Martie - aniversarea celor
trei mari români:
Radu Dumitrescu – Gyr,
Mircea Eliade, Nichita Stănescu
NICHITA CEL PROFUND
În aceste zile ale marilor tulburări naționale,
- cînd daco-românii își recaută rostul și identitatea, descoperind,
în sfârșit, dreptul democratic de a-și
striga nemulțumirile în public, unul din criticii literari,- ținut
până acum la margine, vâlceanu Eugen Negulici,- își ia curajul și
dă publicității, după 22 de ani de interzicere, volumul
„Istoria literaturii române în comunism”. Indrăzneala a iritat imediat oficialitățile
care s-au sesizat prin criticul de stat de acum, supra-ponderabilul Alex Ștafănescu,
care, de la biroul lui medievalic din studioul postului de televiziune tvr
cultural, (unde este instalat drept „critic oficial”), se repede la confratele
care „a ieșit din rând”, pe care îl face cu ou și
cu oțet, (după modelul desființării lui Arghezi),
care zice, atribuindu-i pervers gândirea lui autorului, astfel : „dintr-o atitudine
iconoclastă, venită dintr-un teribilism adolescentin, reflex de
defulare, de revanșă furibundă, târzie și cam pe degeaba, fiindcă literatura a ieșit
cu totul din raza de interes a societății românești,
devenind un muzeu vizitat de tot mai puțini
oameni”. Iacătă viziunea lui Iliescu, trecută prin acești
ochi prea mici pentru a vedea mare, arătând cum că s-a reușit menținerea capacului pe
oală prin faptul că nu au ieșit pe piața
literară acele opere care arată fața de chin a neamului sub
comunism. Dar ele sunt și déjà circulă. Tineretul intelectual vede de acum
limpede diferența între operele care exprimă „rezistența
prin cultură” și cele ieșite din concepția
„realismului socialist”. Puțin știu din școală
despre primii scriitori comuniști - începând cu A. Toma, Mihai Beniuc,
Dan Deșliu, Zaharia Stancu, Eugen Barbu, Marias Banuș până
la mai tinerii, Nicolae Labiș, celălalt Nicolae, ucenicul lăcătuș,
Stoian, Al. Andrițoiu, Eugen Frunză, Ștefan Iureș,
D.R.Popescu-Dumnezeu și chiar Titus Popovici și Marin Preda, prin
proza lor de debut, dar lecturile următoare, mai ales a celor cu înclinație
spre literatură, cu precădere a celor cu mare interes pentru istorie și
filozofie, au descoperit și pe cei care au rămas daco-români în sufletul lor, fapt pentru care opera lor este altfel decît a obedienților
de teapa celor mai vocali, care au fost până mai încoace Corneliu Vadim Tudor și
Dinu Săraru, aceștia încă în viață, și
deloc amunțiți, Adrian Păunescu și cohorta de lătrăi în
lozinci versificate, luați de Dumnezeu spre judecata lor în văgăunile
iadului. Din cărțile
déjà apărute, cititorul român de azi știe aproape totul despre
poeții mistici Vasile Voiculescu, (pierit în închisoare), dar
și
de Ioan Alexandru, ( cel ajuns chiar deputat, ieșit, în parlament,cu
sfânta cruce de apărare în fața hoardei de mineri ateiști ai adâncurilor
pierzaniei), despre Radu Gyr, Nichifor Crainic și Aron Cotruș ,
dar și de Ștefan Augustin Doinaș,
Cezar Ivănescu și Ana Blandiana, în fruntea cărora stă demn cel de al
doilea poet național după Eminescu, trecutul demn prin „flăcările evului
aprins”- NICHITA STĂNESCU.
Felul eminescian, - adică
daco-românesc,- în care a gîndit și a scris Nichita Stă-nescu
l-a ajutat să treacă inteligent prin furcile caudine ale cenzurii acerbe
comu-niste, creind, în contrapondere și de o și
mai mare adâncime decât poezia școlăre-ască „Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie”, profundul poem „Un pământ numit România”, prin care ne aduce
neamul de sub brazdă cu toate însușirile lui veșnice.
