Faceți căutări pe acest blog

duminică, 29 martie 2015

Florian Văideianu a mai scris o carte!



                „Durerea aurului” - O nouă antologie de schiţe şi nuvele, aprecieri şi critică literară, publicată de tismăneanul Florian Văideianu la Editura Semănătorul Tismana


Florian Văideianu recidivează: a mai scris încă o carte!

Florian Văideianu e un meticulos cronic. Ca un farmacist ce-şi pune medicamentele într-un anumit sertar, dintr-un raft bine rânduit, el a vrut să aibă în recenta carte atât noile lui schiţe şi nuvele dar şi recenziile criticilor pentru cărţile sale apărute deja. Şi mai vrea ceva: pur şi simplu părerile sincere ale prietenilor despre stilul în care-şi concepe scrierile. Acestea, sunt grupate într-un capitol numit inspirat „Rezonanţe”, autorul dovedindu-se astfel, nu numai un om de simţ practic dar şi un bun sociolog care testează „piaţa” prin acest  grupaj din carte!
Se presupune că nu toţi prietenii vor „rezona” la fel, unii n-au mai „rezonat” decât ocazional sau deloc şi nici nu se pricep să meşteşugească ceva cuvinte mai simandicoase în „datul lor cu părerea”. Şi totuşi părerea lor contează mai mult decât recenziile „clasice”.
Pentru că dac-ar fi ca autorul să caute nişte folosinţe, cu bătaie îndelungată pentru opera sa viitoare în şabloanele uzitate astăzi de critica literară, fiţi siguri că nu va găsi nimic. Critica literară de astăzi nu diferă prea mult în concepţia ei de bază, faţă de vechile şedinţe din vremea comunismului. Astfel, introducerea începea cu „părţile bune ale tovarăşului scriitor”. Sau, după caz, ale tovarăşului muncitor, cooperator, activist, ţăran cu gospodărie individuală, dascăl, popă, „etcaetera”. Într-un cuvânt, se începea discuţia despre activitatea vreunui tovarăş cu osanalele. Se continua cu descrierea faptelor şi exemplele. În cazul cenaclurilor literare, se citau unul-două texte din noul volum, câteva strofe sau versuri răzleţe dintr-o antologie poetică, după care, se dădeau eventuale dedicaţii şi sugestii bunului meşteşugar al condeiului.
Punctul culminant abia la final îşi avea locul, fiind vorba despre critica „tovarăşului poet” sau prozator, adică partea cea mai îndrăgită a spectacolului. Totul se  termina scurt, cu niscaiva îndemnuri mobilizatoare „pentru a se îndrepta, tovarăşul!”.  
În altă ordine de idei, pentru a scrie recenzii, musai ca ele să fie încropite după modelul vreunui „consacrat”. Pe lângă faptul de a extrage de acolo tot ce e la modă. Adică plagiatul de cuvinte rare sau neologisme stâlcite din engleză.
Ziarele împuţite care cântă după cum pârţâie patronul nu-şi bat joc de plagiate. Ne vor spune că habar n-avem noi că plagiatul face parte din practicile speciei umane din cele mai vechi timpuri. Faza protoeuropidă din evoluția lui Homo sapiens a fost rezultatul unei practici precise, şi anume, furtul de vocabular şi tehnologie. Aceasta a condus la proliferarea unei rase majoritare în Europa iar mărturia faptului că existau asemenea specimene stau cele trei schelete fosile descoperite în peştera franceză Cro-Magnon.
Nici nu te-ai fi gândit că prin furt, a proliferat cu adevărat rasa de cromagnon! Dar proba, se vede azi cu ochiul liber: ori te uiţi în jur cum te fură, prin facturi umflate, firmele ce-ţi oferă servicii proaste de electricitate, apă, canal, telefonie şi cablu TV, ori deschizi televizorul ca să vezi priponitul zilei la poarta DNA, înconjurat de croncanii televiziunilor. Întrebarea care şi-o pune un om normal ce sesizează abulia lumii actuale, ar fi: nu cumva proliferarea acestei specii de cromagnoni paraziţi afectează creatorul natural de inteligenţă?
Bineînţeles că da! Fondurile alocate de cromagnonii de la Ministerul Culturii au fost mereu alocate altor cromagnoni din presă. Iar cei care au sărit calul şi sunt priponiţi ca Gigi Becali, onor guvernul a inventat subvenţionarea cărţii scrise de puşcăriaşi, reducerea pedepsei făcându-se după cantitate, pentru că de calitate nici nu poate fi vorba!
Aşa se face că scriitorii talentaţi şi patrioţi ai neamului românesc îşi scot cărţile în regie proprie, adică din propriul buzunar de Homo neanderthalensis. Pe când descendenţii din peştera Cro-Magnon îi vezi pe Internet subvenţionaţi, cu evenimentul lansării şi cu anunţurile sindrofiilor, subvenţionate şi vizibile şi ele, aşa cum se vedeau în urmă cu ceva vreme numele proştilor pe toate gardurile.
Cartea lui Florian Văideianu este o replică a acestor cutume româneşti postdecembriste, cutume cărora le-ar trebui un patent de prostie, pentru că nu mai găseşti în toată lumea hoţi convertiţi în scriitori prin puşcării.
Volumul scos recent din tipografie nu este, însă, nici o replică á la Conu Iancu Caragiale, nici vreun foileton marca Ţeposu. Este pur şi simplu o carte aşa cum se face în lumea bună a mapamondului. Adică cu vocabular autohton, pe teme inspirate din viaţa omului inteligent, normal, civilizat şi cu un ţel nobil în viaţă. Şi o scriere fără plagiat.
Cum am spus, scoţând cartea şi lansând-o pe banii proprii, Florian Vădeianu nu este un „clasic în viaţă” care înjură România sau face pipi pe ea fiind plătit cu bani politici pentru asta. El publică volumele sale sub patent original ca un vechi neanderthalian*) ce scrijelea peşterile  din Europa, Africa sau Asia în urmă cu câteva milioane de ani.
O carte scrisă într-un stil absolut original, aşa cum ne-a obişnuit de fapt Florian Văideianu cu cărţile sale.

