 |
| Ierom. Maxim Morariu |
Ierom. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu - Publicistica lui George Coşbuc din revista Sămănătorul între anii 1901-1902
S-a scris mult de-a lungul timpului despre George Coşbuc. Opera lui a trecut, în secolul ce s-a scurs aproape pe de-a-ntregul de la sfârşitul călătoriei pământeşti, deopotrivă prin etape de redescoperire sau de umbră. Astăzi, există mai multe opinii ce se dezvoltă concomitent. Astfel, în timp ce unii îl critică şi îi dezavuează ideile şi opera, alţii redescoperă valenţe noi în scrisul său sau reeditează textele sale[1].
Fără a ne pronunţa într-o manieră absolută cu privire la valoarea operei lui sau la actualitatea ei, căci acest lucru nu este de competenţa noastră şi nu face obiectul prezentei cercetări, vom încerca să readucem în atenţie, în paginile următoare, activitatea sa din paginile revistei Sămănătorul, în primii doi ani de apariţie ai acesteia, 1901 şi 1902. Atunci, la propunerea lui Spiru Haret, care dorea editarea unei publicaţii literare şi culturale dedicate intelectualilor[2], personajul nostru[3], alături de Alexandru Vlahuţă, a purces la editarea acestui periodic. În alegerea lor, ministrul se va fi ghidat în mod cert de experienţa publicistică a ambilor directori, căci, cu puţin timp în urmă, năsăudeanul pripăşit în Regat editase şi alte periodice precum Vatra.
Revista a fost dintru început una care a avut impact în rândurile intelectualităţii vremii. De altfel, între garanţii calităţii materialelor se aflau, alături de cei doi pomeniţi deja nume precum cel al pictorului Nicolae Grigorescu, iar mai târziu li se va alătura Nicolae Iorga[4]. Pe scurt, iată cum arăta, la începuturile ei, revista:
,,Semănătorul”, revistă literară săptămânală, avându-i ca directori pe Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc, apare la 2 decembrie 1901, în format de caiet, cu coperta desenată, la început de Nicolae Grigorescu. Redacţia se instalează la început la Tipografia şi editura ,,Minerva”, Hotelul Union, str. Regală, nr. 8. Un exemplar costa 20 de bani. Al. Vlahuţă, în primele vorbe definea publicaţia ,,stindard de pace” şi ,,înfrăţire intelectuală..."[5].
Aici, poetul va duce o muncă destul de serioasă şi de consecventă, publicând materiale ce se circumscriu unei tematici variate, consistând în poezii, eseuri, culegeri de folclor, traduceri, studii şi materiale ce vor defini platforma program după care se va ghida periodicul cultural. Ce-i drept, Coşbuc va rezida puţin aici, însă ceea a făcut el a rămas de-a dreptul normativ pentru mişcarea literară generată de periodicul pe care l-a condus.
Cu privire la scurtimea perioadei în care a figurat pe frontispiciul revistei (1901-1902) ca director, s-au invocat mai multe ipotzeze, unii cercetători care s-au preocupat de acest aspect considerând că a activat aici doar pentru a îndeplini o îndatorire funcţionărească[6]. Ideea însă nu este sustenabilă căci, dacă ar fi fost într-adevăr aşa, el nu sar fi ostenit cu atâta sârg să scrie aproape în fiecare număr. Cele 24 de materiale publicate aici în decursul celor doi ani dovedesc exact contrariul.
Temele abordate de el nu noi nici ele. De altfel, mici platforma program pe care o propune nu este, din punct de vedere ideologic, nouă, căci, după cum remarcă Lucian Valea:
,,Coşbuc s-a format ca scriitor în cadrul a ceea ce considerăm că a fost semănătorismul transilvan, aducând cu el la Bucureşt zestrea lui de idei. Altfel spus, pentru poet, semănătorismul n-a fost altceva decât tribunismul sibian, al cărui reprezentant s-a simţit în anii bucureşteni şi mai ales în cei ai începutului de secol"[7].
Ideile promovate de către autor aici se originează aşadar în concepţiile pe care el le întâlneşte sau le propovăduieşte atât la Tribuna transilvană, cât şi laVatra regăţeană[8]. În cuvinte scurte, dar electrizante de-a dreptul, poetul îndeamnă într-o adevărată exhortaţie pe scriitorii români să redescopere lumea ţărănească şi literatura veche, autohtonă şi să o valorifice ca miez al literaturii lor:
,,Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul şi faceţi să renască virtuţile bătrânilor de atunci în inimile tinerilor de azi"[9].
