Capitolul VII - Sfârşitul CFF TISMANA
Din „Monografia orașului Tismana” /volumul
I- revizuit, cu indice de nume și cuprins/Nicolae N. Tomoniu. - Ed. rev.. -
Tismana : Semănătorul, 2016. Paginile 128-134Finalul tragic al locomotivelor cu aburi.
 |
| Ultimele două locomotive ale CFF Tismana care au luat calea Austriei |
În
distrugerea reţelei feroviare CFF a României au acţionat doi factori, unul
intern generat într-o primă fază de criza regimului Ceauşescu, regim izolat pe
plan internaţional şi un important factor extern care a acţionat din afară în
interesul grupurilor de capital străine, dornice să achiziţioneze la preţ de
nimic, materialul rulant al întreprinderilor forestiere de stat. După 1989, pe
plan intern urmează faza doua a crizei, prin trecerea unor mijloace de
producţie ale CFF Tismana în mâini private, metoda fiind înfiinţarea unor firme
particulare care să transfere capitalul întreprinderii, în buzunarele
patronilor acestor firme.
Şi din exterior se dorea transferarea exploatării masei lemnoase din mâna
statului în mâna unor persoane private. Pentru ca aceste firme aduse mai târziu
la faliment, să poată fi foarte uşor cumpărate de îndată ce legislaţia
românească va permite circulaţia liberă a capitalului.
Pe plan central, legislaţia românească permitea şi ea transferarea unor
importante fonduri băneşti de la stat către întreprinderile de stat - dar supte
de firme private - prin metoda „scutirii de datorii” de către însuşi statul
român. Întregul carusel a antrenat însă şi vânzarea mijloacelor de tracţiune,
coloana vertebrală a CFF. A fost lovitura mortală pentru că odată închise
subvenţiile de la stat, întreprinderea nu s-a putut redresa lipsindu-i tocmai
mijloacele de tracţiune.
Ar
fi bine de studiat mai cu atenţie fenomenul deoarece acelaşi lucru se va
întâmpla, cu şi mai mare amploare, odată cu intrarea României în Uniunea
Europeană, când „alinierea” legislaţiei româneşti la legislaţia
europeană va fi un fapt împlinit!
După trecerea capitalului de stat în mâini private, prin înfiinţarea de
firme particulare, pasul următor ar fi cumpărarea acestor firme de către firme
străine. Rămâne de văzut dacă românii se vor deştepta în ultimul ceas şi vor
proteja capitalul autohton. Pentru că numai de protecţie n-a fost vorba până
acum!
Înainte de a vedea însă cauzele externe care au contribuit la distrugerea
CFF Tismana, să vedem mai întâi principalele cauze interne.
Ele ar fi:
- Apariţia
mijloacelor auto de transport greu;
- Dificultatea
întreţinerii caii ferate în lungime de peste 260 km;
- Discrepanţa
dintre reformele sistemului de învăţământ şi nevoile industriei forestiere;
- Migrarea
forţei de muncă;
- Criza
sistemului comunist amplificată de factorii externi;
- Apariţia primei
faze a economiei de piaţă: o economie anarhică cu concurenţă sălbatică.
Primele două
puncte au fost atinse în capitolele precedente. Am mai putea adăuga că apariţia
tractoarelor echipate pentru exploatarea masei lemnoase şi mai ales a
TAF-urilor, a stopat definitiv extinderea căii ferate în bazinele de exploatare
din munţi. Treptat, tronsoanele de cale ferată au fost înlocuite cu drumuri
forestiere.
S-a greşit şi prin faptul că, încă de la început,
întreţinerea permanentă căii ferate (pentru a fi perfect funcţională şi la
parametri clari de siguranţă) nu a fost o prioritate absolută a întreprinderii.
În vremurile deraierilor, a costat mult mai mult repararea căii ferate decât
s-ar fi cheltuit pentru împiedicarea degradării ei. Veşnica poveste a
concentrării atenţiei pe vindecarea bolii şi nu pe prevenirea ei, poveste de
care nu ţine nimeni seama nici azi!