Nicolae N. Tomoniu
Director Editura „Semănătorul Tismana”

-----------
*) Neanderthal este o vale în Germania pe un afluent al Rinului iar homo neanderthalensis este un tip uman fosil descoperit acolo, semnalat şi în valea  Nilului, resturile lui fosile fiind găsite şi în alte părţi ale lumii. El a fost contemporan cu Homo sapiens sapiens din Orientul Apropiat, Homo sapiens din Africa de Sud şi China.

În România au fost descoperite resturi fosile în peştera de la Ohaba-Ponor, un sat în partea de sud a judeţului Hunedoara, unde s-au descoperit vestigii ale culturii musteriene aparținând omului de Neanderthal. În zona Tismana, cultura musteriană este prezentă în Peştera Gura Plaiului, Peştera din Bile şi Peştera Cioarei, spre Boroşteni

-----------
Antologia „Durerea aurului”, tipărită la Editura „Semănătorul Tismana”,
fi lansată la Muzeul Judeţean de Istorie „Alexandru Ştefulescu”,
sâmbătă, 25.04.2015. orele 11.


sâmbătă, 14 martie 2015

Florian Văideianu - FENOMENUL SUPERFICIALITĂŢII SOCIETĂŢII


Eseistul Florian Văideianu la o manifestare literară




FENOMENUL SUPERFICIALITĂŢII
SOCIETĂŢII


Sursa disfuncţionalităţii societăţii poate fi în mentalul colectiv, atins de o democraţie otrăvită. După 1989 apare credinţa că odată câştigată, democraţia va fi triumfătoare. Nimic mai fals, cetăţeanul nu se simte mai protejat. Spiritul comunitar se cristalizează în timp, democraţia ne-a luat prin surprindere. Elitele au făcut compromisuri nepermise – în mândria lor de a fi aplaudaţi – nu s-au implicat intelectual în societate; au permis şi încurajat corporaţiile ca să nu fie interesate decât de consumismul generator de sărăcie. Toate suferinţele omului încep antropologic; lumea e aşa de rea, că ne mirăm cum de se mai face ziua. Epoca risipei (pentru unii) s-a declanşat în scopul întreţinerii circulaţiei banului; profitul nu aşteaptă timpul. Bogaţii nu se intersectează cu natura umană, deşi afirmă că valoarea lor stă în capitalul uman. Criza de omenie este cruntă. În obezitatea lor, marile concerne au devenit o plagă a societăţii în care o economie creştină este doar o iluzie, o idee teologică.
Educaţiei i-a fost tăiată subvenţia financiară, banii alocaţi acestui fenomen au fost nesemnificativi, din simplul motiv că nu ar produce profit imediat. Din nou, nimic mai fals, doar şcoala, educaţia este drumul spre ridicarea din anonimat a unei societăţi – un mare generator de profit pe termen lung – care ar aduce schimbări fundamentale. Efectele negative vor duce la folosirea populaţiei pentru munci necalificate; cu toate masterele obţinute, vom deveni o masă amorfă, foarte uşor de manipulat. Neîncrederea în forţele reale ale unei societăţi vii, generează anxietatea în puterile proprii, obligându-ne să ne ancorăm în tot ce vine „din afară”, lăudându-i pe alţii.
Relaţia dintre presă şi stat devine tot mai instabilă, în concurenţa lor de a produce profit (tiraj sau rating). De aici propagarea excesivă pe sticlă a sexului, sportului şi senzaţionalului, vocaţii care nu construiesc şi nu îmbunătăţesc societatea.
Criza presei este sistemică. Apariţia internetului iluzionează omenirea că informaţia este gratuită, punând la dispoziţie „o bibliotecă uriaşă”, dar nerelevantă. Ştirea de interes, care ţine populaţia în atenţie este nu „când un câine muşcă un om, ci când omul muşcă un câine”. Inventarea ştirilor a devenit deziderat de presă. Informaţia nu are nimic în comun cu cultura. Cititorii de tabloide sunt într-un procent de creştere în toată lumea.
Fenomenul superficialităţii societăţii este prezent şi în sănătate. Un succes uriaş – în detrimentul medicinii ştiinţifice, bazată pe studii elaborate – îl au vrăjitoarele. Majoritatea societăţii, în goana după „informaţie”, nu se mai opreşte în logică, în profunzimea lucrurilor; se dă credibilitate superficialităţii. Toată civilizaţia noastră se transformă. Lumea nevăzută a „onlinului” acaparează totul. „Mirosul” hârtiei  tipărite devine anacronic pentru generaţiile viitoare. Oamenii valoroşi nu se mai promovează, lumea a deviat de la normalitate. Agresivitatea anormalului a invadat tineretul, care visează să devină sau manelişti, sau soţii de fotbalişti. Falsitatea succesului tronează pe toate canalele televiziunilor; minciuna a înlocuit adevărul, realitatea şi iluzia au aceeaşi conotaţie. Datoria de a spune adevărul a dispărut.
Singura noastră şansă este speranţa!