Deşi puţine, ipostazele semănătoriste în care Coşbuc se remarcă drept un adevărat militant pentru reîntoarcerea la vechile principii ale literaturii într-o lume în care influenţe occidentale precum simbolismul începeau să-şi facă tot mai simţită prezenţa şi să umbrească vechile scrieri, ele sunt de-a dreptul savuroase, reliefând un autor de-a înflăcărat, vulcanic de-a dreptul, un ,,romantic întârziat"[10], aşa cum îl clasifică Nicolae Manolescu, un ardelean care se exprimă în cuvinte puternice, şi într-un ton ce mai trăda încă accente paşoptiste:
,,Noi, cu literatura de astăzi nu mai stăm în mijlocul istoriei noastre, nu stăm nici în mijlocul tradiţiilor noastre, nu stăm mai ales în mijlocul poporului nostru. Cei dinaintea noastră, vechii scriitori au trăit într-un contact sufletesc... au avut o ţintă, şi condeiul le-a fost purtat de aceeaşi idee"...[11]
În manifestul din care am citat, el rezumă în parte semănătorismul ca doctrină literară. Dorinţa de uniformitate, manifestată în corelarea eforturilor cu scopul de a obţine o mişcare culturală omogenă, se plasează în centrul ei:
,,Şi noi cei de astăzi tragem brazde, nu mai puţine decât cei vechi, căci talente avem şi astăzi ca şi atunci, dar brazdele noastre sunt trase în toate chipurile cu putinţă, şi de-a lungul şi de-a latul şi de-a curmezişul, linii care se taie una pe alta, urmând cărarea tuturor vânturilor câte bat din larga lume. Iar străinul drumeţ, care în treacăt se uită pe câmpia brăzdată de noi, îşi face cruce, căci nu vede o arătură cuminte, ci o lucrare de oameni nebuni....Să nu risipim ce-au adunat părinţii noştri, dacă nu putem înşine noi să mai sporim averea, şi dacă nu putem spori lumina, să năzuim a o răspândi în popor, tot mai mult pe aceea pe care o avem....Iată idealul nostru, întru toate manifestările vieţii, dar mai ales în literatură. Până se va ivi un altul, şi poate împrejurările politice să ni-l apropie[12], acestea trebuie să ne fie cel mai apropiat de inimă"[13].
Datorită acestor principii, revista reuşi să se impună în mai puţin de un deceniu pe scena culturală românească[14], fapt ce certifică importanţa ei şi să educe mulţimile româneşti, dar şi reprezentanţii elitei culturale, în spiritul unei literaturi de calitate[15].
În susţinerea ideilor sale, poetul va munci cu consecvenţă, publicând în decursul celor doi ani în care s-a aflat la conducerea periodicului, atât poezii, cât şi traduceri sau studii. De altfel, în cei doi ani în care s-a aflat la conducerea revistei, numele lui lipseşte doar din zece numere ale acesteia, toate din anul 1902 (respectiv: 7, 11, 19, 30, 32, 33, 34, 35, 36 şi 38), fapt ce spune multe despre investiţia sentimentală pe care o reprezintă Sămănătorul pentru scriitorul ardelean.
După primele două numere, el nu va mai publica nici un studiu în care să teoretizeze principiile mişcării literare promovate de revistă, lucru ce dovedeşte pragmatismul său. În ceea ce priveşte opera lui publicistică de aici, aceasta se compune dintr-un studiu privitor la Divina Comedie a lui Dante Alighieri, 7 traduceri din aceeaşi operă şi 14 poezii, diverse şi ele ca genuri (a se vedea lista tematică de la final).
Predilecţia lui pentru poezie e altminteri un lucru firesc. Diversitatea genurilor, de la pastel la baladă, poem ludic sau poem istoric, dovedeşte interesul poetului pentru redescoperirea istoriei naţionale şi a lumii rurale. Uneori, ce-i drept, temele sunt de-a dreptul recurente, iar motivele nu sunt tocmai cele mai noi în opera lui, însă cele mai multe dintre poezii au o latură estetică aparte şi sunt realizate cu multă meticulozitate, dacă ne raportăm la elementele de prozodie care le caracterizează.
