Un tratat despre importanța laicatului și a slujirii lui în Biserica Ortodoxă[1]
 |
| Iuliu-Marius Morariu |
În cadrul cercetărilor de teologie dogmatică ce au marcat secolul trecut, aducând bogate contribuții la sistematizarea, reliefarea, generalizarea și popularizarea unor învățături ale Bisericii Ortodoxe, un loc aparte îl ocupă cu certitudine și marele profesor rus, Nicolay Afanasiev.
Conștientizând importanța lui și dorind să aducă ideile sale și în teologia românească, spre a fi de folos cercetării și celor care nu cunosc limba rusă, cei de la Editura Patmos, alături de traducătoarea Elena Derevici, au realizat, cu patru ani în urmă, o ediție românească a unei părți a operei sale, completându-o în acest an cu cel de-al doilea volum.
Lucrarea, intitulată ,,Biserica Duhului Sfânt” și aparținând colecției ,,Eclesiologia”, este, după cum ne arată și titlul, una care tratează despre învățătura ortodoxă privitoare la Biserică (cu mici afirmații contestate astăzi).
Împărțită în patru capitole, respectiv: ,,Preoția împărătească”, ,,Instituirea laicilor”, ,,Slujirea laicilor”, ,,Lucrarea slujirii”, segregate la rândul lor în mai multe subdiviziuni care particularizează aspecte ale problematicii generale a fiecărui capitol, ea este precedată de o prefață semnată de fiica sa, Mariana Afanasiev (pp. 7-17), în cadrul căreia explică geneza lucrării și creionează un profil bio-bibliografic al părintelui, precum și de una a autorului, care reprezintă introducerea propriu-zisă a lucrării (el prezintă aici originea expresiei ,,Ecclesia Spiritus Sancti”, și analizează evoluția termenului atât în teologie cât și din punct de vedere istoriografic – pp. 17-27).
După cum reiese și din structurarea lucrării, ea este închinată laicatului și rolului său în Biserică, ea fiind una de mare actualitate și de necesitate și înscriindu-se alături de teza de doctorat a mitropolitului Antonie Plămădeală[2] și de alte lucrări care ating cel puțin tangențial acest subiect,[3] între lucrările referențiale de aici.
În primul capitol (pp. 29-49), autorul vorbește despre preoția împărătească. El prezintă dovezi scripturistice în argumentarea slujirii preoțești a mădularelor Bisericii, reușind, în ciuda pauperității lor, după cum însuși mărturisește (p. 29), să le analizeze și valorifice, să le expliciteze și să arate felul în care erau ele percepute în perioada patristică. În argumentarea unor opinii privitoare la acestea, el îi are în vedere pe Sfântul Irineu de Lyon, pe Sfântul Iustin Martirul și Filosoful, pe Sfântul Dionisie Areopagitul, pe Tertulian și pe alții, dar utilizează totodată și alte surse mai moderne, ceea ce dă un plus de profesionalism și profunzime lucrării.
În capitolul al doilea, intitulat ,,Instituirea laicilor” (pp. 51-69), se are în vedere dubla perspectivă, respcetiv cea vetero și cea neo-testamentară, autorul văzând în slujirea laicilor de astăzi o continuare a poporului ales. Prezentând importanța sacramentală a Botezului și modurile în care se practica sau era acceptat în Biserica primară și în care a străbătut până astăzi (pentru că, de exemplu, Botezul sângelui nu reprezintă o practică), el îl definește pe acesta drept actul de instituire a slujirii laicilor în Biserică, drept o hirotonie universală, prin care ei primesc în acest sens Duhul Sfânt (p. 55). Sunt prezentate în acest sens atât dovezi scripturistice, cât și cele aparținând teologiei patristice.
Cel de-al treilea capitol (pp. 69-143), în cadrul căruia vorbește despre slujirea laicilor, după cum îl descosnpiră titlul, se împarte la rândul lui în cinci subcapitole. În primul, autorul reia ideea continuității slujirii poporului lui Dumnezeu în Biserica Ortodoxă, arătând dimensiunea misionară a Botezului, manifestată prin slujire:
,,Participarea noului botezat la adunarea euharistică, prin carew se încununează actul harismatic al primirii sale în Biserică, descoperă natura și caracterul slujirii pentru care este rânduit fiecare mădular al Bisericii” (p. 71).
În cel de-al doilea subcapitol, el vorbește depsre actele sacramentale și accentuează faptul că slujirea sacramentală se regăsește în Biserică în trei domenii: sacramental, administrativ și învățătoresc (p. 73). analizând modul de manifestare a ei în contextul celui dintâi.