Gheorghe A. STROIA - Recenzie "TĂRÂMUL DURERII", de Lucia Silvia Podeanu



O viaţă închinată poeziei sau nevoia de viaţă din lirica Luciei Silvia Podeanu

 Moto:
Ar trebui să ne mândrim cu durerea -
orice durere ne aminteşte de rangul
nostru înalt... Novalis

Deşi e un subiect "dureros" în speţă, abordarea durerii, ca parte a fiinţei noastre, a destinului nostru, este, pe cât de spectaculoasă, pe atât de necesară. încă din zorii fiinţei noastre, ne năştem în această lume, fie cu durerea adânc înrădăcinată în noi înşine, fie ca parte integrantă a durerii fiinţelor dragi nouă. a îngerului alb care ne însoţeşte prin viaţă şi ne binecuvântează de dincolo de ea - mama. Pe parcursul lin sau tumultuos al vieţii, acumulăm dureri de moment sau de îndelungată convieţuire, unele dintre ele vindecabile, altele, din nefericire, nu.
Fie că este vorba de aducerea pe lume a unui prunc, de o problemă legată de sănătate ori de stările noastre sufleteşti, durerea ne însoţeşte mereu, fiindu-ne aproape, tot mai aproape, ca o slugă credincioasă, ca un valet pregătit să toarne în cupa dimineţilor amăreala unei pilule sau să stingă în amurg lampa soarelui, aducând noaptea plină de nelinişti. Acestei dureri constante, cu fiece clipă mai vie, trebuie să-i facem faţă cu stoicism, nu să luptăm împotriva ei, ci să o acceptăm, să ne-o însuşim tară drept de echivoc.
Către amurguri, "vizionarea" filmului vieţii poate deveni o experienţă dureroasă, transformând vechi dureri  în clipe mai vii ca niciodată, mai atroce, pregătite să rupă din suflet bucată după bucată, aducând veste despre iminenţa neantizării În această nedefinită şi perpetuă durere, unii oameni îşi regăsesc puterea de a crea, de a scoate la iveală comori nepreţuite, de a face inventaruri în care cuvântul de ordine să fie: dorul de lumină. Un astfel de creator, supus de-a lungul vieţii multiplelor variante de coexistenţă cu durerea, este poeta novăceană Lucia Silvia Podeanu, un creator de frumos, preocupată, nu atât de durerile sale fizice sau spirituale, cât de cele ale aproapelui: durerea socială - cauzată de nedreptate şi inechitate, durerea vremurilor - cauzată de degradarea accentuată a moralei şi adevărului, durerea părinţilor - cauzată de absenţa copiilor sau plecarea lor în îndepărtate lumi pentru rostuire, durerea fiinţei umane - datorată pierderii fiinţei iubite, de năruire a lumii proprii.
In opera lirică a Luciei Silvia Podeanu, filonul durerii este adânc, puternic înrădăcinat în fiecare clipă a zilei. Durerile poetei (cuvânt pronunţat durere/dureri/ durerii pe parcursul lucrării de peste 61 de ori) sunt generate de nemulţumirile acesteia legate de diferitele aspecte ale cotidianului asfixiant, un cotidian al ascensiunii fortuite a nonvalorii, al neglijenţei celor îndreptăţiţi, al oropsiţilor sorţii, indiferent dacă aceştia sunt tineri plecaţi spre zări deşarte, copii orfani ori bătrâni aflaţi la limita sărăciei şi mizeriei umane sau chiar al pariilor societăţii.
Versurile cărţii poartă în ele un dor nestăvilit de (re)unire cu persoana iubită, dispărută demult în neant, către acolo unde stelele se întâlnesc doar printre veşnicii.
Dorul acesta devine obsedant, insistent, arzător, născut din durere, durerea despărţirii poate prea devreme. purtată ca povară de-a lungul vieţii. In acest palimpsest liric, uşor romanţat, durerea redevine vie, puternică, apucând cu tentaculele mrejele sufletului muritorului, precum în Să rescriu uitate poveşti. Doar noi. Lacrimi sau în Sunt o sută de motive: Aş putea să scriu istorii/ Ce-am văzut in ochii tăi/ Legănarea verde-a mării/ Şi misterele din ei,/ Dar cel mai mult iubesc/ Lumina sufletului tău curat/ Izvorâtă in seninul din privire/ Ce îmi este atât de drag.
Nemulţumirea datorată decăderii simţirii lirice contemporane, a mesajului fundamental al poeziei,
pervertirea acesteia cu aşa-zisele accente moderniste, "stropite" cu nămol şi "coborâte" la nivelul instinctelor primare, completează tabloul durerii. Poezia trebuie/ ar trebui să rămână pură şi frumoasă, stare care să inspire, să motiveze la viaţă: Vă rog!/ Lăsaţi Poezia/ să viseze-n gânduri roz,/ în trandafiriu în zori/ şi in roşu înmiresmat/ în amurgul/ primăverii parfumat (Vă rog!).
Renunţarea la poezie înseamnă, pentru autoare, renunţarea Ia sine. la propria fiinţă, pierderea irevocabilă a contactului cu realitatea, apariţia fulgerătoare a regretului de a nu mai şti cine este, de fapt. Arcuşul pătimaş al durerii se răsfrânge precum un cânt de păcat şi iubire, zâmbet născut din plâns, precum în aforismul care mărturiseşte: eu nu plâng de durere, ci doar râd de ea...
Cotele atinse par de neimaginat, muritorul ajunge până aproape de Dumnezeu, ale cărui daruri binecuvântate trebuie să fie: răbdarea, puterea şi demnitatea - Dă-mi. Doamne, puterea/ Să nu blestem. Dă-mi, Doamne./ puterea să-mi port cu/ demnitate durerea (Pătimaş : cântec de dragoste).
Cauzele durerii sunt, pe cât de simple, pe atât de logice: pervertirea simţurilor, decadenţa vremurilor, fala nejustificată (Poveste englezească), răul originar (Zeul tăcut), falsa prietenie (Prietenii), suferinţa umană (Balul albastru) şi, nu în ultimul rând, îndepărtarea de Dumnezeu: Domnul Sfânt, aşa ne-arată/ Că de el ne-am depărtat,/ Că de toate cele sfinte/ Şi curate am uitat (Ne-am depărtat). Aşa după cum şi-a obişnuit cititorii, Lucia Silvia Podeanu, într-un joc mimetic de-a vina şi vinovatul, de-a pedeapsa şi condamnatul, reformulează dileme ancestrale, încercând să ofere răspunsuri, într-o acerbă luptă cu şinele. Ideile se înlănţuie în Glumă, hotărând dacă E bine ca Pentru tine să rămână. O Noapte de octombrie sau Încă o iarnă va stabili dacă Singura lege admisă este cea a durerii. Înşirate pe o scară, florile prevestesc neantul. Te întrebi dacă, obosit De lunga aşteptare. Cât de curând. Instinctul salvării de durere construieşte, din lespezi de marmură, trepte spre dincolo. în acest furibund tablou clinic, Curg în râuri... romanţe, se înalţă Odă limbii române, se zămislesc tâlcuri adânci, amintind de Un ochi râde, un ochi plânge. încercând adesea firescul regret că Timpuriu se-aştern brume. Eres(ul) purtător de Vise fără Răspuns, desprins dintr-o Povestea Vulturilor zideşte Tărâmul durerii, din care cu greu răzbate dorul şi tânguirea dintr-o Scrisoare.
In cartea Luciei Silvia Podeanu durerea este mai mult decât laitmotiv. Devine raţiune, esenţă, un modus vivendi. Dar, nici despărţirea de lume, nici plecarea spre stele, nici întrebările rămase Ură răspuns, nu astâmpără dorul nestins de viaţă, nevoia de un nou răsărit şi nu pot curma speranţa, ce trebuie să rămână vie, chiar clacă, în nesăbuinţa ei, Pandora a mutilat-o pentru totdeauna.
Tărâmul Durerii este o respiraţie romantică, încă un vis împlinit, acela de a lăsa moştenire urmaşilor frânturi ale unui suflet împărtăşit, de fiecare dată. din frumuseţile raiului, din liniştea îngerilor, care-l motivează să creeze.
O lectură mai mult decât interesantă, plăcută, motivaţională, care să poarte muritorul cu gândul la adevăratele valori ale vieţii, ale sufletului, ale durerii.
Mesajul cărţii poate fi sintetizat simplu, nu există o definiţie general valabilă a durerii, nici un mod general de a o percepe, dar există suflete pe care durerea le înnobilează, apropiindu-le tot mai mult de Divinul curgător, aşa cum mărturiseşte autoarea printre rânduri, şi tot aşa cum subliniază marele romancier francez H. de Balzac: Toate durerile sunt individuale, efectele lor nu sunt supuse unei reguli ftxe: unii îşi astupă urechile, ca să nu mai audă nimic; şi există suflete mari şi deosebite care se aruncă în durere ca într-o genune...
Gheorghe A. STROIA
Adjud, Făurar 2015