Încă din primul număr al revistei, Coşbuc este prezent cu un poem intitulat Fragment epic[16]. Similar unei balade culte, scris într-un ritm trohaic, având strofe 15 strofe de câte 8 versuri, fiecare dintre ele de câte 16 sau 15 silabe, şi rimă încrucişată, el aduce, datorită evocărilor lumii antice, a stilului şi a tonului în care a fost scris, cu operele paşoptiste ale lui Andrei Mureşanu. Dacă iniţial, el îndeamnă la resemnare[17], înspre final, textul, atât de bogat în evocări istorice, se constituie mai degrabă într-un imn ce cheamă la redeşteptarea conştiinţei naţionale. Deşi nu inovează cu nimic stilul său poetic şi nu aduce motive noi, opera se constituie, atât prin întinderea destul de mare, cât şi prin elementele de conţinut sau cele de natură estetică, într-una dintre scrierile importante ale autorului, ce se cere redescoperită astăzi.
Tonul trist şi uşoarele nuanţe de reproş din prima poezie vor dispărea în cel de-al doilea număr când, autorul publică o lucrare în nouă strofe a câte 5 versuri (ultimul vers al fiecărei strofe putând fi considerat, după părerea noastră, similar versurilor-refern, deşi nu este identic la fiecare dintre ele), intitulată Gânduri[18]. Descrierea lăcaşului bisericesc, realizată într-o notă jovială reprezintă doar cadrul iniţial în care, într-o manieră de-a dreptul amuzantă, eul liric îşi varsă of-ul pe sfântul omonim lui, care se bucură de mai multă popularitate din partea iubitei şi a celorlalte fete din sat decât el:
,,La biserică din uşă,/ Mă uitam şi eu la sfinţi,/ Când intra câte-o mătuşă, săruta abia pe frunte,/ Sfinţii cei cu bărbi cărunte, / Cuvioşi părinţi,/ Dar pe calu-i alb călare/ Tânăr, mândru şi-ncoifat,/ Se zbătea sub sărutare/ Sfântul cel numit ca mine!/ Te-am văzut, frumoaso bine/ Cum l-ai sărutat,/ Tu şi-ntregul stol de fete! / Şi-mi venea să-l smulg din cui / Şi să-l dau de vrun părete! /Grija mea, de n-ai ghicit-o / Nici acum, mă mir, iubito, /Cum să ţi-o mai spui?"[19]
Dintre toate felurile de a structura o operă lirică, Coşbuc dovedeşte o afinitate aparte pentru catren. Fie că este vorba despre pasteluri, cum e cel intitulat Pe munte[20], fie că e vorba de alte genuri[21], sau de alte poezii, răspândite în volumele lui, el, iubeşte catrenul. Aici, la Sămănătorul însă, nu insistă foarte mult asupra acestui mod de repartiţie a versurilor din cadrul strofelor, din motive necunoscute nouă.
Există însă şi în paginile acestui periodic, aspecte care se repetă şi care desconspiră gusturile poetului. Bunăoară, dragostea lui pentru pastel, gen întâlnit şi anterior, şi care îl pasionează într-atât încât el caută şi în literatura populară elemente specifice genului. Un astfel de exemplu este poezia În zori, formată din strofe a câte şase versuri şi scrisă în deja obişnuitul ritm trohaic. În finalul ei se menţionează că e culeasă din lirica populară, însă tandreţea descrierii, familiaritatea cu care autorul se foloseşte de o multitudine de procedee stilistice pentru a oferi cititorului o panoplie de imagini circumscrise apodictic cadrului nocturn romantic, trădează intervenţiile unui condei măiestrit. Iată câteva crâmpeie din acest poem:
,,Sub un mal, legata plută, / Se mai mişc-abia. Duios / Geme apa-n veci stătută, / Ca prin vis, sub iaz la moară, / Luna tot mai jos coboară, / Tot mai jos, tot mai jos"[22].
Coşbuc poate fi considerat un adevărat maestru al imaginii, căci o pondere mare a scrierilor sale redă, fie în chip sinestezic, fie adresându-se unuia dintre simţuri, astfel de pasaje. La fel se întâmplă şi în cazul Horei[23], alcătuită în acelaşi ritm din zece cvintete şi dotată cu vers refrem, în cadrul lucrării de inspiraţie biblică, formată din 8 strofe a câte 6 versuri, ce reia motive mai vechi din operă coşbuciană, intitulată Golia ticălosul[24], sau în amplul Blăstăm al trădării[25], publicat în acelaşi număr cu anterioara.
