 |
| Prof. dr. Gheorghe Gorun |
Însemnările unui nespecialist despre
un scriitor
Note de cititor
I. Cât de frumos este să vorbeşti/să
scrii despre domnul Ion C. Gociu! Şi cum ai putea să n-o faci când ai în faţa
ochilor un bărbat atât de elegant şi în faţa ochilor minţii un Om atât de
profund şi de educat.
Am făcut cunoştinţă cu domnia sa
prin intermediul acestei minuni terorizante care este … telefonul mobil. Era în
2010. Nu-mi amintesc luna şi ziua. S-a prezentat milităreşte, s-a scuzat de
deranj şi m-a întrebat ce fac. I-am răspuns că sunt la Ciuperceni, la
reşedinţa mea de vacanţă.
Rostind toponimul de mai sus domnul Ion
Gociu s-a entuziasmat. Mi-a spus că dumnealui este din Văianu şi mi-a „recitat”
o minienciclopedie de onomastică şi toponimie: Spahii, Fometeştii, Lunguleştii,
Novacii … Stolu, Coarba, Cornereva, Măiag …
În final m-a invitat la
lansarea/prezentarea primei sale cărţi, rugându-mă să şi spun ceva despre cele
scrise între coperţile ei. Cu prilejul lansării volumului „Din Văianu la Toronto”. L-am văzut „în
carne şi oase” pe cel care-mi făcuse o atât de frumoasă impresie în urma
convorbirii noastre telefonice.
II. Personalitatea, adâncimea
sufletească, sensibilitatea umană şi artistică, profunzimea gândurilor şi a
sentimentelor, erudiţia şi simplitatea, dragostea pentru locurile natale şi
pentru tradiţii, dar şi incredibila deschidere spre universalitate şi ubicuitate
(ce-l caracterizează pe domnul Gociu) le-am descifrat numai după ce am citit
cărţile autorului. De fapt la acelaşi rezultat ajunge şi distinsa doamnă
Cornelia Gociu: „…În ultimii trei ani, de când îi citesc în premieră scrierile,
îmi dau seama că am trăit (50 de ani – n.n.) alături de o persoană în sufletul
căreia nu am pătruns. A fost şi este ca un bunar (fântână – n.n.) adânc şi
misterios, în care dacă te uiţi ameţeşti, dar dacă vrei apă şi o scoţi, îţi
oferă spre băut cea mai pură şi cea mai cristalină licoare”…
Coroborând superbele spuse ale
soţiei domnului Ion Gociu cu excepţionalul succes al cărţilor sale desprindem
două concluzii: a) dacă n-ar fi scris dl. Gociu ar fi rămas – chiar şi pentru
doamna sa doar un bărbat frumos, un soţ responsabil şi protector şi un model de
onestitate pentru copiii amândurora; b) dacă dl. Gociu nu s-ar fi apucat de
scris „ republica literelor (nu numai cea din Gorj) ar fi fost mai săracă!
III. Fără tăgadă, activitatea
scriitoricească a domnului Ion Gociu poate face obiectul unui studiu de caz.
Domnia sa începe să scrie abia când îşi încheie activitatea profesională
activă, iar prima carte o publică la 76 (şaptezeci şi şase) de ani. Ce ne spune
acest fapt? În primul rând ne dezvăluie un intelectual deosebit de sensibil (în
contrast, parcă cu formaţia militară) şi un om extrem de responsabil care
doreşte să lase posterităţii un crâmpei din experienţa sa de viaţă.
În al doilea rând constatăm că ne aflăm
în faţa unui talent (nu numai de povestitor!) de a cărui producţie intelectuală
ne bucurăm noi, cititorii scrierilor lui Ion Gociu. În al treilea rând: facem
cunoştinţă cu o memorie incredibilă şi cu o conştiinţă neafectată
în nici un fel de incredibilele traume social – politice cu care autorul a fost
contemporan. În sfârşit (dar nu în ultimul rând!) domnul Ion Gociu poate servi
drept model pentru toate minţile înnobilate de credinţă şi de cultură care au
ceva de spus despre sine, despre lumea şi despre vremurile, pe care au
cunoscut-o şi pe care le-au trăit.
IV. Nu am nici pregătirea şi (din
acest motiv) nici căderea să mă pronunţ asupra valorii literare a scrierilor
lui Ion Gociu. Au făcut-o şi o vor mai face cei îndreptăţiţi prin calificarea
lor. Eu pot susţine doar următoarele „teze” (pe care este posibil să nu le
îmbrăţişeze/accepte multă lume!): a) omul şi opera sa (operă în sensul de
creaţie artistică, literară, filosofică, ştiinţifică etc…) nu se pot despărţi
decât din considerente/motive absconse; b) nu există obiectivitate în
activitatea umană; toate părerile, gândurile, ideile sunt subiective. Sub
imperiul acestor „teze” se află scurtele mele consideraţii despre scrierile
literare ale autorului mai sus citat. Cu alte cuvinte: îmi place omul, îmi
place viaţa lui, îmi plac faptele şi cărţile sale.