LUCIA SILVIA PODEANU (Novaci - Gorj): TĂRÂMUL DURERII (versuri, A5 clapetat, 100 de pagini)  

Tărâmul durerii este un tărâm aparte… florile sunt de culoarea sângelui, iarba creşte în tăcere, cerurile vânăt-purpurii, norii sunt de plumb, visele sunt presupuncturile nevralgice ale minţii, sentimentele contradictorii generează furtuni, sculptând destine în stâlpi de nisip şi sare, precum în ţara lui Lot. Poate doar credinţa rămâne intactă, neatinsă, mai puternică şi mai vie ca niciodată, ca unic remediu al atâtor coşmaruri, al atâtor înfrângeri asumate.  

În această lume a plutirilor la graniţa transcenderii, mesajul principal al cărţii poate fi sintetizat în trei cuvinte simple: Durere, Speranţă, Credinţă. Durerea pentru dispariţia fiinţelor dragi şi, mai mult, pentru toate pierderile irecuperabile pe care neamul nostru le-a suferit de-a lungul existenţei sale milenare, dar care obligă la renaştere morală şi spirituală - prin care să redevenim ce-am fost: o naţiune liberă, care să aibă capacitatea de a-şi decide singură soarta, depăşindu-şi pentru totdeauna ideea de înfrângere. Speranţa – că există un capăt al durerii, uneori mai aproape, alteori mai îndepărtat, de la care viaţa se va putea măsura, simţi şi trăi altfel. Credinţa - că întotdeauna în lupta dintre Bine şi Rău, Binele învinge întotdeauna.  

Prin Tărâmul durerii, Lucia Silvia Podeanu şi-a atins scopul - un îndemn general de a trece peste orice durere şi de a readuce în fiecare clipă a efemerei existenţe umane: Lumina, Dragostea şi Adevărul. (Gheorghe A. STROIA)  

 


vineri, 13 martie 2015

Nicu Tomoniu - Viralii limbii române


Porcul "viral" de pe virtual
Viralii limbii române

MÓTTO. Substituirile şi chiar dispariţiile cutumelor patrimoniale legate de domeniul publicistic şi scriitoricesc  au loc azi prin:

- agresiunea trusturilor de presă asupra vocabularului limbii române, înlocuind cuvinte româneşti consacrate de secole, cu englezisme; (ştirile cu brekingniuzurile, noutăţile cu praitaimniuzurile, portarul cu goalkiperul, magazinul cu marketul, ş.a.)

