Faceți căutări pe acest blog

luni, 31 august 2015

Radu Botiş - Limba română dintru vechi răstigniri

 Pr. stavr. Radu Botiş
Limba română dintru vechi răstigniri


Limba română
Chivotul neamului meu,
Dintru începuturi, către mereu
Prin ocrotirea divină.

Drumul de veacuri cu sfinţi
Ori veri scăldate-n lumină,
Minuni împlinite care îmbină
Aduceri aminte cu dor de părinţi.

Limba română, crâmpei
Renăscut de sub ziduri de piatră,
Carpaţii, care, spre ceruri arată
Loc de şedere n-au  cei mişei.

Lupte, victorii, morminte ades
Brăzdează cuprinsul,speranţa neînfrântă,
Altarele sfinte-n biserici cuvântă
Lumina din suflet străluce intens.

Limba română dintru vechi răstigniri
Îşi cere obolul din cronici de taină,
- Popor de jertfă, prindeţi la haină
Iarăşi mândria cu imne-n simţiri.

 Pr.stavr. Radu Botiş



31 august: ”Ziua limbii române”

Plenul Camerei Deputaților a adoptat, la 19 februarie 2013, cu 312 pentru, două împotrivă și cinci abțineri, un proiect de lege, prin care se instituie ziua de 31 august ca ”Ziua limbii române”. Legea a fost promulgată la 13 martie 2013 și publicată în Monitorul Oficial la 19 martie 2013.

Propunerea legislativă a fost inițiată în 2011, când 166 de parlamentari din toate grupurile politice au depus la Senat un proiect de lege, în care solicitau proclamarea zilei de 31 august drept Ziua Limbii Române. Acesta a fost aprobat de Senat în ședința din 6 decembrie 2011, Camera Deputaților fiind Cameră decizională.
În proiect se arată că Ziua Limbii Române urmează să fie sărbătorită de autoritățile publice din România și de către reprezentanțele diplomatice din străinătate, inclusiv de Institutele Culturale ale României sau alte instituții românești din străinătate, ”prin organizarea unor programe și manifestări cultural-educative și artistice cu caracter evocator sau științific, consacrate istoriei limbii române”. De asemenea, proiectul de lege prevede ca în ziua de 31 august să fie arborat Drapelul României, iar Societatea Română de Televiziune și Societatea Română de Radiodifuziune să reflecte, în cadrul programelor lor, manifestările dedicate acestei zile.

Imaginile 31 august: "Ziua limbii române" sunt preluate de la tismăneanul Marius Popescu, cadru didactic universitar, ce locuieşte la Craiova. Are cont Facebook, şi a distribuit albumul cu tema "Să reluăm gramatica", creat de Professorium  


joi, 20 august 2015

Vasile Mic - Recenzie Ioan Dehelean "Ţipătul bufniţei"

Ioan Dehelean
Vasile Mic: Poezia ca spirit adus în lumină
Recenzie Ioan Dehelean – „Ţipătul bufniţei” Editura Brumar, Timişoara, 2013

