Alexandru Melian - Ravagiile politicianismului găunos

RAVAGIILE  POLITICIANISMULUI  GAUNOS

Motto: "Cum de nu vii ,Ţepeş, doamne,ca punând mâna pe ei, 

  Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei 

Lume nemulţumită

 Si în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni

Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni !"

   M. Eminescu

           

           Se ştie că în statele totalitare, clasa politică este o ficţiune, aşa cum a fost şi la noi în   timpul ultimelor patru dictaturi. Revoluţia din 1989, cu toate avatarurile, contradicţiile şi misterele ei, cu toate căutările şi rătăcirile pe care le-a generat, a marcat începutul  procesului de constituire a unei asemenea clase, indispensabile   opţiunii democratice. FSN, partidele istorice reanimate, PUNR, PRM şi nenumăratele partide şi partiduleţe, apărute ca ciupercile după ploaie, au inaugurat procesul de constituire a categoriei de politician, adică a cetăţeanului care, pe baza mecanismului electoral democratic, este investit,-  în funcţie de calităţile şi competenţele lui - să înfăptuiască actul politic, în numele şi în interesul celor care l-au ales.

            Nu ne-am propus aici să analizăm istoricul acestui proces, deşi un astfel de demers ne-ar oferi informaţii şi explicaţii extrem de revelatorii asupra stării de astăzi a României. Ne vom opri totuşi la două momente pe care le socotim cruciale.

Lansarea luptei de clasă

      Primul este anul 1996 când, după dezamăgirile provocate de administraţia I. Iliescu - FSN, ( în pofida realizărilor importante din acei ani), au ajuns la putere partidele istorice. Anti-comuniste declarate, deşi pline de foşti comunişti şi chiar de foşti securişti, acestea au primit investitura de a grădinări altfel destinul României. De a se consacra cu toate forţele, aşa cum au promis tot timpul, renaşterii autentice a ţării în conformitate cu valorile ei materiale şi spirituale, pe temeiurile unor principii morale elevate, promovate necontenit în anii de opoziţie, şi mai ales în raport cu marile speranţe investite în ele atunci când le-au ales să conducă ţara. Personaje politice recomandate de biografia romanţată a exilului sau figuri aureolate de prigoana comunistă şi de prestigiul conferit de suferinţele îndurate în închisori, au dat acestor speranţe aripi şi aşteptărilor mereu înşelate leac împotriva disperării.

       

Învinsul de "structurili" securităţii

După patru ani, însă, de preşedinţie rătăcită şi rătăcitoare, de guvernare haotică şi incompetentă, de contra-performanţe năucitoare (deşi n-au lipsit nici în aceşti ani realizări apreciabile), ţara a trăit nu doar o nouă dezamăgire, ci sentimentul insuportabil c-a fost înşelată (vezi studiul meu, "Abuzul şi criza de putere", privind epoca E. Constantinescu,din revista www.samanatorul.ro, nov.2012). In pofida celor 15000 de specialişti promişi şi a celor 60 de miliarde de investiţii, la sfârşitul mandatului Constantinescu, -"învins de securitate" - starea economică şi socială a ţării era rezumată de o singură frază din Raportul Băncii mondiale (oct. 2003): . “Intre 1995 și 2000 (în mod special intervalul 1996-2000) declinul economiei a influenţat substanţial creșterea sărăciei.”

            Mai grav decât atât,perioada aceasta poate fi socotită orizontul negru de referinţă al începuturilor toxice ce vor canceriza viaţa politică românească; deşi mediul insalubru şi infestat, care a favorizat epidemia politicianistă de până astăzi, se datorează epocii Iliescu şi chiar celei de dinainte, de care el şi cei ce l-au urmat n-au fost capabili să se emancipeze. Coaliţiile dubioase şi păguboase contra naturii, generatoare permanente de tensiuni, gâlcevi şi circ mediatic (este epoca "uceniciei" de circar scandalagiu a lui T. Băsescu); ocultarea şi ignorarea  intereselor ţării, subordonate intereselor de partid, ale grupurilor negustoreşti, neamurilor şi prietenilor, de unde sacrificarea criteriului  de competenţă în distribuirea posturilor de toate felurile; spolierea trans-partinică a ţării; compromisurile în interes personal şi de grup, tranzacţionate mai ales prin sforării de culise; ipocrizia confruntărilor de pe scenă în raport cu îmbrăţişările de prin culise; validarea UDMR şi a Grupului parlamentar al minorităţilor ca instrumente de manevre politicianiste, primejdioase adesea pentru interesul naţional  - sunt cele mai importante moşteniri ale maladiei care a devenit, începând cu al doilea moment de referinţă, o adevărată epidemie devastatoare.

