Faceți căutări pe acest blog

joi, 22 mai 2014

Slviu Aurelian Jimborean - Sfințenia vieții sau calitatea vieții



Slviu Aurelian Jimborean

Îngrijirea vieții umane - principiu fundamental în bioetică


Cercetătorii în biologie se rezumă la a prezenta diversele caracteristici ale ființelor vii, la faptul că acestea există, se reproduc și mor, dar nu pot răspunde la întrebările ridicate de semnificațiile și resursele ultime ale vieții. Și istoria se ocupă de ființele vii, e drept cele mai reprezentative, dar e greu să-i pretindem să ajungă la resursele ultime ale vieții. La fel și filosofia încearcă să aducă în discuție principii generale privitoare la viață, dar nu poate surprinde această realitate în profunzimea ei. Noțiunea de viață, în afară de problemele de ordin ontologic-fundamentale ca cele amintite se pretează la altele în care viața e studiată în contextul problematicii omului, a existenței sale, a istoriei sale. Viața este atât de complexă încât cel mai adesea rămânem în raza de acțiune a aproximării. "În momentul în care ai găsit o definiție pentru viață, ea s-a schimbat deja". În fața acestei dinamicități a vieții, definiția se găsește neputincioasă și cercetătorul se vede constrâns să apeleze la căi descriptive. Tocmai pentru că nu se poate spune totul despre viață, ea rămâne un mister nu doar de explorat, ci mai ales de contemplat. Contemplarea sa nu este însă una statica, ci o continuă luare la cunoștință a necesității surprinderii ei în dimensiunea sa fundamentală și prin aceasta de a o proteja, a o îngriji și a o promova, căci "e preferabil să trăiești, decât să nu trăiești". Aspectul său fundamental, faptul că este în posesia tuturor și dificultatea de a vorbi despre ea se traduc prin marea posibilitate de a povesti viața, mai degrabă decât de a o descrie. A filosofa asupra vieții este o abordare, dar a o povesti este o mare posibilitate, aceea de a transforma limita limbajului în forța evocativă și clarificatoare a unor intuiții, pe cale de a fi elaborate. Este aceasta marea aventura a romancierilor care au încercat să filosofeze despre viață în baza a ceea ce cu toții am intuit, dar n-am reușit să verbalizăm complet. Valoarea vieții, întrucât este valoare, depășește capacitățile expresive ale omului și se pretează la o reinterpretare tot mai aprofundată, dar niciodată exhaustivă în realitatea sa. A povesti viața înseamnă a primi cu bucurie un dar de la Dumnezeu, iar a primi si a dărui mai departe înseamnă a trăi. Nu se poate înțelege viața decât trăind-o.