„Nu mai ştiu când, cum / şi de unde veneam, / dar am făcut un popas, ţin minte / M-am oprit... / Am mâncat / şi am băut apă pe săturate / Am aţipit apoi… / Când m-am trezit / aveam deja nisipul pe faţă // A surâs / Din general, simplu soldat / Am desfăcut harta: / Încolo, aşadar / Am luat-o spre nord / cu sudul în spate” (Drumul). Mai încolo, undeva: „Iarna are copacii ninşi / arbori rari şi oarecum stingheri” (Iarna). Apoi, ce mai contează: „E întuneric, Doamne, / e întuneric, / veninu-i aproape de suflet…” (Nelinişti)… şi „E ca şi cum cineva ar acoperi / toate oglinzile în care ai stăruit / cu râvna prea mare // Până când şi lumina / ce-ţi pare ţie că vine, / iese din gura unui viţel de aur” (Orbirea)..
Pe o altă pagină „a inimii” „Curajul vine de la felinar / şi parcă vine din pustie”, dar… Care ţipăt? Care bufniţă? Nici măcar şoapte… încât îţi vine în gând un scenariu de film, cu secvenţe ce pot fi luate de aici şi puse dincolo, pot fi amestecate, cu actori virtuali ori doar cu oameni, cu dimineţi pline de lumină, de farmec… şi-aşa „Uneori mă trezesc mâine / fără să-mi propun. / Alteori îmi vine să râd” (Doar în măsura în care tresar).
În lumea în care  activează – din chemare, nu din întâmplare - şi care este lumea poeziei, Ioan Dehelean nu-şi propune să lupte cu nimeni şi cu nimic, nu-şi propune să fie învingător, dar nici învins, îşi propune, poate numai, să fie mai presus de iubire. Şi reuşeşte. Se înţelege asta după ce ai citit, eventual recitit „Ţipătul bufniţei”( Editura „Brumar”, Timişoara, 2013, 112 pagini). E un debut discret, matur, parcă avem de-a face cu un  discurs princiar… a unuia poet căruia îi pasă de toate şi nu-i pasă de nimic; zici că e un Sisif…  modern, desigur, care mai şi iubeşte… natura ca pretext, să zicem, câteva nopţi, câteva clipe… „Din lumea în care mă aflu / Ce veşti să vă dau? / Ca o povară vă spun / aici e frumos, aspru / aeru-i rece / Puţine clădiri / mai mult adăposturi / ici, acolo; // dimineaţa sunt blonzi / seara sunt negri // Soarele ajută doar umbrele să se lungească / Luna umblă prin ger fără căciulă (Scrisoare 1)… şi „Odată ce te mişti din loc / Fără de ţintă eşti pe mare / Încolo este necăieri // Cred că e vârsta să ne logodim / cu apa, sarea şi pământul / Să căutăm din scoarţă-n scoarţă / miresme, unde, scorţişoare // Și dac-o fi să nu avem noroc / noi mergem mai departe / cu-n cuvânt…” (Odatăce te naşti din loc).
Poetul e un temperament plin de gravitate, dar nu refuză mici postura ludică (pag.41): „Mă iau prosteşte cu arborii / la întrecere / Cine tremură mai tare / eu / sau ei? / Cu râul mă iau la concurs / cine ajunge / primul în mare? / Cu vântul ce mă prinde de piept / şi mă zgâlţâie şi mă izbeşte / şi mă dă de pământ / De trezeşte pământul lent / ce fac? / eu nimic / cu coastele rupte / cu ochii mărunţi bulbucaţi / ce să fac? / eu nimic / cu coastele rupte / cu ochii mărunţi bulbucaţi / ce să fac? Să nu mor! /  Pe cine să cred? / Cine să creadă focul…”
Altă dată, alcătuieşte tablouri întunecate, îndemnând la meditaţie asupra unei istorii tulburi:    „Pe dale de piatră / aud caii mei / şi nu pe cruci de grâu secerat / cum intră noaptea-n cetate; ard focuri satanice / şi morţi spânzuraţi / atârnă de frică / Abia mai ţin caii în frâu / şi fornăie şi dau să dea înapoi / dar pintenii de la cizme-i / împing mereu înainte / Nu vă opriţi / c-aşa-i în război / morţi şi puhoi / Şi muşte şi oase zdrobite / Mai bubuie-un tun / acolo în vale / Mai croncăne corbii / pe-o cracă // Nu vă opriţi / adulmecaţi ce vă spun…// Să nu te opreşti, nu face / pactul cu tine / chiar dacă adormi obosit / cu capul pe coamă / să fii bucuros, asta a fost / c-aşa-i în război / când cazi / când mergi înainte…”(C-aşa-i în război).
Discursul poetic al lui Ioan Dehelean nu e de mai scurtă ori de mai lungă respiraţie. E evident unul autentic, plin de gravitate, ferm şi plin de sugestii. E o ipostază a spiritului  ieşit în lumina, uneori orbitoare, a cunoaşterii.
   

Vasile Mic

Sursa imaginilor: http://www.aradon.ro

Nicolae Brânzan - Despre cartea „COPILUL NEDORIT”

Nicolae Brânzan
Despre
„COPILUL NEDORIT”
al domnului Ion C. Gociu şi al doamnei Nelly Gociu
   Editura Societăţii Scriitorilor Militari, Bucureşti, 2015

