 |
| Ionuţ Hens |
Categoriile clasice ale esteticii : sublimul
şi frumosul
Autor
: Hens Ionuţ
-
Student Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca,
Universitatea Babeş-Bolyai
Introducere
Încercând să ofere o definiţie, să explice şi să descrie sensul
cuvântului „frumos”, marele filosof grec, Platon, oferea următoarea explicaţie
: „ frumosul este măreţia adevărului.”
Platon a oferit această explicaţie născocind un termen unic : kalokagathia, care făcea din bine şi
frumos versanţii aceleiaşi culmi. [1]
Pe ultima treaptă a sintezei, binele şi adevărul se oferă contemplaţiei, via
lor simbioză marcând integritatea fiinţei şi făcând să ţâşnească frumuseţea.
Scoţând lumea din netocmire,
Creatorul, ca dumnezeiesc poet, a compus „Simfonia sa în şase zile” şi cu
fiecare din actele sale, el a văzut că „era frumos”. Teologul rus, Paul
Evdochimov [1]în
lucrarea sa „Arta icoanei”. O teologie a frumuseţii”, explică, bazându-se pe
textul grecesc, cuvintele lui Dumnezeu
după fiecare act al creaţiei. Textul grecesc al istoriei biblice spune : kalon – frumos şi nu agathon – bun. Cuvântul evreiesc explică
şi prin bine, dar şi prin frumos. Verbul „ a crea” este conjugat în ebraică la
modul perfect : lumea a fost, este şi va fi creată până la desăvârşirea sa. Ieşind
din mâinile lui Dumnezeu, germenele este deja frumos, dar îşi cere împlinirea.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că împlinirea frumuseţii celei dintâi întru
Frumuseţea desăvârşită are loc în Împărăţie, al cărei nume îl primeşte. Atunci
putem concluziona că, dacă Împărăţia
contemplată este Frumuseţea, a Treia Persoană a Sfintei Treimi se arată a fi
Duhul Frumuseţii. [2]
Cuvântul „frumos”, apare şi în Troparul glasului al IV-lea din ritualul
târnosirii Bisericii, exprimând venirea frumosului, prin cuvontele : „Precum în înalturi ai întins măreţia
cerului, aşa şi aici pe pământ ai dezvăluit frumuseţea sfântului lăcaş al
slavei tale”. Se spune că interacţiunea tainică dintre cărbune şi lumină
produce diamantul, adică frumuseţea, iar raza care străpunge noaptea unei
scoici dă naştere perlei. Putem spune că spaţiul nu există decât prin lumina
care face din el matricea oricărei vieţi, iar în acest sens viaţa şi lumina se
identifică. Lumina dă viaţă oricărei
fiinţe, făcând din ea pe cel care este prezent. În acest sens, omul trebuie să
descopere Frumuseţea, Lumina, Viaţa, concludente fiind cuvintele Sfântului
Grigorie al Nysei care descrie urcuşul duhovnicesc : „Ai devenit frumos apropiindu-te de lumina-Mi”.[3]
Omul este atins de cele înalte, „cade în sus”, s-ar putea spune şi atinge
nivelul frumuseţii divine.
În scrierile lui Dionisie Pseudo-Areopagitul apare adeseori conceptul de
mărime. Este cunoscut faptul că estetica pozitivistă concepe dimensiunile şi
valorile ca realităţi fizice ( muntele, marea, cerul, etc.), morale (umanismul,
spiritul justiţiar, moartea vitează). Ele rămân a fi contemplate separat şi dau
impresia că nu fac parte dintr-un cosmos care le cuprinde şi le subordonează.
De aceea în momentul receptării lor, nici nu se pune întrebarea în legătură cu
cauza lor. Cine s-ar gândi la cauza muntelui, care se înfăţişează ca un aspect
al „naturii”, iar natura este şi atâta tot. Dacă ne punem întrebarea cum este,
o descoperim mare şi sublimă. Însă nu acesta este modul în care se pune
problema sub aspectul sublimului teologic. Diferenţa este că în sens teologic,
se afirmă că, cine contemplă zidirea înţelege că ea se constituie dintr-un
total de dimensiuni şi realităţi, care poartă laolaltă întipărit chipul lui
Dumnezeu. Nimic din ceea ce există nu se află în afara lui Dumnezeu, Dionisie
Pseudo-Areopagitul afirmând că mărimea dumnezeiască nu se împuţinează, iar când
îşi face prezenţa în lucruri „mici” nu-şi pierde calitatea divină şi tot
„mărime” este. [4]
1. De la experienţa estetică la experienţa religioasă
Paul Evdochimov afirmă că există o asemănare izbitoare între aceste două
experienţe, constând în raportarea acestora la obiectul lor, amândouă
situându-se într-o atitudine de contemplaţie, de cerere, de smerită rugă.