Din perspectiva formaţiei mele
intelectuale aş încadra primul volum „Din Văianu la Toronto” în ceea ce
specialiştii numesc literatură de frontieră.
Fiind în primul rând un exerciţiu de memorie,
un volum cu veritabile accente autobiografice, volumul de mai sus este o
savuroasă şi impresionantă carte de memorialistică. I.C. Gociu îşi
(re)memorează viaţa, oprindu-se asupra momentelor decisive ale acesteia între
10 mai 1934 şi 24 noiembrie 1996. la 10 mai (ce zi importantă!) se năştea la Văianu, în Ciuperceni, iar
la 26 noiembrie 1996 călca pe partea nordică a „pământului făgăduinţei”. Începe
prin a-şi descrie cu lux de amănunte şi cu umor fin venirea sa în această lume
şi încheie cu descrierea exhaustivă a călătoriei transatlantice . Între aceste
două repere (cel al naşterii în „Ţara frunzei de stejar” şi cel al călătoriei
în „Ţara frunzei de arţar”) naraţiunea este pigmentată cu numeroase informaţii
de etnografie, folclor, etnologie etc. Toate acestea reuşesc să prezinte într-o
notă de mare veridicitate satul gorjenesc şi civilizaţia rurală. Un sat cu
oameni simpli şi curaţi sufleteşte care se zbat din zori şi până în noapte
să-şi asigure strictul necesar vieţuirii în toţi acei ani bezmetici, dominaţi
de războaie, crize economice, frământări sociale şi politice, colectivizare şi
stalinizare, teroare fizică şi psihică. O civilizaţie a cărei dominantă era
credinţa creştină şi în care hoţia şi furtişagurile erau inexistente. (Nu ştim
câtă lume îşi aminteşte că atunci casele
nu erau încuiate, iar pivniţele din vii ofereau, până la dezastrul
colectivizării, un tâlv de vin trecătorului însetat!).
Cea mai consistentă scriere a lui
Ion C. Gociu este romanul „Maia”. Simpla rostire a titlului nu spune mare
lucru. Primul gând te duce la viaţa unei femei. Şi atât. În realitate „Maia”
este – în accepţiunea mea – un roman istoric. Un roman care radiografiază, cu
instrumente specifice literaturii, marile catastrofe/rupturi ale celei de-a
doua jumătăţi a secolului al XX-lea: Al doilea Război Mondial, Holocaustul,
Stalinizarea şi Sovietizarea României, Colectivizarea, Teroarea şi Gulagul,
Marele Cutremur din 1977…
Romanul surprinde cu mare acurateţe
dramele trăite de întreaga societate românească în anii aceia urmărind destinul
a trei personaje colective din trei etnii diferite: română, evreiască,
rromă/ţigănească. Personajele individuale portretizate de autor şi în jurul
cărora brodează naraţiunea nu sunt altceva decât purtătorii/exponenţii a
milioane şi milioane de români, evrei, ţigani… asupra cărora tăvălugul istoriei
s-a prăvălit fără milă.
Indubitabil, scrierea acestui roman
i-a solicitat autorului o uriaşă muncă de documentare. Ne permitem, iarăşi, o
părere ce poate naşte controverse: în scrierea romanului documentarea istorică
a avut rolul principal, memoria autorului rolul secund, iar ficţiunea abia
rolul terţiar. Dorind să scrie literatură, Ion C. Gociu scrie, în primul rând
istorie. O istorie foarte accesibilă oricărui cititor. Surprinzător, poate
pentru mulţi dl. colonel scrie ca un
istoric de totală bună credinţă. Nu găsim nici o ficţiune în prezentarea
războiului, a deportărilor şi a lagărelor, poliţiei politice comuniste. Până şi
iminentele slăbiciuni omeneşti (dezertarea lui Trifu de pe front, adulterul,
colaborarea Maiei cu Securitatea etc.) sunt tot fapte/evenimente de care
istoria trebuie să se ocupe.
Ţin cu tot dinadinsul să subliniez
un fapt foarte important. Deşi formarea/educaţia instituţională urmată de autor
ar fi trebuit să-l poziţioneze de partea negaţioniştilor Holocaustului şi
Gulagului, distinsul nostru contemporan dovedeşte o impecabilă ţinută morală şi
pune umărul la căutarea adevărului istoric. Şi încă ceva: I. C. Gociu prezintă
etnia ţigănească din perspectiva unui desăvârşit creştin umanist. Şi în acest
caz el se află în antiteză cu naţionaliştii şovini şi xenofobi care încearcă să
ne ţină prizonierii unor vremuri damnate şi revolute.
Cele de mai sus ne conduc la o
iminentă concluzie. Romanul „Maia” este un puternic îndemn la toleranţa etnică,
religioasă/confesională şi socială. Acesta este mesajul principal al romanului,
mesaj care face din „Maia” o operă educativă excepţională.
Scriind toate acestea am găsit şi
răspunsul la întrebarea: Cum să nu-l respecţi, să nu-l preţuieşti, să nu-l
iubeşti pe venerabilul Colonel Ion C. Gociu?
Prof. dr. Gheorghe Gorun
Târgu-Jiu, 6
ianuarie 2014