     

Bombonel dilematicul

Acest al doilea moment începe în 2004. Fără a intra în detalii, să remarcăm însă, că el a fost precedat şi agravat de cei patru ani Adrian Năstase (deşi preşedinte de avarie era Ion Iliescu), cu patronarea subterană a corupţiei chiar de către Primul ministru, cu jaful privatizărilor, al retrocedărilor şi al vânzărilor ,cu încălcările democraţiei, inclusiv a celei de partid.

             Si numărătoarea  ouălor ar putea continua!..

            Dar în acel an, 2004, România a devenit corabia beată a unui căpitan cu veleităţi de pirat şi abilităţi nebănuite de şmecher politic fără scrupule, fără educaţie şi fără cultură, dar burduşit cu apucături vulgare de maidanagiu, - suveran absolut peste caftangii lui din bandă. Circar de talent, l-a îmbolnăvit pe T. Stolojan, vindecându-l cu lacrimi de crocodil  în direct la televizor, l-a tras în piept, la alegeri, tot în direct la televizor, pe intelectualul A. Năstase, cu aroganţa lui pavoazată în rafinamente ironice şi, cu asemenea însuşiri, a îmbrobodit un număr important de români care, - sătui de eşecurile şcoliţilor bine educaţi Iliescu şi Constantinescu - au cocoţat în fotoliul prezidenţial un "om din popor", miştocar şi slobod la gură, care ştia să danseze geamparalele la petrecerile ţigăneşti şi care inventase salutul haios "să trăiţi bine".

      Graţie acestei procopsiri prezidenţiale, maladiile incipiente ale politicianismului românesc au devenit cronice şi s-au acutizat progresiv până la situaţia catastrofală de astăzi. Intr-un soi de letopiseţ cronologic, ar trebui să inventariem isprăvile acestui aventurier politic şi ale celor cu care s-a armonizat perfect în războiul murdar purtat împotriva poporului român, dar pentru aceasta ar fi nevoie de o carte neagră în câteva volume (1). Memoria colectivă n-ar avea dificultăţi să şi le reamintească, are însă mari dificultăţi să tragă concluzii şi mai ales să determine reacţii.

Şmecheraşul de Constanţa

        Tragedia este că Preşedintele, ales în 2004 şi reales dubios în 2009 (graţie şi tembelismului iresponsabil al lui M. Geoană, cel care se vedea până de curând candidat din nou la prezidenţiale !?!?...), şi-a valorificat dimensiunea diabolică a personalităţii, nu doar fără scrupule, dar cu o iscusinţă machiavelică şi capacitate a mistificării, rămase fără replică pe măsură.

            Sigur, te poţi întreba, fie şi retoric: n-au existat şi nu există în ţara asta oameni şi forţe capabile să stăvilească şi să pună capăt acestei întruchipări emblematice a răului postrevoluţionar ?!?! Sigur că au existat şi există. Numai că forţele sănătoase, individuale şi colective, au suportat o dublă acţiune de neutralizare. Pe de  o parte ele au fost marginalizate de cei ajunşi la putere, din raţiuni simplu de înţeles, pe de altă parte ele s-au marginalizat singure, din raţiuni de toate felurile, poate nu de neînţeles, dar sigur de neacceptat. Fiindcă nenumăratele consecinţe, - pe care le suportăm toţi şi de care ne plângem toţi - au ajuns astăzi într-un punct critic pre-exploziv.

            Ceea ce sub ceilalţi preşedinţi erau fenomene negative aleatorii ale unor barbugii sau pokerişti politici, a fost transformat de Băsescu într-un şah malefic. El şi-a selectat mereu aliaţii, fără scrupule (să ne amintim "soluţia imorală"  sau instrumentarea UDMR), şi-a subordonat instituţii şi oameni de răspundere, nu doar instituţional, ci mai ales personal,creând în esenţă un fel de structură mafiotă.. Dar ceea ce l-a făcut redutabil este că, adesea, el şi-a selectat până şi adversarii. Lovitura de maestru a dat-o mai ales după Referendumul din 2012, atunci când, după ce l-a bălăcărit bine,  l-a numit

Ecce homo! Spinii îi va pune noul Pilat din Pontul Euxin

Prim ministru pe V. Ponta. Şi-alegea, în acest fel, adversarul cel mai vulnerabil (plagiator, arogant şi slugarnic, în funcţie de interlocutor, incompetent, lipsit de caracter, mare iubăreţ de mistificări, ca să nu spunem de minciuni etc, etc). Consecinţele ?! In loc ca Referendumul de destituire să fie validat, el s-a transformat într-o umilire a peste 7 milioane de români care au votat destituirea lui Băsescu. In loc ca Parlamentul, cu acea importantă majoritate anti-băsesciană, să impună respectarea legii şi să  legifereze  pentru ţară, a încurajat încălcarea legilor şi a legiferat pentru interesele personale şi de grup ale parlamentarilor. 

