George Anca

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Alexandru Melian - MINISTRUL ANTI-CULTURII



Daniel Barbu

MINISTRUL  ANTI-CULTURII
MOTTO: Incompetenții și ipostorii politici caută    răul, ca și binele, oriunde, numai acolo unde se află, nu.

                Vocația Premierului de a-și alege miniștrii ca și colaboratorii în conformitate cu standardele care au patronat obținerea propriului doctorat, nu încetează să dea roade. Având ca barometru al selecției „damblaua” personală, el s-a înconjurat de penali, de imorali și de incompetenți, cu aceeași seninătate cu care i-a trimis apoi la plimbare, atunci când opinia publică sau justiția l-au obligat s-o facă. Fără scuze, fără culpa mia, fără minima rușine a celui din urmă derbedeu. Se poate spune că îndepărtarea acestora din fotoliile unde n-ar fi trebuit să ajungă niciodată a mai dres busuiocul și a mai limitatt pagubele.
            Iată însă că, - în pofida probelor de incompetență, de lipsă a probității profesionale și de carențe ale conștiinței cetățenești – domeniul culturii din guvernul Ponta a fost dat unui personaj perfect adaptabil oricăror cerințe și total serviabil celor care l-au luat în simbrie. Adaptabil și serviabil, nu incapabil. Pentru că ministrul Daniel Barbu nu pare a fi din stofa celor aduși fără minte și destituiți fără rușine. El e profesor universitar, are două doctorate, - probabil luate altfel decât Victor Ponta – a fost consilier al președintelui Emil Constantinescu și consilier al aspirantului la președinție, Crin Antonescu, este onorat chiar și cu Ordinul național « Steaua României ». Deci, am putea spune, cel puțin pe baza patalamalelor și a relațiilor sus-puse, că alegerea lui n-a fost chiar arbitrară. Relativizarea lui chiar nu e tocmai întâmplătoare. Pentru că prin anul 2000, un Corp de control condus, - n-o  să vă vină a crede - tocmai de viitorul prim-ministru, descoperă, la sesizarea Uniunii Europene, nereguli în derularea unui program Tempus Phare de vreo 200.000 de euro, coordonat pentru București de domnul decan de atunci, Daniel Barbu. Eplicațiile de mai târziu, la un post de televiziune, n-au prea fost convingătoare, așa cum nu l-a spălat mai bine de suspiciuni nici invocarea tinereții neexperimentate a celui care condusese Corpul de control. Pe de altă parte, în nici una din funcțiile evocate mai sus, el nu s-a remarcat prin performanțe deosebite, ori prin competențe demene de un specialist de prima mână, mai ales că între multitudinea certificărilor sale figurează și aceea de « specialist în științe politice ».
Si de această dată, ne aflăm în fața unei situații penibile. Ceea ce o face și mai greu suportabilă este caracterul ei aberant. Un om de carte, aparent solid, familiar cu universul culturii și capabil să înțeleagă, să gestioneze cu mai multă competență decât Mang, Vanghelie sau Fenechiu domeniul ce i-a fost dat să-l gestioneze, se dovedește a fi precum cel care, intrând în haita de lupi, începe să urle ca ei. Viața a dovedit și dovedește mereu că știință și elocință fără conștiință nu pot da decât o ființă infirmă, cu atât mai primejdioasă cu cât mai multă putere i s-a dat pe mână. Este și cazul acestui ministru care n-a înțeles, - poate nici nu dorește să facă ceea ce înțelege prea bine – că un demnitar pus să conducă Ministerul Invățământului sau Ministerul Culturii are datoria să slujească învățământul și cultura, care aparțin duratei și poporului, și nu politicienii, adeseori niște politruci semi-analfabeți, care aparțin efemerului și unor partide clientelare.
