Faceți căutări pe acest blog

joi, 27 septembrie 2012

Aniversări şi comemorări - septembrie




21 septembrie

1864 - S-a născut scriitoarea franceză de origine română Elena Văcărescu. 
A fost laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A tradus în limba franceză din poeziile lui Eminescu, Blaga, Goga, Topîrceanu, Minulescu, Vinea (m.17.02.1947).

Mi-am pus iubirea
În tot ce-i alb mi-am pus iubirea mea:
Zăpezi şi flori plăpânde din livadă,
Dar florile-ncepură a cădea
Şi în april nu mai găseşti zăpadă.

În tot ce-i dulce dragostea mi-am pus :
Privire, voce, inimi, sărutare.
Dar tu-mi surâzi şi când eu vin, te-ai dus ;
Dulceaţa de-a iubi, înşelătoare.

Cum suflă pe sub uşă vânt de ghiaţă,
Lugubra-i spăimă, moartea şi-o gemu ;
Mi-am pus iubirea-n lucrurile fără viaţă
Morminte, flori care-au căzut, şi tu.



25 septembrie
1913 - S-a născut Maria Tănase, celebră interpretă de muzică populară românească (m.23.06.1963).



Marghioală, Marghioală…

Marghioală, Marghioală,
Când îţi văd suveica goală,
N-aş mai aştepta apusul,
Să îmi joc în dânsa, fusul –

Să tot torcem fir de lână,
Unu-n altul, împreună,
Nu ne-ar mai ajunge viaţa,
N-ar da zorii, dimineaţa!

Marghioală, Marghioală,
Vino să te ţin în poală,
Să îţi mângâi, a desface,
Trandafirul din găoace –

Desfoindu-te de frunze,
Să-ţi storc zmeura din buze –
Să te învelesc cu gura,
Să-ţi muşc fragile şi mura –

Marghioală, Marghioală,
Să te ar cu mine, goală,
Să îţi las, cântând, vâlceaua
Să-ţi fac iar, şi iar, safteaua!

24 septembrie 2012
Jianu Liviu-Florian

26 septembrie
1907 - S-a născut Dan Botta, poet, eseist, dramaturg (n. 26 septembrie 1907, Adjud, m. 13 ianuarie 1958, Bucureşti) a fost un poet, eseist şi traducător român din perioada interbelică.
Este fratele lui Emil Botta. Urmează şcoala primară la Adjud şi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focşani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Urmează apoi studii universitare clasice (limba latină şi limba greacă) la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, fiind dublu licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport. Publică în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine, etc.
Opere publicate:  Eulalii, poeme, 1931,   Limite, eseuri, 1936,   Charmion sau Despre muzică, 1941,    Scrieri, vol 1-4, 1968

Dan Botta - El este...
El este, este glasul lui,
Si am iesit în poarta;
Era doar vîntul ce hai-hui
Ducea o frunza moarta.

El este, este pasul lui,
Si-am pus urechea la pamînt;
Era doar viersul rîului
Scandat de asprul vînt.

El este, este mîna lui
Ce-mi bate în fereastra;
Pe cerul trist ca fata lui
Mijea o stea albastra.

El este, e statura lui
Înalta-n zarea dintre ulmi;
Doar fumul serii albastrui
Se despletea pe culmi




27 septembrie
1933 - S-a născut poetul Grigore Hagiu (m.13.02.1985).
2 poeme de Grigore Hagiu:

sămânţă de stele

Din nou să punem ordine în gânduri,
să mai gândim odată ce-am gândit
cu un cuvânt mai lin și-ncetinit,
dând loc priveliștii de printre rânduri.
Din tot ce inima mi-a dovedit
un ram, un spic să scot la vârf de cânturi,
mormane de păduri şi de pământuri
înalte-n urma mea am cheltuit.
Să fie limpede acum foșnirea,
să fi înduplecat încremenirea
cu-o patimă, cu-o liniște, c-un dor ?
Pe sus cocoarele urmându-și firea
  și-nceruri largi vâslind nemărginirea
îmi par și azi sămânța stelelor !
*
gol, goliciune de șarpe

în tăcere
încercam să mă învelesc tot
cu propria-mi piele
trăgeam de ea
cearceaf plapumă pătură cazonă
de marginile ei
dar ea
se făcea din ce în ce mai mică
și nu mă mai încăpea
deveni cât o batistă
cât un bănuț de aramă
căzu de pe mine
cu ușurința frunzei
dintr-un arbore
toamna
gol
dezgustător aproape
goliciune de șarpe

30 septembrie
1916 - A murit Mihail Săulescu, poet şi dramaturg (n.23.02.1888).

Mihail Saulescu - Cei Singuri
Poetului D. Nanu

Cei singuri cu adevărat
Nu sunt acei ce plâng câte-au pierdut;
Dar cei pe care-un gând îndepartat
Îi poarta prin necunoscut,
Spre toţi acei ce plâng câte-au pierdut...

Cei singuri cu adevărat
Sunt toţi acei ce se pricep să tacă —
Sunt cei ce merg şi nu se mai opresc,
Sunt cei ce duc sub haina lor săraca,
Sub lutul omenesc,
Secrete bogatii necunoscute —
În alte lumi setosi sa le stramute...

Cei singuri cu adevarat
Sunt cei ce vad, sunt cei ce plâng ades,
Nu pentru ei — dar pentru ce-au aflat,
Nu pentru gândul lor neînțeles —
Dar pentru ce, mergând o viață 'ntreagă,
Ei totus n'au putut să înțeleagă...

Nu te gândi la scunda lor chilie!
Chilia lor e sufletul lor mare!
— Îi vezi trecând, şi îi aștepți să vie;
Îi vezi pierzându-se în departare:
În orice parte sânt,
Şi 'nuntrul lor, duc un întreg pământ!...

În mijlocul oraşelor trăiesc!
Si-oraşele, cât sunt de framântate.
Ei trec ca nişte razleţiţi prin ele,
- Fantastice corăbii ne 'nfrânate,
Ne 'nvinse de talazurile grele...

Ei trec,
Pe străzile ce furnică de lume,
Pe uliţe cu fabrici zgomotoase,
Prin pieţele mizeriei din lume...
Ei trec —
Nu ştie nimeni, unde anume!
Ei trec, ei trec — sunt acul grav ce coase
Bucată cu bucată risipirea
De petice din sufletul cel mare,
Ne 'nchipuit, neașteptat, pe care
Doar îl visează numai omenirea...

