Faceți căutări pe acest blog

duminică, 14 decembrie 2014

Minunea relicvei voievodale de la Tismana


Colaborare între revistele „Formula AS” şi „Sămănătorul”.
Din stânga: Ion Longin Popescu (Formula AS), Nicu N. Tomoniu (Sămănătorul) şi Bogdan Lupescu (Formula AS)


DIN SERIA „MIRCEA CEL BĂTRÂN LA TISMANA”

  Nicu N. Tomoniu:
Minunea relicvei voievodale de la Tismana

Dicţionar. RELÍCVĂ ~e f. 1) Obiect păstrat ca o amintire scumpă din trecut; vestigiu. 2) la pl. Rămăşiţă (oseminte, resturi de îmbrăcăminte etc.) aparţinând unei persoane, considerate sfântă; moaşte. /relique
, lat. reliquiae, Sursa: NODEX (2002)
Mircea cel Bătrân

§1. Minunea… continuării cercetărilor.


Despre vizita jurnaliştilor de la „Formula AS” de la sfârşitul lunii octombrie n-am scris mare lucru timp de o lună. După vizită, mă apucasem să scriu imediat, relatând inclusiv despre telefonul primit prin care aranjam întâlnirea[1]. Simţeam totuşi că ceva nu era în regulă! În afară de acel început şi un prim paragraf, nimic nu se lega mai departe. Subconştientul îmi cerea esenţialul aidoma enigmei „Focului viu” al lui Moise, care, când s-a urcat în muntele Sinai  unde a primit poruncile de la Dumnezeu, a văzut că un rug, un arbust, ardea cu o flacără diferită… atunci când focul este dumnezeiesc, există ceva ce nu putem percepe![2] 
Începând cu anul 2011, trei rânduri de jurnalişti demaraseră „la meserie” investigaţiile asupra relicvei de la Tismana decupată din mantia lui Mircea cel Bătrân. Dar numai într-o singură direcţie: pentru a afla dacă relicva voievodală, datează într-adevăr din timpurile lui Mircea Vodă (1386-1418) şi Dan Vodă(1383-1386). Răspunsul cert n-a fost găsit până acum dar rezultatul final a fost executarea unei casete pentru această relicvă, care se pare că zace acum pe un birou al BNR.
Istoria mantiei din care este extrasă această relicvă s-a trecut în planul secund, pentru că mantia lui Mircea a dispărut de la Cozia. Adăugarea directă a decupajului peste eventuala tăietură din mantie nu se mai poate face! În consecinţă, imaginea mantiei a rămas doar prin pictura portretelor lui Mircea Vodă din mânăstiri.  Insă ce reprezintă simbolurile de pe pânza bogat ornamentată a acelei mantii? Oare, cercetarea atentă a relicvei, a mantiei din care a fost decupată, nu va duce în final la confirmarea vechimii relicvei voievodale prin comparaţia simbolurilor de heraldică şi sfragistică de pe cele două obiecte de cercetare? Iar aceste cercetări nu duc cumva la alte ipoteze aflate încă în dezbaterea istoriografiei noastre?