       

România tragică, la cheremul unor călăi

In loc ca ţara să fie condusă de oameni competenţi, dăruiţi şi responsabili, ea a fost transformată într-o arenă de spectatori la bălăcăreala Preşedinte - Prim ministru. Si în timp ce doi dintre stâlpii puterii, - care şi l-au asociat şi pe al treilea, Parlamentul - erau preocupaţi de spectacolul lor lamentabil de circari fără ruşine, munţii României se defrişează la ordinile bandiţilor cu gulere albe, valorile de patrimoniu ale ţării sunt  "retrocedate" ungurilor, ţiganilor şi altor infractori care n-au nimic de moştenit, învăţământul îşi continuă primejdioasa degringoladă (gestionată imbecil de  19 miniştri ai învăţământului şi de 64 de modificări ale legii acestuia, în 25 de ani), sănătatea, Roşia Montana şi gazele de şist scot oamenii în stradă, miniştri, aleşi pe sprânceană, înfundă puşcăriile, preşedinţi de Consilii judeţene sunt duşi cu dubele la DNA pentru a fi cercetată activitatea lor mafiotă, poliţiştii torturează ca pe vremea Securităţii iar forţele anti-tero se duc cu duba până-n nordul Moldovei pentru a aresta o teroristă periculoasă de vreo 80 de ani care dăduse mită nişte ouă unui medic, fratele Preşedintelui, zâmbăreţ şi cu cătuşe la mâini, se hodineşte în  puşcărie în aşteptarea judecării dosarului său de infractor în cârdăşie cu structurile mafiote ţigăneşti; şi lista nemerniciilor şi a crimelor împotriva poporului român ar putea continua.

Justiţia la mica înţelegere...

         Tristeţea este că această descompunere a clasei politice ni se datorează şi nouă, celor care periodic suntem invitaţi să ne alegem conducătorii. Scârbiţi de cascada dezamăgirilor, de la o guvernare la alta, de perpetuarea aceloraşi figuri  sau a progeniturilor şi neamurilor de toate soiurile în posturile de conducere, am ajuns să credem că neprezentarea la vot este o formă de  protest, un vot de blam la adresa acestora. Numai că noi ne înşelăm amarnic. Neprezentarea la vot nu este o sancţiune a celor care ne trădează speranţele, ci un cadou pe care li-l oferim cu naivitate. Prin neparticiparea noastră, pe care - în pofida lamentaţiilor ipocrite -  de fapt ei o încurajează mascat, alegerile sunt decise de membrii partidelor, cu neamurile şi prietenii aferenţi. Să luăm cel mai recent exemplu: alegerile euro-parlamentare. Din cele 18.221.061 de alegători înscrişi , s-au prezentat la vot 5.911.704, adică 32,44%. Alianţa PSD-UNPR-PC au obţinut 2.093.O32, adică 37,60%.  Deci Victoria "triumfală" a PSD, de care liderii erau foarte mândri, reprezenta aproximativ 12% din populaţia înscrisă pe listele de votare !?!?...Pot fi consideraţi cei aleşi reprezentanţii autentici ai României în Parlamentul European ?! Dar realitatea cea mai tulburătoare este alta. Dacă ţinem seama că numărul membrilor PSD (deci, fără UNPR şi PC) este de peste 400.000, că fiecare are familie, neamuri şi prieteni (să dăm o cifră minimală de cinci), putem trage concluzia că europarlamentarii români pentru Uniunea Europeană, sunt aleşii PSD şi nu ai poporului român. La asemenea fenomene găunoase duce neprezentarea noastră la vot şi lipsa de reacţie a societăţii civile, de fapt acelor peste 16.000.000 de români care-şi abandonează viaţa şi viitorul pe mâna politrucilor.

           

Tărie am ales, tărie avem!

Ca să închei, deşi subiectul e departe de a fi epuizat, aş observa că sintagma lui Eminescu din motto, "smintiţi şi mişei",  pentru marea majoritate a clasei politice actuale, este emblematică şi definitorie. Emblematică şi definitorie, dar insuficientă. Fiindcă promovarea  incompetenţei şi vocaţia trădării sunt la fel de definitorii pentru cei mai mulţi dintre componenţii acestei clasei politice. Iar dintre cei care nu se încadrează în tagma amintită, - pe lângă puţinii de caracter şi curaj, sufocaţi de liota celorlalţi, organizată în stil mafiot - băltesc, îmbrăcaţi în mătasea broaştei, laşii, fricoşii, cei fără coloană vertebrală, mulţi dintre ei pozând în fatalişti, încovoiaţi de vitregiile sorţii.