Aspectul care le separă pe cele două constă în modul în care fiecare îşi
înţelege obiectul său sau mai degrabă cum sunt pătrunse de acesta.
O dată
cu apariţia pe scena filosofiei a lui Kant, acesta afirma că frumosul este „
ceea ce place în mod universal fără concept, ceea ce stârneşte o plăcere dezinteresată,
deoarece frumosul este o finalitate fără scop, fie ea utilitară sau morală. [5]
Cea mai importantă afirmaţie este aceea că noţiunea de frumos este convertibilă
cu cea de fiinţă, ceea ce înseamnă că frumuseţea este ultima treaptă a
împlinirii, se identifică cu integritatea ideală a fiinţei. Iar contrar
acesteiam urâţenia este o lipsă a fiinţei, pervertirea sa prin sărăcire. Pentru
artişti, frumosul reprezenta ceea ce plăcea ochiului fiind reprezentate de
plăcere şi emoţie care echivalau cu semnul cunoaşterii estetice, al adevărului
perceput în mod sensibil, prin mijlocirea formelor artistice. Arta aspiră spre
imaginea fiinţei integrale, a lumii aşa cum trebuie să fie în desăvârşirea ei,
încearcă o apropiere de Misterul ontologic.
Arta este legată de expresie, de aceea experienţa estetică este cea mai
directă, în muzică poate mai mult decât în altă parte, deoarece dinamismul său
nu ţine de spaţiu, ci curge doar în timp. Frumosul este prezent în armonia
tuturor elementelor sale, punându-ne în faţa unei evidenţe care nu poate fi
demonstrată şi pe care nu o putem justifica decât contemplând-o. Misterul său
iluminează dinlăuntru exteriorul fenomenal, aşa cum sufletul radiază în mod
tainic, înrudit cu însăşi substanţa fiinţei noastre. Marii pictori afirmă că nu
au văzut niciodată ceva urât în natură. Comunicăm cu frumuseţea unui peisaj, a
unei priviri sau a unei poezii, aşa cum o facem cu un prieten şi simţim o
stranie consonanţă cu o realitate care pare a fi patria sufletului nostru,
pierdută şi regăsită. Arta „defenomenalizează” realitatea curentă, întreaga
lume deschizându-se spre mister, în acest punct se opreşte experienţa estetică.[6]
Kirkegaard[7],
în faimoasa lui filosofie a vârstelor îşi pune următoarea întrebare : există un
mod estetic, etic sau religios de a cunoaşte valoarea supremă? Răspunsul este
următorul : disperarea împinsă la extrem stârneşte nostalgia ca valoare eternă
şi aceasta e trecerea în stadiul etic. Plăcerilor iresponsabile ale estetului
li se opune moralistul cu sistemul lui de îndatoriri şi răspunderi. Etapa etică
nu poate depăşi însă sentimentul păcatului, starea de vinovăţie şi nelinişte.
Călăuzit de mâna Domnului, omul trece fără voia lui dincolo de hotarele
esteticului şi ale eticului. În stadiul religios, omul intră în legătură absolută
cu Absolutul, prin mijlocirea neliniştii şi a suferinţei. În ciuda forţei
geniului său, Kirkegaard rămâne în faţa lui Dumnezeu şi nu în Dumnezeu.
Teologul rus, Pavel Florenski[8],
într-una din cărţile sale, „Stâlpul şi
temelia Adevărului” prezintă într-unul din capitolele acesteia, ideea
primatului frumosului şi artisticităţii originale, care constituie esenţa
ortodoxiei. Ajunge la concluzia că
esteticitatea reprezintă semnul cel mai profund, iar frumuseţea cel mai
exterior dintre straturile „longitudinale” ale existenţei, fiind o forţă care
penetrează toate straturile, iar Dumnezeu reprezintă Frumuseţea Supremă şi
împărtăşind-o, totul devine frumos. Persoana, cu ajutorul harului divin,
asimilează în mod viu şi organic toate straturile existenţei.[9]
Este evident faptul că nu în natura însăşi se găseşte adevărata
Frumuseţe, ci în epifania Transcendentului, care face din natură lăcaşul cosmic
al strălucirii sale. Dostoievski spune că nu poate şi nu este nimic mai frumos
şi desăvârşit decât Hristos. Cu toate acestea contemplarea frumuseţii, cea pur
estetică nu este de ajuns, (chiar şi contemplarea lui Hristos), cere cu
necesitate actul religios al credinţei, participarea activă şi întruparea
frumuseţii transformatoare a Domnului.
