Alexandru Melian - POEZIA IMAGINII SI SUFLETUL POEZIEI

POEZIA  IMAGINII  SI  SUFLETUL POEZIEI

„nu-i încă timpul învierii
şi roadele încă nu-s coapte
mai este până Dimineaţă
mai este
însă nu prea mult.”

                                                                                              ANCIDAN

In numărul trecut din Sămănătorul, domnul Tomoniu, - într-un context de amărăciune și revoltă – evoca, pe marginea unei fotografii de colecţie, povestea tristă a unei familii de tismăneni care au fost nevoiţi să emigreze în America. Graţie acesteia și documentelor puse la dispoziţie, am avut surpriza și bucuria să descopăr o poetă autentică. O poetă a cărei înzestrare i-a permis să ispitească frumosul atât în întruchiparea imaginii, cât și în dăltuirea cuvântului.

Ancuţa, care se ascunde sub numele de ANCIDAN, este nepoata celor pribegiţi în America de pe meleagurile  Tismanei și care, - deși dezrădăcinată –și-a resimţit mereu fiinţa irigată  de sevele străbunilor. Atât de puternic încât  ele au gradinărit o artistă pecetluită de rădăcinile ei dedemult și de departe. Când mărturisește că „bătrânii toţi din sat/ sunt morţii mei”, ea își embletatizează identitatea profundă de fiinţă pribegită. Pribegită spaţial nu și sufletește.   Mai mult chiar. Această apartenenţă este resimţită ca un destin, ca o boală incurabilă:

„Cineva e bolnav
de neamul lui
şi suferă ca un jocheu
că nu e cal
cineva e bolnav
de iubire fără măsură”

                Poeta nu e însă bolnavă doar de neamul ei, ea suferă și de iubirea fără măsură. Intr-o lume răsturnată cu fundul însus, boala lui Ancidan este o binecuvântare a spiritului sănătos și dăruitor. Fiindcă iubirea este starea de graţie a fiinţei umane, așa după cum forţa de a dărui și de a se dărui este semnul nobleţii de suflet. Intr-una din poeziile ei frumoase, această generozitate și modestă înţelepciune se configurează ca un motto existenţial:

„înainte să ceri
trebuie să dai
înainte să spui
să ştii să asculţi”

            Iar iubirea își află în poezia ei, - așa puţină cât este – nu doar reprezentarea sentimentelor trăite faţa de fiinţa dragă,  năzuită să împlinească visul contopirii celor două jumătăţi ale creaţiei divine, ci și întruparea iubirii de Dumnezeu, de rădăcini, părinţi și prieteni, de Natură și de Frumos.

            Prima ipostază a iubirii, - plasată în zona impoderabilă a misterului

( „İubirea, care Taină se numeşte”  ) -  se tranformă rar în poezie, ca și cum femeia ar fi  vrut mai curând să trăiască iubirea decât s-o sublimeze în frumuseţea cuvântului. Dar atunci când o face, mesajul e tulburător și imaginea memorabilă.

„şi-am  să intr-n visul tău
unde caii-albi sunt îngeri
vorbele sunt parfumate
şi iubirea se serveşte
în ceşti largi de Rossenthal
şi-am să uit atunci şi calul
si-am să uit că tu eşti ţărmul
şi eu nu-s decât un val”.

            Pentru că, pentru Ancuţa, iubirea este mai puţin bucurie a plenitudinii și mai mult  dăruire ori suferinţă.

„Mi-e îtuneric
şi mi-e ger
pe dinăuntru
şi răsucită-n mine
creangă de alun
nu-ţi cer nimic
nimic nu-ţi cer
ci iernii tale aspre
mă supun”.

            Iubirea devine însă jubilaţie atunci când ea își focalizează luminile înspre taina divină. Din această trăire înflorește une din cele mai frumoase poezii ale florilegiului postat pe sit.

                                                                                                                    

« Ah, cum s-a luminat a ploaie
cerul sufletului meu
ating cu palma

cerul sufletului meu
ating cu palma
norul visului pribeag
iar chipul Tău de gănd ascuns

nici nu-L cunosc
şi-mi este drag
şi-aud Cuvântul
întrupat în toate şi mereu
şi luminat a ploaie
este cerul sufletului meu »

Iubirea de Frumos și de Natură se întrupează, de asemenea,  în câteva poezii memorabile. Aș alege dintre ecestea, două. Prima se numește Unii dintre noi  și dezvăluie simbolic nu atât o opţiune, cât o predestinare. Poeta nu e fascinată de strălucirea glacială a luceafărului, ea este iradiată de policromia curcubeului. Ea s-a îmbolnăvit de Curcubeu.

