Iuliu-Marius Morariu - Perspectiva biblică asupra libertăţii şi libertinajului

Iuliu-Marius Morariu

Iuliu-Marius Morariu - Perspectiva biblică asupra libertăţii şi libertinajului

1. Introducere

           

Seria începută cu ceva timp în urmă la ,,Semănătorul”[1], în cadrul căreia îmi propuneam să ofer o perspectivă transtemporală asupra evoluției termenilor libertate și libertinaj, și a felului în care s-au manifestat în conștiința oamenilor, începe să prindă contur, în ciuda faptului că nu respectă întru totul ordinea cronologică a apariției și ordinea tematică.

            Astfel, după ce am propus o prezentare a libertății și libertinajului în concepția oamenilor ce au trăit în îndepărtatele timpuri ale Evului mediu, am prezentat într-o înlănțuire firească înspre prezentarea lor în epoca modernă și cea contemporană, pentru ca acum, lucrarea de față, să analizeze perspectiva biblică cu privire la cei doi termeni, rupând, dacă îmi este îngăduit termenul, șirul logico-cronologic al prezentării.

            Într-o lucrare viitoare, poate voi reuși să le antologizez și să intervin atât din punct de vedere informațional, cât și din punct de vedere bibliografic  în structura lor pentru că, între timp, literatura pe care am avut-o la bază  atunci când am scris aceste studii, a devenit doar o parte a celei pe care am cercetat-o astăzi cu privire la această temă.

            Existența unui schelet stabilit încă de atunci și a unor notițe bibliografice destul de precise, dar și lipsa timpului în care să restructurez ontologic un material deja existent în prealabil (obligațiile radiofonice, cele publicistice, dar și statutul de student), nu mi-au permis să ofer cititorului o perspectivă holistică asupra temei. O prezint însă astfel, cu gândul că ea oferă câteva deschideri cu privire la temă, dar și în speranța că voi reveni în viitor cu o versiune mai amplă, ce să subsumeze și informațiile provenite din cercetările ulterioare pe care le-am realizat cu privire la această temă.

            Până atunci, invit însă cititorul să lectureze cele prezentate aici, să extragă ingormațiile care i se par utile, să omită ceea ce consideră că reprezintă balast informațional, și să îmi semnaleze eventuale materiale bibliografice sau greșeli regăsite în paginile acestei tentative de analiză a unor doi termeni aproape omonimi, care definesc însă două noțiuni antinomice ce stau la baza moralei creștine.

            În încheiere, mulțumesc dlui. profesor Nicolae Tomoniu, directorul revistei și al editurii ,,Sămănătorul” de la Tismana, pentru ajutorul acordat în toată activitatea mea publicistică (dânsul m-a descoperit efectiv și m-a susținut pe parcursul a mai bine de doi ani de când colaborăm, oferindu-mi mereu sfaturi pertinente și sugestii de îmbunătățire) și pentru găzduirea între publicațiile semănătoriste a acestei a treia părți a seriei privitoare la libertate și libertinaj.

Marți,                                                                                            Autorul

4 decembrie 2013

De ziua Sfintei Marii Mucenție Varvara

și a Sfântului Ioan Damaschinul

2. Perspectiva vetero-testamentară

Raportându-ne la perspectiva vetero-testamentară asupra libertății, putem spune fără riscul de a greși că putem vorbi de libertate încă de la referatul cosmogonic, creația însăși, prin perfecțiunea ei originară, nativă, fiind liberă.

Apoi, libertatea o regăsim și în referatul antropologic, căci:

,,Prin insuflarea lui Dumnezeu, sufletul înțelegător și liber[2] e pus pentru totdeauna în om, dar, odată cu el Dumnezeu  intră și în comuniune, prin suflarea sa, cu sufletul sădit în om”.[3]

            Libertatea se manifestă apoi în mod inițial prin comuniunea și comunicarea existentă între divinul creator și ,,antropos-ul” proaspăt adus la ființă, fără ca cel din urmă să fie constrâns la aceasta și, deci, să-i fie lezată libertatea ca dat ontologic. Prin aceasta, libertatea devine una dintre caracteristicile definitorii ale omului încă din zorii existenței sale telurice, fiind o calitate a sa ca ființă spirituală:

,,Odată cu sufletul inserat  în organismul său biologic, Dumnezeu îi dă omului conștiința că îi vorbește și că el trebuie să răspundă, dar fără a-l constrânge. Conștiința de sine ca act spiritual este în același timp libertate și acestea două îl definesc pe om ca ființă spirituală care-și poate cumpăni și alege liber destinul”.[4]

Ea se regăsește astfel în cadrul expresiei de la ,,Facerer 1, 27”, în calitate de componentă a ,,chipului lui Dumnezeu”, fiind una dintre punțile de legătură între El și om, și un element care denotă superioritatea antropologică asupra întregii creații și oferă posibilitatea îndumnezeirii (prezentă ca alternativă a conlucrării sale cu harul):

,,Ființele personale constituie piscul creațieii întrucât ele pot să devină dumnezeu prin liberă alegere și har. Baza întregii măreții a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui care e un dar și în același timp o experiență personală. Libertatea e un atribut esențial al vocației de a stăpâni pământul și lumea toată”.[5]

Oamenii sunt destinatarii ei, după cum rezultă din prima binecuvântare pe care Dumnezeu le-o adresează:

,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"(Facere 1, 28).

Chiar și restricția pe care aparent divinul i-o impune lui Adam: ,,Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!”(Facere 2, 16-17), nu are decât un caracter pedagogic și deci nu unul propriu-zis coercitiv, ea nelezând libertatea cu care omul este înzestrat prin creație.