            Comportamentul lui condamnabil în afacerea murdară de la Roșia Montana, iresponsabilitatea senină fața de prezentarea lamentabilă a României la târgul de carte din Germania iar acum atentatul legislativ la adresa culturii românești, concretizat în propunerile validate de H.G.741/2013 și pe cale de a fi legiferate în cadrul Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii și a Patrimoniului Național pentru perioada 2014-2020, îndreptățesc, nu doar calificarea lui Daniel Barbu drept un MINISTRU al ANTI-CULTURII , ci, mai ales, mobilizarea tuturor forțelor sănătoase ale societății civile, pentru a împiedeca apetiturile demolatoare ale ministrului și ale puterii actuale. Eu cred chiar că însăși clasa politică, în care se află multe conștiințe și competențe ținute în anonimat dar care sunt gata să-și justifice statutul de reprezentanți autentici ai poporului român, are capacitatea și datoria de a împiedeca agresiunea iresponsabilă împotriva culturii românești.
In spiritul Scrisorii deschise, publicate în revista online « Cotidianul » din 27 nov. 2013, pe care o republicăm mai jos, al mesajului și al chemării  adresate « către toți cei afectați de procesul sistematic de distrugere a Culturii și Artelor în România », H.G. 741/2013 trebuie abrogată, proiectul Strategiei Sectoriale în Domeniul Culturii și Ptrimoniului Național pentru perioada 2014-2020 trebuie supus dezbaterii publice și elaborat împreună cu creatorii de cultură, și nu împotriva lor, elaborat într-o transparență totală de către cei care cunosc și trăiesc fenomenul, iar nu de către birocrații  slugarnici, gata să răspundă comenzii negustorești a politicului de « a rentabiliza » și « concesiona » cultura. Cât îl privește pe domnul Ministru, - daca i-a mai rămas o fărâmă de onoare – el trebuie să demisioneze, fără a mai aștepta să fie demis. Iar autorii scrisorii deschise, implicit noi, toți cei care am semnat-o și o vom semna în continuare, să facă demersurile necesare către justiție care să judece abuzurile, încălcările de lege și reglementări, până la urmă trădarea jurământului făcut la investitură de către ministrul Daniel Barbu. Agresat atunci când s-a dus să sfideze manifestanții, el s- adresat justiției care i-a pedepsit pe agresori. A fost dreptul lui. Dar o țară întreagă, agresată în cultura ei, în valorile și patrimoniul moștenite, n-are dreptul să ceară justiției pedepsirea agresorului? Este culpa lui mai mică decât a furiosului care i-a spart parbrizul mașinii ? Sau poate Ordinul Național « Steaua României » îi conferă imunitate în fața legii ?
Cred că nu e prea tarziu ca domnul profesor, doctorul, specialistul în științe politice, jurnalistul, consilierul, autorul de cărți, decoratul ș.a.m.d. să-și amintească un lucru elementar : uneori poți scăpa de justiția timpului tău, nu scapi niciodată de justiția posterității. Pentru că cel care uzurpă și-și bate joc de valorile  și de moștenirea neamului său  nu poate lăsa drept moștenire decât amintirea unei cârpe murdare cu care și-au șters ciubotele pline de mizerie gașca demolatorilor de cultură.
Inchei cu un gând care m-a cotropit și mă frământă mereu : Mediatizată drept ţară a conducătorilor sanguinari, tip Dracula ori Ceauşescu, drept naţie a cărei tipicitate e dată de copiii străzii, handicapţii şi bolnavii de sida, ori de ţiganii care cutreieră Europa sub stindardul tricolorului românesc si sub numele fraudulos de romi, percepută,- « graţie » politicienilor şi insituțiilor manipulate de ei - ca o societate neguvernabilă, imprevizibilă şi neperformantă, România  îsi păstrează încă unul din atuurile fundamentale : CULTURA. Dacă se reuşeşte performanţa, aşa cum se încearcă de la Revoluţie încoace, de a-i dărâma cariatidele, de a-i macula izvoarele şi de a-i înstrăina fiii, atunci proiectul neantificării acestui popor încăpăţânat, în perenitatea lui etnică, ar putea să devină realizabil.