Frumuseţea
lui Dumnezeu, ca şi lumina Sa, nu este nici materială, nici sensibilă, nici
intelectuală, ci se dă în ea însăşi sau prin formele acestei lumi şi se lasă
contemplată cu ochii deschişi ai trupului transfigurat.
2. „Frumosul” în scrierile Sfinţilor Părinţi
Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, spunea, că o dată cu
Hristos, tot cerul a coborât pe pământ şi că sufletul creştin este cuprins
pentru totdeauna de această viziune. Pentru Dionisie Pseudo-Areopagitul,
Frumuseţea este unul din Numele lui Dumnezeu, pus în legătură cu fiinţa umană
printr-un raport de conformare, căci omul este creat după veşnicul model,
Arhetipul Frumuseţii. Sfântul Vasile cel Mare, spune că prin firea lor oamenii
doresc frumosul, în esenţa sa, omul fiind creat cu setea de frumos. La fel, o
binecunoscută culegere de învăţături ascetice este numită Filocalia, sau „dragoste de frumos”, nume semnificativ ce vrea să
spună că un ascet, nu este numai bun, lucru de la sine înţeles, ci este şi
frumos, radiind de nepământească frumuseţe, exclamând cuvintele Sfântului
Grigore din Nazianz : „Dumnezeu l-a pus pe om să-i cânte strălucirea.”[10]
Tradiţia din Antiohia, hristologică, se opreşte mai mult asupra
revelaţiei Cuvântului în umanitatea sa, iar cea din Alexandria, pnevmatologică,
insistă asupra Frumuseţii Dumnezeirii. Chipul lui Hristos este faţa omenească a
lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, pogorâbd asupra Lui, ne arată Frumuseţea absolută,
divin-umană, pe care nici o artă nu o poate reproduce vreodată, doar icoana o
poate sugera prin mijlocirea luminii taborice.
Sfântul Grigore Palama afirmă legat de frumuseţe că, „aceasta fiind
desăvârşită vine de sus, din unirea cu lumina mai mult decât strălucitoare şi
care este unica origine a unei teologii sigure”[11].
La Sfinţii Părinţi, Frumuseţea dumnezeiască este o categorie fundamentală
biblică şi teologică, născând frumuseţea lumii, ea este o realitate teologală,
o calitate transcendentală a fiinţei, similară cu ceea ce este adevărat şi bun.
Epifania, Taborul, Învierea, Rusaliile sunt revărsări fulgerătoare care se lasă
văzute, în aceste revelaţii, obiectul determină în întregime subiectul. Lumina
este obiectul viziunii, iar la Schimbarea la faţă a Domnului era, de fapt, cea
a Apostolilor, pentru o clipă ochii lor deschişi puteau pătrunde, dincolo de
chenoza lui, Slava Domnului.[12]
Cuvintele Sfântului Vasile cel Mare sunt edificatoare în acest sens,
spunând : [13]„
Frumuseţea celor văzute, ne va da o idee
despre Cel mai presus de orice frumuseţe”. Prin aceste cuvinte, Sfântul
Vasile cel Mare doreşte să spună că adevărata frumuseţe este cea care întrece
toată mintea şi puterea omenească de înţelegere şi pe care numai Duhul e în
stare să o contemple.
Când trebuie să explice frumuseţea universului în termeni omeneşti,
Sfinţii Părinţi recurg bucuroşi la noţiunea de frumos moştenită din stoicism,
armonia care conferă unitatea unei fiinţe alcătuită din părţi multiple. Ordinea
lumii devine atunci unul din principalele argumente pentru demonstrarea
existenţei lui Dumnezeu, argument împrumutat de la filosofi, îmbracă un
caracter cu totul special când e văzut în lumina revelaţiei.
Concluzii
Unele curente de gândire au o concepţie asupra frumuseţii conform căreia
frumuseţea este derizorie, inutilă: realismul, estetismul, psihologismul sunt
pericole care ameninţă frumuseţea, întrucât aceste teorii enunţă principii
despre lume, realitate, om, materie în contradicţie cu ceea ce este frumuseţea
şi totodată cu destinul lumii.[14]
Răspunsul la aceste provocări este pentru fiecare om acela de a găsi
adevărata Frumuseţe, deoarece după cum afirmă filosoful Plotin, comparând
adevărul cu frumuseţea, spune că adevărul este întotdeauna frumos, dar
frumuseţea nu este întotdeauna adevărată. Răul este prins în ţesătura
frumuseţii, asemeni unui rob legat cu lanţuri de aur, aceste legături îl ascund
pentru ca realitatea lui să nu fie văzută de zei, pentru a nu oferi întotdeauna
privirii oamenilor. [15]
Nu numai Dumnezeu „se îmbracă în Frumuseţe” şi răul îl imită şi face astfel
Frumuseţea profund ambiguă.