Contextul cultural actual


Viața în contextul cultural actual e puternic caracterizată de un individualism exasperant și de o lipsă a percepției acesteia ca "dar dinainte dăruit" și a unui plan inițial de valori. Din punct de vedere istorico-social, secolul abia încheiat a trăit diverse revoluții de natură economică, socială, culturală și politică ce au acutizat criza credințelor și a fundamentelor, pe care societatea tradițională era întemeiată și care au avut ca numitor comun pierderea unui mod de a trăi viața comunitar și solidar. Însăși instituția familială este amenințată de factori multipli: divorțuri, nașteri în afara căsătoriei, nuclee familiale cu un singur părinte, factori ce conduc la mutații notabile privind modelele publice care reglementau conduita sexuală, raportul de cuplu și procreația. Aceasta a dus la diminuarea conștiinței responsabilității fiecăruia de a avea grijă de viața celuilalt. Aceste mutații au fost însoțite de scenariul teribil și fascinant al marelui progres al științei medicale. Azi legăm termenul "genetică" de cuvântul "inginerie", fără să ne gândim la alchimii de nerealizat, ci la realități cotidiene. Dezvoltarea geneticii și a tehnicii au adus îmbunătățiri în agricultura și zootehnie, au lărgit orizonturile farmacologiei, dar mai ales au deschis o amplă și complexă (și uneori dramatică) dezbatere privind limitele și liceitatea unei serii de intervenții facilitate tocmai de către știință. Azi se vorbește de biotehnologii, de biodrept și de bioetică. Tocmai bioetica devine terenul marilor confruntări privind intervențiile asupra vieții.
Din punct de vedere filosofico-practic. Vremurile actuale sunt caracterizate de necesitatea unor continue interpretari ale realității, pentru faptul că este complexă și greu de gestionat de o rațiune omni-comprensivă. Această complexitate duce la evidența unei fragmentarități, reflex al unei atitudini anti-metafizice, în care nihilismul își are rol preponderent. Aceasta gândire a dus la lichidarea "problemei" Dumnezeu și la o evidentă slăbire sau relativizare a moralei. Scepticismul conduce semnificativ la subiectivismul valorilor morale și la tensiuni între libertățile individuale. Terenul percepției varietății de valori este desigur viața umană în integralitatea sa, de la primele stadii ale zigotului, până la ultimele clipe ale bolnavului teminal. Astăzi se trăiește și se percepe în mod individualist autonomia și în mod relativist calitatea vieții, toleranța și pluralismul. Individul alege pe cont propriu ceea ce consideră că îi este bine privind modul de a trăi și de a muri. [1]
Este greu să faci o identificare a vieții în ceea ce este ea însăși, poate ar fi mai potrivită o receptare în coordonata ei veșnică[2].
Tema sfințeniei vieții este omniprezentă în Sfânta Scriptură, a vorbi despre sfințenia sau sacralitatea vieții umane înseamnă a vorbi despre persoană.
,,Chipul lui Dumnezeu în om“ este identificat de mulți din teologii greci ortodocși contemporani (Yannaras, Zizioulas, Nissiotis, Nellas) cu ,,personalitatea“ umană: posibilitatea – ca dar divin – pe care o are omul de a intra în relație cu Dumnezeu, cu sine și cu alții, exersată în libertate și iubire. Noi suntem cu adevărat ,,persoane“, deci, doar atâta timp cât personalitatea esențială a lui Dumnezeu, caracterizată printr-o reciprocitate totală a iubirii împărtășite între Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Dacă suntem, într-adevăr, obligați, așa cum afirmă Yannaras, să ne confruntăm înainte de toate cu ,,aventura existențială a libertății noastre“, aceasta se întâmplă întrucât căderea (individuală și colectivă) ne pune într-o continuă situație de a alege[3].
Ortodoxia afirmă că viaţa este un dar, oferit în mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viaţa umană trebuie întâmpinată cu bucurie şi mulţumire. Ea trebuie preţuită, conservată şi protejată ca expresia cea mai sublimă a activităţii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus „de la nefiinţă la fiinţă” nu doar pentru o existenţă biologică. El ne a ales pentru Viaţă, a cărei finalitate este participarea la slava veşnică a lui Hristos Cel Înviat, „la moştenirea sfinţilor, întru lumină” (Col. 1, 12; Efes. 1, 18).  În limbajul Părinţilor răsăriteni, acest destin transcedental sau telos al existenţei umane e exprimat ca theosis sau „îndumnezeire”. În gândirea patristică, Dumnezeu în adâncimea fiinţei Sale rămâne de nepătruns, dincolo de ceea ce putem cunoaşte sau experia. Un abis de netrecut desparte creatura de Creator, natura umană de natura divină. Cu toate acestea, învăţătura ortodoxă despre theosis afirmă că vocaţia noastră primă este de a participa la viaţa divină însăşi, de a „urca spre casa Dumnezeului nostru”, unde ne vom bucura de comuniunea veşnică cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.
Creaţi de Dumnezeu ca cea mai sublimă expresie a iubirii Sale divine, noi suntem chemaţi să ne împărtăşim de comuniunea veşnică cu El, în compania celor care reflectă în eternitate sfinţenia Sa radiantă. Totuşi, ca şi sfinţii care au fost înaintea noastră  miile de martiri, „mărturisitori” şi alţi oameni sfinţi care „au luptat lupta cea bună” şi au ieşit biruitori – noi putem ajunge la sfinţenia divină prin exerciţiul bunei chiverniseli, oferindu- ne „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos”. Mustrând pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentaţi să cadă în ispita păcatului trupesc (desfrâului), Apostolul Pavel îi întreabă retoric: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu?”. Apoi face precizarea cutremurătoare: „Voi nu sunteţi ai voştri; căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru!” (I Cor. 6, 19 20). Buna chiverniseală creştină cere ca noi să „dăm lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”. Aşa cum arată parabola talanţilor, această chiverniseală implică nu numai îngrijirea, ci şi înmulţirea roadelor: să dăm lui Dumnezeu ce este al Său, pentru slava Sa şi mântuirea lumii.