Din volumul „Viaţa”


Trimise de Liviu-Florian Jianu

marți, 18 septembrie 2012

Liviu-Florian Jianu - JUDECATA DE HAPOI



JUDECATA DE HAPOI
Cronică dramatică la spectacolul cu piesa “Cumnata lui Pantagruel”
Regia: Silviu Purcărete
( spectacol fără nici-un cuvânt )



            La început a fost un kil de carne. Şi-n Flandra cred că tot s-a întâmplat. Dar n-aş băga în asta un cârnat. La început a fost un kil de carne. Şi milioane după, au urmat.
         Şi-n Flandra, când Lumina m-a adus, containere cu morţii vii, de carne, stăteau frumos la rând, la înviat. Aveau geamlâc cu ochiul colorat. Şi îşi mâncau din spirit, din stomac. Dar asta e. Eşti mort, nu mai ai carne. Mănânci ce-ai pus în maţ, la bancomat. Ba, câte unul,  mai împachetat, ce-ar mai fi lins şi mort, o ţâr’ de sânge. Însă Regia nu a aprobat. E austeră moara de tocat. Cu picăturile, şi tot nu se ajunge. În Flandra. Mulţi de pe pământ or să înjure. Nu înjuraţi, că este un păcat.
         Na, aragazul mi se stinse. Poate, îmi este şi cafeaua plină de păcate.
         Orice-nviere a trebuit să aibă un început. Un mort de dezgropat. Un floricică mică, răsărit duios, dintr-un mormânt. Acolo-n, Flandra! Ce înviat frumos ! Şi tânăr! E dezgropat de o armata de gropari care-l ridică. Nu e mai economicos? Minunea costă ! Şi i se vede şi un colţ firav de sculă mică ! Le coq! Vai, cât e de frumos ! exclamă-o doamnă, şi încruntata-i faţă se înseninează, râde, chiar. Păcat. Pentru o clipă.
         Deci, corolar: nu e-nviere fără un gropar, măcar.
         Dar. O-nviere este cu putinţă, fără, măcar, o ramură? De ştiinţă? Poate o sculă, minusculă, să apară din ţărână, fără să fie cercetată raţional? De medicină? Operată chiar? În sculă? Fără să-i fie cercetată tăietura-n… gură ? Să fie… bună…?
         Si ce putea să iasă dintr-un înviat? Un kil de carne. Bună. Şi apoi… Cârnaţi. Un lung pomelnic de cârnaţi robuşti. Delicatesă. Chiar, nu guşti? Şi la final de tot, un… saxofon. Stranietate. Înviatul e afon. Cine-o să cânte? Chiar dacă nimeni n-a ştiut vreodată, în Flandra tot găseşti. Câte-o cumnată. Care încearcă. Şi soţul ei, de jos, e fermecat. Mai cântă, candidat la înviat! Dar fermecata melodie a-ncetat, el plânge, plânge, urlă. Neîncetat. Şi cum, necum, cântă cum nato la cum nat.
         Acum, un pui. Ieşi şi el tot din stomacul înviat. Şi piuie atât de delicat, încât groparii, travestiţi în sfinţi, căci au ieşit şi haine de părinţi, tot din stomacul înviat, îl caută lin. Piu, piu! O, inviat sublim, ce cântec ai! Dacă ştiam, de la un kil de carne, te mâncam. Dar apropos: cât ai? Cât îţi atârnă piuitul la cântar? Şi Hap. Hapoi. Scuzaţi! Te lepăd înapoi. Te înghiţisem, căci… aşa e obiceiul pe la noi.
         Operă rock. Urmează doi. Şi ei, la înviat. Familie… sau… comuniune sfântă-ntre bărbaţi. Atunci, pe legea mea, împărtăşania să se dea (se ia) la… ouă. Şi-n linguriţă, femeia-preot ouăle atent să le preia… de lângă puţă. Căci, revenim. Făra de ea, pe care lume înviem? Şi-n ce…Lumină? Şi dacă ouăle se sparg, nu e o crimă? Din cine preotesele se trag? Din Oul Sfânt? Sau din găină?
         Noroc tot cu cumnata. Că înghite tot. Ou după ou. Idiot după idiot. Noroc că se mai trag, tot pe cerceafuri. Şi ouă, şi vestale, şi anafuri. Noroc că este cineva care ne bagă Duh în burtă. Că altfel viaţa este scurtă. Căci costă foarte mult un kil de carne. E spectacol mut. Şi două violoncele parcă-l… ut. Frumosul, e… cere şi el: un kil de carne.
         Décor. Crupe de cai. Şi oameni vechi şi noi. Război. Istoria e un caşcaval de soi. Şi ei vor învia? Să vezi urgie! Dar în câmpiile din Flandra a venit la înviat, o păuniţă. Aşa de pintenă ea scurmă cu piciorul. Păunii toţi, cei sfinţi, îi dau onorul. Un bob aici. Un bob mai lângă vintre. O-nvie toţi, în toate cele sfinte. Şi fulgii-i sar, şi piuie. E vie! Şi pentru că la toţi acum le ştie, sfinţenia ce le poate, ea învie: este Statuia Învierii! Vie! Şi poate să se culce, chiar. Cu sine.
         Suntem în Flandra, deci. Şi se recită: pomelnicul cu viii de elită. Dar de ce tac? Şi muzica, doar, sună? De ce un kil de carne n-au? Pe strună? De ce-am văzut aici, în Înviere, doar o suliţă de bărbat şi nici-o sulă de muiere ? Mă rog, iertare. Mi-e teamă c-am vorbit şi-aşa prea tare. Vezi 4 scânduri şi o scândurică ? Vezi cum se trag femeile? Pe sticlă? Simţi cum îţi creşte-n piept un kil de carne, când Învierea va turna, din prima puţă de bărbat, şampanie? Vezi cum se-nvârte într-o limbă spuma elitei de a fi o Înviere? Şi o turmă? Vezi LIDER-ul, cosmetizat cu castraveţi? Îmbălsămat pe soclul lui de înviaţii hrăpăreţi? Care îl lasă… şi merg, cu kilul lor de carne-n piept, acasă…
         Şi-n toată Flandra va rămâne… Cine?Un gol dând ordine la forme. La ruine. Un gol dând ordine legumelor de piaţă. O loază. O tâmpenie. O paiaţă. Şi formele, ca melcii, se tot plimbă. Primesc o borâtură-n loc de limbă. Şi-abia târziu, lumina îi despoaie: sunt oameni! Oameni! Oameni! Vai ! Sunt oameni!
         Şi-atunci, din cer, coboară pe pământ şi Domnul Taur. Domnul Nostru Sfânt. E-adevărat. E mort. De Înviere. E-adevărat. Înjunghiat oleacă. E-adevărat. Şi limba-I este seacă. Un pic în sânge. Roşie de fiere. Dar avem Hrană! Avem Hrană! Avem Hrană!

         Uitai de cocă. Ca toată lumea să învie, era creştin ca primul înviat să fie îngropat. În cocă. Industria pâinii să-l îngraşe. Ca pe-o focă. Şi în aceeaşi înviată puţă, să îl încerce cu o furculiţă. Dacă e dospit. Să ni-l aducă copt şi rumenit. Mafia pâinii să-i îmbuce capul. Şi frimiturile să le arunce la cei morţi. Dar vii. Să li se ierte tuturora. Hapul.
         La două zile de la Înviere, mersei şi io la templu. La Băşica. Să aplaud. Minune! Numai două babe-n negru-n galerie. Portrete vechi de fotbalişti. Gazon, sub ele. Arbitru, nu-i! Nici jucători. Să fie Învierea, Cupa nimănui ? Chibrituri, nu-s! Nici candele aprinse. Lumânare, ioc. Nici vânzătoare de noroc. Ba, ce-i lăsai, veni un misionar mai tânăr, Doamne, iartă-l, dacă nu-I, şi luă. Şi-n Rai, tot eu furai. Pesemne-s toţi la popi. În Piaţa Mare. La pilit. Căci doare pâinea între dinţi, ceva cumplit. Doar taci, asculţi, repeţi, frămânţi din dinţi şi-nghiţi la sfinţi. Curată Înviere de Partid. Ba chiar pe Feştănescu l-am pupat. De drag. Dar nu l-am înghiţit. Mi-a dat o slujbă din lumina lui. Se duce-ncet, ca un fitil. Şi alţii vin. În Piaţa Mare. La-nviat. Tot mai puţin. Căci învierea s-a cam terminat. Trăiască Domnul Nostru Îngropat! Să mai mâncăm ceva, şi noi, orşcât…Că de băut, ne-am săturat…


                   Când am plecat    
                   Se terminaseră cu toţii de-nviat.
                   Dormeau precum copiii-n viaţă.
                   Şi visau.
                   Sătui.
                   O foarte lungă dimineaţă.