- stâlcirea dicţiei clasice a redactorilor de ştiri şi a reporterilor prin adausuri de mârâieli între cuvinte, inserţia unor vocale în expunere aidoma şcolarului prins cu lecţia neînvăţată;
 - abandonarea discursului elaborat, respectuos şi academic în favoarea unor exprimări vulgare împrumutate de la interlopi şi borfaşi, limbaj care începe deja să facă parte, din cotidianul televiziunilor partizane politic, destinate linşajului mediatic”. Revista „Sămănătorul” - Anul V.  Nr. 1 - februarie 2015


În ultima vreme o nouă stâlcire a limbii române se produce în televiziuni şi jurnale prin folosirea cuvântului viral în loc de virtual. Prezentatoarele ce înlocuiesc ştirile cu brekingniuzurile nu contenesc să spună că un anumit film sau poză de pe reţeaua Internet a devenit „virală”. Merge şi aşa! În fiecare dimineaţă deschidem calculatorul şi intrăm în virtualul  ştirilor deşuchiate, pozelor cu prim plan fund sau ţâţe, filmelor făcute prost de nişte proşti care sunt cu atât mai mult admirate cu cât mai mare e prostia. Astea cică sunt „virale” adică se ia ca râia. Dacă un prost se suie pe un porc şi face o tură prin curte, prostia se transmite rapid ca un virus, musai toţi prietenii lui trebuind neapărat să vadă un dobitoc „viral” călare pe un dobitoc real.

Culmea prostiei din dimineaţa asta îi aparţine lui Adrian Boioglu de la „Adevărul” care titrează: „Borna kilometrică devenită virală care demonstrează că Dorel lucrează la Brăila” ( adev.ro/nl4k2k)

 Car’va să zică, vorba lui Conu Iancu, nu numai proştii şi porcii au devenit „virali” ci şi bornele kilometrice!

Să-i punem viralului Boioglu dicţionarele în faţă:

-  VIRÁL, -Ă, virali, -e, adj. (Biol.) Virotic. – Din fr. viral. ,Sursa: DEX '09 (2009)

 VIRÓTIC, -Ă, virotici, -ce, adj. Care se referă la virusuri; care se datorează unui virus. – Din viroză., Sursa: DEX '09 (2009)

 VIRÁL, -Ă adj. (Med.) Referitor la un virus, specific unui virus; virotic. [< fr. viral]., Sursa: DN (1986)

Adrian Boioglu şi însăşi „Adevărul” - regele minciunilor – sunt cei mai periculoşi viruşi ai limbii române. Feriţi-vă de ei!


  Iată şi un articol foarte bun mutilat de „uau!” în loc de „Vai!”, „blesteamă-mă,” în loc de „blestemă-mă” şi de „PR-ul nu funcţionează” pentru care trebuie să te interesezi la „freelanceri” adică liber profesionişti ca să vezi ce înseamnă!