„De
două mii de an acest pământi/ din
trupurile noastre face parte”...ne reamintește
marele ploieștean care stă treaz
noaptea și se uită înapoi, la neamul său...„Noaptea, în lanul cel de
grâu,/ când fluier herghelia din prudișuri, /sun-tem de față
eu și tu,/și tu și
tu,/ vii și morții
laolaltă.// Un nod e-n viață./ Restul frânghiei atârnă
în jos./ O mie de stămoși atârnă aici/ de fiecare
suflet”...
Inceputurile ființei
noastre sunt văzute de el sub semnul
marii încleștări daco-romane, care au dus la desființarea
statului cel mai vechi din Europa, dar nu și a neamului. In
cutremurătorul poem „Cohortlele romane”
ni se prezintă „exact” imaginea bestială a comandantului roman, centurionul
care le cere ostașilor alogeni să-și
umple casca de sânge dac, din care să bea pentru îmbărbătare. Deci iată
viziunea reală a poetului neamului asupra realității de atunci, a unei
contruntări pe viață și pe moarte, din care a învins dușmanul, și
nu cel pe care nu l-am făcut frate de sânge, din care ne-am trage ca neam și țară.
Este un semnal dat, peste poncifele oficiale și a istoriografiei
greșite, în care și originalul Nicolae Iorga s-a lăsat prins. Nimeni însă nu amintește
de cartea noastră de căpătâi care este „Dacia preistorică” a unicului Nicolae
Densușeanu, dacian din chiar inima statului dac, Densușul
de Alba. Structura noastră intimă, de neam creștin ortodox, este redată,-chiar
strigată, în plin comunism,- prin mai mult decât piosul poem „Mutarea în lup”. „Mă
mut în lup,/ sfântă maică Putna./ Tu, biserică de piatră,/ care ai crescut din
mâinile două/ ale lui Ștefan cel Mare,/ care sta
în genunchi/ și cu ochii la cer.// De
durere, de singurătate,/ de grija pentru țară...// Mă mut în lup,/
sfântă maică Putna,/ în turla ta zidită de mâini/...vin și
mă atârn,/ dar nu bat ding-dang,/ ci urlu,/ pentru că în turla ta / nu bat
clopote,/ ci lupii.” Știind din familie că lupul
carpatin a fost simbol pe steagul
dacilor, se întoatce și zice despre el: „Voi, lupi-lor, clopote la Putna de piatră,/
de veche vechime pentru zidirea ne-ngenun-chiată./ mă mut în voi și
mi-e bine,/ ca să se știe că nu au murit bărbații
în această țară/ și
nici ce e vechi, ce e mit/ și nici ce se va naște
a doua oară”...
Revenind asupra dialogului sui generis pe
care l-am purta cu el, (ca fost coleg de clasă la liceul Caragiale din Ploiești),
și
consemnat în volumul „De vorbă cu
Nichita”, revăd adâncimi care mă proiectează într-un viitor în care copii și
nepoții noștri vor re-fi daci, sub forma
etimologică modernă, aceea de dacieni,
(antonim firesc la falsul români, impus de ușurătatea
unor cronicari școliți afară, care au scris cu litere
chirilice, prin care au introdus chiar în mijlocul cuvântului „â”-ul slav).
Când l-am întrebat ce suntem dincolo de
sentimentul național, pe care ni l-au insuflat părinții
, răspunsul i-a fost unul socratic: „a fi e numai în ești”.
Cum, adică?...„Fiindul din esteul tău e ceea ce avem adevărat și
greu”. Dragostea de mamă, cel mai mare și
primordial sentiment, la Nichita a fost un strigăt de durere fizică: „Vai, vai, vai, mamă,/ cât te-a putut
durea/,când m-ai născut!” In adoles-cență, când apare întrebarea: ce este viața?