Liviu-Florian Jianu
7-9  noiembrie 2003


sâmbătă, 8 septembrie 2012

Scheletul unui dac înalt de zece metri, descoperit la Roşia Montană

O descoperire senzaţională zguduie lumea oamenilor de ştiinţă. Istoria trebuie rescrisă. 


Sub titlul şi subtitlul de mai sus, a apărut articolul
http://www.totpal.ro/scheletul-unui-dac-inalt-de-zece-metri-descoperit-la-rosia-montana/
 precizând ca sursă REALITATEA.NET: http://www.realitatea.net

Preluăm şi noi acest articol cu precizarea că o facem pentru a primi părerile avizate ale autorilor şi ale colaboratorilor publicaţiilor Semănătorul. Nu dorim păreri sub formă de comentarii - de care e plină lumea - ci sub formă de articol sau scriere bine documentată, bazată pe bibliografie de specialitate.

Întâi de toate, redacția dorește să primească amănunte despre fotografiile FAKE. Orice specialist în prelucrarea digitală poate realiza astfel de imagini, fără nici un fel de legătură cu realitatea. Deci imaginile prezentate nu sunt concludente, ci mai mult încurcă, dacă s-a vrut neapărat să se vorbească de osemintele umane ale unui... dac.

Pentru că povestea lui Ion Moiş poate fi cusută cu aţă. E posibil - spre exemplu - ca el să fi văzut scheletul unui "Dinosaur de Haţeg" şi apoi a înflorit-o cum a vrut. În nr. 7 din luna iulie 2012, la pag.24, revista Sămănătorul dă un link spre revista în cauză. Nici articolul, nesemnat, nu poate fi făcut de un cunoscător de îndată ce vorbeşte de aur de 50 karate(sic!). Nu e vorba de karate japonez, ci de  CARÁT, carate, s. n. 1. Indice pentru conținutul relativ în aur al aliajelor acestuia, egal cu a 24-a parte din masa totală. 2. Unitate de măsură a greutății pietrelor prețioase, egală cu 0,2 grame. [Var.: carátă s. f.] – Din fr. carat.

Aşteptăm deci, lucruri verificabile, nu bombe jurnalistice. După părerea mea articolul poate fi unul premeditat în scopul de a da un semnal că suntem prea legaţi de Roşia Montană ca să o lăsăm pe mâna străinilor. El nu este scris de un profesionist. Nu cred că arheologii români - fie ei şi securişti din vremea lui Ceauşescu - au dat Moscovei scheletul găsit sau, cei de azi, canadienilor, nu putem fi chiar atât de proşti.

Roşia Montană - ca întreaga câmpie transilvană de altfel - este plină de valori de patrimoniu arheologic iar recentele descoperiri cauzate de construcția autostrăzii o dovedesc.

Să păstrăm aceste valori iar orice mediatizare a lor este binevenită.

Pe lângă alte motive, acesta este şi motivul principal pentru care publicăm şi noi articolul.

N.N. Tomoniu - Director Revista Sămănătorul

http://www.samanatorul.ro/revista/index.htm

 

BOMBA
În cursul lunii februarie 2012, o echipă de geologi, româno-canadiană, urmărind rămăşiţele filonului de aur la una dintre galeriile săpate de agatârşi în urmă cu 5.500 de ani la Roşia Montană au făcut din întâmplare o descoperire care ar putea răsturna toată istoria omenirii. Ei au descoperit la baza galeriei capătul rectangular al unei lespezi aurii care nu părea a fi o rocă naturală. După prelevarea unei mostre, din rezultatele analizei de laborator a reieşit că era vorba într-adevăr de o piatră compozită, obţinută din amestecul a 15% praf de granit, 30% wolfram şi 55% pulbere de aur de 50 de karate, după o tehnologie imposibil de reprodus în condiţiile ştiinţei actuale.
HIPERBOREANUL
Faptul este cu atât mai surprinzător cu cât galeria unde a fost semnalată lespedea, supranumită şi Galeria Hiperboreană şi aflată pe Valea Cornei, sub satul Cornea de la Roşia Montană, fusese cercetată în urmă cu 36 de ani, mai precis pe tot parcursul anului 1976 şi, datorită uluitoarelor descoperi arheologice şi antropologice practic de neconceput pentru acea vreme, ea a fost închisă şi apoi sigilată la comanda Securităţii. Printre mineri încă se mai vorbeşte în şoaptă despre această galerie şi nu sunt puţini cei ai căror taţi sau fraţi mai mari, foşti mineri la Roşia Montana, care au luat parte la consolidările şi săpăturile arheologice din galerie la acea vreme, au dispărut de-acasă şi s-au întors bătuţi după câteva săptămâni. Între timp cei mai mulţi dintre ei au murit datorită bolilor profesionale. Cei patru martori rămaşi în viaţă nici măcar nu mai doresc să-şi amintească. Unul dintre ei, domnul Ion Moiş, fost şef de echipă pe timpurile acelea, după o îndelungă chibzuială, s-a hotărât totuşi să rupă tăcerea. Iată relatarea faptelor petrecute atunci, aşa cum le-a trăit martorul ocular Ion Moiş:
„Poate că nu trebuia să zic nimic, că doară am jurat la comunişti, dar eu mă trag de fel din Albac, chiar din neamul de moţi al lui Avram Iancu, aşa că nu pot să tac. Uite cum a fost: în iarna lu’ 76, am fost chemat de inginerul şef şi am primit dispoziţie să redeschid, să consolidez şi să electrific vechea galeria 13, rămasă închisă încă de pe vremea austroungarilor, urmând ca după consolidare să vină doi tovarăşi geologi să prospecteze. Galeria era veche, rămasă aşa neexploată încă de pe vremea agatârşilor, care la vremea aceea scoteau din ea şi prelucrau aurul şi argintul pentru daci, iar filonul fusese epuizat cu multe secole înainte să ajungă romanii stăpâni pe minele de aur, sau Alburnus Maior cum le plăcea lor să le spună. E drept că se văd urme de căutare şi din partea romanilor, dar este limpede că ei s-au lămurit foarte repede şi că au abandonat. Lucrările de consolidare şi electrificare au durat aproape până în vara lui 76 şi am avut nişte probleme cu golirea de apă a unei părţi a galeriei care se inundase. Atât vâlvele din mină cât şi electrovalvele de la pompe ne-au fost de mare ajutor. Tot atunci am găsit şi un os spălat de ape, aşa de mare, cum nu ne mai fusese dat să vă niciodată. Nici ortacii mei nu mai văzuseră. După ce l-am arătat directorului minei acesta l-a predat securistului Întreprinderii Miniere de Stat Roşia Montana, iar pe noi ne-a anchetat Procuratura vreo patru zile. Că unde era osul când l-am găsit? Că în ce poziţie? Că cine a mai fost cu noi în mină? Că cine mai ştie de existenţa lui? Câţi am intrat şi câţi am ieşit din şut în ziua aia? Mă rog, tot felul de întrebări aiuritoare ca să ne sperie şi să ne facă să tăcem. Am tăcut cu toţii evident iar după ce ne-a pus să semnăm declaraţiile, ne-au trimis înapoi în galerie. Acasă n-am suflat o vorbă. Mi-era frică pentru ai mei.
Atunci când treaba noastră a fost terminată au intrat în mină doi oameni de la Bucureşti din care unul sigur era geolog. Ce au lucrat ei acolo nu ştiu, dar aşaaa… ca la vreo săptămână, s-a prezentat un al treilea, unul foarte tânăr, cu o cicatrice la ochiul stâng, care a zis că e arheolog. La două zile după el au venit o echipă întreagă de civili daar şi câţiva arheologi cu nişte echipamente cam ciudate, împreună cu un echipaj de Miliţie care a blocat accesul la galeria 13 şi a început să ne controleze nouă legitimaţiile la poartă. După încă vreo lună jumate am fost chemaţi din nou, eu şi ortacii mei, cei care ne-am ocupat de consolidări şi care deja semnasem declaraţiile, să cărăm sterilul din fundul galeriei 13 şi să-l scoatem cu vagonetele afară din mină.