Discrepanţa dintre reformele sistemului
de învăţământ şi nevoile industriei forestiere
Politica şcolarizării forţei de muncă are consecinţe
grave dacă este luată în derizoriu. Nimic nu a fost mai grav în
această direcţie decât, măsura luată prin anul 1958, după care absolvenţii
scolii elementare de 7 clase nu mai puteau fi calificaţi prin ucenicie la locul
de muncă (reamintim că ucenicia dura patru ani şi pe baza unor prevederi clare
ale contractului de ucenicie), ci prin şcoli profesionale iar şcoala elementară
de 7 clase devenea şcoală generală de 8 clase.
Şcolile profesionale erau puţine, se dezvolta mai mult
reţeaua liceelor deoarece Ceauşescu dorea trecerea la învăţământul obligatoriu
de 10 ani, apoi la învăţământ liceal obligatoriu.
Rândurile muncitorilor calificaţi la locul de muncă se
reduce la zero. Forţa de muncă nu va mai putea fi regenerată din mers ci va
stagna timp de aproape un deceniu.
Ca un exemplu, autorul acestor rânduri a lucrat ca
ucenic la strungărie în atelierele CFF Tismana, un an de zile, maistru fiind
Cornel Vulpe. În final, ne putând fi angajat, m-am înscris la cursurile de zi
ale nou înfiinţatul liceu din Baia de Aramă. Nu am mai intrat în câmpul muncii
decât după 8 ani, dar ca profesor. Numărul muncitorilor se reducea mereu.
Propaganda comunistă urmărea himera creării omului multilateral dezvoltat.
Mai mult, regimul comunist urmărea cu toată
consecvenţa ca treptat şi învăţământul liceal să devină obligatoriu. Crescând
însă nivelul studiilor, creşteau şi pretenţiile absolvenţilor. Ucenicia se
desfiinţase iar şcolile profesionale erau puţine. Un absolvent de liceu, cu
greu mai putea fi convins de a fi încadrat ca simplu muncitor la CFF.
Migrarea forţei de muncă
Criza forţei de muncă se amplifică pe măsură ce apare
fenomenul migraţiei. Deschiderea bazinului carbonifer Motru a absorbit o seamă
de buni meseriaşi de la CFF Tismana. Au plecat mecanicii Motrescu Vasile,
Vaculea Ion, Văcaru Filip, Găman Ion, Spiţă Ion şi Rusta Gheorghe, şeful de
tren Ciurlău Victor, Şalapa Constantin, ajutor de mecanic, Cocârlă Stelu manevrant,
precum şi o serie de frânari, tractorişti, drujbişti, muncitori simpli.
Transferarea organizării de şantier de la TCH Porţile
de Fier la Tismana a condus la al doilea val de migrare spre TCH Tismana. Cu
funcţii mai bine plătite, atelierele UMTF şi CFF aproape că au rămas goale de
mecanici, strungari, sudori şi alţi meseriaşi.
Criza sistemului comunist
Pe lângă toate acestea, criza sistemului comunist
amplificase grav productivitatea muncii. Pe lângă faptul că se lucra în
aceleaşi condiţii ca în urmă cu 20 de ani, degradarea căii ferate conducea
zilnic la deraieri şi în consecinţă erau mobilizaţi pe teren o serie de
meseriaşi care ar fi trebuit să lucreze în ateliere. Mai lipsea şi iniţiativa.
Atelierele ar fi putut să-şi diversifice producţia, să-şi creeze piaţă de
desfacere, să lucreze anumite piese şi subansamble pentru industria carboniferă
nou creată şi chiar pentru particulari.
Nimic din toate acestea nu s-a întâmplat, industria
monotip a regimului a sucombat nu numai din prost management dar şi
din faptul că a fost astfel creată. În vremurile lui Ceauşescu, era de
neimaginat ca CFF să-şi schimbe profilul şi să devină o fabrică de piese şi
subansamble. Ea avea un „plan de masă lemnoasă” de dat la stat şi care trebuia
nu numai îndeplinit dar chiar şi depăşit. Aceasta presupunea şi raportări dacă
nu zilnice cel puţin săptămânale, astfel încât conducerea „să fie trasă la
răspundere” pentru neîndeplinirea planului.
Spre sfârşitul comunismului, nimeni nu mai credea în
himera lui. Atât posturile de radio străine care emiteau în limba română cât şi
radiourile se înmulţiseră. Conferinţa de la Helsinki din 1975, interzicea
bruierea posturilor de radio iar pretenţiile ţărilor de modificare a
frontierelor nu mai erau acceptate. Se dădea popoarelor libertatea de informare
iar ţările din est, aflau atunci că a munci pentru ideile comuniste sună frumos
dar ineficient din punct de vedere al dezvoltării economice. După 50 de ani de
„luptă” pentru a construi socialismul, apoi comunismul, România şi celelalte
ţări satelite Moscovei ajunseseră, din punct de vedere economic, ultimele ţări
din Europa, cu o productivitate a muncii extrem de scăzută.