Creaţi după chipul divin şi chemaţi la asemănarea cu Dumnezeu prin dobândirea sfinţeniei, după cum Tatăl nostru ceresc este „sfânt”, creştinii ortodocşi cred că un aspect major al vieţii şi vocaţiei lor este lupta continuă împotriva puterilor demonice ale păcatului şi morţii. Purtând zilnic crucea lui Hristos, ei se îmbarcă pentru un pelerinaj interior care duce, prin pocăinţă continuă, de la moarte la viaţă, pentru a atinge în cele din urmă comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este vocaţia primită de ei de la Dumnezeu, singura care le oferă un ultim sens şi o valoare personală. Această vocaţie este cea care conferă existenţei umane sacralitatea sau sfinţenia sa. Ea singură oferă vieţii umane valoare eternă, de la concepere, la moartea fizică şi până la existenţa înviată din Împărăţia lui Dumnezeu. Prin urmare, orice reflecţie asupra problemelor morale care influenţează viaţa umană presupune o perspectivă antropologică, fidelă Tradiţiei Bisericii, care recunoaşte şi respectă această sfinţenie. 
A vorbi despre sfinţenia sau sacralitatea vieţii umane înseamnă a vorbi despre persoană. Este o persoană numai acela care reflectă în sine comuniunea celor trei Persoane treimice. Acesta este un concept înţeles greşit în America de azi, unde „persoana” este în întregime confundată cu „individul”. Caracteristicile individuale ne disting unii de alţii, în timp ce calitatea de persoană ne uneşte în legătura comuniunii cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Ne putem revendica ca persoane doar atâta vreme cât întrupăm şi comunicăm celorlalţi frumuseţea, adevărul şi iubirea care unesc cele trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – într-o veşnică tri comuniune (tri unitate). Dumnezeul Treimic este deci modelul, dar şi izvorul şi finalitatea a tot ceea ce este cu adevărat personal în experienţa umană.  Faptul că suntem fiinţe personale înseamnă că purtăm chipul divin; de fapt, chipul este cel care determină calitatea noastră de persoană. Totuşi, noi ne împlinim ca persoane şi actualizăm deci înlăuntrul nostru autentica sfinţenie prin pocăinţa continuă şi prin lupta ascetică ce duce la ridicarea persoanei spre asemănarea divină. „Sacralitatea” vieţii, cu alte cuvinte, este intrinsecă naturii noastre; totuşi, ea este „actualizată”, concretizată în existenţa de zi cu zi, prin efortul nostru continuu de a realiza o autentică „sfinţenie” a vieţii. De aceea, dobândirea sfinţeniei presupune participarea noastră activă, „sinergia” sau cooperarea cu harul divin, ceea ce implică „dezbrăcarea de vechiul Adam” şi „îmbrăcarea cu cel nou”. Sfântul Pavel exprimă dinamismul acestei permanente transformări lăuntrice în următorii termeni: „Să vă dezbrăcaţi de vieţuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare, şi să vă înnoiţi în duhul minţii voastre, şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, cel după Dumnezeu (ton kata theon ), zidit întru dreptate şi în sfinţenia adevărului” (Efes. 4, 22 24)[4].
Ca și mântuirea, sfințenia este un proces ce are la bază sinergia sau cooperarea divino-umană. Și în acest caz, inițiativa Îi aparține în întregime lui Dumnezeu. Duhul este cel care transmite adevărul, aduce daruri și umple inimile noastre cu dragostea Tatălui, toate în lăuntrul trupului lui Hristos. Duhul este Cel Care stârnește credința, dăruiește harul și inspiră virtuțile care iau forma ,,faptelor iubirii“. Totuși, fără receptivitatea noastră activă, lucrarea Sa ar fi inutilă. Inițiativa divină trebuie să întâlnească răspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfințeniei să-și împlinească scopul său[5].
  „Sacralitatea” şi „sfinţenia” sunt adesea folosite ca sinonime, atunci când este vorba de originea şi scopul divin al existenţei umane. În lumina a ceea ce am subliniat înainte, ar fi preferabil să vorbim despre viaţa noastră ca fiind „sacră”, în virtutea naturii sale create, care întrupează şi dă expresie „chipului” divin. Viaţa fiecărei persoane este „sacră”, de vreme ce ea este creată de Dumnezeu în scopul participării la propria-i sfinţenie, şi are capacitatea de a reflecta prezenţa şi măreţia lui Dumnezeu în adâncimile ei. (Oricât de mult ar fi această capacitate diminuată de păcat şi de respingerea voită a lui Dumnezeu, antropologia ortodoxă afirmă că chipul divin poate fi alterat, dar niciodată distrus; nu există „cădere” totală, oricât de decăzut moral ar fi un individ). „Sfinţenia”, pe de altă parte, s-ar referi la calităţile personale sau ipostatice pe care cineva le dobândeşte prin lupta ascetică împotriva ispitei şi a păcatului, ca şi prin atingerea virtuţilor. Sacralitatea trebuie deci privită ca o funcţie a „naturii”, iar sfinţenia ca o funcţie a „persoanei”.