Atunci am văzut grozăvia. Arheologii scoseseră la iveală din stâncă un schelet uriaş, cam de 10 metri lungime, care zăcea pe o parte cu picioarele strânse. Osul pe care îl găsisem eu era legat cu o fundă roşie şi de-abia atunci am văzut că era de fapt o vertebră. Mamă da’ ce mai vertebră! Civilii se foiau de colo-colo! Unii îşi notau câte ceva din ce ziceau arheologii, alţii făceau poze cu blitzul. Ziceau ceva de unu Densuşianu, apoi ceva de hiperboreeni, apoi unul sare cu gura mare că să-şi vadă ăla cu Densuşianu de treabă, că Densuşianu era avocat, nu istoric, apoi a dat-o cu partidu şi cu securitatea. Altul, şi ăsta era arheologu cel tânăr, că l-am recunoscut după cicatrice, a scapat una cum că scheletu ăla era de hiperborean şi că ar putea fi chiar strămoşul nostru! „ Nu se poate tavarişce! Ce hiperborean visezi!” – a răcnit la el unul gras în haine de piele şi cu accent rusesc! – „Omul se trage din maimuţă! Unde ai mai pomenit tu maimuţă de 10 metri? Gata! Ce s-o mai lungim!? Scheletul ăsta pleacă la Moscova!… Ia luaţi-l pă reacţionaru’ ăsta d-aici! Bîstro, bîstro!” Atunci ne-a cuprins groaza pe toţi. Doi gealaţi au sărit pe el, l-au legat şi l-au târât afară din mină. „Ia hai! Strângeţi, împachetaţi în lăzi şi duceţi totul la gară! Şi dacă mai suflă vreunul vreo vorbă v-arunc kaghebeu-n ceafă! ” Tot pe noi a căzut măgăreaţa cu strânsul şi cu căratul.
S-a făcut dimineaţă când am terminat de împachetat, de cărat şi de urcat lăzile în tren. Dar nici pe noi nu ne-au lăsat să mai mergem acasă. Ne-au suit în două dube fără geamuri şi ne-au dus undeva. Unde?, nu ştiu…. Dar ştiu că am mâncat bătaie vreo săptămână încheiată şi că m-au pus să semnez că n-am văzut şi că nu cunosc nimic, că am un unchi legionar care e bandit şi împuşcă securişti prin munţi şi mi-au zis că dacă suflu vreo vorbă îmi saltă nevasta şi copiii iar pe mine mă bagă în puşcărie. Am semnat şi am tăcut, ce era să fac…!? Nici cu ortacii mei pe care i-am întâlnit din nou la mină nu am mai vorbit despre asta.

Ceva de bine totuşi mi s-a întâmplat după aceea. La o săptămână după ce m-am întors la mină, unul de-l aveam mereu coadă după mine când intram şi ieşeam din şut, a venit la birt şi s-a aşezat la masa mea. Cinstit să fiu când l-am văzut mi-a îngheţat sângele în vine. „Uite Ioane, – mi-a zis -, şi eu sunt moţ ca şi tine. Şi tot ca şi la tine, neam de neamul meu au fost băieşi la Roşia Montana. Am fost acolo când s-a descoperit scheletul uriaşului. Acum e la Moscova. Eu ca şi tine am fost martor. Ia plicul ăsta şi păstrează-l ca pe ochii din cap. Înăuntru ai poză. Să ştii de la mine că acolo în galerie se afla scheletul unui dac hiperborean, strămoş de-al nostru. Păstrează poza şi arat-o nepoţilor tăi. Eu nu ştiu dacă scap pentru că am fost iradiat. Pe voi v-au speriat bine, dar pe noi ăştia din securitate care nu ne speriem aşa de uşor, de noi se descotorosesc altfel. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Nu ţi-am dat nimic! Ai priceput?” „Da, am priceput!”. S-a ridicat şi a ieşit repede pe uşă. Doar două zile l-am mai văzut cum păşea ca o umbră în urma mea, apoi nu l-am mai văzut niciodată . Dar mai am în schimb poza cu hiperboreanul de la el”.

LESPEDEA
Dar să revenim la lespede…
Ne aflăm în luna aprilie 2012. În urma discuţiilor purtate cu uşile închise la Ministerul Minelor Petrolului şi Geologiei, partea canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie făcută publică iar galeria să fie închisă de urgenţă. Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului însă a insistat să continue cercetările şi să trimită o a doua echipă, de data aceasta de arheologi condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice în colţul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a lespezii. Nu a durat foarte mult deoarece deasupra lespezii se aflase cu 36 de ani în urmă scheletul uriaşului dac hiperborean, aflat acum la Moscova iar parte din munca cu săpatul rocii şi cu decopertarea o făcuseră arheologii de atunci. Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea, perfect şlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lăţime de 6 metri şi o înălţime de 3 metri, cântărind cu aproximaţie 1700 de tone, cu 100 de tone mai mult decât a fost estimată “piatra femeii insarcinate” respectiv lespedea descoperită la Baalbek, numai aurul conţinut în ea reprezentând cca. 900 de tone, de aproape trei sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obţine prin reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de steril depozitat de milenii la Roşia Montană în urma exploatărilor aurifere, şi de 150 de ori mai mult decât tot aurul extras de la suprafaţă şi din toate galeriile de agatârşi pentru daci, apoi de romani, apoi de austroungari şi de români la un loc.

Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă ghimpată şi pusă sub pază militarizată iar săpăturile preliminare pentru forarea unui puţ cu diametrul de 12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la începutul lunii mai 2012.
La sfîrşitul lunii iunie, mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafaţă, segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în containere şi transportată de urgenţă noaptea, sub escortă militară către o destinaţie necunoscută. Totuşi există unele informaţii din surse demne de încredere, din care rezultă că fragmentele containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic SIDEX Galaţi şi că au deja topite şi transformate în lingouri de aur şi wolfram, dar locul secret unde se află ele depozitate acum încă nu se cunoaşte.
SCRIEREA DACICĂ VECHE 
Faptul că lespedea a dispărut şi nu s-a păstrat nici măcar o fotografie a ei este lesne de înţeles. Un lucrător care a participat la dezmembrarea ei suţine că există totuşi un set de fotografii care au fost făcute de către un bătrân arheolog român de prestigiu, care au fost date spre studiu unui paleolingvist şi care, a atras atunci atenţia autorităţilor că lespedea prezintă o valoare culturală şi istorică inestimabilă pentru poporul român şi pentru întreaga umanitate şi în orice caz incomensurabil mai mare decât valoarea ei economică. Pentru argumentarea afirmaţiei arheologul a prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se putea observa că toată suprafaţa ei era acoperită de o scriere în basorelief, de un verde smarald, total necunoscută după spusele paleolingvistului, dar cu probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în trei şiruri paralele care porneau din partea stângă sus şi şerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în jurul unui cap de lup, şi sfârşind apoi la baza ei, în colţul din dreapta. Se pare că autorităţile române au rămas insensibile la aceste atenţionări şi dovezi şi au dispus tăierea şi topirea lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,31% negociat cu partea canadiană, conform contractului de exploatare a aurului şi a metalelor rare ale zonei.
SHAMBALLA ? 
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare atunci când, – declară de data aceasta reputatul arheolog, al cărui nume din motive de siguranţă personală nu-l putem face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa un soi de puţ cu diametrul de 4 metri în interiorul căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau săpate în pereţii puţului, de parcă fuseseră tăiate cu laserul. Din interiorul puţului emana o lumină lăptoasă, violacee. Deşi cei câţiva lucrători, geologi şi arheologi care au fost martori la ridicarea lespezii şi-au revenit după o vreme din uimire, totuşi înafara paleolingvistului care s-a precpitat ca un apucat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut curajul să coboare şi să verifice ceea ce se afla în puţ, iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am aşteptat cu toţii ca paleolingvistul să apară, dar el nu s-a mai ridicat la suprafaţă. Peste noapte, SRI-ul şi armata au acoperit cu scânduri intrarea în puţul care ducea spre interiorul muntelui şi-apoi au turnat ciment şi au sigilat-o. A doua zi au fost închise gura puţului exterior precum şi intrarea în galeria săpată in vremuri imemoriale de către agatârşi. Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toţi martorii care au asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puţului din adâncul minei, precum şi cei care au participat la ştergerea urmelor, am fost puşi să semnăm nişte documente care garantau păstrarea Secretului de Stat şi-apoi am plecat cu toţii speriaţi înapoi pe la casele noastre, care-ncotro.”
La sediile Ministerului Minelor Petrolului şi Geologiei şi al Institutului de Arheologie din Bucureşti, aşa cum de altfel era şi de aşteptat, nimeni nu ştie nimic. Peste toate aceste evenimente s-a aşternut tăcerea. Există unele voci carea firmă că persoane suspuse de la Guvern au muşamalizat toată afacerea şi că bancherii elveţieni îşi freacă mâinile satisfăcuţi. Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul arheologul şi cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza zilei de 28 iulie 2012. După această dată aceşti doi martori care s-au expus şi au rupt tăcerea nu au mai putut fi găsiţi la domiciliu. De fapt ei nu au mai putut fi găsiţi nicăieri. Vecinii povestesc ceva despre nişte ridicări cu dubele, cu agenţi mascaţi în miez de noapte, dar nici acest lucru nu este prea sigur.
ÎN ATENŢIA CITITORILOR!
Dacă veţi avea vreodată curiozitatea să vă aventuraţi singuri prin pădurile din jurul Sarmisegetuzei Regia, să nu vă miraţi dacă veţi întâlni un om cu o privire luminoasă, violacee, care susţine că a fost în Shamballa şi că ştie un tunel pe sub Sarmisegetuza care duce către minele de aur de la Roşia Montană. Iar dacă începe să vorbească într-o limbă necunoscută, probabil pelasgă, ascultaţi-l cu atenţie, chiar dacă nu înţelegeţi ce spune în acel moment. Va veni o vreme când veţi pricepe.

vineri, 7 septembrie 2012

Biserica Ortodoxă din România în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza



Biserica Ortodoxă din România în timpul   domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)

Autor : Ionuț Hens



I.                  1.Viaţa şi activitatea înainte de domnie a lui Alexandru Ioan Cuza


            Alexandru Ioan Cuza se trăgea dintr-o veche familie moldoveană,din părţile Fălciului,ţinutul de dealuri acoperite de păduri,vii şi fâneţe,care se întindea în secolele XVI-XVIII,de o parte şi de alta a Prutului.A fost primul membru al familiei.[1]
            Cu privire la data moştenirii domnitorului,majoritatea cercetărilor se opresc asupra datei de 20 martie 1820,iar în privinţa locului este o discuţie,unii spun că este vorba de Bârlad.
            Alexandru Ioan Cuza a avut un frate,Dumitru,mort tânăr într-un accident de călărie şi o soră,Sultana,numele mamei,căruia i-a arătat o deosebită afecţiune.
            Alexandru Ioan Cuza a început a studia la pensionul francez al lui Victor Cuenin (Cunin),la Iaşi unde a avut colegi pe câţiva din viitorii săi colaboratori:Mihalache Kogălniceanu,Vasile Alecsandri,Eugen Alcaz.E trimis la Paris,unde îşi ia bacalaureatul,în litere.Îl atrage medicina,dar spectacolul sălii de discuţie îl făcu să renunţe şi să se înscrie la drept.[2]
            N-a terminat însă facultatea,devenind însă membru al Societăţii economiştilor din Paris.
            Reîntorcându-se în ţară intră împreună cu câţiva tineri în armată cu cadrul de cadet (15 septembrie 1837),iar în 1840 şi-a dat demisia,motivele nefiind ştiute.
            La 30 aprilie 1844,Alexandru Ioan Cuza se căsătoreşte cu Elena Rosseti,fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei născută Sturdza.
            A făcut parte din comitetul executiv al „Casei de bani” ce urmărea să strângă fonduri pentru revoluţie atât în Bucovina cât şi în Moldova.Din cauza holerii ce izbucnise în Bucovina,Alexandru Ioan Cuza pleacă la Viena,de aici la Paris,apoi la Constantinopol.


2.                 Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn (1859)