Aleşii, unde le-ar fi locul

Dacă cele două "cete" eminesciene nu acoperă întregul spectru al degringoladei politice contemporane, cele două instituţii evocate, - puşcăria şi casa de nebuni - sunt suficiente cu asupra de măsură. Trebuie însă umplute cu cine trebuie şi, în acelaşi timp, trebuie grădinărită o altă clasă politică în vegetaţia căreia plivitul buruienilor să se constituie în imperativ al fiecărei clipe.

                                                                            Alexandru  MELIAN

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

1. Pentru cei interesaţi, menţionez câteva din articolele mele, -  posibile capitole în această carte care, sper să fie scrisă într-o zi: Scrisoare deschisă politicienilor ţării (www.samanatorul.blogspot.ro, 29 ian. 2012), Apel adresat noilor ajunşi la putere (www.samanatorul.ro, mai 2012), Paranoia referendumului (idem. iulie 2012), Ce nu a înţeles încă Victor Ponta (idem.dec.2012), Laudele infirme ale domnului Pleşu (idem. aprilie 2013), Surzenie şi cecitate politică (idem.sept. 2013), Scabia politică şi justiţia (ian. 2014), Memorie scurtă sau conştiinţă murdară (aprilie 2014)

Grupaj privind măiestria lui George Coşbuc în arta poetică.

George Coşbuc în anul 1894

Ioan Slavici - GHEORGHE COŞBUC: MAESTRUL

Din www.dacoromanica.ro - Ioan Slavici, Amintiri, Cultura naţională, Bucureşti, 1924

S'a zis adese-ori, că Gheorghe Coşbuc e poetul ţăranilor romîni. A şi fost. In adevăr între poesiile lui sunt multe, în care se dau pe faţă durerile ţăranului romîn, şi forma celor mai multe dintre ele e potrivită cu gustul poporului romîn. In înţelesul acesta însă poet al ţăranului romîn e încă mai vîrtos Vasile Alecsandri, care a adunat şi publicat o colecţiune de poesii poporale, pe care le-a luat drept modele în ceea ce priveşte formele poetice, şi a scris şi cîteva doine de toată frumuseţea.

Poet al ţăranului romîn e şi Mihail Eminescu, care a scris doine atît de potrivite cu felul de a sîmţi al poporului romîn, încît au devenit populare şi trec din gură în gură.

Poeţi ai ţăranului romîn sunt mai mult ori mai puţin toţi cei ce şi-au luat inspiraţiunea din sîmţămîntul comun al Romînilor, între care mai ales Octavian Goga.

Gheorghe Coşbuc a mai fost însă şi altceva: măiestru într'ale artei poetice.

Citind poesiile lui Vasile Alecsandri, suntem încîntaţi şi numai de tot rar ne dăm seama despre neajunsurile lor în ceea ce priveşte formele. Dacă le facem însă cu toată luarea aminte analiza, mereu ne'mpedecăm de licenţe poetice mai mult ori mai puţin supărătoare.

Pentru ca să iasă ritmul ori să se potrivească rima, ici un archaism e pus alăturea cu un neologism, de care n'avem nevoie, colo e o vorbă neobicinuit întrebuinţată, alta rău conjugală ori declinată, iar alta aşezată prin o inversiune nemotivată. Cu toate aceste destul de adese-ori versul schioapătă şi rima e fie comună, fie săracă, fie siluită. Rămînem deci cuprinşi de simţămîntul că poetul e, ce-i drept, îndrăgit de muze, dar — poate că — tocmai de aceea nu se socoteşte nevoit a-şi da silinţa să-şi desăvîrşească formele prin corecturi. Ii sunt şi aşa frumoase poesiile, deşi drept modele numai puţine dintre ele pot să fie luate.

Eminescu avea obiceiul de a zice, că nu e nimeni obligat să scrie poesii şi de aceea nu i se iartă nimănuia păcatul de a fi scris poesii proaste. El cîntărea deci fiecare vorbă pusă pe hîrtie, îşi păstra timp îndelungat poesiile în sertar, le recitea mereu şi făcea corecturi peste corecturi. Are cu toate acestea şi poezii, care nu pot să fie luate drept modele, căci au fost publicate fără ca el să fi ajuns a le desăvîrşi forma prin corecturi.