Aceste întrebări au condus la amânarea scrierii acestui articol pentru o documentare serioasă, pentru a nu pune boii înaintea carului. Trebuie să cercetăm întreaga istorie legată de obiect prin toate metodele folosite până acum de jurnalişti. Sau prin alte metode, cum ar fi metoda matematică a reducerii la absurd care pleacă de la negarea ipotezei (decupajul n-ar fi din mantie) ajungându-se în final - prin prelucrarea premizelor găsite - la un fals, care, paradoxal, confirmă tocmai ipoteza că decupajul aparţine mantiei. Mai simplu de înţeles această analiză: dacă faţa roşie a decupajului se potriveşte cu cea a mantiei, mai mult, chiar şi dosurile se potrivesc, nu e falsă presupunerea că decupajul n-ar fi din mantie? Un rezultat favorabil pe lângă alte proceduri ce se pot închipui. De pildă, am considerat relicva un obiect dintr-o mulţime de obiecte ale patrimoniului istoric legat de domnitor. Cercetarea istoriei, heraldicii şi sfragisticii din jurul acestor obiecte voievodale ne-au dezvăluit un fenomenal lanţ de coincidenţe şi ipoteze tulburătoare, şi aşa cum vom vedea, ele vor constitui un spin mortal pentru diversioniştii mistificării istoriei poporului român.
Surprizele găsite vor fi tratate în paragrafele următoare dar mă grăbesc totuşi să anunţ că regăsesc – a câta oară? -  printre mistificatorii istoriei noastre pe cel mai mare diversionist al istoriei basarabilor: Neagu Djuvara. Venit sărac la Bucureşti din misiunea sa diplomatică din Africa, cu o pensie de 50 dolari, dădu „bomba” îmbogăţirii sale, care, într-un extenso diversionist, poate suna astfel: „casta antică a basarabilor nu a existat, basarabii fiind descendenţii unui prinţ cuman!” Şi aşa ajunse el milionar cu minciuna asta alături de lansatorii săi în mass-media: „colonelul” auto-descoperit Robert Turcescu şi cameleonul politic al presei, Ion Cristoiu. Asta ar fi una din minunile pe care le-a emanat relicva voievodală dar să lăsăm detaliile pentru mai târziu.
Mircea cel Bătrân se născu în anul 1355, la un an după fratele său. Ajunşi la maturitate, aceştia îşi împărţiră frăţeşte grijile mânăstirilor Tismana şi Cozia. Mai întâi, Dan Vodă dădu din Argeş, la 3 oct. 1385, hrisovul său celebru de înzestrare a mânăstirii Tismana ce fusese începută din zid, pe Valea Tismanei, de tatăl lor Radu I Voievod (1377-1383). Dar dania nu fu cu noroc! Dan Vodă căzu în luptă cu Şişman ţarul bulgar din Târnovo, la 23 sept. 1386[3], urcând ca domn în locul lui, la Argeş, Mircea Vodă. Căderea Târnovei sub turci, în 1383, duse la moartea în robie la turci a ţarului Şişman, la 3 iunie 1395. Rămas singurul apărător al creştinătăţii în faţa puhoiului otoman, Mircea cel Bătrân încheie cu Sigismund al Ungariei  la 7 martie 1395, un tratat „în condiţiuni de perfectă egalitate”. În timpul lungii sale domnii, Sigismund I a respectat teritoriul şi autonomia ţării şi suveranitatea Domnului. În titulatura sa n-a trecut niciodată Ţara Românească printre ţările pe care le stăpânea[4]. Ca semn de respect şi însemnătate pentru locul ocupat ca suveran în Europa, Mircea cel Bătrân şi-a împodobit mantia cu simboluri heraldice conform vremii, sigilii, inele şi alte obiecte de mare preţ executate după moda familiilor domnitoare ale Europei cu care se înrudeau în antichitate casta basarabilor. Vom detalia în paragrafele următoare.
Să mai amintim că, prima cheie a enigmei autenticităţii relicvei voievodale se află chiar în relatările copilăriei nepotului lui Ghiţă Barbu Bărbulescu. Din care aflăm că pictorul era un mare credincios care postea atunci când se apuca de pictat o icoană. Se închina cu smerenie, plasa şevaletul cât mai posibil spre răsărit iar alături avea obiectele personale de care nu se atingea nimeni! Abia după decesul lui şi fiind proaspăt geolog, nepotul pictorului, Crişan Rădulescu, a găsit mica relicvă voievodală printre obiectele lui personale şi a citit însemnarea acestuia privind provenienţa şi vechimea sa.
Este cert atunci faptul că pictorul era conştient că decupajul din mantia lui Mircea Vodă, adus de la Cozia, era un obiect căruia îi atribuia virtuţi magice de protejare a purtătorului, un talisman care-l ajuta la pictat. Iar secretul cu care ţinea relicva, dovedeşte că era conştient că deţinând-o, ar fi putut interesa persoane care, într-un fel sau altul, se vor strădui să-l convingă să o cedeze. Fie mânăstirii Cozia, fie muzeelor, fie securităţii. (Să nu uităm că a pictat atât în regat cât şi în perioada comunistă!). De altfel, Crişan Rădulescu poartă obiectului aceiaşi grijă, luând în considerare faptul că şi în vremurile de azi, trebuie luate toate măsurile ca să ne protejăm valorile de hoţi. A declarat mereu că vrea să păstreze relicva sfântă ca moştenire pentru fiica lui, orice ofertă bănească excluzând-o din start!  Prezenţa relicvei însăşi îl ajută să gândească astfel!
Iar existenţa ei, ineditul descoperirii şi valoarea sa de patrimoniu, ne mobilizează pe toţi cei conştienţi că cercetarea nu se poate opri aici!