Motivaţia
muncii nu mai exista, produsele fabricilor erau de proastă calitate, pâinea,
zahărul şi uleiul se dădeau pe cartelă. Deşi locurile de muncă erau asigurate
după şcolarizare, vorba populară „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne
plătesc” exprima cel mai bine starea de fapt din toate întreprinderile. Nici
CFF Tismana nu făcea excepţie. Aici erau încadraţi o groază de salariaţi care
„ardeau gazul de pomană” în întreprindere. Nu conta eficienţa muncii ci doar
faptul că toată lumea trebuia să muncească, „de la fiecare după posibilităţi,
fiecăruia după nevoi!”. Sfârşitul unei astfel de societăţi nu putea fi departe.
Apariţia primei faze a economiei de
piaţă: o economie anarhică cu concurenţă sălbatică
Politica FPP, (Fondul Proprietăţii Private) politică
creată de guvernul Petre Roman, de mâna sa dreaptă Adrian Severin şi o gaşcă de
„specialişti”, ajunşi în fruntea economiei româneşti nu pe criterii de
competenţă ci pe criterii „revoluţionare”, a pus întreaga economie românească
pe butuci. Sub lozinca „Marii privatizări” şi himera „cuponiadei”, care făcea
din orice amărât un mare „acţionar de fabrică”, a avut loc cel mai mare jaf din
istoria ţării. În câţiva ani, vânzarea activelor
întreprinderilor, a creat primul val de „patroni” de tinichea, oameni fără
experienţă dar pe mâna cărora a încăput o mare parte din avuţia ţării.
Firme apărute din neant, dau o lovitură de moarte şi
CFF Tismana. Şi s-au mai adăugat multe alte „minuni
postdecembriste” prin care pentru îmbogăţirea unora,
s-a pus capac distrugerii complete a CFF Tismana.
Una din metodele noilor ciocoi era metoda firmelor
„căpuşă”, modă generalizată în toată ţara. „Capii” vechilor întreprinderi de
stat, îşi creau propriile lor firme care făceau afaceri cu
întreprinderea la care lucreau şi foloseau în scopul firmei „căpuşă”, profitul
şi utilajele acesteia. În cel mai bun caz, s-au găsit totuşi şi „şefi cu
obraz”. Aceştia, nu şi-au făcut o firmă personală, dar şi-au făcut-o pentru
nevastă, soră sau cumnat…
Intr-o astfel de economie de piaţă, era greu să
supravieţuieşti ca întreprindere de stat! Banii pentru masa lemnoasă dusă de
CFF Tismana la CIL Târgu-Jiu nu erau viraţi imediat, pe când „particularii”
primeau banii prompt. Apoi, când banii erau în fine viraţi CFF, se
constatata că inflaţia devalorizase o mare parte din ei.
O altă concurenţă sălbatică urma: cu aceşti bani,
întreprinderea trebuia să se aprovizioneze cu combustibil la preţ oficial pe
când particularii se aprovizionau „la negru” prin diverse firme „căpuşă”, sau
direct, evaziunea fiscală fiind regula şi nu excepţia în noua economie de
piaţă, ce luase în România forme greu de imaginat pentru ţările Uniunii
Europene. Au trebuit să treacă aproape 15 ani până când acestea, să recunoască
economia noastră de piaţă sălbatică, ca economie de piaţă funcţională.
Şi totuşi în ultimul deceniu al secolului al XX-lea,
CFF Tismana rezista. Directorul Niţescu de la IFET Târgu Jiu, devenită SC Robur
SA prin 1994, dorea ca să păstreze funcţională o parte din CFF Tismana. Cu
puţin mai bun management, s-ar fi reuşit supravieţuirea întreprinderii. Dar
acolo unde economia nu a reuşit, au reuşit interesele politice. Directorul
Tiberiu Niţescu a fost înlăturat de la conducere. Apoi, tot o decizie politică,
prin falimentarea voită a SC Robur SA, s-a pus capăt şi CFF Tismana. Deoarece
făcea (încă!) concurenţă unor firme private cu acelaşi profil.