                                                                     Alexandru  MELIAN
Recomandare. Citiţi şi:

joi, 5 decembrie 2013

Silviu-Aurelian Jimborean - Preoţia în concepţia Sf. Ioan Gura de Aur



Silviu-Aurelian Jimborean

Preoţia în concepţia Sfântului Ioan Gură de Aur

           
            Dacă privim în adâncul învăţământului teologic de astăzi, vom vedea că  ne aflăm în faţa unui paradox în ceea ce priveşte vocaţia de preot. Pe de o parte avem foarte mulţi studenţi pe băncile facultăţilor de teologie, iar pe de altă parte se găsesc tot mai puţini preoţi cu vocaţie.
            Într-un asemenea context este pe deplin justificată afirmaţia domnului Mihail Neamţu care spune că: ortodoxismul emite doar interjecţii inapte să-şi articuleze ideea[1]. Deşi dură această expresie totuşi acesta este pulsul teologie de astăzi, fiind prinşi în lumea conceptelor prefabricate, a mutării reflectoarelor de pe Hristos pe propria noastră persoană.
             Acest fapt este dăunător într-o lume ce se află în perpetuă tranziţie, deoarece instinctiv ne aruncăm într-o luptă care nu este a noastră, ci este lupta lui Hristos şi a Bisericii. De aceea când Biserica este atacată, teologii trebuie să se pună de comun acord şi să dea un răspuns adecvat prin pluralitatea glasurilor sau a peniţei. Dar răspunsul să fie în duhul lui Hristos sau în duhul părinţilor, care nu este altul decât duhul iubirii.  Orice problemă bisericească trebuie să treacă prin lentila sfinţilor părinţi.
            Un asemenea sfânt părinte este şi Ioan Hrisostom, despre care profesorul Martin Ritter afirmă magistral: pentru mine, Ioan, cu supranumele Hrisostom, marele predicator, om al Bisericii şi reformator[2] de la cumpăna dintre secolele IV-V d.Hr. este, fără nici un fel de îndoială sfânt[3]. Este cu totul îmbucurător că această afirmaţie nu vine din partea unui ortodox, ci din partea unui cercetător de la Facultatea de Teologie Evanghelică din Heidelberg.
            Am făcut mai sus câteva afirmaţii cam sumbre, şi cum se spune: degeaba arunci cu noroi în stânga şi în dreapta din moment ce nu ai nici o soluţie, totuşi încerc aici să propun o soluţie, mai concret, mă întreb: oare ce ar fi dacă viitorilor studenţi în teologie, li s-ar recomanda să citească măcar câteva pagini din tratatul de preoţie a Sfântului Ioan Gură de Aur?
            Tratatul său despre preoţie este cartea clasică a creştinismului asupra dumnezeieştii Taine a Hirotoniei, care a călăuzit şi a înălţat continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor[4], ei bine, această carte citită cu mare luare aminte poate redeştepta vocaţii sau poate tăia din elanul pseudo-vocaţiilor. Preoţia oferă nuanţa fiecărei religii, dacă preoţii unei religii se ridică prin evlavia, ştiinţa, viaţa lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul acestei credinţe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile superioare la acelea de prooroci şi înţelepţi, iar în creştinism la acela de sfinţi[5], ori lumea de astăzi cere modele, cere sfinţi, ba mai mult, aşteaptă să vadă sfinţi din rândul preoţilor.
            În cele ce urmează, voi prezenta în linii mari fiecare capitol al lucrării Sântului .Ioan Gură de Aur.
            Capitolul I, arată motivele clare pentru care a fugit de preoţie. În primul rând menţionează rolul mamei lui, care-i cerea să nu o lase singură la bătrâneţe, iar ca un al doilea argument, aduce convingerea lui  personală că el nu este încă suficient pregătit pentru această înaltă demnitate.[6]
            În cel de-al doilea capitol aflăm de al Sântul Ioan, că preoţia este în primul rând semnul iubirii lui Hristos, iar în  al doilea arând, semnul iubirii credincioşilor. Dragostea faţă de om este inima concepţiei hrisostomice despre om.[7] Aici aminteşte de celebru episod de la  Ioan 21, după care trage concluzia că preoţia reclamă suflete uriaşe.  [8].
            În capitolul trei, vedem cum se dezvinovăţeşte metodic de toate învinuirile, dar mai cu seamă vedem cum este pusă în lumină preoţia Noului Legământ care datorită Fiului lui Dumnezeu întrupat, ni se revelează că acesta este semnul iubirii lui Hristos şi prin El fiecărui preot i se dă o putere nebănuită. Preoţia fiind: cea mai sfântă şi folositoare slujire a credincioşilor şi un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu[9].