Existenţa creştină are un caracter paradoxal: deşi lupta noastră personală, „războiul spiritual” pe care-l ducem este indispensabil şi de neocolit în viaţa credinţei, roadele sale depind cu totul de harul lui Dumnezeu. Ortodoxia insistă asupra necesităţii unei „sinergii” între Dumnezeu şi fiinţele umane create, în lucrarea sfinţeniei. Totuşi, sfinţenia rămâne un dar, cu totul nemeritat şi cu totul inaccesibil prin propriile noastre eforturi. În timp ce căutarea sfinţeniei cere un sens profund al responsabilităţii din partea noastră, rodul acestei căutări este dat de Dumnezeu. Aşa cum „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2, 20), nu eu sunt cel care realizează sfinţenia, ci mai degrabă „Duhul sfinţeniei” (Rom. 1, 4) care sălăşluieşte în mine şi lucrează singur la mântuirea mea.
 Înzestrată cu „sacralitate” de la zămislirea ei, viaţa umană îşi găseşte, deci, ultimul sens, adânca ei semnificaţie „spirituală”, în căutarea „sfinţeniei”. Această distincţie între sacralitate şi sfinţenie este folositoare şi e conformă antropologiei ortodoxe. Cu toate acestea, discursul etic modern tinde să confunde termenii. Acest lucru este evident mai ales în discuţiile aride între cei care reprezintă fie perspectiva „sfinţeniei vieţii”, fie pe cea a „calităţii vieţii” în abordarea problemelor morale. 
Există în ultimii ani tendinţa de a opune aceste două perspective, punând „sfinţenia” şi „calitatea” într-o tensiune fără soluţie. Susţinătorii principiului „sfinţenia vieţii”, potrivit unei caricaturi populare, vor dori să conserve existenţa biologică cu orice preţ, fără a ţine seama de gradul de suferinţă îndurată de persoana în cauză. Susţinătorii „calităţii vieţii”, potrivit aceleiaşi caricaturi, încearcă mai presus de toate să evite durerea epuizantă şi suferinţa. De aceea, ei sprijină proceduri ca „avortul la cerere” şi „sinuciderea asistată”, pentru a asigura controlul asupra calităţii vieţii unei femei însărcinate sau a unui muribund. În realitate, prima poziţie reprezintă un punct de vedere filosofic, cunoscut sub numele de „vitalism”. Este o formă de bio idolatrie, care prin însăşi natura ei violentează „sfinţenia” vieţii, de vreme ce viaţa dăruită de Dumnezeu se împlineşte dincolo de limitele existenţei biologice. De cealaltă parte, în măsura în care poziţia radicală a „calităţii vieţii” pune evitarea durerii mentale şi fizice deasupra oricărei alte valori, ea dezbracă viaţa umană de valoarea, scopul şi vocaţia sădite de Dumnezeu în firea ei. „Sfinţenia” şi „calitatea” vieţii nu trebuie privite în opoziţie, ele trebuie luate ca şi complementare. Experienţa creştină ştie că durerea şi suferinţa au potenţial izbăvitor. Dacă anumite niveluri ale suferinţei fizice sau psihice pot apărea ca „dezumanizante”, chiar acei care suferă dureri greu de suportat sunt în mâinile lui Dumnezeu şi pot experia grija Lui plină de dragoste şi mila Sa. Cu siguranţă, aceste daruri ale iubirii şi milei divine asigură adevărata calitate a vieţii umane în orice codiţii sau circumstanţe. În acelaşi mod, darul liber al sfinţeniei divine inundă viaţa umană cu autentica sfinţenie. Dacă sfinţenia şi calitatea vieţii umane sunt privite ca derivând din graţia divină (harul divin), atunci opoziţia operată în această controversă este falsă. Adevărata „calitate” a existenţei personale este oferită de lucrarea „sfinţeniei”; iar autentica „sfinţenie” derivă numai dintr-o „calitate” deosebită a vieţii, conferită de mila iubitoare a veşnic milostivului Dumnezeu. 
 Această complementaritate între calitatea vieţii şi sfinţenia ei este posibilă deoarece viaţa umană în însăşi natura ei este „sacră”. Originea, scopul şi finalitatea ei sunt date şi determinate de Dumnezeu. Încă o dată, „sacralitatea” şi „sfinţenia” trebuie diferenţiate: prima se referă la bunătatea esenţială şi valoarea infinită a vieţii umane create după chipul divin, iar ultima are în vedere lupta anevoioasă, dar binecuvântată a persoanei umane pentru dobândirea asemănării cu Dumnezeu[6] 
Morala absolută oferită de Sfânta Tradiție poate şi trebuie tradusă şi aplicată potrivit la fiecare situație dată. Pe lângă elementele Tradiției sunt şi alte resurse care se oferă în viața creştină şi care ajută la luarea deciziilor dificile, atât pentru noi, cât şi pentru cei aflați în grija noastră. Facem judecăți etice şi acționăm ca atare în aproape fiecare clipă a vieții. 
Atunci când se naşte un conflict între ceea ce vreau şi ceea ce ştiu că e conform voinței lui Dumnezeu, conştiința mea „anterioară” intră în joc. Opțiunea mea va fi determinată de modul în care sistemul meu axiologic a fost modelat de învățătura Bisericii (şi de soluțiile comportamentale pe care le dau pe baza acestor valori). Astfel, acesta este, de obicei, un proces clar definit. Ori mă supun conştiinței mele, ori nu o fac şi cad, intenționat, în păcat sau nesupunere față de poruncile divine.
Oricum, multe din problemele bioetice cu care ne confruntăm fie nu comportă o soluție concretă care să acopere toate cazurile, fie nu au fost cântărite suficient de către teologi şi alți oficiali din cadrul Bisericii, pentru a da un răspuns definitiv. Chiar cele mai sincere încercări de a analiza o problemă în funcție de legile Bisericii, motivele şi mijloacele noastre şi eventualele consecințe, adesea ne lasă un sentiment de frustrare. Dar trebuie luată o decizie, poate una de viață şi de moarte; ori ne lipsesc resursele necesare pentru a decide întrun mod corect sau conform cu ceea ce credem că este voința divină.[7]
Suferința nu este doar o întâlnire cu limitele umane, cu finitudinea umană, cât mai ales cu păcatul și finitudinea lui[8]; ea poate fi cea care dă calitatea și sfințenia vieții.