Ultimele opere literare publicate de autor în revistă sunt, cu o singură excepţie (Paul de Nola, care e mai degrabă un soi de portret[26]), destul de triste. De exemplu, tabloul bisericii ruinate de pe urma unei furtuni, de pe malul mării, este unul de-a dreptul dezolant. Cu toate acestea, se remarcă şi aici talentul autorului de a transmite nu doar cuvinte şi expresii, ci şi stări, prin poezia lui:
,,Biserica stă tristă pe golul mal al mării - / O noapte-a fost, cumplită, iar valul revărsat / Cu vuiet îngropat-a sub el întregul sat. / Şi bârne şi cadavre şi semne-ale pierzării /Rămaseră-n amestec prin mucedul nămol / Când apa se retrase lăsând iar câmpul gol. / Când trec corăbierii în dreptul ei, pe mare, / Fac cruce, şi cu vâsla bat apa mai grăbit. / Se joacă vântu jalnic cu clopotul dogit, / Prin vastele ferestre cântând cu disperare. / Amurgul vine roşu, vin galbenele zori, / Şi noaptea peste lună trec turmele de nori, / Ea stă, tăcutul martur, pe veşteda colină, / Umplând singurătatea de spaimă şi fiori"[27].
Poetul reuşeşte să-şi transpună cititorii într-o altă lume şi atunci când prezintă stări triste, dar şi când ele sunt fericite. De exemplu, în balada Ceas rău[28],cititorul se molipseşte de starea de tristeţe, în vreme ce, în Ştrengarul văilor[29], formată din 14 strofe a câte trei versuri şi, unică în peisaj, atât datorită mesajului, cât şi datorită monorimei folosite, în cadrul căreia, vântul personificat ilustrează drama orfanului şi a singurătăţii, este împletită starea de veselie cu cea de tristeţe într-o ambianţă de-a dreptul ludică:
,,Văzui prin văi al verii dulce vânt, /Ştrengar frumos, cum toţi pribegii sânt, / Târa mantaua-n urmă-i pe pământ. / Plecând vreo creangă-n drum o săruta, / Cânta o doină-ncet şi-ncet cânta / Culcatul câmp de iarbă sub manta: / Mi-a zis mai ieri al văii tânăr crin: / Ai casă tu şi fraţi, voinic străin, / Tu cel cu ochii rupţi din cer senin? / Am mamă-n deal, ca mâine-i ziua ei, / Dar n-are brâu şi-adună sfori de tei; / Iar tata-i dus să intre-argat la smei. / O casă-avem şi noi pe-un vârf de scai / Opt fraţi cei-i am s-au dus să vadă-n Rai / De bea şi-acolo vin popa Mihai. / Uşor ce-nşeli pe-un crin nevinovat! / Puteam să-i spun că-s dascălul din sat / Şi văr cu Por şi Darie-mpărat / De am, de n-am, mă mir ce-i pasă lui? / Nu ştiu nici eu de unde sunt şi-al cui, / Prin vămi eu nu dau seamă nimănui. / Eu sunt copil al codrilor de fag, / Alerg şi cânt şi-n sân aş vrea să bag, / Să fie-al meu de veci ce-mi este drag. / În zori mă duc pe-o margine de râu / Şi şed şi scot cavalul de la brâu, / Prin lan mă joc cu spicele de grâu. / Când trec copii, sub tufă eu mă strâng; / Deodată sar şi sun o tufă-n crâng / Şi-mi pare-n urmă rău când bieţii plâng. / Spre cei trudiţi cu boare eu m-a plec, / Pe fete-n şes cu glume le petrec / Şi-nvăţ pe toţi să cânte pe-unde trec. / Sărut neveste-n şes şi flori le-adun, / Străin cum sunt, ce-mi pasă ce le spun, / Hei, cucule, tu-mi eşti tovarăş bun. / Grozav ce-mi e fălosul de stejar, / ,,Să nu te văd pe-aici, copil ştrengar! / Trăieşti şi tu pe lume de-n-zadar”. / Trăiesc şi eu pe vrerea celui sfânt: / De n-ar vrea el să fie-n lume vânt, / De ce m-ar fi făcut să fiu cum sânt?”[30]
Ultimele trei poeme[31] din revistă, ce poartă semnătura lui, nu sunt atât de spectaculoase ca celelalte, cu toate că, de exemplu, în Un glas din adânul templului,Coşbuc apelează la versul refren pentru a-l dianamiza. Ele sunt însă importante pentru că, într-un fel, încheie tabloul liric al publicisticii lui din acest prestigios periodic literar. De altfel, autorul nu va mai reveni în paginile revistei decât cu un singur poem, un sonet dedicat reginei, în anul 1905[32], în ciuda încercărilor constante ale semănătoriştiolor de a-l convinge să reia colaborarea cu ei.