La Coşbuc desăvîrşirea formei e covîrşitoare, şi dacă unul ori altul îl va fi socotit ca poet mai prejos de V. Alecsandri ori M. Eminescu, nu mai încape îndoială că el e ca măiestru, în ceea ce priveşte technica scrierii, mai presus de dînşii.

El s'a format în şcoala clasicităţii eline-romane, şi hotărîtor a fost pentru dînsul timpul, pe care l’a petrecut în Italia, unde a fost îndrumat şi spre cultura teologică.

Dascălul lui în ceea ce priveşte felul de a gîndi şi technica scrierii şi a compoziţiunii au fost mai întîi clasicii elini şi cei latini, ear în urmă Dante, Petrarca, Ariosto şi Torquato Tasso. 

In deosebi Dante l’a stăpînit pînă la sfîrşitul vieţii lui, şi între manuscriptele rămase dela el se află şi un preţios studiu asupra «Comediei Divine».

«Comedia Divină», «Orlando Furioso» şi «GerusalemeLiberata» au fost pe lîngă «Eneida» ceeace i-au desvoltat gustul pentru genurile epice.

Vasile Alecsandri a scris atît comedii şi drame, cît poesii epice de toată frumuseţea ; îl socotim însă poet liric, căci nu numai că lirice sunt cele mai frumoase dintre poesiile lui, dar si'n poesiile ]ui, epice ori în dramele lui, părţile lirice sunt cele mai frumoase.

Poet liric e şi Eminescu, deşi a scris foarte frumoase poesii epice şi cele mai frumoase satire din literatura noastră de el au fost scrise.

Coşbuc e mai presus de toate poet epic, şi unele dintre baladele lui, cum e, între altele «El Zorab», sunt de o valoare universală.

Atît această înclinare spre genul epic, cît şi foarte întinsa lui cultură teologică l'au îndrumat apoi nu numai spre «Comedia Divină», ci spre literatura indică.

Epopeele indice şi mai ales «Mahabharata» şi «Ramaiana» sunt în adevăr poeme religioase, un fel de curs complect de morală brahmină — în multe privinţe potrivită cu cea creştinească. Ceea ce l'a încîntat însă pe el nu era numai conţinutul, ci şi formele lor.

Dacă el şi-a dat silinţa să traducă «Eneida» cea păgînească se simţia cu atît mai vîrtos îndemnat să traducă «Comedia Divină», care e pe lîngă celelalte şi model de didactică creştinească, precum şi părţi din literatura aşa zisă «sanscrită», pe care o socotea neîntrecută în frumuseţea ei.

Şi dacă e vorba, traducerile făcute de dînsul e una din cele mai preţioase părţi ale literaturii noastre.

Au fost, ce-i drept, mai unul, mai altul de părerea, că nu ar fi trebuit să facă dînsul traducerea «Eneidei» în exametri.

Nu mai încape îndoială, că făcută fie în proză, fie în alexandrini ori în vers poporal îndoit, traducerea ar fi fost şi mai uşoară pentru traducător, şi mai pe înţeles pentru publicul cel mare, n'ar fi fost însă o traducere în adevăratul înţeles, ei- numai un fe] de tălmăcire «în usul» şcolilor secundare.

Lui Coşbuc nu îi era ertat să o facă decît aşa cum a făcut-o, reproducînd originalul în toate amănuntele forjrielor lui.

Acelaşi e roştul tuturor traducerilor făcute de-dînsul. Partea, pe care ni-a datro el pentru comoara noastră literară, ar fi ciuntită dac'am scoate din ea traducerile, care, făcute fiind cu multă măestrie, ne'ncîntă nu numai ca conţinut, ci şi ca forma în toate privinţele desăvîrşită şi de aceea au să fie luate drept modele.

Cel ce vrea să se dumirească asupra formelor gramaticale ale limbii romîne are să cetească cu toată luarea aminte poesiile lui Gheorghe Coşbuc. Poesiile lui Gheorghe Coşbuc are să le cetească cel ce ţine să ştie, cum se aleg, se'ntrebuinţează şi se aşează vorbele 'n romîneşte. Tot poesiile lui are sa le citească cel ce vrea să se dumirească asupra prosodiei, asupra rimării şi 'n ceeace priveşte stilul şi compoziţiunea, arta poetică - în genere.

In deosebi pastelele, idilele şi baladele, precum şi multe din traducerile lui sunt modele în toate privinţele desăvîrşite, în virtutea cărora el are să fie socotit drept cel mai de frunte dintre îndrumătorii noştri în ceeace priveşte arta poetică.