Factorii externi care au grăbit sfârşitul CFF Tismana
Avea
dreptate Ceauşescu la celebru-i proces, privitor la „agenturili” care acţionau
din interior „cât şi din exterior”! Cu puţin înainte de ne obştescul lui
sfârşit, „agenturili” austriece erau la Tismana „cu ştiinţa organelor de
partid” de la judeţ. „Organele” dăduseră ordin ca şeful Sectorului
CFF Tismana, d-l Savu Stanciu şi şeful IFET Târgu-Jiu, d-l Tiberiu Niţescu să
se pună la dispoziţia unei echipe de filmare din Austria pentru un documentar
legat de CFF Tismana.
Pe
de altă parte, organele Securităţii primiseră ordine ferme de „supraveghere
foarte atentă a nemţilor”, adică, să-i urmărească discret pe
întregul traseu şi să le dea raportul.
Se
pregătea debarcarea lui Ceauşescu de către „eşalonul doi” al activiştilor de
partid iar aceştia îşi pregăteau, prin acţiunile securităţii, un alibi în caz
că nu s-ar fi reuşit „decapitarea”.
„Ne-au
urmărit pas cu pas dintr-o Dacie, povesteşte d-l Savu Stanciu, iar noi ne-am
dat seama că era maşina securităţii pentru că şi-a schimbat numerele, cu numere
din alte judeţe, de vreo trei-patru ori. Nu eram chiar aşa de proşti cum ne
credeau ei şi cu toate acestea n-am fost atenţi. Un neamţ, mi-a dat
bricheta lui să-mi aprind o ţigară, chibriturile nu se-aprindeau că bătea
vântul, iar când i-am dat-o înapoi neamţul mi-a spus s-o păstrez ca un mic
cadou.
Am
fost anchetaţi eu şi d-l director Tiberiu Niţescu vreo trei zile. Ne filmaseră
şi voiau să ne scoată pe noi ţapi ispăşitori. Adică, noi am fi fost mânjiţi cu
ceva ca să le permitem filmarea nemţilor şi nu ei ar fi dat ordinul. Mă tot
întrebau dacă mi-au dat ceva, ziceam mereu ca nu, nu dădeam importanţă
brichetei, era un nimic. Pentru ei era important insă ca să mă înregistreze
când zic da, ca probă ca am recunoscut. Ia gândeşte bine, ziceau securiştii,
noi ştim bine că ţi-a dat ceva! „Da d-le, mi-au dat o brichetă!”. „Şi unde-i?”.
„O am în buzunar”. Probabil că le-a prins bine ancheta că puteau prelucra
înregistrarea conversaţiei cum doreau ei! Şefii puteau sta liniştiţi, alibiul
era gata.”
Filmul
documentar făcut la CFF Tismana, făcea parte dintr-o strategie vastă a mediilor
occidentale - în colaborare cu eşalonul doi al lui Ceauşescu - de discreditare
a regimului lui Ceauşescu în special şi a comunismului în general, pentru
căderea lui în întregime din Europa. Se filmau întreprinderile vechi,
orfelinatele ţării, vagabonzii oraşelor, ţiganii de la periferii. „Mascarada”
cum o numea Ceauşescu, începea! Posturile de radio străine, îndeosebi „Europa
Liberă”, erau pe cai mari. Tot poporul era cu urechea la ei!
Acum Ceauşescu nu mai este. Securiştii lui sunt
prosperi oameni de afaceri sau faliţi care trăiesc din vânzarea a ceea ce au
furat după 1989. Furtul este acum pe faţă, secretele nu mai sunt secrete,
vesticii sunt prietenii noştri, aşa că ni s-a făcut cadou de la Viena o copie,
destul de prost înregistrată, după filmul acela. Nici măcar nu avem identitatea
donatorului, n-am priceput nimic din nemţeasca lui. Pur şi simplu persoana
vizita Tismana şi s-a gândit că ar fi bine să ne-o lase!
Ce mesaj dorea să transmită acest film făcut la CFF
Tismana?
Primele secvenţe ale filmului încep la … Viena. Străzi
curate, lume îmbrăcată bine, spaţii verzi, magazine luxoase. Apoi Tismana:
câmpuri arse de soare cu oi, cai şi capre. Tărănci cu haine zdrenţuite. Şi
trenul care gâfâie trecând printre case pe roşu, acoperite cu şindrilă.