             Începând cu partea a IV-a, tratatul devine mult mai captivant întrucât se prezintă în linii destul de amănunţite portretul unui preot demn. Prin sfinţenia vieţii lui, prin cugetarea lui genială, prin Ortodoxia învăţăturii, prin dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele, prin lucrarea de îmbunătăţire a vieţii oamenilor[10] a trăit preoţia în toată splendoarea ei, făcându-se deschizător de drumuri în ale preoţiei. Preoţii de astăzi nu au nici o scuză atunci când greşesc în preoţie justificându-se prin lipsa de modele.
            Astăzi se trece prea uşor peste recomandările tratatului despre preoţie, marşându-se pe concepţia că una din calităţi lipseşte iar aceasta poate fi suplinită de alta. Este bine şi aşa, dar mă întreb, dacă calitatea intelectuală  nu există ce se poate întâmpla ? Răspunsul îl găsim în tratat. Sf. Ioan vede un preot cu o cultură excepţională şi ni-l dă ca exemplu pe Sf. Ap. Pavel. Mare pagubă aduce omul lipsit de ştiinţă.  Aş putea să-ţi vorbesc şi de alte multe lupte, în care, dacă nu vei lupta cu curaj şi bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii şi mii de răni[11].
            Cel de-al cincilea capitol, tratează o latură foatre importantă a teologiei, concretă omiletică. Predica rostită după un anumit şablon, transformă predicatorul într-un bufon, iar pe ascultători îi poate priva de mântuire. Sfântul Ioan este tranşant în problema aceasta, susţinând o aprofundare temeinică a textului evanghelic şi mult studiu. Când nu I se poate găsi nici un cusur, atunci poate mustra şi mângâia pe toţi credincioşii săi cu câtă autoritate voieşte.[12]  
            Atunci când se pregăteşte, predica lui o să fie o reuşită, dar, trebuie să fie atent la laude, să se mândrească: dar măreţia sufletească a conducătorului turmei nu trebuie să se arate numai în dispreţuirea laudelor şi a aplauzelor, ci trebuie să se întindă şi mai departe, pentru ca să nu-i  fie nedesăvârşit câştigul.[13]
            Predica trebuie alcătuită să-I placă lui Dumnezeu mai întâi, iar cei place lui Dumnezeu este imposibil să nu le placă şi oamenilor.
            În ultimul capitol, Sfântul Ioan Gură de Aur, pune sub lumina adevărului viaţa morală a preotului. Acest capitol l-am putea concentra într-o frază destul de grăitoare: E mai uşor să te mântuieşti pe tine decât să mântuieşti pe alţii.
            Pornind de la textul din Iezechiel 33, 6 de unde aflăm următoarele: Dacă atunci când vine sabia, străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului  şi bineînţeles de la textul din Evrei13,17: Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele, Sf. Ioan încercă să ne inducă şi nouă sentimentul fricii şi al responsabilităţii prin care el însuşi trecea atunci când se gândea la chemarea preoţiei.
            El este de părere că  viaţa monahală poate fi uneori mult mai uşoară decât viaţa unui preot care trăieşte în lume : omul care intră în stadionul luptelor preoţeşti trebuie să dispreţuiască mai cu seamă slava, să nu se mânie şi să fie priceput[14]. Viaţa unui preot este mult mai ispitită de diavol decât viaţa unui mirean, iar păcatele unui preot sunt cu mult mai grave decât păcatele unui mirean.
            Cam aşa arată radiografia tratatului despre preoţie a Sfântului. Ioan Hrisostm, cert este că în calitatea lui de părinte sufletesc al credincioşilor din Antiohia, a fost în acele împrejurări tragice asemenea Păstorului celui bun din Evanghelie[15], prin aceasta dând o mai mare autoritate spuselor lui. Cu alte cuvinte, spusele lui au un grad de aplicabilitate de sută la sută.
            Închei prin a spune că: tratatul său despre preoţie este o adevărată capodoperă literară a întregii literaturi creştine din lume.[16] Totodată, acest tratat este o limpezime a minţii omeneşti, deoarece îl putem lua exemplu de viaţă, mai ales cei care sunt doritori de a atinge Taina Hirotoniei. Sfântul Ioan Gură de Aur, prin Liturghia închinată acestuia, aduce fiecărui creştin în parte, comuniunea cu Dumnezeu şi Împărtăşirea prin Taina Euharistiei.