George Coşbuc în 1897

George  Coşbuc membru titular al Academiei

(Din Wikipedia)

În şedinţa din 13/26 mai 1916, sub preşedinţia lui Iacob Negruzzi, Secţiunea literară a Academiei Române hotărăşte cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George  Coşbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coşbuc. Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său:

" Reputaţia sa literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români. Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă, încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale." — Duiliu Zamfirescu

Sunt amintite volumele Balade şi idile, Fire de tort, traducerile:

"Din punct de vedere clasic - prin urmare esenţialmente academic - Eneida şi Bucolicele lui Vergiliu sunt monumente; Odiseea, tradusă în strofe endecasilabice rimate, reprezintă o sforţare intelectuală de necrezut; în fine, Divina Comedie este cea mai perfectă versiune a acestei celebre poeme." — Duiliu Zamfirescu

Prima şedinţă la care poetul îşi face apariţia e cea din 27 mai/9 iunie 1916. La intrarea sub cupolă e primit cu aplauze şi salutat de preşedintele C.I. Istrati:

"V-aţi scoborât prin voinţa voastră la Bucureşti, între noi, de pe înălţimile frumoase şi româneşti ale plaiurilor de la Năsăud. Acum, prin munca voastră, vă ridicaţi la punctul cel mai înalt pe care poate să vi-l prezinte cultura română, ocupând un scaun în mijlocul nostru. Bun venit noului şi distinsului nostru coleg George Coşbuc. Aplauzele cu care aţi fost primit v-au arătat, domnule coleg, bucuria pe care o are această instituţiune de a vă număra printre membrii ei." — Constantin Istrati

Răspunsul poetului:

"Îţi mulţumesc întâi de toate d-tale, Domnule Preşedinte, pentru frumoasele cuvinte - mai frumoase, poate, decât le merit, - cu care ai avut bunăvoinţa să saluţi şi prin ele să mă iei oarecum de mână, ca să mă pui la rând pe brazda Academiei. Aceste cuvinte sunt pentru mine ca o punere de mâini pe capul meu, ca să scoboare asupra mea harul acelui spirit, care luminează li conduce opera Academiei ... Vă mulţumesc şi dv, d-lor Membri, că m-aţi găsit vrednic să fiu părtaş în mijlocul d-voastră, ca să fiu şi eu o părticică de suflet în sufletul cel mare al Academiei." — George Coşbuc

Printre cei prezenţi la şedinţă se află N. Iorga, B. Delavrancea, dr. Victor Babeş, dr. Gh. Marinescu.

Din ziarele care menţionau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coşbuc din Hordou la Academie:

"cu atât mai anevoios, cu cât poetul ţărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască şi conştiinţa superiorităţii lui îl oprea de a-şi face drum cu coatele, când era în drept să aştepte să i se deschidă cărarea de la sine.”

Una din cărtile de citire donate de
familia Coşbuc, bibliotecii Tismana
şi şcolilor din Târgu Jiu

***

În 1920, şi Goga a fost ales membru al Academiei, discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc.

În şedinţa solemnă din 30 mai 1923 de la Academia Română desfăşurată sub preşedinţia Regelui Ferdinand I, Octavian Goga rosteşte DISCURSUL DE PRIMIRE cu tema: COŞBUC.

Extragem câteva  paragrafe reprezentative după broşura originală apărută în seria „Discursuri de recepţiune” – LIV – editate de Academia Română, Bucureşti, „Cultura Naţională”, 1923. (D.G.) şi volumul dlui Gogâlea, Dorin: Octavian Goga - 70, Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, 2008

1. "S’a zis cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost totdeauna o energie precursoare. În câmpul ei s’au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor, indicând prin proporţiile lor raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Elada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pricle; gloria lui Dante s’a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis; orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei şi astfel, urmând o orânduială consacrată, nu este numai o întâmplare că România Unită, Sire, reîntregirea solului naţional sub sceptrul Maiestăţii Voastre, nu s’a putut îndeplinì decât după ce gândul românesc s’a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia cu culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi de alta paginile nepieritoare ale lui Gheorghe Coşbuc."

2. Întrebări de conştiinţă l-au năvălit, protestarea ia sguduit toate fibrele, a fixat răspunderi, a pipăit rănile, a scormonit răul cu întreagă otrava lui şi atunci din demnitatea lui sbiciuită, din dragostea lui înfrigurată pentru cei cari l-au trimis în lume, ca un ţipăt desnădăjduit, ca o trâmbiţă de alarmă, ca un program de luptă, s’a închegat cântecul furtunos:

Voi ce-aveţi îngropat aici?