« Unii dintre noi, de bună voie
s-au îmbolnăvit de luceafăr                                           

orbiţi de lumini-căzânde
nopţile toate par prea scurte
şi cu rost, zilele n-au gust
pentru ei şi nu cunosc
Taina-İubirii-Blânde
nu ştiu ce-i o lacrimă de caprifoi
şi nici ce-i Adâncul-Înalt.
Unii dintre noi
bolnavi de luceafăr
păşesc zâmbind în gol
şi cred că zboară
de-a curmezişul
ca mereu.
Numai eu
m-am îmbolnăvit
de Curcubeu » .

            Să observăm ca unii s-au îmbolnăvit de bună voie de luceafăr, în timp ce ea s-a îmbolnăvit pur și simplu. Ea nu a ales, a fost aleasă. Să remarcăm apoi că poeta nu-și etalează tabla de valori în mod direct, ci prin absenţele din codul vieţuirii celor ce și-au ales maladia luceafărului (luciferică, poate ?!) : orbiţi de lumină, privaţi de noapte, cu zile fără gust și trăiri în care nu cunosc Taina-Iubirii-Blânde, nici lacrima de caprifoi și nici Adâncul-Inalt. Săracă zestrea luciferienilor , așa după cum ea devine, prin antiteză, bogţie subînţeleasă a virusatei de curcubeu !!

            Cea de a doua poezie, Toamna, este o splendidă acuarelă a rostirii în care penelul cuvântului este muiat în culorile impoderabile ale sufletului.

« Îmi miroase
piele-a soare
păru-a vânt
prin caprifoi
crizanteme turungii
lasă capetele moi
peste garduri văruite
roşu iedera tot suie
şi mi-e cald
şi-mi este galben
ca în miezul de gutuie »

Si totuși nota dominantă a poeziei lui Ancidan este tristeţea, suferinţa nostalgia. Neliniștea perpetuă.

« Numai de-ar înflori la timp liliacul
de nu mi s-ar pustii
gândurile albăstrite de vis
de n-aş afla de la nimeni
ceea ce-n palmă
mi-a fost scris »

O poezie cu reverberaţii tragice este Scrisoare, confesiunea resemnată și amar ironică  a unei fiinţe care-și poartă patul în spinare precum melcul cochilia și pentru care zarea orizontului  este vămuită de conturul imobil al ferestrei.

« Noaptea cerul se urcă prea sus
sus de tot
eu ţin patul în spate
precum ţi-am spus
şi să zbor nu mai pot
şi nici gândul nu mai poate.

Totul se rezumă
la golul ferestrei pătrat
trenul care mă chema înainte
şi trandafirul urcător
care s-a uscat;
mama zice
că sunt cuminte ».

            Vitregiile vieţii au fost atât de ruinătoare încât, De la un timp nici calea către speranţa cea din urmă și adeseori atotvindecătoare nu-i mai este accesibilă

« Înainte
când sufletul
mi se usca
mă scoboram in mine
şi mă-ntâlneam cu Dumnezeu
mai punea El
câţiva stropi de Apă-Vie
mai posteam şi eu puţin
si gata, iarăşi înflorea.
De la un timp
nu mai ştiu să cobor
scara asta tot urcă
îmi vine
din ce-în-ce-mai greu
să privesc în jos
iar în sus
nu-L pot zări pe Dumnezeu ».

        Adevărata revelaţie nu e însă poezia (putem spune că formula Românul s-a născut poet își află o nouă confirmare). Sunt cele 13 desene în alb - negru, însoţite de câteva mărturii ale îmbolnăvirii de curcubeu .

            Prima impresie care se impune, devenind o percepţie integratoare, este unitatea de adâncime dintre poezie și desen. Mai exact spus, dimensiunea poetică și reflexivă,  rezultată dintr-o logodnă multidimensională a jocului dintre alb și negru, dintre simplitatea transparentă și hieratismul încifrat, dintre simbolurile auto-identificatoare și metaforele care le basoreliefează .

            Arborele cu rădăcinile mereu la vedere, apa și soarele, lacrima și zâmbetul, palma și aripa nu sunt doar niște imagini figurative. Ele sunt niște personaje sui-generis care, încărcate cu energie simbolică,sunt menite să aprindă luminile metaforei.