De ce Occidentul nu se mai satură de sărăcia românilor

Vest-europenii nu se mai satură de sărăcia românilor. În fotografii. În ştiri de jurnal. În articole. În emisiuni de televiziune. A devenit cea mai importantă atracţie turistică a ţării — cupluri din Manchester, Heidelberg sau Rennes îşi planifică acum minivacanţe aici, sperând să-şi ia doza de sărăcie extremă. În curtea unei clădiri dărăpănate de patru niveluri sau în blocurile de la marginea oricărui oraş mare din România, îi loveşte în faţă — uau! — o panoramă a mizeriei: murdărie, câini, copii desculţi, căzi de tinichea, totul împodobit de funii cu rufe puse la uscat.
Îşi scot aparatele foto şi telefoanele şi caută contrastele şi extremele! (Aşa cum au învăţat în singurul curs de fotografie pe care l-au făcut vreodată!) — Clic! — un copil care rânjeşte într-o curte murdară — Clic! — un porc într-o cadă — Fantastic! Clic! — beţivul satului care zace lângă un indicator pe care scrie ceva ce ei nu înţeleg — dar probabil ceva amuzant! — Clic!
Dar au nevoie şi de anecdote, trebuie să le spună prietenilor de acasă ce li s-a întâmplat alături de aceşti români săraci şi mizeri. Fotografiile nu mai sunt de ajuns. Oamenii au nevoie de poveşti. Aşa că, ajutaţi de un însoţitor român multilingv, hărţuiesc o femeie de etnie romă îmbrăcată în haine înflorate. Eşti vrăjitoare! Blesteamă-mă, ţiganco, hai, blesteamă-mă, ia aici o sută de dolari, hai, nu vrei să mă blestemi? Am nevoie să le povestesc tovarăşilor mei când mă întorc acasă.
România e o ţară săracă. Mai ales la ţară, dar şi în mari zone din oraşe. Sărăcia e prezentă în rândul tuturor etniilor. Este o întreprindere profitabilă pentru jurnaliştii şi realizatorii de film străini — şi pentru localnicii care le fac toată treaba.
Străinii vin cu o listă de cumpărături. Mai întâi au nevoie de 1. un sat dărăpănat, cu câini şi porci şi găini în curţi, sau 2. un mizer bloc comunist, preferabil cu semnele proaspete ale unui recent incendiu. Poate satul nici nu apare pe hartă! Bestial! Poate e blestemat! Chiar mai bine! Copii bolnavi — să fie primiţi! Dependenţi de droguri! Excelent! Orfani. Cum, nu sunt orfani? Copii abandonaţi, atunci, hai să le zicem orfani!
Se spune că la ţară, în România, sunt doar trei modalităţi prin care poţi să faci bani — să lucrezi pentru biserică, cu ţuică, sau cu echipe de filmare din Germania.
Dar de ce România? Există şi alte ţări sărace. Anglia e săracă. În Anglia, sărăcia e în creştere. Milioane de oameni au slujbe atât de prost plătite, încât nici măcar nu plătesc impozite. La fel de mulţi sunt dependenţi de hrana pe care o primesc ca ajutor din partea organizaţiilor de caritate — în Marea Britanie e sărăcie, multă sărăcie — mai multă sărăcie decât în Franţa şi Germania, dar sărăcia României este mai pitorească.
Feţele oamenilor sunt mai murdare, alcoolicii miros mai rău, locurile sunt dramatice, copiii arată de parcă tocmai ar fi ieşit dintr-un lagăr de concentrare — aici totalitarismul se întâlneşte cu Evul Mediu. Iar asta stârneşte în rândul occidentalilor un amestec de milă şi uimire — cu alte cuvinte — ‘Cum puteţi trăi aşa?’ şi ‘Ce cool este că trăiţi aşa!’
Este acesta un lucru rău? Nu ştiu. Nimeni nu minte. Nimeni nu construieşte sate dărăpănate ca decor pentru echipele de filmare. Rezultă o imagine nedreaptă a României? România e săracă. Iar cei mai săraci suferă mai mult din cauză că nu reuşesc să aibă acces la educaţie, asistenţă sanitară şi o carieră — ceea ce creează un ciclu nesfârşit al sărăciei.
Poate România să facă ceva ca să restabilească echilibrul? Din nefericire pentru Bucureşti, un documentar despre un român deştept, absolvent de matematică şi proaspăt angajat la Microsoft e un subiect pe care niciun jurnalist străin nu-l va face. Nu contează câte premii Nobel câştigă românii — nici câte distincţii adună la festivaluri internaţionale de film. PR-ul nu funcţionează. Ştirile pozitive n-or să câştige niciodată în faţa celor negative.
Unul dintre cele mai patetice momente din viaţa politică românească recentă a fost reacţia Ministerului Afacerilor Externe şi a prim-ministrului Victor Ponta, care s-au plâns la Channel 4 în legătură cu programul de televiziune ‘Vin românii’ pentru că a înfăţişat oameni săraci din locuri mizere — ce anume încercau să spună — că sărăcia din România există din vina unei echipe de filmare de la Londra?
Străinii nu vor înceta să filmeze sărăcia din România până când sărăcia din România nu va înceta să existe. Fără măsuri pentru stoparea acesteia, britanicii, francezii şi germanii vor continua să vină încoace înarmaţi cu o serie de prejudecăţi pe care vor să şi le confirme — şi pe care pot să şi le confirme. Poate vor încerca să arate lucruri mai bune — poate un film va remarca: Iată cum acel copil sărac a ajuns să studieze la universitate! Dar ochiul privitorului se va îndepărta de la poveste către lipsa de apă curentă, drumurile murdare, măgarii costelivi şi căruţele, nenorocitele de căruţe pe care fiecare documentar despre România pare pornit să le includă.
Îi poţi vedea vara. Cu camerele de filmat şi microfoanele pe drumurile de pământ ale Olteniei. Căruţa intră cadru din dreapta, în centru omul din căruţă îşi scoate pălăria şi salută, camera urmăreşte căruţa care apoi iese din cadru. Basta! Va fi un hit la Dusseldorf!

Traducere: Alexandru-Bradut Ulmanu


Cine este autorul ?
Michael Bird. Ce este el? Michael Bird este un freelancer specializat in editoriale solide, bine documentate, cu subiecte din aripa estica a Uniunii Europene.

Ce este acela un freelancer?

FREE-LANCE FRI-LÉNS/ s. n. muzician liber-profesionist, neîncadrat prin contract în vreo formație. (< engl. free-lance) Sursa: MDN (2000) | Comentariu: Încadrarea ca s.n. este evident greșită.

Clar nu? Va să zică liber-profesionistul ce cânta la lăută era lăutar, freelancerul specializat in editoriale solide scrise cu stiloul cu peniţă e un „peniţar”, nu? Deci, Michael Bird este un peniţar specializat in editoriale solide, etc…

Acum să vedem ce este cu „PR-ul nu funcţionează”. Pentru asta trebuie să căutăm un freelancer de explicat „virale”,  şi anume, Dragoş Alexa de la care am furat o imagine de explicat englezisme ca brekingniuz, praitaimniuz, goalkiper, market, marketing, public relations, advertising, brandig.

Iată imaginea, la rândul ei furată de la Bright Eyes.




Iar cei care n-au înţeles ce este un PR-eu să meargă la
Ca să vă spună dl Alexa despre „Cea mai simpatică chestie despre PR”

A adunat din „viralul” virtual,
Nicu N. Tomoniu
Revista „Sămănătorul


miercuri, 4 martie 2015

George Coşbuc - DRACUL în zicători şi proverbe



George Coşbuc în anul 1894
George Coşbuc - DRACUL IN ZICATOARELE ŞI PROVERBIILE NOASTRE
(Din patrimoniul literar al scriitorilor care au creat o parte din opera lor la Tismana)