Voi grâu? Dar noi strămoşi şi taţi,

Noi mame şi surori şi fraţi!

Înlături venetici!

Pământul nostru-i scump şi sfânt

Căci el ni-i leagăn şi mormânt,

Cu câte ape l’au udat

Sunt numai lacrămi ce-am vărsat:

Noi vrem pământ!

Spre gloria poetului şi spre binele tuturor trâmbiţa s’a auzit şi o largă transformare a intervenit în structura ţării.

Pentru Coşbuc satisfacţia a venit prea târziu, el a concretizat însă cel dintâi într’ superioară formă artistică nevoia acestei transformări.

În vuetul oraşului în care s’a zămislit euritmia versurilor sonore el mai purtà cu sine un fir ascuns, o neîntreruptă chemare pasionată, puternică. Erà dragostea de ai lui, rămaşi acasă, acolo în înfundătura dela Hordou, dorul de Năsăudul copilăriei cu grăniţerii şi cu plopii, erau amintirile ce se deslipiau din neguri şi-i băteau la geam în nopţi de insomnie. Ce crize, ce sbuciumări, se vor fi deslănuţuit în acest suflet sensitiv purtat în pribegie, ce valuri de îndoieli îl vor fi străbătut în saltul vertiginos care l-a dus dela dascălul Tănăsucă până la filozofia sanscrită şi la terzinele lui Dante? De câte ori nu va fi privit înapoi, de câte ori nu l-a oprit în drum pâlpâierea sângelui din vine, de câte ori nu l-au durut poverile misterioase ale moştenirii din strămoşi? În astfel de clipe optimismul lui ţărănesc cădeà înfrânt:

Mai trăieşti şi-ţi merge bine

Vechi străjer, nu m’ai uitat?

E de mult de când n’am stat

Ulmule, sub tine.

Tot aici? Amar e gândul

Veşnic nemişcat să stai:

Vezi de-atunci eu alergai

Lumile dearândul!

Ce te miri? Eu vin fârtate

Trist aşà şi liniştit –

Sunt bătrân! M’au obosit

Căile-alergate,

Tu cântai şi’n depărtare

Eu priveam râzând pe lunci,

Cum m’am cuminţit de-atunci

Râd aşà de-arare!...

Cu cât se strângeà mai tare cercul oraşului împrejurul lui cu atât mai des îl cercetau vedeniile de demult ca o blândă mustrare uneori, ca o adiere caldă şi binefăcătoare câteodată:

În vaduri ape repezi curg

Şi vuet dau în vale,

Iar plopi în umedul amurg

Doinesc eterna jale.

Pe malul apii se’mpletesc

Cărări ce duc la moară

Acolo, mamă, te zăresc

Pe tine’ntr’o căscioară.

Coşbuc se gândià acasă cu stăruinţă, cu patimă. Nu numai că nu erà desrădăcinatul care şi-ar fi ucis trecutul, dar îşi scurgeà vieţa de fiecare clipă din acest trecut, erà o fire conservatoare ale cărei rădăcini erau mai puternice decât copacul însuşi. El era Ardeleanul nedesfăcut de glia lui, - de sigur nu în sensul barbar şi inoportun al unui regionalism miop scos la suprafaţă uneori în zilele noastre de către drumeţi întârziaţi ai şcolilor ungureşti, pe care sunt convins că s’ar însărcinà bucuros să-i scuture şi să-i treacă prin botezul unităţii de suflet aşà cum a cântat-o el, dar ardelean prin strânsa legătură cu toată comoara de simţire a acestui minunat colţ de pământ. În interiorul lui dela Bucureşti, alături de o soţie devotată şi de un copil adorabil pe care-l iubià cu o dragoste fanatică părinte, erà o atmosferă de simplicitate şi cuviinţă severă ca în vrednicele familii ale vechilor dascăli ardeleni, podoaba intelectualităţii noastre de ieri. Ardealul l-a tulburat încontinuu cu toate problemele lui culturale şi politice. Le urmărià cu pricepere şi devotament.

La procesul Memorandului din Cluj studenţii de la Bucureşti au venit cu poezia lui «In opressores» răspândită pe foi volante miilor de asistenţi, un patetic strigăt al iredentei:

Dumnezeu ni-e într’ajutor,

Dacă şi el e de-al lor,

Nu-l mai vrem ocrotitor

Ne’nfrăţim cu iadul.