Bibliografie

1.      Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti 2008;
2.      Neamţu, Mihail, Gramatica Ortodoxiei, Ed. Polirom, 2007;
3.      Ritter, A. M,  Studia Hrisostomica, trad: Daniel Buda, Ed.Andreiană;
4.      Coman, Ioan, Patrologie, Ed Mănăstirii Dervent;
5.      Coman, G. I,  Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, Studii Teologice, nr. 9-10, 1949;
6.      Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad: D.Fecioru, Editura Sophia, Bucureşti, 2004;
7.      Coman, G. I Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în S.T. Bucureşti, nr.7-8;
8.      Alexe, Ştefan, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în BOR, 1-2, 1972;
9.      Cândea, Sp,  Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în B.O.R. nr.10, anul 1957;


[1] Mihail Neamţu, Gramatica Ortodoxiei, Ed. Polirom, 2007, p.23.
[2] El a biciuit viciile, îngânfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia, luxul şi toate ticăloşiile societăţii din lumea sa, începând de al fratele de jos şi până la palatul imperial. De aceea poate fi numit un reformator.
[3] A.M.Ritter, Studia Hrisostomica, trad: Daniel Buda, Ed.Andreiană, p.11.
[4] Ioan G. Coman, Patrologie, Ed Mănăstirii Dervent, p.138.
[5] Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, Studii Teologice, nr. 9-10, 1949, p. 739.
[6] Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre preoţie, trad: D.Fecioru, Ed: Sophia, Bucureşti, 2004, pp. 29-45.
[7] Pr.Prof. I.G.Coman,  Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur, în S.T. Bucureşti, nr.7-8, p.414.
[8] Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, pp.51-69.
[9] Pr. Ştefan Alexe, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, în BOR, 1-2, 1972, p. 54.
[10] Ibidem, p. 93.
[11] Sf.Ioan Gură de Aur, Sf. Grigore de Nazianz, Sf.Efrem Sirul, op.cit, p. 137.
[12] Ibidem, p.152.
[13] Ibidem, pp, 152-153.
[14] Ibidem, p.175.
[15] Pr. Sp. Cândea, Sfântul Ioan Gură de Aur ca păstor de suflete, în B.O.R. nr.10, anul 1957, p.941.
[16]  Ibidem, p.925

Iuliu-Marius Morariu - Perspectiva biblică asupra libertăţii şi libertinajului



Iuliu-Marius Morariu

Iuliu-Marius Morariu - Perspectiva biblică asupra libertăţii şi libertinajului
1. Introducere
           
Seria începută cu ceva timp în urmă la ,,Semănătorul”[1], în cadrul căreia îmi propuneam să ofer o perspectivă transtemporală asupra evoluției termenilor libertate și libertinaj, și a felului în care s-au manifestat în conștiința oamenilor, începe să prindă contur, în ciuda faptului că nu respectă întru totul ordinea cronologică a apariției și ordinea tematică.
            Astfel, după ce am propus o prezentare a libertății și libertinajului în concepția oamenilor ce au trăit în îndepărtatele timpuri ale Evului mediu, am prezentat într-o înlănțuire firească înspre prezentarea lor în epoca modernă și cea contemporană, pentru ca acum, lucrarea de față, să analizeze perspectiva biblică cu privire la cei doi termeni, rupând, dacă îmi este îngăduit termenul, șirul logico-cronologic al prezentării.
            Într-o lucrare viitoare, poate voi reuși să le antologizez și să intervin atât din punct de vedere informațional, cât și din punct de vedere bibliografic  în structura lor pentru că, între timp, literatura pe care am avut-o la bază  atunci când am scris aceste studii, a devenit doar o parte a celei pe care am cercetat-o astăzi cu privire la această temă.
            Existența unui schelet stabilit încă de atunci și a unor notițe bibliografice destul de precise, dar și lipsa timpului în care să restructurez ontologic un material deja existent în prealabil (obligațiile radiofonice, cele publicistice, dar și statutul de student), nu mi-au permis să ofer cititorului o perspectivă holistică asupra temei. O prezint însă astfel, cu gândul că ea oferă câteva deschideri cu privire la temă, dar și în speranța că voi reveni în viitor cu o versiune mai amplă, ce să subsumeze și informațiile provenite din cercetările ulterioare pe care le-am realizat cu privire la această temă.
            Până atunci, invit însă cititorul să lectureze cele prezentate aici, să extragă ingormațiile care i se par utile, să omită ceea ce consideră că reprezintă balast informațional, și să îmi semnaleze eventuale materiale bibliografice sau greșeli regăsite în paginile acestei tentative de analiză a unor doi termeni aproape omonimi, care definesc însă două noțiuni antinomice ce stau la baza moralei creștine.
            În încheiere, mulțumesc dlui. profesor Nicolae Tomoniu, directorul revistei și al editurii ,,Sămănătorul” de la Tismana, pentru ajutorul acordat în toată activitatea mea publicistică (dânsul m-a descoperit efectiv și m-a susținut pe parcursul a mai bine de doi ani de când colaborăm, oferindu-mi mereu sfaturi pertinente și sugestii de îmbunătățire) și pentru găzduirea între publicațiile semănătoriste a acestei a treia părți a seriei privitoare la libertate și libertinaj.