Pe lângă piesele lirice, aşa cum am spus, el revine constant în paginile Sămănătorului cu traduceri. De altfel, ca traductolog, şi-a legat numele de Divina comedia,operă intens elogiată de unii şi criticată de alţii astăzi, care este însă folosită şi în zilele noastre (în traducerea lui), fapt ce nu poate decât să certifice valoarea ei. Din această operă va publica, pe măsură ce va traduce, fragmente.
Pe lângă piesele lirice, aşa cum am spus, el revine constant în paginile Sămănătorului cu traduceri. De altfel, ca traductolog, şi-a legat numele de Divina comedia,operă intens elogiată de unii şi criticată de alţii astăzi, care este însă folosită şi în zilele noastre (în traducerea lui), fapt ce nu poate decât să certifice valoarea ei. Din această operă va publica, pe măsură ce va traduce, fragmente.
Scriitorul nu se rezumă însă doar la traducere, ci publică şi un studiu, intitulat Concepţia infernului în ,,Divina comedie"[33]. Nu foarte amplu ca întindere, el este de fapt un fragment din perfaţa traducerii Infernului[34], după cum specifică chiar el într-o notă subsidiară plasată la final. Este însă important pentru că, în cadrul lui, este realizată o incursiune destul de serioasă şi de bine întocmită în opera lui Dante, astfel de cercetări fiind, la acea vreme, inedite, în literatura română. Ar fi trebuit poate ca ea să prefaţeze avalanşa de extrase din opera autorului italian, pentru a-l introduce pe cititor în universul dantian şi pentru a-l familiariza cu opera lui, însă, probabil, prins cu multe activităţi, nu a găsit răgazul să îl scrie mai repede.
Studiul este anturat de şase fragmente, inegale ca întindere, din opera capitală a autorului italian. Dacă celui dintâi nu i se oferă un titlu particular, translatorul preferând doar să-l posteze sub sigla din ,,Divina comedia"[35], celelalte vor fi mai clar delimitate. Ordinea publicării lor e una ce urmează logica volumului, fapt altminteri clar, dacă ne raportăm că scriitorul nu a tradus la întâmplare fragmente din diverse locuri, fără legătură între ele, ci a încercat să traducă rând pe rând, diferite capitole, cu scopul de a înţelege atât conţinutul lor, cât şi legăturile existente între ele. Astfel, după ce Hermes este trimis la Calipso[36], este prezentat episodul şederii lui pe insula ce adăpostea ademenitoarea nimfă[37], iar apoi este descrisă călătoria spre aceeaşi destinaţie a lui Odiseu[38], după care, periplul prin opera pomenită se încheie cu alte două istorioare interesante[39].
Acestea sunt aşadar, operele poetului de origine năsăudeană pripăşit pe plaiuri regăţene ce se regăsesc în paginile periodicului literar Sămănătorul, în primii doi ani de apariţie ai acestuia. După cum se poate vedea, tematica publicisticii lui este una bogată, şi, deşi circumscrise unor rigori clare, definite prin însăşi platforma-program a genului semănătorist, ale cărui caracteristici le conturează el însuşi în primele numerele ale apariţiei revistei, şi de la care nu se va abate deloc pe parcursul activităţii sale publicistice, ele sunt destul de variate atât ca gen, cât şi ca tematică sau abordare.
Fie că scrie poezii, fie că traduce sau publică studii, Coşbuc este aproape de sufletul ţăranului român, cu care vibrează la unison şi din ale cărui trăiri îşi trage seva literaturii. Departe de a fi tributarul unui singur gen poetic, deşi exprimă adesea predilecţii înspre anumite specii, el abordează cu maximă plăcere şi delicateţe, fapt reliefat de însăşi lectura operelor, atât pastelurile, cât şi baladele, idilele, sau alte elemente similare. S-ar putea întreba cineva, în ce măsură traducerile din Dante se încadrează în arealul tematic semănătorist. La o primă vedere, nu este nici o legătură între el şi literatura tradiţională românească. La baza opţiunii lui, credem că ar putea sta două motive principale. Astfel, pe de-o parte, vrea să readucă în atenţie moştenirea latină prin traducerea unui autor italian, iar pe de altă parte, probabil vrea să ofere exemple de scrieri ce s-ar plia pe caracteristicile genului din alte literaturi.