Graniţa, Coşbuc n’o mai puteà trece înapoi, nu se prezentase la serviciul militar şi contà ca dezertor din armata austriacă. Se duceà însă în fiecare vară la Predeal şi când îl

vedeam la Bucureşti toamna ne spuneà cu un zâmbet obosit că a fost până la stâlpul de frontieră şi că l-a alungat deacolo un jandarm cu pene de cocoş. Ce furtuni mute vor fi bătut atunci în adâncurile din care au ţâşnit accentele sumbre de baladă? Abià prin anii 1910 o amnestie colectivă i-a deschis poarta. Cu cel dintâi tren s’a dus la Năsăud şi apoi înfrigurat a luat centrele noastre dearândul. Mi-aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi după douăzeci şi câţiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleşit de amintirile tinereţii, voluptatea revederii îl dureà. Se nemerise tocmai o serbare culturală, lume dimprejur erà adunată într’o sală de conferinţă. Mi-a cerut să-l duc acolo, fără să suflăm un cuvânt. L-am dus. S’a retras într-un colţ de balcon şi s’a pitit să nu-l vadă nimeni. Privià cu un tremur de pleoape în toate părţile, la ţăranii din Răşinari, la costumele dela Sălişte, la ceata de preoţi, brâne albastre,brâne roşii… O mişcare s’a produs subit în sală, cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s’a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată un glas de popă tărăgănat a început cântecul şi într’o clipă femei, bărbaţi, copii s’au asociat şi a cântat toată lumea şi cântà şi el plângând:

Numeroase cărti de citire tipărite
la Craiova au fost donate de
familia Coşbuc, şcolii Tismana

Pe umeri pletele-i curg râu,

Mlădie ca un spic de grâu

Atâta mi-e de dragă…

*****

(…) Ce a fost Coşbuc în evoluţia noastră literară? Să ni-o spuie el:

Sunt suflet în sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi-amarul.

Noi stăm smeriţi în faţa geniului creator al neamului care şi-a răscumpărat cu jertfe actul de justiţie de care s’a împărtăşit, şi acum când stăruie înaintea noastră umbra lui Gheorghe Coşbuc îi închinăm şi ei cuvintele scrise pe mormântul marelui florentin în Biserica Santa Croce:

Onorate l’altissimo poeta!

Octavian Goga

Răspunsul d-lui G. Bogdan-Duică

Domnule Coleg,

Dacă Academia Română nu ar fi singurul colţ de pământ românesc, în care egala îndreptăţire este într’adevăr realizată în mod ideal, anume: lăsând, fireşte numai faptei literare, libertatea cea mai nemărginită, mi-aş îngăduì să Te întreb pentru ce ai întârziat prilejul de a Te ascultà vorbind despre Georghe Coşbuc aşà de frumos, precum ai vorbit acum înaintea colegilor care Te aşteptam calzi şi respectuoşi? Dar nu mai întreb; întâiu, din motivul arătat; şi apoi, dintr’al doilea motiv: gloria lui Coşbuc nu a aşteptat acest discurs, precum nici gloria D-tale nu l-a aşteptat pe al meu. Şi Dumneata ai confirmat numai un adevăr vechiu; şi eu confirm alt adevăr, mai nou, dar tot atât de sigur. Totuş, formalităţile noastre sunt academice; şi trebuie să fie serioase; şi de aceea Te rog să-mi dai voie să Te discut şi eu pe D-Ta, cam în acelaşi chip în care D-Ta ai discutat geniul lui G. Coşbuc.

George şi Elena Vaida Voievod

 Precizare: Redacţia "Semănătorul" Tismana, consecventă cu acţiunea sa privind promovarea lui George Coşbuc, propune cititorului şi acest "Grupaj privind măiestria lui George Coşbuc în arta poetică." Prin numeroasele articole apărute în  paginile revistei "Sămănătorul", am arătat că activitatea de la Tismana a lui George Coşbuc, numit aici "Badea Gheorghe", a fost benefică pentru emanciparea localităţii. Societatea "Dorna Tismana" înfiinţată aici de George Coşbuc, deputaţii de Gorj, Dincă Schileru, Numa Frumuşeanu şi alte personalităţi ale vremii, au reuşit să declare localitatea "staţiune climaterică", au făcut amenajări importante pe Valea Tismanei. Familiei Coşbuc, George şi Elena i se datorează un mare respect pentru numeroasele donaţii făcute şcolii Tismana: mobilier, o bibliotecă şi donaţii de manuale şcolare, George Coşbuc fiind el însuşi autor de manuale şcolare, după cum vedem din imaginile de mai sus. 

Prin aceste acţiuni George Coşbuc aparţine şi patrimoniul cultural al oraşului Tismana. Să-l preţuim cum se cuvine!

 Nicolae N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”

Tismana, 10 august 2014