Marți,                                                                                            Autorul
4 decembrie 2013
De ziua Sfintei Marii Mucenție Varvara
și a Sfântului Ioan Damaschinul


Raportându-ne la perspectiva vetero-testamentară asupra libertății, putem spune fără riscul de a greși că putem vorbi de libertate încă de la referatul cosmogonic, creația însăși, prin perfecțiunea ei originară, nativă, fiind liberă.
Apoi, libertatea o regăsim și în referatul antropologic, căci:
,,Prin insuflarea lui Dumnezeu, sufletul înțelegător și liber[2] e pus pentru totdeauna în om, dar, odată cu el Dumnezeu  intră și în comuniune, prin suflarea sa, cu sufletul sădit în om”.[3]
            Libertatea se manifestă apoi în mod inițial prin comuniunea și comunicarea existentă între divinul creator și ,,antropos-ul” proaspăt adus la ființă, fără ca cel din urmă să fie constrâns la aceasta și, deci, să-i fie lezată libertatea ca dat ontologic. Prin aceasta, libertatea devine una dintre caracteristicile definitorii ale omului încă din zorii existenței sale telurice, fiind o calitate a sa ca ființă spirituală:
,,Odată cu sufletul inserat  în organismul său biologic, Dumnezeu îi dă omului conștiința că îi vorbește și că el trebuie să răspundă, dar fără a-l constrânge. Conștiința de sine ca act spiritual este în același timp libertate și acestea două îl definesc pe om ca ființă spirituală care-și poate cumpăni și alege liber destinul”.[4]
Ea se regăsește astfel în cadrul expresiei de la ,,Facerer 1, 27”, în calitate de componentă a ,,chipului lui Dumnezeu”, fiind una dintre punțile de legătură între El și om, și un element care denotă superioritatea antropologică asupra întregii creații și oferă posibilitatea îndumnezeirii (prezentă ca alternativă a conlucrării sale cu harul):
,,Ființele personale constituie piscul creațieii întrucât ele pot să devină dumnezeu prin liberă alegere și har. Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui care e un dar și în același timp o experiență personală. Libertatea e un atribut esențial al vocației de a stăpâni pământul și lumea toată”.[5]
Oamenii sunt destinatarii ei, după cum rezultă din prima binecuvântare pe care Dumnezeu le-o adresează:
,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"(Facere 1, 28).
Chiar și restricția pe care aparent divinul i-o impune lui Adam: ,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Facere 2, 16-17), nu are decât un caracter pedagogic și deci nu unul propriu-zis coercitiv, ea nelezând libertatea cu care omul este înzestrat prin creație.
Antropologia biblică ne arată de asemenea și faptul că libertatea nu este o noțiune de care omul dispune singur: ,,Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"(Facere 2, 18).  El dispune așadar de ea în cadrul comunității și aceasta implică responsabilitatea. Așa se face că descendența întregii omeniri din aceeași unică pereche de la origine[6] exprimă, între altele:
  ,,Egalitatea în demnitate a tuturor ca frați, ca fii ai aceluiași Părinte ceresc și ai aceluiași protopărinte pământesc…din care rezultă nemijlocit dreptul de viață în libertate și de a se bucura toți de rațională întrebuințare, fără egoiste discriminări, a bogățiilor pământului”.[7]
            Având în vedere aceste argumente privitoare la libertatea umană și la superioritatea coroanei creației, nu putem să remarcăm decât că ,,persoana umană este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu”.[8] Acesta va fi probabil și motivul operei soteriologice, căci, nu se putea ca Creatorul să-și lase capodopera de izbeliște, dar să nu anticipăm.
            Ulterior, are loc căderea căderea în păcat, care este și ea o urmare a manifestării libertății de stăpânire, respectiv a dorinței generate de ea, în cadrul ei fiind implicată  și putința căderii[9]. Originea potențială a păcatului se găsește, în concepția Arhiepiscopului Irineu al Alba-Iuliei, în capacitatea de autodeterminare a ființei umane, șarpele fiind un tolerat, care avea rolul să testeze această capacitate și manifestarea ei:
,,În capacitatea de autodeterminare a primei ființe umane exista deja potențialul pentru păcat…Prezența șarpelui, a demonului e un indiciu în acest sens că el era tolerat ca încercare, ca o ispită pentru om”.[10]
            Rezumând cele expuse până aici de aghiograful cărții ,,Facerea”, observăm complexitatea ființei umane și a capacităților ei, precum și  libertatea ei și corelația acesteia cu harul.[11] Astfel:
           ,,Omul, în conștiința și libertatea sa avea tendință spre cele bune. Dar el nu realizase o cunoștință progresată a binelui și a adevărului, nici o libertate asigurată  împotriva posibilității de a fi robit de anumite pasiuni. Prin urmare, în voința liberă a omului exista posibilitatea păcatului. Prin întrebuințarea voinței sale libere, omul putea să dezvolte desăvârșirea morală, transformând chipul lui Dumnezeu din el într-o asemănare reală cu Dumnezeu, cu ajutorul și prin asistența harului dumnezeiesc, prin care el ar nimici corupția sa naturală, rămânând  prin aceasta nestricăcios, reținând astfel nemurirea și devenind nemișcat spre păcat”.[12]