            Pe la mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitaţia generoasă a domnului Titi (Lungulescu) şi a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o călătorie în timp şi într-un spaţiu apropiat, pentru a readuce în actualitate fapte şi oameni de odinioară, gravate în sufletele şi minţile celor doi, graţie unui jurnal ţinut „la zi” de către doamna Cornelia încă din adolescenţă, dar şi graţie harului cu care domnul Titi a fost înzestrat şi pe care domnia-sa şi l-a cultivat şi l-a întreţinut continuu, acela de a şti şi a putea să lege vorbele spre a îngădui fiecăruia să înţeleagă poveştile de viaţă pe care le înfăţişează.
            Călătoria a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu ilustrele persoane care mă invitaseră.
            ...Am făcut cunoştinţă, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om al zonei - cu toţii îi spuneau Ionică; tânărul era institutor şi m-a impresionat prin felul în care îşi ducea existenţa: lucid, harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăţa carte, corect, demn şi cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii şi devenirii autorului acestor consideraţii: fiu de ţărani cu mulţi copii, dornic de a scăpa, prin învăţătură, de condiţiile materiale precare, nevoit să-şi petreacă anii de început ai vieţii, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor şi câte şi mai câte activităţi desfăşurate în lumea satelor de la începutul secolului al XX –lea.
            Ca ofiţer în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolşevice ale zvăpăiatului Bella Kun. Noul context de după prima conflagraţie mondială (întregirea teritorială a ţării, făurirea statului naţional unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele drepturi, printre care şi acela de a primi o suprafaţă de două hectare de teren pentru a-şi întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică Găvănescu se integrează în viaţa comunităţii din localitatea Mărul Roş şi devine un model, prin înţelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja şi prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însuşi, ca mulţi alţi intelectuali ai vremii, devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local şi zonal.
            Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de prăvălie şi pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiţi care ştiau să obţină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche şi mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din anul 1895”, ci şi de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor deţinute. Bogăţia cea mai mare a lui Alexe şi a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuţa, o mândreţe de fată, absolventă a 3 ani de pension, care îşi luase ca pildă de comportament şi ţinută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, minţile şi învăţătorului Ionică.
            După drăguţe şi insistente tatonări, cu îngăduinţa şi îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tuţu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului Hanu şi a preotului Mischie, cei doi şi-au unit destinele. Am privit cu dragoste şi cu admiraţie o nuntă ca în poveşti, cu bucate alese, gătite după datina locului, o nuntă cu alergători şi cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurăţei erau îmbrăcaţi după ultimele cerinţe ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică din Arţaru s-a întrecut pe sine, iar solista şi-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloaşe de bani de la meseni, unul şi unul.
            Viaţa ca soţi a învăţătorului Ion Găvănescu şi a Vetuţei pornise sub cele mai bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă oprelişte în calea unei fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat şi, fără să ne dăm seama, ne-am făcut, cu toţii, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori şi să vărsăm lacrimi de tristeţe. Tinerei familii i-a murit, pe neaşteptate, primul copil. Era o fetiţă cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viaţă, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine şi rău, de speranţă şi deznădejde.
            După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile şi experienţa de viaţă a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu şi nepotul iubit al lui Alexe Grofu, febleţea familiei, elev în ultimul an al Școlii Normale din Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o ţigară”, manevrează greşit o capsă şi un material exploziv şi rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.
            Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscăliţa rămâne din nou însărcinată şi soţii pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea plecării la oraş pentru a-şi aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscăliţa sare să-l salveze, îl scoate din apă şi vede că e o fetiţă. Era ziua Sfântului Sfinţit Corneliu Sutaşul, îşi dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă şi nu mai pleacă. La soroc, se naşte o fiinţă plăpândă, care primeşte numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de nelinişte, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputinţei.
            Fetele cele mari urmează şcolile la care au fost trimise şi, în condiţiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi pentru a li se pierde urma...
            Vremurile erau în schimbare radicală, greutăţile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului şi dăscăliţei. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra sorţii României şi a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care ţara intră sub influenţa sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946,  „ajutate” de noii cotropitori, au dus la dispariţia partidelor istorice, inclusiv a Partidului Naţional Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist, la proclamarea republicii.
            Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al ţării.
            Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin naţionalizare, „de bună voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat... fără pensie, pe motiv că venitul agricol depăşea plafonul prevăzut, este declarat chiabur şi e supus la cote obligatorii nejustificate şi greu de suportat. Cărţile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către nişte activişti zeloşi, soioşi şi analfabeţi. Sunt umilite şi fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primăriţă (preşedinta sfatului popular), beţivă şi impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemiştilor şi exmatriculată din liceu.
            Dăscăliţa se îmbolnăveşte grav şi, cu toate strădaniile doctorului Hanu şi ale farmacistei Luxiţa Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) îşi dă obştescul sfârşit. Dascălul, după o vreme şi după ce organizase pomenirea de un an, primeşte vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare şi băutură: cârnaţi şi muşcheţi de la garniţă, ouă, ţuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialităţi pentru a da seama de motivele pentru care... exploatează o femeie şi, pe deasupra este şi curvar. Până la urmă, după ce îşi linişteşte şi fetele, Ion Găvănescu se căsătoreşte cu Gena – aşa se numea femeia care - pe lângă unele satisfacţii produse bărbatului, pusese şi multă durere la odiseea intelectualului. Și cum totul se scurge, şi viaţa domnului Ionică s-a scurs, iar el şi-a reunit sufletul cu cel al dăscăliţei sale.
            Ne-am bucurat  pentru reuşitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără frecvenţă), pe care
l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de aprovizionare şi, apoi, la un Trust agricol.
            Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în timpul liceului, o reîntâlneşte şi o convinge să devină doamna Lungulescu. Este şi explicabil dacă ţinem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oraş, frumos şi curtenitor – a fost şi a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice şi Planificare şi a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut şi respectat.
            Împreună, cei doi, ajunşi la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie onorabilă, în faţa căreia, mulţi trecători, în serile destinate plimbării stradale, îşi ridică pălăriile.
 *
* *
 