Şi ovreii şi creştinii se feresc să rostească un nume: ovreii pe al lui Dumnezeu, creştinii pe al dracului. Ovreii numesc pe Iehova al lor Adonai, Elohim, şi chiar citind în sfintele lor cărţi, cînd ajung la numele lehova, îl ros­tesc altfel de cum e scris. Iar creştinii caută şi ei fel de fel de nume pentru dracul, numai să nu-l rostească cu numele adevărat. Toate popoarele creştine au această apucătură. Noi îi zicem: Necuratul, Ucigă-l toaca, Du-că-se pe pustii, Mititelul, şi în multe alte chipuri.
Cauza de căpetenie, şi la creştini şi la ovrei, e frica. Cînd pomeneşti de lup, e lupul în curte. La creştini în­ţelegi noima lucrului: nu pomeni pe dracul, ca să nu te pomeneşti cu el în faţă. Dar de ce s-ar teme ovreii de venirea lui Dumnezeu? Frica de a numi pe Dumnezeu, ori pe dracul, e pornită din superstiţiunea omului primi­tiv, că numele e o invocare. Un caz analog e credinţa că dacă ţi-aduci aminte, aşa dintr-o dată, de un om încît te miri cum „ţi-a trăsnit prin cap" să te gîndeşti tocmai acum la dînsul, asta e semn că acel om îţi face ori îţi plănuieşte vrun rău. Tot analog e cazul cu sughiţul. Fie că un geniu rău ţi-a trimes sughiţul, fie că un geniu bun te poate scăpa de el: cel ce sughiţă pomeneşte pe cîţi oameni îi vin în minte, şi cînd pomeneşte pe cel adevă­rat (în care probabil s-a întrupat geniul), îl lasă sughiţul. „Mă pomeneşte cineva", zice ţăranul, cînd sughiţă, şi apoi, la rîndul lui, începe el pomelnicul.
La ovrei or fi fiind şi alte cauze, că nu pomenesc nu­mele lui Iehova. Dar acestea nu ne mai privesc.
Acum, să ne facem cruce mare, căci avem să pomenim des numele satanei. Să nu vă fie silă. Mai cu gluma, mai cu dinadinsul, vreau să vă arăt cum înţelege românul pe dracul în zicătorile şi proverbiile lui.
„Nu e numai un drac pe lume", zice poporul. Ei, de ar fi numai un drac, lesne s-ar feri românul de el, şi lesne ar trăi omul dacă necazurile şi boalele ar fi numai de un fel ! Dar ele sînt de 99 de feluri. Va să zică, dracii sînt mulţi. De aceea zice supăratul: am să te bag în draci! Dar atunci, mă mir de ce dăm pe om „dracului" unui singur, şi nu dracilor, căci mai mulţi i-ar face mai dragă viaţa. Se vede că e destul şi unul singur.
V-ati dat d-voastră cu socoteală vrodată cam ce face dracul cît e ziua? Zice românul că : dracul nu face bi­serici. Foarte bine, dar eu aş vrea să ştiu ce face, nu ce nu face. E de mirat că românul nu ştie ce face dracul cînd are de lucru, dar ştie ce face cînd n-are de lucru, căci atunci „îşi cîntăreşte coada". Vezi, că dracul ţine mult la coada lui, mai mult decît la coarne. Nu s-a mai auzit că ar fi împuns dracul cu coarnele pe cineva, dar cu coada el face multe neajunsuri. Unde îşi vîră dracul coada, se nasc certuri şi bătăi. Se vede că asta e a lui, să umble prin lume şi să-şi vîre coada în toate.
Şi mai ştie românul că „dracul nu şeade la un loc degeaba". Fireşte, nu. El iese întru întîmpinarea oameni­lor şi mai ales a beţivilor. „Beţivului şi dracul îi iese cu ocaua înainte." Iată dar cu ce se ocupă dracul: Să umble cu ocaua plină, de colo pînă colo, şi să ademenească pe beţiv în circiumă, cum ademeneşti pe cîmpie calul cu căciula în care el crede că sînt grăunţe. Se vede că dracul îndeamnă pe om, mai ales prin şoapte, să facă prostii. Cîte rele se fac prin el se fac, căci păcătosului „parca-i şopteşte dracul la ureche", iar bietul român cînd dă de pagubă, prin prostia lui sau prin întîmplare, se scarpină-n cap şi zice cu jale: „Dracu m-a pus să fac" ! Dar parcă numai românul e aşa? Atîta rău ! „Rîde om de om şi dra­cul de toţi", căci el are o deosebită plăcere să se joace cu omul, ca un copil, bunioară aşa că „dacă te-a prins de un deget, îţi cere mîna întreagă", ori te lasă poate prea des să-l mai „tragi de coadă", ba te lasă bucuros să-l apuci cîteodată de coarne, căci ştiţi vorba cu omul care „ziua fuge de bivol şi noaptea apucă pe dracul de coar­ne". Tot dracii cei bătrîni fac acestea; cei tineri sînt mai fără experienţă. De aceea: Fă cruce mare că e dracul bătrîn, şi apoi bătrîn la bătrîn trage, de aceea şi dracul „îşi bate joc de om la bătrîneţe".
E adevărat că „nici drac să vezi, nici cruce de el să-ţi faci", dar românul nu-şi pierde firea pentru asta, ştie el „că şi dracul are stăpîn", şi că la urmă „îşi sparge şi dra­cul opincile", ceea ce dovedeşte totdeodată că dracul poartă opinci. Cît o fi el de drac, rămîne de ruşine de multe ori, căci „Omul e dracul". Cînd zice românul cătră cel îndărătnic: „Am să scot eu pe dracul din tine", ade­seori într-adevăr îl scoate prin frică şi bătaie, căci astea două stau în acelaşi raport ca teoria cu practica. Dar adevăratul stăpîn al dracului e femeia: nu mă întind la multe argumente, gîndesc că ajunge unul: „Femeia a îmbătrînit pe dracul". Dealtfel femeia şi dracul sînt prie­teni buni şi tovarăşi : ştia bietul mocan ce spunea cînd cînta:

Sub .călcîiul cizmei mele
Şade dracul şi-o muiere
Şi mă-nvaţă a face rele.

Multă frică are dracul şi de popă. Cînd vrea românul să arate că unul fuge de ceva, cu spaimă, zice că fuge ca de moarte, ca de foc, dar mai ales „ca dracul de tămîe", sau „ca dracul de popă". Unul dintre cele mai plas­tice tablouri ale limbii populare este ascuns în zicătoarea: „se uită ca dracul la popă" aşa de urît şi cu mînie, încît îl sfîşie cu ochii !