CITIŢI ÎNTREGUL VOLUM AICI:
http://docs.google.com/viewer?a=v&pid=sites&srcid=ZGVmYXVsdGRvbWFpbnxlZGl0dXJhb25saW5lfGd4OjljOGQ0NTllNTJjMDY2

[1] Este vorba despre: Iuliu-Marius Morariu, Câteva considerații privind concepția și practica medievală despre libertate și libertinaj, Editura Semănătorul, Tismana, 2012; Idem, Libertatea și libertinajul în epoca modernă și în cea contemporană, Editura Semănătorul, Tismana, 2013.
[2] Din cele spuse de P. S. Irineu, deducem că libertatea de care vorbește este una de natură superioară, percepută ca a sufletului. Putem astfel avansa ideea că există, date fiind cele trei calități ale sufletului (sentiment, voință și rațiune, cf. Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit.,  p. 17), 3 feluri de libertate, respectiv a voinței, a sentimentului și a rațiunii (n.n.).
[3] Irineu Pop-Bistrițeanul, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 46.
[4] Ibidem, p. 46.
[5] Ibidem,  p. 46.
[6] Numită de manualele de dogmatică ,,monogenism”. Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit.,  p. 150.
[7] Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Simbolul Credinței, o sinteză dogmatică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 46-47.
[8] Pr. prof. dr. John Breck, Persoana umană: de la chip la asemănare, traducere P.S. Irineu Bistrițeanul,  în vol. ,,Vinovați pentru păcatul strămoșesc?”, coord. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 73.
[9] Irineu Pop-Bistrițeanul, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, op. cit.,  p. 46.
[10] Ibidem,  pp. 46-47.
[11] ,,Libertatea e asociată cu harul, e opera harului și puterea dată omului de a se menține în hare, deasupre lumii, de a nu cădea sub lume și de a nu rămâne un elaborat al lumii, ci ca o persoană, liberă să se întindă spre Persoana absolută și infinită”. Ibidem,  p. 47.
[12] Ibidem,  p. 47. În acest sens spune și Sfântul Atanasie despre libertatea voinței: ,,Şi cunoscând libertatea ei, se vede pe sine putând să se folosească de mădularele trupului atît spre cele ce sînt, cât şi spre cele ce nu sunt. Iar cele ce sunt sunt cele bune, şi cele ce nu sunt sunt cele rele”. Sfântul Atanasie cel Mare,  Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea lui nouă în trup, IV, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, col. ,,Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987,  p. 34.