§2. Mantia lui Mircea cel Bătrân : un început al simbolurilor de independenţă .


Mantia lui Mircea Vodă nu este importantă doar prin faptul că o purta un mare domn al Ţării Româneşti. Ea reprezintă primul model al caftanului[5] pe care-l vor purta mai târziu, domnii munteni sau moldoveni.  Coloristica respectă tradiţia heraldică valahă, atât la nord de Dunăre cât şi la sud de Dunăre în vremea asăneştilor, pornind de la fraţii vlahi Ioan şi Petru. Stilistica florală e inspirată de anumite simboluri princiare care dovedeau autoritatea supremă de  „Ban”= Domn şi „Sarab” = rege. Prin ungerea şi încoronarea sa de către un mitropolit, domnului i se dădea titlul IO = Ioanes - ”cel ales de Dumnezeu” şi “domn din mila lui Dumnezeu”, titulatură confirmată de toţi boierii prin puparea mâinii domnului.
Nu întâmplător domnii români din secolul XIX reintroduc mantia ca simbol al autorităţii supreme, având o trenă foarte lungă, la fel ca a lui Mircea Vodă care o croise dintr-o pânză dreptunghiulară, prinsă cu un simbol princiar pe umărul drept.  Mantia a fost folosită şi la încoronarea lui Ferdinand I, spre deosebire de Carol I care a fost încoronat în uniformă de general. Mantia regală a lui  Ferdinand I era ţesută la fel ca a lui Mircea Vodă: ţesătură de mătase roşie ornamentată cu fir de aur. Mantia lui Mircea Vodă n-avea gulerul de hermină ca al mantiei lui Ferdinand I dar respecta hermina ca simbol, ea fiind stilizată ornamental atât pe mantia lui Mircea cât şi pe sigiliul mare al lui[6]. În afară de aceasta, existau şi alte simboluri ale autorităţii supreme care apar pe monedele lui Mircea cel Bătrân: coroana princiară deschisă, mantia până la glezne, gulerul de hermină, buzduganul (uneori o spadă sau suliţă) şi globul crucifer.
În discuţiile mele la Tismana cu reprezentatul revistei „Formula AS”, dl Bogdan Lupescu, am ţinut neapărat să dezvoltăm o strategie de studiu asupra acestor simboluri extrem de importante. Jurnalistul Dan Gheorghe de la „România liberă” îşi concentrase atenţia asupra decupajului din mantia lui Mircea Vodă, existent la Cozia (provenit tot din cel de la Tismana), stăruind pe lângă toţi specialiştii din Bucureşti să se pronunţe asupra vechimii. Sau al felului de lucrătură. Noi trebuia să mergem mai departe, fiecare cu o investigaţie independentă. Astfel, dlui Lupescu, ca jurnalist la „Formula AS”, i-ar reveni fotografiatul celeilalte bucăţi de la Cozia, pentru ca îmbinând cele două decupaje să identificăm exact modelul floral existent. Apoi vizitând muzeele şi bisericile cu picturile murale care ne interesează, dl Bogdan Lupescu, cu mult mai multe posibilităţi de deplasare ca mine, să adune un album de imagini. Prin aceste imagini, urmează să constatăm asemănări sau deosebiri cu ceea ce deja avem ca floristică şi coloristică în decupajul din mantie. Asta pe lângă simbolurile numismatice sau ale medaliilor, prezente în imaginile luate la Tismana. 
Am căutat de atunci şi pe Internet. Lucru cert, roşul şi galbenul fac parte din tradiţia heraldică valahă. Aveţi la stânga „Stema regelui Valahiei” (Roy de Blaquie) după “Armorialul Wijbergen” de la sfârşitul secolului al XIII-lea. Este atribuită ultimilor reprezentanţi ai familiei Asăneştilor[7]. Din aceiaşi sursă, vedeţi marea asemănare cu „Stema regelui Valahiei” de la sfârşitul secolului al XIII-lea, atribuită de către istorici familiei voievodale a lui Litovoi. În fapt, stema ultimilor asăneşti este fundalul simplu al stemei lui Litovoi, cu un simbol propriu suprapus. Încă o dovadă pentru istoricii bulgari că „imperiul bulgar” definit de aceştia atât în teritoriul nord-dunărean cât şi în cel sud-dunărean,  era în realitate un imperiu bicefal valaho-bulgar, cu domnitori aparte şi steme regale diferite.
Foarte interesantă este, în dreapta, „Stema regelui Vlahiei” (Rey de Blaqui) din “Livro do Armeiro Mor”, armorial portughez din secolul al XVI-lea, în care se reiau motivele heraldice din armorialele secolelor XIII – XV. În afară de coloristica roş-galbenă, observăm stilul floral asemănător cu cel de pe mantia lui Mircea Vodă: motivul frunzei roşii şi modelul franjurilor, sugerând armurile de luptă ale regilor.