Următoarea subdiziviune, intitulată, ce-i drept, cam îndrăzneț, ,,Slujirea laicilor în domeniul sacramental”, tranșează problema inferiorității laicatului în fața clerului, arătând ruptuira pe care aceasta a cerat-o de-a lungul timpului înjtre cele două categorii. Paradoxal, ți între laici există o categorie privilegiată, respectiv cea imperială, conform canonului 69 Trulan:
,, Nu-i este ăîngăduit vreunuia dintre laici (en laikois) să intre înăuntrul Sfântului Altar. Nu este însă, oprită de la acest lucru puterea și stăpânirea împărătească, atunci când, după o anumită predanie foarte veche, ar voi să aducă daruri Creatorului (p. 79).[4]
Pornind de la acest aspect este analizată prezența autorității și demnității în Biserică și importanța ei, precum și influența anumitor etape istorice în conturarea unei viziuni exclusiviste în privința laicatului. Autorul nu se declară însă de părerea exclusiviștilor, arătând importanța conslujirii în actul sacramental:
,, Privit din afară (este vorba despre învățătura privitoare la laici), aceasta n u lasă loc pentru lucarea sacerdotală a laicilor; totuși, la baza Liturghiei, în special a acelor rituri care nu au suferit schimbări prea mari, nu a fost întru totul desființată de procesul despărțiriii mirenilor de cler și continuă să ateste că actele sacramentale sunt săvârșite de întreg poporul, împreună cu proestosul său” (pp. 86-87).
În cadrul lucrării urmează apoi încă două subcapitole care tratează importanța slujirii laicilor în domeniul sonducerii bisericești și în cel al învățăturii, autorul aducînd și aici contribuții lămuritoare problematicii, prin combaterea unor ipoteze false. Având în vedere că ne aflăm în fața unei lucrări structurate pr principiul ipoteză-tez, putem afirma cu certitudine, pe temeiul profundei argumentații și a inegalității din punct de vedere cantitativ și calitativ (întrucât acest capitol domină cu certitudine lucrarea) a capitolului, că el reprezintă teza lucrării.
Cel de-al patrulea și ultimul capitol al lucrării (pp. 143-226=, care suplinește, cel puțin parțial, și concluziile acesteia, intră în domeniul practicii, particularizând tipurile de slujire și reliefând , pe lângă slujirile particulare, alte patru tipologii mari ale acesteia, respectiv: apostolul, evanghelistul, proorocul, învățătorul[5], care sunt analizate și explicitate aici.
Lucrarea este susținută de un aparat critic abundând în referințe variate și valorificând cele mai importante și reprezentative componente ale literaturii de specialitate, începând cu paeioada patristică și terminând în contemporaneitatea autorului, ceea ce dă o notă de profesionalism cercetării și arată asiduitatea cu care părintele Afanasiev a muncit în elaborarea ei, trădând totodată și pasiunea depusă pe altarul scrisului în vederea demonstrării tezei sale. Chiar dacă unele afirmații au fost contestate sau trădează o notă vădit protestantă, ea rămâne de referință, prin ponderea covârșitor ortodoxă a informațiilor și ipotezelor susținute și argumentate aici, ceea ce ne face să o recomandăm călduros cititorilor dornici de a aprofunda acest aspect al eclesiologiei contemporane.
[1] Prezentarea cărții: Nikolay Afanasiev, Biserica Duhului Sfânt, vol. 1, traducere Elena Derevici, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2008, 206 p.
[2] Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tipograhia Arhidiecezană, Sibiu, 1986.
[3] CA de exemplu, Teodor M. Popescu, Biserica și cultura, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995, unde se vorbește despre rolul didascalilor și se surprinde aspectul didactic al Bisericii; sau: Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii, traducere pr. Vasile Răducă, Editura All, București, 1994, în care se vorbește despre rolul femeii și dimensiunea sacerdotală a nașterii de prunci, dar și despre alte aspecte deosebit de importante, sau: Elisabeth Behr-Sigel and Ware, Kallistos, The Ordination of Women in the
Ortodox Church, Word Council of Churches Publications, Geneva, 2000.
[4] După cum vedem, aici avem de-a face cu perpetuarea unei cutume vechi, generalizată acum în Biserică (n.n.).
[5] Cf. Jacques la Goff, Omul Medieval, traducere Mihai Ungureanu, col. ,,Plural M”, Editura Polirom, Iași, 2000, care creionează mai multe tipologii ale omului medieval.