            Datorită alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova pe data de 5 ianuarie 1859 şi în Ţara Românească pe data de 24 ianuarie 1859 s-a înfăptuit Unirea Principatelor Române,având loc multe schimbări importante în viaţa noului stat modern.
Alături de lupta diplomatică dusă mai întâi pentru recunoaşterea dublei alegeri,apoi pentru Unirea deplină,a stat permaneta preocupare de a apăra şi întări autonomia ţării,deşi Convenţia de la Paris recunoscuse formal această autonomie.[3]
            Chiar din prima zi a domniei sale, Cuza a arăta că înţelegea sa fie exact informat asupra situaţiei din adminstatia statului. Rareori în trecutul nostru, unei domnii noi i se puseseră probleme atât de numeroase si însemnate ca acelea ce se puneau la începutul domniei lui Cuza. În afară de problema recunoaşterii dublei alegeri, era aceea a unificarii administrative a reorganizării şi completării aparatului de stat, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Paris, a unei noi legi electorale, apoi problema mănăstirilor închinate, spre a opri scurgerea unei bune părţi din venitul naţional peste popoare, problema agrară, de o deosebita însemnătate şi gravitate, rămasă nerezolvată la 1848.
            La acestea s-a adăugat problema financiară, a nevoi de fonduri, care se pune din capul locului, cu o mare activitate, fiind dublată, chiar de la  începutul anului 1859, de o grea criză economică, urmare a crizei generale din economia europeană. [4]
            Rezolvarea tuturor acestor probleme implica guverne stabile care să aibă răgazul necesar de lucru. Din nefericire, dupa ce trecu entuziasmul dublei alegeri, al unirii realizate deocamdată in această formă, prin persoana domnului, reîncepură vechile ambitii personale, vechile resentimente şi uri.
            În mod special a reînceput opoziţia de interese, între reprezentaţii grupului redus la număr, dar foarte influent care dispunea prin moşiile sale şi prin legea electorală cenzitară de puterea politică si economică şi reprezentanţii noului curent, prgresist, care urmărea realizarea reformelor corespunzătoare, cerute o seamă dintre ele incă de la 1848.
            Între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1832, în trei ani de zile, sau perindat 20 de guverne, dintre care 9 în moldova, iar in Ţara Românească 11.
            La trei aprile 1859, Consiliul de Miniştri al Moldovei constată ca nu s-au plătit lefurile corpului profesoral pe primele 3 luni ale anului. Situaţia grea financiară va fi o caracteristică a întregi domnii a lui Cuza, de la început pana la sfârşit.
            S-au luat măsuri de unificare a armatei şi administraţiei. S-a înfiiţat Universitatea din Iaşi şi primi ei rectori.
   
3.                 Lovitura de stat. Legea electorală. Legea rurală[5]

            A avut loc conform unui plan dinainte stabilit,plan pe care Baligot de Beyne îl comunică,agenţiei din Constantinopol la 10 mai 1864.
            Îndată după dizolvarea camerei,Cuza adresează poporului român o proclamaţie,în care arată că dorinţa lui „de a duce România pe calea popăşirii”,s-a izbit de „neîmpăcata opoziţie” ce a întâlnit în Adunare.
            Această oligarhie a dat vot de blam guvernului fiindcă prezentase proiectul legii rurale „lege de dreptate” şi n-a voit să discute legea electorală.
            Domnul şi guvernul său,supun deci aprobării poporului,printr-un plebiscit ce va avea loc între 10/22 şi 14/26 mai,Statutul,care dezvoltă dispoziţiile Convenţiei de la Paris şi noua lege electorală.[6]
            În acelaşi timp,Cuza dădea şi o proclamaţie către armată,arătându-i necesitatea loviturii de stat şi cerându-i să asigure „liniştea publică” pentru ca plebiscitul să se poată exprima cu toată libertatea.
            Statutul nu dezvolta în realitate,Convenţia de la Paris,ci o modifică în sens autoritar,sporind drepturile puterii executive şi scăzând pe acelea ale puterii legislative.El prevedea că „domnul are singur iniţiativa alegerilor”,elaborarea lor fiind încredinţată Consiliul de Stat.
Tot domnul numeşte „în fiecare an” ,pe preşedintele Camerei (Adunării Executive)”.Se înfiinţează „Corp ponderator” (Senatul) şi a căror membri sunt unii de drept-mitropoliţii, „episcopii eparhiilor”,primul preşedinte al Curţii de Casaţii şi „cel mai vechiu dintre generalii armatei în activitate”,iar ceilalţi în număr de 64,constituind majoritatea,numiţi de către domn,jumătate dintre personalităţile ce se destinseseră „prin meritul şi experienţa lor”,iar cealaltă jumătate dintre „membrii comisiilor generale” judeţene.
Atât regulamentul Camerei , cât şi acela al Senatului se alcătiesc de către guvern. Numai Senatul are dreptul de a prmi petiţii.
Dispoziţiile Statului însemnau o diminuare considerabilă a însemnătătii Camerei, subtuate raportului: în primul rând, prin faptul că atribuţia ei esenţială aceea legislativă, trecea acuma în mare parte Domnului şi Senatului, apoi nu mai avea dreptul nici de a-şi face regulamentul de funcţionare, nici de a-şi alege preşedintele, în sfârşit nu mai putea primi petiţii.
Dacă însemnătatea Camerei scadea, creştea în schimb considerabil numărul alegătorilor si putinţa de a fi ales.
    
Această nouă lege electorală prevedea două categorii de alegători: primari şi direcţii. Alegătorii primarii , votau prin delegaţii şi erau toţi cetăţenii care, în sate, plăteau un impozit anual de 48 lei, iar în oraşe 80 de lei, dacă populaţia era de maximum 15 000 de locuitori si 110 lei, dacă ea depăşeste această cifră, de asemea, patentarii până la clasa a cincea inclusiv.
Alegătorii direcţi erau cetăţenii care plăteau un impozit anual de minimum patru galbeni,erau ştiutori de carte şi aveau cel puţin 25 ani împliniţi.
Delegaţia alegătorilor primari,câte unul din fiecare sută erau aleşi prin vot pe faţă,la alegerea deputaţilor de căre aceşti delegaţi şi de către alegătorii direcţi,votul era însă secret.[7]
O dată cu decretul pentru plebiscitului se publică şi un decret restrictiv în ce priveşte presa,înlocuindu-se dispoziţiile liberale ale legii din 1-3 aprilie 1862 prin acelea ale ordonanşei din 2-14 octombrie 1859,fiind consecinţa inevitabilă a exceselor de limbaj şi a îndemnurilor la răzvrătire,care apăruseră în 1863 şi în prima parte a anului 1864.
            Legea rurală era aşteptată de ţărani cu mare nădejde şi nerăbdare,moşierimea cu teamă scrâşnind din dinţi.
            Inginerul Bonnet,într-o călătorie prin ţară îi scrie lui Baligot de Beyne,la 29 mai din Focşani că: „ţara e splendidă ca vegetaţie şi ţăranii adoră pe principe.”
            Întrucât mulţi dintre prefecţi şi chiar unii dintre subprefecţi erau ei înşişi moşieri,Kogălniceanu întreprinde o cercetare discretă spre a-şi da seama de adevăratele lor sentimente faţă de reforma agrară.
            La data de 2-14 iulie,Consiliul de Stat este invitat de către Cuza,prin decret domnesc,să se ocupe cu elaborarea unui proiect de lege rurală.
            Kogălniceanu înaintează Consiliului de Stat,proiectul de lege care a fost trimis şi vechii Adunări Elective care a fost desfiinţată.
            La data de 15-27 august,legea rurală a fost publicată în „Monitorul”, nr. 181. [8]


                     II. Situaţia Bisericii Ortodoxe din România în timpul
                          domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1856-1866)