Antropologia biblică ne arată de asemenea și faptul că libertatea nu este o noțiune de care omul dispune singur: ,,Şi a zis Domnul Dumnezeu: "Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el"(Facere 2, 18).  El dispune așadar de ea în cadrul comunității și aceasta implică responsabilitatea. Așa se face că descendența întregii omeniri din aceeași unică pereche de la origine[6] exprimă, între altele:

  ,,Egalitatea în demnitate a tuturor ca frați, ca fii ai aceluiași Părinte ceresc și ai aceluiași protopărinte pământesc…din care rezultă nemijlocit dreptul de viață în libertate și de a se bucura toți de rațională întrebuințare, fără egoiste discriminări, a bogățiilor pământului”.[7]

            Având în vedere aceste argumente privitoare la libertatea umană și la superioritatea coroanei creației, nu putem să remarcăm decât că ,,persoana umană este expresia cea mai sublimă a activității creatoare a lui Dumnezeu”.[8] Acesta va fi probabil și motivul operei soteriologice, căci, nu se putea ca Creatorul să-și lase capodopera de izbeliște, dar să nu anticipăm.

            Ulterior, are loc căderea căderea în păcat, care este și ea o urmare a manifestării libertății de stăpânire, respectiv a dorinței generate de ea, în cadrul ei fiind implicată  și putința căderii[9]. Originea potențială a păcatului se găsește, în concepția Arhiepiscopului Irineu al Alba-Iuliei, în capacitatea de autodeterminare a ființei umane, șarpele fiind un tolerat, care avea rolul să testeze această capacitate și manifestarea ei:

,,În capacitatea de autodeterminare a primei ființe umane exista deja potențialul pentru păcat…Prezența șarpelui, a demonului e un indiciu în acest sens că el era tolerat ca încercare, ca o ispită pentru om”.[10]

            Rezumând cele expuse până aici de aghiograful cărții ,,Facerea”, observăm complexitatea ființei umane și a capacităților ei, precum și  libertatea ei și corelația acesteia cu harul.[11] Astfel:

           ,,Omul, în conștiința și libertatea sa avea tendință spre cele bune. Dar el nu realizase o cunoștință progresată a binelui și a adevărului, nici o libertate asigurată  împotriva posibilității de a fi robit de anumite pasiuni. Prin urmare, în voința liberă a omului exista posibilitatea păcatului. Prin întrebuințarea voinței sale libere, omul putea să dezvolte desăvârșirea morală, transformând chipul lui Dumnezeu din el într-o asemănare reală cu Dumnezeu, cu ajutorul și prin asistența harului dumnezeiesc, prin care el ar nimici corupția sa naturală, rămânând  prin aceasta nestricăcios, reținând astfel nemurirea și devenind nemișcat spre păcat”.[12]

CITIŢI ÎNTREGUL VOLUM AICI:

http://docs.google.com/viewer?a=v&pid=sites&srcid=ZGVmYXVsdGRvbWFpbnxlZGl0dXJhb25saW5lfGd4OjljOGQ0NTllNTJjMDY2

---

[1] Este vorba despre: Iuliu-Marius Morariu, Câteva considerații privind concepția și practica medievală despre libertate și libertinaj, Editura Semănătorul, Tismana, 2012; Idem, Libertatea și libertinajul în epoca modernă și în cea contemporană, Editura Semănătorul, Tismana, 2013.

[2] Din cele spuse de P. S. Irineu, deducem că libertatea de care vorbește este una de natură superioară, percepută ca a sufletului. Putem astfel avansa ideea că există, date fiind cele trei calități ale sufletului (sentiment, voință și rațiune, cf. Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit.,  p. 17), 3 feluri de libertate, respectiv a voinței, a sentimentului și a rațiunii (n.n.).

[3] Irineu Pop-Bistrițeanul, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 46.

[4] Ibidem, p. 46.

[5] Ibidem,  p. 46.

[6] Numită de manualele de dogmatică ,,monogenism”. Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, op. cit.,  p. 150.

[7] Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Simbolul Credinței, o sinteză dogmatică, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2008, pp. 46-47.

[8] Pr. prof. dr. John Breck, Persoana umană: de la chip la asemănare, traducere P.S. Irineu Bistrițeanul,  în vol. ,,Vinovați pentru păcatul strămoșesc?”, coord. Vasile Manea, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002, p. 73.

[9] Irineu Pop-Bistrițeanul, Chipul lui Hristos în viața morală a creștinului, op. cit.,  p. 46.

[10] Ibidem,  pp. 46-47.

[11] ,,Libertatea e asociată cu harul, e opera harului și puterea dată omului de a se menține în hare, deasupre lumii, de a nu cădea sub lume și de a nu rămâne un elaborat al lumii, ci ca o persoană, liberă să se întindă spre Persoana absolută și infinită”. Ibidem,  p. 47.

[12] Ibidem,  p. 47. În acest sens spune și Sfântul Atanasie despre libertatea voinței: ,,Şi cunoscând libertatea ei, se vede pe sine putând să se folosească de mădularele trupului atît spre cele ce sînt, cât şi spre cele ce nu sunt. Iar cele ce sunt sunt cele bune, şi cele ce nu sunt sunt cele rele”. Sfântul Atanasie cel Mare,  Tratat despre întruparea Cuvântului și despre arătarea lui nouă în trup, IV, trad. pr. prof. Dumitru Stăniloae, col. ,,Părinți și Scriitori Bisericești (PSB)”, vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987,  p. 34.