Concluzionând, nu putem decât să remarcăm frumuseţea, bogăţia şi valoarea operelor lui George Coşbuc din paginile Sămănătorului. Aceste opere, ce trec azi printr-o perioadă de uitare, cum, într-un fel se întâmplă cu întreaga creaţie literară a autorului, pe nedrept expediat de către unii exponenţi ai aşa-zisei critici literare contemporane între barzi, se cer redescoperite şi revalorificate, ele nefind doar o etapă a literaturii româneşti din timpuri imemoriale, ci şi nestemate ale acestei literaturi, valabile pentru toate timpurile şi importante pentru însăşi identitatea noastră naţională.
Anexă
Lista materialelor publicate de către George Coşbuc în paginile revistei Sămănătorul între anii 1901-1902
A. În ordine cronologică
1901
1. ***, ,,Primele vorbe”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 1-2.
2. ,,Uniţi”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 2, 9 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 17-18.
3. ,,Fragment epic”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie, Bucureşti, 1901, pp. 5-7.
4. ,,Gânduri”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 3, 16 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 42-43.
5. ,,Pe munte”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 4, 23 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 52-53.
6. ,,Din ,,Divina comedia”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 5, 30 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 65-67.
7. ,,În zori, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, p. 83-84.
1902
8. ,,Voci din public”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 94-95.
9. ,,Trimiterea lui Hermes la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 116-117.
10. ,,În insula nimfei Calipso”, în rev. Semănătorul, Anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 134-137.
11. ,,Plecarea lui Odiseu de la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 10, 3 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 154-157.
12. ,,Hora”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 13, 24 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 199-200.
13. ,,Golia ticălosul”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 244-246.
14. ,,Blăstămul trădării”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 249-252.
15. ,,Concepţia infernului în ,,Divina comedie”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 17, 24 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 268-271.
16. ,,Biserica ruinată”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 18, 31 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 285-286.
17. ,,Hulitorul zeilor Capaneu”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 20, 14 Aprilie, Bucureşti, 1902, pp. 310-312.
18. ,,Din divina comedie. Cântul XXIII”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 24, 12 Mai, Bucureşti, 1902, pp. 387-392.
19. ,,Paul de la Nola”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 27, 29 Septembre, Bucureşti, 1902, pp. 1-3.
20. ,,Ceas-rău - Baladă”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 28, 6 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 17-19.
21. ,,Ştrengarul văilor”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 29, 13 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 33-34.
22. ,,Un glas din adâncul templului”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 31, 27 Octombre, Bucureşti, 1902.
23. ,,Faptul zilei”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 37, 8 Decembre, Bucureşti, 1902, pp. 174-176.
24. ,,Ţapul”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 39, 22 Decembre, 1902, pp. 206-208.
B. Repartizate tematic
I. Poezii
1. ,,Biserica ruinată”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 18, 31 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 285-286.
2. ,,Blăstămul trădării”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 249-252.
3. ,,Ceas - rău - Baladă”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 28, 6 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 17-19.
4. ,,Faptul zilei”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 37, 8 Decembre, Bucureşti, 1902, pp. 174-176.
5. ,,Fragment epic”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie, Bucureşti, 1901, pp. 5-7.
6. ,,Gânduri”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 3, 16 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 42-43.
7. ,,Golia ticălosul”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 244-246.
8. ,,Hora”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 13, 24 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 199-200.
9. ,,În zori, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, p. 83-84.
10. ,,Paul de la Nola”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 27, 29 Septembre, Bucureşti, 1902, pp. 1-3.
11. ,,Pe munte”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 4, 23 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 52-53.
12. ,,Voci din public”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 94-95.
13. ,,Ştrengarul văilor”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 29, 13 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 33-34.
14. ,,Ţapul”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 39, 22 Decembre, 1902, pp. 206-208.
II. Eseuri
15. ***, ,,Primele vorbe”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 1-2.
16. ,,Uniţi”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 2, 9 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 17-18.
III. Traduceri din Divina comedie a lui Dante Alighieri
17. ,,Din ,,Divina comedia”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 5, 30 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 65-67.
18. ,,Din divina comedie. Cântul XXIII”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 24, 12 Mai, Bucureşti, 1902, pp. 387-392.
19. ,,Hulitorul zeilor Capaneu”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 20, 14 Aprilie, Bucureşti, 1902, pp. 310-312.
20. ,,În insula nimfei Calipso”, în rev. Semănătorul, Anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 134-137.
21. ,,Trimiterea lui Hermes la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 116-117.
22. ,,Plecarea lui Odiseu de la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 10, 3 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 154-157.
23. ,,Un glas din adâncul templului”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 31, 27 Octombre, Bucureşti, 1902.
IV. Studii
24. ,,Concepţia infernului în ,,Divina comedie”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 17, 24 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 268-271.