Dostoievski spune la un moment dat că , Frumosul este ceea ce este
firesc, ceea ce este sănătos, dar foarte repede recunoaşte că nimic nu este
chiar atât de simplu şi lansează celebrele cuvinte : „Frumuseţea va salva
lumea”. Aspiraţia spre Frumuseţe coincide cu căutarea Absolutului şi a
Infinitului, căutarea lui Dumnezeu.Frumuseţea care salvează lumea se găseşte în
realitatea despre care vorbeşte rugăciunea adresată de Dionisie
Pseudo-Areopagitul Maicii Domnului (Theotokos) : „Doresc ca chipul tău să se arate mereu în oglinda sufletelor şi să le
păstreze curate până la sfârşitul veacurilor, să ridice pe cei căzuţi şi să dea
nădejde celor ce cinstesc şi urmează această veşnică pildă de Frumuseţe...”[2]
Bibliografie
o
***, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic şi de Misiune al BOR,
Bucureşti, 2008
o
Paul
Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a
frumuseţii, Editura Meridiane, 1993, trad. în lb. română de Grigore Moga şi
Petru Moga
o
Petru
Ursache, Mic trat de estetică teologică,
Ediţia a II-a, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009
o
Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Editura Polirom, Bucureşti, 1999
o
Thomas
Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului
creştin. Manual systematic, vol. I, trad. Arhid. Ioan Ică jr., Editura
Deisis, Sibiu, 1997
o
Michelina
Tenace, Estetica lui Soloviov,
Editura Galaxia Gutenberg, 2008, trad. din limba franceză de Gabriela Cristea
[1] Paul Evdochimov, Arta icoanei. O
teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, 1993, trad. în lb română de
Grigore Moga şi Petru Moga, p. 9
[1] S-a născut la data de 2 august 1901, la Sankt Petersburg şi a murit
la data de 16 septembrie 1970. A fost fiul unei familii nobile din Sankt
Petersburg. La vârsta de 6 ani, rămâne orfan de tată, în urma asasinării
acestuia, fiind îngrijit numai de mama lui, care îi va insufla dragostea pentru
teologie. În Rusia absolvă şcoală militară şi este înrolat în armata alba,
luptând 2 ani împotriva revoluţiei bolşevice. Familia se refugiază la Istambul,
apoi la Paris. În anul 1925 ajunge la Paris, iar în anul 1928 este licentiate
în teologie la Institutul Saint Serge din Paris. Se căsătoreşte şi are 2 copii.
Obţine doctoratul în litere cu teza : “ Dostoievski şi problema răului” la
Facultatea de Litere Aix-en-Provence. În 1945 îi moare soţia şi Paul Evdochimov
se dedică exclusive studiului teologiei. În 1954 se recăsătoreşte cu Tomoko
Evdokimov, fiica unui diplomat japonez. Din 1962 şi până la sfârşitul vieţii,
activează ca profesor la Institutul Saint Serge din Paris.
[2] Paul Evdochimov, op. cit., p. 10
[3] Paul Evdochimov, op. cit, p. 14
[4] Petru Ursache, Mic trat de estetică teologică, Ediţia
a II-a, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009, pp. 133-134
[5] Paul Evdochimov, op. cit., p. 24
[6] Ibidem, p. 26
[7] Søren Aabye Kierkegaard s-a
născut la 5 mai 1813la Copenhaga şi a
murit la data de 11 noiembrie 1855, tot la Copenhaga. A fost un
filosof, scriitor şi teolog danez din secolul al XIX-lea. Prin concepţia
sa filosofică asupra constrângerii omului de a-şi alege destinul, a exercitat o
influenţă hotărâtoare asupra teologiei şi filosofiei
modern, în special asupra filosofiei
existenşialiste.
[8] Pavel Florenski s-a
născut la data de 9/21 ianuarie 1882, lângă Evlah, din părinţii Aleksandr
Ivanovici Florenski şi Olga Pavlovna, având încă şapte fraţi şi surori, fiind
cel mai mare. Între anii 1928-1937 suferă mult într-un exil, în care şi moare
în anul 1937.
[9]Pavel Florenski, Stâlpul şi Temelia Adevărului, Editura Polirom, Bucureşti, 1999, pp.
362-363
[10] Paul Evdochimov, op. cit., p. 18
[11] Ibidem, p. 21
[12] Ibidem, p. 29
[13] Thomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin. Manual
systematic, vol. I, trad. Arhid. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997,
pp.158-161
[14] Michelina Tenace, Estetica lui Soloviov, Editura Galaxia
Gutenberg, 2008, trad. din limba franceză de Gabriela Cristea, p. 71
[15] Paul Evdochimov, op. cit., p. 39