el a răspuns instinctual: „ Viața este/ o scurtă absență/
între două inexistențe”...Existența
noastră, extrem de scurtă în forma fugară de colegi de liceu, previziona un
drum de plecare, drumurile pe care ne vom duce în cele patru zări incerte. El a
ținut
să ne roage: „ Dacă pleci la drum lung/ nu-ți lua mâinile cu
tine...Lasă-ți cerul cu stele la
măta...Dacă pleci la drum lung/ nu
smulge copacul din rădăcini...Dacă pleci la drum lung/ fă-te cuvânt/ și
numai cuvânt,/ dacă pleci la drum lung”...Fiindcă,
adăoga el: „Nu puțină e clipa vieții noastre,/
ci foarte grăbită...Imi este dimineața seară,/ creierul meu îmi
este sclav”... El a luat foarte în serios natura și
nu s-a extaziat în fața trecătorilor oameni, chiar dacă unii au devenit
personalități istorice. Zicea: „Cam mă mir de Cantemir,/ de Năstasă,/ nici
că-mi pasă:/ de Nichita,/ nici atâta,/
iar de codrul verde/ inima-mi în piept e!”...La previzionarea profului
nostru de istorie - Simache, cel legendar, - cum că el este ăla care „poartă povara harului”, s-a apărat cu
replică întrebătoare: ”De ce să zică așa?/
De ce să-mi complice cu asta/ viața mea trecătoare
și umblătoare?”...Odată,
după terminarea orelor de sport, (pe stadionul unde a început căderea
zgomotului unui cenaclu umblător ca „o
stafie urlătoare prin România”), el s-a tot uitat în sus și a
oftat: „Mă gândesc de șapte ori odată/ să trăiesc și
altădată/ ca și niciodată”...refuzând
astfel apriori „consacrarea”, care este „renunțare” la viața
liberă. „Noi nu putem ascunde/ cerul de
sub stele,/ el e vădit privirii mele,/ cum mi-e vădită inima/ sub coapsă de la
trunchi și rea...Eu mă trag dintr-o
stea căzătoare”...„Eu, dacă ar fi după mine,/ aș
fugi de trecerea timpului/ ca de năvălitori,/ lăsându-mă în înghe-țata
pustiime/ pe care o trăiesc uneori”... După
natură, limba neamului i-a fost bucuria și respectul total: ”Ce patrie minunată este această
limbă!”.„Limba română este patria mea”,
explică imediat despre cine este vorba, aducând
subs-tanța ei sfântă: „Pentru că, viu fiind,tu/ muntelui munte i-ai zis,/ pe iarbă – iarbă
a-i numit-o:/ la tine izvorul izvorește,/ viaț se
trăiește trăind-o: trăind-o de două ori,/ odată călcând cu talpa pe pământ/ și
altădată în cuvântul talpăpepământ, fiindcă „mai vie este limba noastră/ decât
oricare scriere a ei”... In sfârșit,
despre poezie, - lumea lui totală,- a avut o explicație
simplă: „Poezia nu este într-o limbă anume,/ într-un suflet anume,/ fără de
nume”...„Slujirea poeziei este durere și numai durere,/ iar măreția
poeziei/ se află în depășirea ei”...Știa
bine că la baza ei stă limba și adevărurile vieții:
despre adevăr în sine a avut o mare rezervă: „ Eu nu iubesc adevărul, ci dragostea./
Adevărul duce la crimă, / dragostea la iubire”. Deși
viața poetului a socotit-o
ca pe cea a soldatului, onorurile militare l-au lăsat rece,prin zicerea:
„Fiecare poet ar trebui să primescă o medalie,/ ca să aibe ce să arunce pe
fereastră”. Deci...nu favorurile materiale, nu supramediatizarea, nu
lau-da jenantă, ci profunzimea, nezisă, dar totuși exprimată prin
ceea ce a numit „necu-vintele” , unde stau privirea, simțirea,
gândirea, profundul omenesc, adunat
în opera acestui poet al dacienilor,
nici ei vocali după mii de ani, dar existând în întregul pământ din jurul Carpaților,
de la Nipru până în Boemia, de la Adriatica
la Marea Neagră, acolo unde graiul melodios al unui Cotizo și a
unei Neda, copiii su-praviețuitori ai regelui erou Decebal, se aude, odată cu ciripiturile păsărilor
cerului din codrii seculari, umplându-ne simțirea de încredere și
speranță perpetuă.
Traian Bădulescu - Șuțeanu