Şi, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la cartea Domnului şi Doamnei Gociu.
            Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi autori: Ion şi Nelly Gociu. Până acum, apariţiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.
            În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului. Elementele de viaţă trăite realmente se împletesc cu cele de viaţă virtuală, imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poţi afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînţeles şi nu trebuie luată ca judecată de valoare absolută, deşi se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea construcţiei cărţii, a unor nume proprii, a unor toponime şi realităţi de altădată şi mai recente, îndeobşte cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Roşu se consemnează în judeţul Mehedinţi, iar atmosfera descrisă seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul Ciuperceni-Godineşti din judeţul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de liceu) ori de aşezăminte şi străzi - modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruşe şi altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjeenilor.
            Talentul autorilor este confirmat pe deplin şi se aşteaptă ca el să fie consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind...
            Cartea este prefaţată pertinent şi convingător de către profesorul doctor Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul soţilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:
-         Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu speranţă,/ în jos cu înţelegere/ şi în sus cu recunoştinţă/”.
Semnatarul „predosloviei” găseşte, pe bună dreptate, multă înţelepciune şi mult adevăr în aceste
vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură şi părtinire), atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei şi încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, aşa cum au fost.
-         Legăturile de nedesfăcut dintre autorii romanului şi evenimentele religioase ce însoţesc viaţa satului de la începutul până la sfârşitul anului calendaristic şi anului bisericesc.
La fiecare dintre aceste sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existenţă, evoluţia comunităţilor şi a societăţii, în ansamblu.
Referiri competente la carte au mai scris: domnul Ion Predoşanu, jurnalist cu experienţă vastă în plan publicistic, cultural şi social; poetul Geo Filiş, precum şi Mircea M Pop, poet şi doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuţi în România şi trăitori în Germania. Desigur, când cartea soţilor Gociu va pătrunde mai mult în public, cronicile vor creşte numeric şi, de ce nu, calitativ. 
Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, reţin atenţia cititorului doar asupra câtorva aspecte care ţin de personalităţile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.
Ambii probează un nivel superior de cunoaştere a lumii, de instruire, de acumulare de informaţii şi cultural, exprimat prin modul elevat în care ştiu să transmită semenilor acele informaţii de care dispun şi pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de tristeţe provenite de la personajele cărţii. Cum spuneam mai sus, luând contact cu Alexe Grofu şi soţia sa, cu Ionică Găvănescu şi dăscăliţa lui, cu copiii acestora, în speţă, cu fiicele, este exclus să nu ai o empatie, să nu le fii alături la bine şi la rău şi să nu-i „adopţi” ca prieteni sau chiar rude. Şi – lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le trezeşte lectura se îndreaptă spre domnul Ion şi doamna Nelly, cărora era cât pe-aci să le zic domnul Titi şi doamna Cornelia.
Cariera de militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseşte în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; deşi avem de a face cu două părţi care ar putea fi considerate distincte, precum şi cu numeroase componente punctuale, textul rămâne unitar.
Pe de altă parte, frazele ce se perindă în cele 239 de pagini nu cuprind preţiozităţi lingvistice sau figuri de stil forţate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfacţii spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” şi presărat pe alocuri cu expresii şi cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut şi am stat mai multă vreme la ţară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am menţionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu şi divers colorată, plăcut mirositoare, ci şi o bunătate pe care gospodarul o prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun şi o conservă, alături de altă delicatesă, muşchetele, în garniţă sau la fum, în podul casei. Cârnelegi, termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea şi vinerea; goci (miligoci) este banala infecţie a ochiului, numită şi urcior sau, ştiinţific, orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată şi prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru zăbic.
Se poate remarca o anumită predilecţie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de acţiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele recomandate pacienţilor sunt prezentate cu... profesionalism; pe becul din tavanul locuinţelor sunt observate petele lăsate de muşte etc. Tenta doctă de redare se împleteşte cu folosirea accentelor şi timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent şi, mai ales, când trebuie, aşa cum preciza şi domnul profesor Gorun.
În mod inevitabil, evenimentele istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simţire patriotică, fără implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detaşare.
Romanul se termină printr-o postfaţă în care se sugerează o meditaţie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.
Acum, alte învăţăminte desprinse din parcurgerea cărţii:
Un soi de „luptă de clasă” transcende etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesaţi.
Societatea nu se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îşi arată de multe ori ingratitudinea.
Ar fi benefic să revenim la tradiţiile strămoşeşti pentru ca, şi pe această cale, să ne impunem în faţa altora identitatea noastră românească.

Nicolae BRÂNZAN, 

15 august 2015