Bibliografie

o        BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002.
o        Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii și Biserica, Editura Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006.
o        H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creștine, traducere de  Mihail Neamțu, Cezar Login și diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005.
o        Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, traducere de P.S. Irineu Bistriţeanul, Cluj Napoca, Editura Patmos, 2000.
o        POP, Irineu, Episcopul, Sacralitatea și sfințenia vieții umane, Edit. Edit. Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
o        Iuvenalie Ion Ionascu, Îngrijirea vieții umane - principiu fundamental în bioetică, în  Revista de Bioetică, Vol. 3, nr. 3.


[1] Ioan Chirilă, „Viul- Ființa” și legile seculare ale vieții, în Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii și Biserica, Vol. IV,  Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, p. 30.
[2] Ioan Chirilă, „Viul- Ființa” și legile seculare ale vieții, în Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii și Biserica, Vol. IV,  Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, p. 30.
[3] Ps. Irineu Pop, Sacralitatea și sfințenia vieții umane, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 25.
[4] Pr. prof. dr. John Breck, Darul sacru al vieţii, traducere de P.S. Irineu Bistriţeanul, Cluj Napoca, Editura Patmos, 2000, pp. 6-9.
[5] Ps. Irineu Pop, op.cit., p. 34.
[6] Pr. prof. dr. John Breck, op.cit.,  pp. 6-9.
[7] Ibidem, p. 42-43.
[8] H. Tristram Engelhardt jr., Fundamentele bioeticii creștine, traducere de  Mihail Neamtu, Cezar Login si diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2005, p. 403.