1.                 Măsuri luate împotriva mănăstirilor închinate[9]

            Prin mănăstiri închinate se înţelegeau,mănăstirile care fuseseră puse de către ctitorii lor sau urmaşii acestora sub ascultarea Patriarhilor de Constantinopol,Ierusalim, Antiohia sau Alexandria sau a marilor mănăstiri de la Atos,din restul Peninsulei Balcanice sau din Orientul creştin.
            Scopul închinării fusese să asigure dăinuirea ctitorilor din ţară,să le garanteze împotriva vicisitudinilor politicii interne sau a unei gospodării,punându-se sub o autoritate spirituală superioară,recunoscută să le mărească prestigiul.
            Primul lăcaş românesc închinat de care avem cunoştinţă a fost mănăstirea din Perii Maramureşului,pe care ctitorii ei,Drag şi Balc,o aşează în 1391 sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol.
            În Muntenia,schitul Stăneşti din judeţul Vâlcea e închinat în 1577 Patriarhiei din Alexandria,iar mănăstirea Bucovăţ,de lângă Craiova,în 1588,mănăstirii greceşti,Sfântul Varlaam.
            Cu vremea,se produce însă o modificare considerabilă a raporturilor iniţiale.
            Mănăstirile închinate ajung să fie considerate de către patriarhii şi „lavrele” sau mănăstirile mari din Balcani şi Orientul creştin ca simple izvoare de venit,acesta trebuie să fie cât mai mare,de aceea se neglijează întreţinerea lăcaşurilor care se dărăpănează treptat,uneori ajungând în stare de ruină,se micşorează la maximum numărul călugărilor,în contrast izbitor cu mănăstirile neînchinate.
            În ce priveşte obligaţiile faţă de stat,nu exista la început vreo deosebire între mănăstirile închinate şi cele neînchinate şi unle şi altele contribuiau,când era nevoie,cu sume de bani,fie sub formă de „împrumuturi”,fie sub formă de contribuţie nerambursabilă.
            În timpul în care se discutau clauzele viitoarei Convenţii de la Paris,în vara anului 1858,reprezentanţii Puterilor garante stabiliseră.în şedinţa din 18-30 iunie,aşa zisul Protocol XIII,potrivit căruia problema bunurilor mănăstirilor închinate,în cazul în care părţile nu ajungeau la o înţelegere,trebuia să se rezolve prin arbitraj.

2.                Secularizarea averilor mănăstireşti[10]

            Proiectul de lege privind bunurile mănăstirilor închinate nu figurează printre acelea anunţate de mesajul domnesc de deschidere a Camerei şi nici nu putea să figureze, aceasta ar fi însemnat o provocare flagrantă şi inutilă a acelora dintre Puterilor garante care ţineau la aplicarea Proiectului XIII,adică a dispoziţiilor din Convenţia de la Paris prevăzând modalitatea de rezolvare a problemei bunurilor anumite.
            Împrejurările au făcut însă că tocmai această problemă să fie adusă în faţa Camerei,înaintea celorlalte probleme majore,cea electorală şi cea rurală.
            Proiectul de lege, „pentru secularizarea averilor mănăstireşti” prevede în articolul întâi: „Toate averile mănăstireşti din România sunt şi rămân averi ale statului”.
            Aşadar,de unde la început fusese vorba de bunurile mănăstireşti,indiferent dacă erau închinate sau neînchinate.
            Această generalizare fusese impusă de considerentul că o secularizare numai a bunurilor mănăstirilor închinate ar fi fost prezentată în faţa forurilor internaţionale de către cei în cauză,ca o măsură discriminatorie,nedreaptă şi xenofobă,lovind în mănăstirile închinate,cu conducere grecească.
                       Secularizând bunurile tuturor mănăstirilor,se anula din capul locului o asemenea argumentare care,cu siguranţă,ar fi impresionat Puterile garante.
            Aşa s-a putut arăta că nu e vorba de o măsură discriminatorie,de favorizare a unei categorii de mănăstiri şi de defavorizare alteia,ci de o măsură generală.privind toate mănăstirile.


III. 1. Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate[11]

            Legile bisericeşti ale domnitorului Cuza sunt ca oricare alte legi,produsul firesc al procesului istoric de dezvoltare al vieţii.
            Ele nu pot fi înţelese fără cunoaştere a situaţiilor şi împrejurărilor care le-au creat. În înţelegerea şi aprecierea acestor legi,precum şi a tulburărilor produse de unele dintre ele,cunoaşterea aceasta trebuie să cuprindă poziţia Bisericii şi a conducătorilor ei,atât pe plan intern cât şi pe plan extern.

Aşa cum din punct de vedere politic înainte de unire,cele două Principate formau două ţări separate,la fel şi Biserica era alcătuită din două unităţi canonice.
            Atât Ţara Românească,cât şi Moldova ,era câte o mitropolie.Ele funcţionau una de alta,fiecare având şi episcopii sufragane.
            Între ierarhii celor două Principate lipsea acea apropiere care-i putea face să urmărească o direcţie unitară.
            În ceea ce priveşte poziţia celor două Biserici naţionale în Principate,aceasta era arătată de obligaţiile şi mai ales de drepturile cu care erau onorate.
            Conducătorii înalţi ai Bisericii,ierarhii se acopereau în cea mai mare parte cu obligaţiile şi mai ales cu drepturile Bisericii.
            Ei erau socotiţi sfetnici de frunte ai domnitorului şi ocupau principalele locuri în divanurile şi adunările obşteşti ale ţării.Mănăstirile,episcopiile,precum şi episcopii personal,aveau însemnate proprietăţi şi drepturi materiale,de care se foloseau,toate aceste drepturi şi datorii cu care era încărcată Biserica şi conducătorii ei,le mărea importanţa şi stima în faţa credincioşilor.
            Până la regulamentele organice,episcopii şi mitropoliţii se alegeau în ţară de către divanul domnesc,de clerul monahal şi apoi se investeau de către domnitor.
            Dacă în Principate,Biserica se bucura de o poziţie superioară,chiar dominantă,în afară ea avea cu totul altă poziţie.
            În faţa celoralalte Biserici ortodoxe,cele două unităţi canonice din Principate erau considerate ca simple dieceze.
            Patriarhul folosea puterea jurisdicţională nu atât pentru călăuzirea dogmatică a Mitropoliilor,cât pentru menţinerea şi întărirea clerului grecesc din ţară:a egumenilor şi călugărilor din mănăstirile închinate,prin care întregul Orient creştin-ortodox strângea uriaşe venituri materiale.
            Până la unirea Principatelor,problema jurisdicţii Patriarhiei de Constantinopol nu a fost luată în seamă prea mult.Bisericile,precum ţările erau prea mici ca să se poată gândi la o situaţie mai bună.
            După unire însă,se cerea o schimbare esenţială,pentru că această jurisdicţie precum şi urmările ei oglindite în poziţia Bisericii în ţară,împiedicau avântul naţional spre independenţă.
            Schimbarea poziţiei Bisericii noastre din lăuntru şi din afară,evident trebuia să fie proiectate  de către conducătorii Bisericii.Lor  le este încredinţată Biserica şi ei au răspundere pentru ea,în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor,nu numai pentru timpul cât o conduc,cât şi pentru timpurile viitoare.