Emoţia autentică și ispitirea gândului nu pot fi trăite cu adevărat decât în bucuria contemplării acestor bijuterii. Bineînţeles, locul lor s-ar afla într-o expozitie sau într-un album editat în mii de exemplare. In lumea noastră rătăcită, însă, expoziţiile sunt pline de mâzgâlituri policrome, grupuri « statuare » de tablă torturată, sârmă spânzurată și șuruburi  ruginite ori parade pornografice, așa cum a avut dezonoarea să organizeze Institutul Cultural Român sub președinţia rușinoasă a unui mercenar cultural.

            Incercând, pentru cititorii noștri, o transpunere în registrul cuvântului a frumuseţilor și înţelesurilor ce sălașluiesc în aceste creaţii plastice, - evident, a frumuseţilor și înţelesurilor care mi se dezvaluie            mie – mă voi opri la câteva desene, deși toate sunt demne de a fi asumate sub semnul emoţiei si al reflexivităţii.

            Prima observaţie este că toate desenele, acuarelele ori picturile se dezvăluie în interiorul unui sincretism cuvânt - imagine. Denumirea fiecăreia este o cheie de pătrundere și asumare. Cântarea sufletului, Necunoscutul, Virtuozitate, Rugăciune, Râul care plânge, Suflet interzis, Arbore care visează,Tristeţe, Nostalgia, Memorie, Sentiment profund, Pace  nu este sumarul unui volumaș de versuri , ci busola pelerinajului întru imagine.

            Să ne oprim la două imagini. Prima a fost botezată  Sentiment profund (DeepFeeling). Ce descoperim în imagine ? Un copac înfrunzit al cărui pământ de înrădăcinare este o palmă și ale cărui rădăcini parcă își sorb seva din linia vieţii, a inimii sau a capului, ori poate din toate în același timp. Mai puţin poate din linia norocului uitată de ursitoare. Fiindcă, remarcând poziţia dominantă a lacrimii în universul imagistic al lui Ancidan, a tristeţii, a bolii și a suferinţei din care i-a înflorit poezia, înţelegem că ea n-a fost mireasa norocului. Desenul acesta emoţionant ne dezvăluie că sentimentul profund care o definește pe autoare este fructul rădăcinilor și al mînii dăruitoare din care crește înfrunzit arborele vieţii. Nu orice arbore însă. Este arborele alb, simbolul imaculării visate. Fiindcă aproape toate celelalte desene semantizează îmbrăţișarea alb negru, ca expresie a identităţii antitetice proprie  fiinţei umane.

            Celălalt desen se intitulează Ingenuitate (Naivety). Este o splendidă metaforă a mariajului contrastiv din care a fost plămădit omul. Doi arbori, - unul alb și altul negru – își încrucișează siluetele iar din albul uneia dintre ele înflorește chipul lui Isus, îndreptându-și privirea binecuvântată spre trupul unui copil negru așezat la baza copacului alb. Capul sprijinit  pe genunchii încolăciţi de braţe și trupul gata să alunece în valuri întruchipează precaritatea destinului uman a cărui speranţă de mântuire pogoară din privirea celui care s-a jertfit pentru a salva creaţia divină de negrul păcatului. Forţa cu care Ancidan reușește să-și transmită mesajele și să se transmită pe sine indică prezenţa unui talent remarcabil ignorat și abandonat în solitudinea și quwasi- anonimatul lui.

          Si e păcat, atât pentru noi, cât și pentru cei ce vor veni după noi. Si e păcat pentru ea însăși. Fiindcă talentul înflorește atunci când roadele lui sunt culese și apreciate, iar bucuria de a ști că ai dăruit bucurie este nu doar o răsplată, ci mai ales o alinare.

        Această Ancuţă sadoveniană la hanul pribegiţilor întru dor și visare este în același timp, o vestală a focului întrupat din iubire și speranţă. Ea își așteaptă călătorii nu cu plăcinte poale-n brâu și ulcele cu vin parfumat , ci cu un paner de fructe ale frumosului și cu flacăra întreţinută a nădejdii.

 

                                                                             Alexandru MELIAN

Vedeţi paginile Ancidan:

http://ancidan.blogspot.com 

http://ancidanicons.blogspot.com

http://ancidanpictures.blogspot.com

Citiţi despre poeta Ancidan:

http://www.tomoniu.ro/opinii/diverse/ancidan.htm