Are dracul tată, mamă, copii ? Are de toate. Cînd ni se cere un preţ prea mare, zicem: cere cît dracul pe tată-său; se vede că dracul ar fi încercat să-şi vîndă pe prea scumpul său tată cine ştie cînd. Se zice că l-ar fi cumpărat un călugăr. Iar iubita sa mamă e des pome­nită. Cînd ai spus cuiva să se ducă la mama dracului, i-ai spus de-ajuns. Iar că are copii, se vede din vorba: „pe unde şi-a înţărcat dracul copiii", căci de nu i-ar avea cum şi i-ar înţărca? Şi e curioasă făptura dracului. Că are coarne şi coadă e lucru ştiut. Dar că în loc de ochi are cîte un ban în scăfîrlie e lucru mai puţin ştiut: „Banul e ochiul dracului". Dar ceea ce e curios de tot, un gust specific al dracului, e că el adună nepoţi şi-i poartă înşiraţi pe aţă la gît. Asta e vorba cu „nepotul e salba dracului". Moldovenii spun că dracul are pipă roşie şi că fumează mereu, chiar tutunul e tămîia dracului. De obi­cei el e şchiop. Vorbim de „puiul de drac", de „drac bă­trîn", iar asta arată că dracul e ca omul, creşte şi îmbătrîneşte, dar nu moare căci „drac mort ai văzut vrodată ?"
Dealtfel, dracul poate fi de folos omului. „Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea" o fi ea vorbă înţeleaptă, după cum o ştii pricepe, dar păţit om a fost cine-a zis întîi: „Bun e Dumnezeu, meşter e dracul". Cum e lumea rea de tot „numai cu dracul o scoţi la căpătîi", şi ca să ieşi la liman „trebuie să faci pe dracu-n patru", că altfel, vorba altora, nu a românilor, „tragi pe dracu de coadă". Cînd pierzi un lucru, nu pe Dumnezeu îl chemi într-aju­tor, ci scuipi şi : „scoate drace ce-ai furat"; iar ţăranul, cînd nu pot boii să-i urnească greul car, parcă se roagă lui Dumnezeu? Ba înjură pe Dumnezeu şi cheamă pe dracul, şi bate boii şi iară înjură, şi iacă-te că scoate ca­rul ! Nu-i aşa? Să fim noi sănătoşi, românii, că Dumne­zeu e departe în cer, iar dracul pe-aproape. Şi-apoi nu ştie dracul toate? Cînd întrebi pe român de ceva, ce el nu ştie ori nu vrea să ştie, îţi răspunde că atotştiitorul Dum­nezeu ştie? Nu, totdeauna: „Dracul ştie!" Va să zică dracul ştie toate; atunci ce e cu contrazicerea aceasta, că românul zice despre un om cunoscut de toată lumea: „numai dracul nu-l cunoaşte" ?
Socialism = Restrângerea ţării
Afiş din timpul Revol. ruse din 1917
Tot e meşter dracul ! Şi rău şi bun. Toate virtuţile şi toate viţiile sînt „ale dracului". Mai ales inteligenţa, iscu­sinţa, dibăcia, dintre virtuţi; răutatea de suflet, dintre viţii, sînt „date dracului". Vedeţi că, de omul răutăcios peste măsură, se zice tot aşa de bine că e „omul dracu­lui", ca şi de cel inteligent. Cu ce fală naivă vorbim noi de un pişicher, care face, poate chiar şi crime într-un chip inteligent, că „e dat dracului" ori „e tăiat din dra­cul". Mărunţelu e tot aşa de „dat dracului" cu crimele lui ca şi Eminescu şi Alecsandri, căci şi de aceşti doi poeţi cînd voim să ne exprimăm admiraţia, zicem: „Ei, monşer, sînt daţi dracului". Tot respectul unor asemenea draci !
Şi nu e nimic pe lume mai degeaba făcut decît .,s-a-prinzi dracului lumînări" ori să dai ceva „de sufletul dracului" că el nici suflet n-are, nici lumina n-o iubeşte. Şi totuşi la noi e un fel de dezmierdare şi semn de iubire cînd zici unuia „fire-ai al dracului" sau „du-te dracului". Dar parcă şi dracul e cuminte, că de-ar veni de cîte ori îl chemăm, ne-ar sta tot în spinare, şi de-ar lua pe toţi cîţi îi sînt trimeşi, n-ar mai rămînea oameni în lume.
Să vă mai spui două feluri de întrebuinţare curioasă a vorbei drac în limba noastră: drac-gol şi tot un drac. Cel mai urît şi mai slut om e dracul-gol — ca urîţe­nie, — iar cea mai frumoasă fată, isteaţă şi veselă, e tot dracul gol. Cum se explică aceasta ?
Iar povestea cu baba şi cu vînzătorul de icoane o ştiţi. „Cîte parale sf. Gheorghe?" „Optzeci de bani!" Babei i s-a părut cam scump şi s-a socotit să-şi cumpere pe sf. Dumitru. „Da sf. Dumitru cîte parale?" Iar vînzăto­rul : „sf. Dumitru ori sf. Gheorghe tot un drac". Aici s-a potrivit rău vorba tot un drac, dar era cea adevărată, căci e vorba românului cînd vrea s-arate asemănarea ori identitatea a două lucruri.

NOTĂ. Foaie găsită prin podul vechii case a învăţătorului Dumitru Gh. Popescu – Tismana. S-a păstrat ortografia originală de la începutul sec. XX
Imagini: arhiva „Sămănătorul” şi Facebook

Vechii şi noii draci de pe planeta Pământ