1.                 Măsuri şi legi bisericeşti al domnitorului Cuza[12].
Măsuri quasi-legale şi primele legi bisericeşti ale lui Cuza-Vodă


            În primii ani după unire,domnitorul Cuza şi guvernul său nu au întreprins nici o acţiune definitivă,pe tărâmul bisericesc.
            Domnitorul a luat numai măsuri quasi-legale,menite să atragă atenţia conducătorilor bisericeşti asupra situaţiei în care se afla Biserica şi să pregătească             „ terenul” legilor care aveau să urmeze.
            Din 1863 domnitorul Cuza şi guvernul său reglementează unele stări de lucruri din biserică în mod deplin legal.
            Toate măsurile pe care le iau de acum înainte,au o acoperire legală deplină,căci pentru fiecare măsură se promulgă o lege specială.
            În 1863 printr-un decret domnesc se impunea obligaţia ca limba întrebuinţează la serviciul divin să fie cea română.De la această lege făceau excepţie doar două biserici din ţară:Catedrala Sfinţii Arhangheli din Brăila şi biserica Sfântul Ioan cel Mare din Bucureşti.
            La sfârşitul aceluiaşi an a apărut cea mai importantă lege bisericească a lui Cuza,prin care se secularizează toate averile mănăstireşti.
            Având în vedere importanţa şi mai ales urmările pe care le-a avut secularizarea pe tărâm bisericesc,ne vom opri puţin mai mult asupra acestei legi.
            Legea secularizării nu este o lege ca celelalte,introdusă prin mesaj în dezbaterile Adunării.Ea curma într-un chip îndrăzneţ şi printr-un act de netăgăduită autoritate,o chestiune seculară.
            Conferinţa de la Paris (1858) a luat în discuţie chestiunea mănăstirilor închinate şi a hotărât prin Protocolul 13 ca guvernul român şi clerulgrecesc să se înţeleagă între ei printr-un compromis.Hotărârea aceasta nu a adus însă nici un rezultat pozitiv.
            Legea secularizării arată că toate averile mănăstirilor din România închinate sau pământene „sunt şi rămân ale Statului” (articolul 1).
            În ţară,legea secularizării a produs o mare mulţumire,căci se rezolvă într-un mod fericit pentru ţară,o chestiune aşa de încurcată.
            Se înlătura prin aceasta stăpânirea unor strâini asupra bunurilor şării noastre şi se crea posibilitatea îmbunătăţirii situaţiei multor cetăţeni care până atunci fuseseră slugile acestor străini.
            În afara ţării însă,această lege nemulţumea,în special,pe mulţi conducători ai Bisericilor din orienul ortodox,care se obişuiseră să primească de aici tot ceea ce aveau nevoie,fără nici un lean.Aceşti nemulţumitori au încercat să intervină prin Patriarhul de Constantinopol,dar pe tărâm bisericesc n-au putut face nimic,pentru că pretinsul lor drept de proprietate asupra moşiilor din şara noastră,nu se putea susţine pe baza unor norme sau canoane bisericeşti.


4.                 Ultimele legi bisericeşti ale domnitorului Cuza şi lupta pentru canonicitate


            La sfârşitul anului 1864 au mai apărut încă două legi care priveau organizarea bisericească.
            Ambele legi poartă numele de „Decrete organice” şi au apărut astfel: la 30 noiembrie 1864 „Decretul organic pentru regularea schimei monahiceşti” sau „Legea călugăriei”,iar la 3 decembrie „Decretul organic pentru înfiinşarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române.”
            Ultima lege bisericească a lui Cuza este „legea pentru numirea de mitropoliţii şi episcopii eparhioţi din România” sancţionată de domnitorul Cuza la 11 mai 1865.
            Această lege nu are decât 3 articole şi se prezintă astfel:
articolul 1: „Mitropoliţii şi episcopii eparhioţi ai României se numesc de domn,după o prezentare  a ministrului de culte în urma deliberaşiunii Consiliului de miniştri”
articolul 2: „Mitropoliţii şi episcopii se numesc din clerul monahal român,având cel puţin:mitropoliţii vârsta de 40 ani,iar episcopii 35 ani cunoscuţi prin pietate,învăţătură şi capacitate”
articolul 3: „Mitropoliţii şi episcopii sunt justiţiabili pentru delicte spirituale înaintea Sinodului ţării,iar pentru orice alte delicte,înaintea Curţii de Casaţiune”


5.                 Consideraţii generale[13]

            Legile bisericeşti ale lui Cuza sunr multe şi mari pentru efectul sau chiar numai pentru intenţia legiuitorului.De aceea se cere şi o apreciere de altă natură decât cea legată de consideraţiuni canonice formale asupra acestei încercări de primenire a unor forme şi stări de fapt,ce constituiau să existe în Biserica noastră,în defavoarea dezvoltării vieţii ţării în general.Aceste legi bisericeşti trebuiesc puse,în primul rând,în legătură cu situaţia generală a ţării.Nu trebuie să se uite că Alexandru Ioan Cuza vine pe tronul ţării ca ales al întregii naţiuni,în mijlocul unei situaţii interne deplorabile.
            De la început îşi dă seama că trebuia înlocuit vechiul sistem de conducere şi organizare.La lucrarea sa uriaşă n-a pornit însă singur,ci s-a înconjurat de cărturari distinşi şi de patrioţi încercaţi.Reforma sa administrativă,ca dimensiuni,era unică în ţara noastră.căci nici un domnitor nu a reuşit în zeci de ani de domnie să dea legile pe care Cuza le-a alcătuit şi impus în numai şapte ani.A dat rezolvări fericite la probleme mari şi principal nu a greşit.
            Primele legi bisericeşti vizau chestiuni care aveau legătură directă cu probleme de stat.Secularizarea,codul civil,legea comunală,chiar dacă par să lovească în interesele Bisericii,ele nu sunt în fond decât dezvoltări ale unor chestiuni din domeniul statului. Legea pentru obligativitatea limbii române în Biserică şi legea pentru înmormântări dovedesc că Vodă-Cuza era animat de un patriotism luminat.
Două dintre legile lui Cuza par să favorizeze ideea că legiuitorul ar fi avut intenţia să subordoneze Biserica,nu numai statului ci şi ambiţiilor lui personale.Aceste legi au fost cerute de împrejurări,iar greşelile de formă nu sunt făcute cu rele intenţii,ci sunt rezultatul recunoaşterii temeinice a aşezămintelor Bisericii,
            Nemulţumirile produse de aceste legi „noi” în rândul unor oameni „vechi”,sunt fireşti.Sfârşitul luptei pentru canonicitate şi organizarea Bisericii noastre de atunci şi până astăzi,în sensul general al legilor lui Cuza,arată că ceea ce a voit să introducă el,corespundea şi năzuinţelor Bisericii.Aceasta constituie o dovadă în plus şi cea mai grăitoare despre valoarea şi trăinicia reformelor lui bisericeşti.
            Fondul pozitiv al acestor reforme şi verificarea lor prin timp,arată că procesul istoric deschis de apărătorii „canonicităţii” a fost câştigat de Cuza,de credincioşi şi de clerici simpli,în numele cărora a acţionat în chestiunile bisericeşti.



[1] Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970,p. 60
[2]  Ibidem ,p.65 





[3] Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970, p. 115
[4]  Ibidem ,p 87
[5] Ibidem,p. 252
[6] Apud „ Monitorul” nr.99 din 4/16 mai 1864,p.456
[7] Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,Editura II,Bucureşti,1970,p. 254
[8] Ibidem,p. 280
[9]  Ibidem,p. 149
[10]  Constantin C. Giurescu,Viaţa şi opera lui Cuza Vodă,op.cit. , p.199
[11] Constantin Drăguşin,Legile bisericeşti ale lui Cuza şi lupta pentru canonicitate,în Studii Teologice,IX (1957),nr. 1-2, p. 87
[12] Ibidem, p. 90
[13] Constantin Drăguşin,Legile bisericeşti ale lui Cuza Vodă şi lupta pentru canonicitate,op. cit. ,p. 102