[1] A se vedea, de exemplu: George Coşbuc, Publicistica, ed. Petru Poantă, Editura Eikon, Cluj-Napoca
[2],,Haret, care dorea să tripărească o publicaţie literar-culturală, destinată intelectualilor, nu cu mult înainte , îi chemă la el pe cei doi funcţionari de la ,,Casa Şcoalelor” - Coşbuc şi Vlahuţă - şi le propune să se îngrijească de apariţia ei. Astfel, la sfârşitul anului 1901, Coşbuc devine şeful celei mai importante reviste literare româneşti din epocă". Lucian Valea, Viaţa lui Gerge Coşbuc, col. ,,Opere”, vol. 5, ed. Mircea Măluţ, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2012, p. 369.
[3] Asupra biografiei şi a operei lui nu vom insista aici. Doritorii care doresc să afle mai multe informaţii biografice sunt invitaţi să consulte, dintre numeroasele biografii, mai ample sau mai restrânse: Petru Homoceanul, ed., Poeţi de la Sămănătorul , Editura Minerva, Bucureşti, 1978, pp. 125-127; Teodor Tanco, George Coşbuc în viaţă şi în documente, Editura Virtus Romana Rediviva, Cluj-Napoca, 2003; pp. 89-95; Zigu Ornea, Sămănătorismul, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 49; Constantin Dram, Ioan Ilaş, George Coşbuc, viaţa şi opera în imagini, Casa Editorială ,,Regina”, Iaşi, 1996; Gheorghe Adamescu, Istoria literaturii române, Ediţia a II-a, Editura Alcalay & Co, Bucureşti, 1920, pp. 515-525; Adrian Fochi, G. Coşbuc şi creaţia populară, Editura Minerva, Bucureşti, 1971; Andrei Bodiu, George Coşbuc- monografie, col. ,,Canon”, Editura Aula, Braşov, 2002.
[4] După unii cercetători, în timpul lui Iorga, revista avut cel mai mare prestigiu. Iată ce spune în acest sens Alexandru Busuioceanu: ,,Sămănătorul a obţinut cel mai mare succes şi ajunge să domine mişcarea literară între 1903 şi 1906, sub conducerea istoricului Nicolae Iorga (1871-1941)". Alexandru Busuioceanu, Istoria literaturii române, compendiu, Editura ,,Jurnalul Literar”, Bucureşti, 1998, p. 171.
[5] Lucian Valea, op. cit., p. 369.
[6] Ibidem, p. 370. ,,Deşi încă nu împlinise 37 de ani, literar vorbind, poetul era bătrân: laureat al Academiei şi membru corespondent al ei, invitat la palat şi la masă de miniştri şi ministeriabili". Ibidem, p. 370. Pornind de la aceste premise, Alexandru Piru îl numeşte, consideră, însă, după părerea noastră fără temei, pe Coşbuc semănătoristul, ca fiind o personalitate aflată în declin. Al.Piru, ,,Cuvânt înainte”, în vol.Poeţi de la Sămănătorul , ed. Petru Homoceanul, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p. 5.
[7] Lucian Valea, op. cit., p. 374.
[8] ,,Literatura română se reorientează în aceşti ani (primele decenii ale sec. XX, n. n.), sub semnul unui nou curent, care se intitulează ,,semănătorism”. Iniţiatorii lui sunt Coşbuc şi Vlahuţă, iar antecedentele se pot recunoaşte în revistele Viaţa, publicată de Vlahuţă în 1893, şi Vatra, scoasă de Coşbuc în anul 1894". Alexandru Busuioceanu, op. cit., p. 169. La rândul lui, Călinescu spune: ,, Coşbuc regăsi punctul de vedere de la Vatra: ostilitatea împotriva culturii orăşeneşti înstrăinate de marea masă a poporului". George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1941, p. 531.
[9] ***, ,,Primele vorbe”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 1-2. Cf. Zigu Ornea, op. cit., p. 50 (întrucât aceste rânduri sunt nesemnate, se crede că ele nu ar putea să aparţină altcuiva decât directorilor revistei, Alexandru Vlahuţă şi George Coşbuc).
[10] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 504. În repetate rânduri, dânsul este nedrept cu poetul însă, spre deosebire de alte ocazii, aici, formularea lui se doreşte una care să îl încadreze în contextul vremii şi este una obiectivă, fapt pentru care am preferat menţionarea ei.
[11]George Coşbuc, ,,Uniţi”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 2, 9 decemvrie, Bucureşti, 1901, pp. 17-18.