Mecanici şi frânari mânjiţi de cărbuni cu hainele murdare. Care fac un „mic
ciubuc” la Celei vânzând unuia câteva bocuri de lemne. Oameni necăjiţi!
Apoi, acest scenariu bine ticluit, cuprinde o
deraiere. Normal, nu? Oameni cu lopeţi, târnăcoape, bârne şi un amărât de cric
vor să pună pe şine un vagon deraiat. Totul filmat pe îndelete ca să se observe
de cât timp şi de câţi muncitori e nevoie în România pentru a face treaba de
cinci minute a unei macarale, bineînţeles occidentală.
Dacă priviţi filmul acum, se vede de la o
poştă „provocarea ordinară”, vorba Elenei Ceauşescu.
Dar mai trebuie făcută o precizare. Bineînţeles că
astfel de strategii ca cea de la Tismana au avut şi ele rolul lor în căderea
regimului comunist. Însă e azi îndeobşte cunoscut că, dacă poporul român însuşi
n-ar fi dorit debarcarea lui Ceauşescu, strategiile s-ar fi făcut degeaba. În
plus, poporul român n-a vrut să-l răstoarne numai pe Ceauşescu ci să răstoarne
intreg regimul lui. Adică, chiar nomenclatura comunistă din eşalonul
doi, lucru care din păcate nu a reuşit.
Spre deosebire de alte ţări „revoluţia română” a fost
deturnată.
Nomenclatura comunistă rămasă fără stăpân, deveni ea
peste noapte stăpâna fabricilor discreditate. Industria românească taxată de
guvernul Petre Roman „un morman de fiare vechi” fu vândută spre binele şi
prosperitatea noilor ciocoi postrevoluţionari.
La CFF Tismana, după încărcarea în vapoarele de la
Constanţa a peste 260 vagoane de cale ferată, a peste 15 locomotive şi a peste
150 km de cale ferată nu mai rămăsese mare lucru. Şi totuşi la ordinul noilor
ciocoi ai FPP, trailerele austriece, germane sau cehoslovace au încărcat
ultimele rămăşiţe din coloana vertebrală a vechii întreprinderi forestiere CFF
Tismana, S.C. Robur S.A. noul patron al sectorului CFF Tismana, murind odată cu
ea.
Epilog la sfârşitul CFF Tismana
După falimentul S.C. Robur S.A. cea mai rămas din gara
Tismana a fost cumpărat de S.C. Mihaex Troacă SRL. Aceasta începe reabilitarea
atelierului şi a câtorva clădiri anexe. Mediul de afaceri nu este însă propice
capitalului autohton, acesta nu este încurajat de statul român nici azi. La 16
ani de la revoluţie, Banca Naţională are în stoc peste 10 miliarde lei care zac
acolo fără a susţine nici măcar cu un singur leu industria autohtonă.
Falimentară şi ea S.C. Mihaex Troacă SRL, va vinde
gara Tismana firmei SC Succes Nic Com SRL.
Noiembrie 2005. La atâta nebunie mai lipsea
una: vechii proprietari ai terenurilor pe care s-a construit CFF
Tismana, işi revendică pământurile conform noilor legi. Intreprinderile Cloşani
S.A.R. aveau însă capital privat. Până la naţionalizare, nimeni nu putea lua un
teren privat in mod abuziv şi deci între Intreprinderile Cloşani S.A.R. şi
deţinătorii de terenuri din anii 1938-1948 s-au întocmit actele cerute de lege.
Nimeni însă nu mai are interesul să le bage în seamă cu toate că acestea
există.
În ultimii ani între stat şi particulari au fost
nenumărate procese. Toate câştigate de particulari.
Destrămarea şi dezastrul ţării continuă sub bagheta
vechii justiţii!
Pe o hartă a industriei forestiere din Carpaţi încă
mai figurează CFF Apa-Neagră – Tismana – Boroşteni – Târgu-Jiu.
Va lăsa oare istoria nepedepsit şirul de dezastre din
ţară şi de pe linia CFF Apa-Neagră – Tismana – Boroşteni – Târgu-Jiu?
Vedeți și „Mic istoric” - scris de d-l Stanciu Savu - pensionar
Fost şef sector CFF Tismana - 1974-1990
http://tomoniu.sapte.ro/tismanagorj/cff/jos.htm
---------------------------------------------