[12] Aluzie la Marea unire, pe care, după câte se pare, românii o aşteptau încă din acele timpuri. Din nefericire, Coşbuc a murit în anul unirii, fără a apuca însă să vadă împlinit acest deziderat al sufletului său.
[14] ,,În definitiv, un singur deceniu nu e nici suficient pentru dezvoltarea unui adevărat curent şi mai ales a unei mari literaturi. Este de ajuns că semănătorismul a reuşit să impună atenţiei, într-un interval de timp relativ scurt, cel puţin patru scriitori de întâia mărime, indiscutabil cei mai importanţi la începutul secolului din noua generaţi". Al. Piru, op. cit., p. 7.
[15] Fapt remarcat de Călinescu, care arată că: ,,Revista se făcu simpatică învăţătorilor, profesorilor de provincie, românilor de peste graniţe, şi răspândindu-se în aceste medii, ea educă mulţimile pentru buna literatură". George Călinescu, op. cit., p. 532.
[16] George Coşbuc, ,,Fragment epic”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie, Bucureşti, 1901, pp. 5-7.
[17],,Iată-ţi glori de veacuri! Umbre mari din lumea moartă,/ Ah că n-am eu glas de tunet, ca să pot să le rechem/ Ne avem şi noi Olimpul şi pe-a veşniciei poartă/ Am intrat şi noi şi-ntrânsul Zei fără de moarte-avem!/ Ce-ţi aluneci plini de jale ochii umezi de ruine,/ Neam al nostru, ca să judeci drumul schimbătoarei sorţi?/ Soarele din moarte iese, din mormânt puterea vine,/ Naşterea cea viitoare ne e-n lumea celor morţi. Ibidem, p. 7.
[20] Care conţine 7 caterne. Idem, ,,Pe munte”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 4, 23 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 52-53.
[21] Ca de exemplu, în Voci din public. Cf. Idem, ,,Voci din public”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 6, 6 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 94-95.
[23] Idem, ,,Hora”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 13, 24 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 199-200.
[24] Idem, ,,Golia ticălosul”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 244-246.
[25] Idem, ,,Blăstămul trădării”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 16, 17 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 249-252.
[26] Idem, ,,Paul de la Nola ”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 27, 29 Septembre, Bucureşti, 1902, pp. 1-3.
[27] Idem, ,,Biserica ruinată”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 18, 31 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 285-286.
[28] Idem, ,,Ceas-rău- Baladă”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 28, 6 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 17-19.
[29] Idem, ,,Ştrengarul văilor”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 29, 13 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 33-34.
[31] ,,Un glas din adâncul templului”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 31, 27 Octombre, Bucureşti, 1902, pp. 70-71; ,,Faptul zilei”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 37, 8 Decembre, Bucureşti, 1902, pp. 174-176;,,Ţapul”, în rev. Sămănătorul, anul I, nr. 39, 22 Decembre, 1902, pp. 206-208.
[32] Î,,n primăvara lui 1903, Iosif şi Anghel îi fac o vizită şi încearcă să îl convingă să se întoarcă în fruntea revistei, dar nu reuşesc să îl înduplece şi se întorc ,,îndureraţi, bruscaţi şi trataţi fără nici o consideraţie.... Şi celelalte tentative de a-l reapropia de Sămănătorul eşuează cu excepţia unei colaborări pe care i-o smulge Iosif- un sonet al reginei, publicat în numărul 51 din 18. XII 1905, împreună cu o notă specială a lui Iorga". Lucian Valea, op. cit., p. 372.
[33] Idem, ,,Concepţia infernului în ,,Divina comedie”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 17, 24 Martie, Bucureşti, 1902, pp. 268-271.
[35] Idem, ,,Din ,,Divina comedia”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 5, 30 Decembre, Bucureşti, 1901, pp. 65-67.
[36] Idem, ,,Trimiterea lui Hermes la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 116-117.
[37] Idem, ,,În insula nimfei Calipso”, în rev. Semănătorul, Anul I, nr. 8, 20 Ianuarie, Bucureşti, 1902, pp. 134-137.
[38] Idem, ,,Plecarea lui Odiseu de la Calipso”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 10, 3 Februarie, Bucureşti, 1902, pp. 154-157.
[39] Idem, ,,Hulitorul zeilor Capaneu”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 20, 14 Aprilie, Bucureşti, 1902, pp. 310-312; Idem, ,,Din divina comedie. Cântul XXIII”, în rev. Semănătorul, anul I, nr. 24, 12 Mai, Bucureşti, 1902, pp. 387-392.