§3. De la premize adevărate, la psihologie şi logică matematică.


Jurnalistul Dan Gheorghe de la „România Liberă”, urmărind interesul istoric recent al celor două decupaje finale din mantia lui Mircea Vodă, a făcut o investigaţie de toată lauda. A trăit o adevărată aventură pe urmele valoroasei relicve voivodale - decupajul Cozia -  dar în final, n-a rezultat de la specialişti nicio concluzie certă privind vechimea lui. Aceştia, ca şi noi „independenţii”, au gândit însă premizele de plecare. Cu care, prin extrapolare şi logică matematică se poate ajunge la un rezultat.  Pentru că enigma stabilirii vechimii decupajelor din mantie cere cercetare multidisciplinară.  Nu mă feresc s-o spun că această idee mi-a venit făcând apel până şi la psihologia şi filosofia unui vecin, şofer de meserie. Acesta, nu mi-a putut răspunde la întrebarea de câte ori a înconjurat pământul, lucrând patru decenii ca şofer la antreprizele de construcţii hidrotehnice Bicaz, Porţile de Fier, Cerna, Motru, Tismana şi Jiu dar mi-a spus că a socotit că doar în marşarier l-a înconjurat de vreo zece ori.
Să procedăm şi noi atunci, la extrapolarea logică a P1, P2, P3 premize găsite.
Prima încercare de stabilire a vechimii relicvei voivodale o face proprietarul, respectiv, geologul Crişan Rădulescu. Gândeşte la o datare C14. Numai un coleg geolog din Cozia o poate face, cu ajutorul bănesc al stareţului Mânăstirii Cozia, expertiza costând foarte mult. Povesteşte jurnalistul Dan Gheorghe: „arhimandritul Bartolomeu Andronie, care se arată uimit de o asemenea poveste. Ştirea ajunge la Banca Naţională a României, pentru că stareţul îl cunoaşte pe profesorul universitar doctor Mircea Perpelea, vâlcean de origine, totodată director al Centrului de Pregătire Profesională şi Activităţi Sociale al BNR. Problema e că dacă vrei să stabileşti vechimea acestei bucăţi de stofă, atunci trebuie s-o supui testului cu Carbon-14. Numai că acest test poate deteriora fatal pânza.” [8]
Totuşi, pentru a avea o confirmare oficială, Crişan Rădulescu acceptă o tăiere a relicvei pe care o deţine pentru a fi trimisă la Cozia. Primele sale cercetări ca geolog fuseseră totuşi foarte concludente. El extrage din ţesătură un fir subţire, presupus de aur, şi face un test simplu cu acizii pe care-i are la îndemână. Nici măcar acidul sulfuric nu-l atacă, firul rămânând intact fără a fi afectat. Avem, în consecinţă, prima premisă P1.
P1. Dacă proprietarul acceptă cu, riscul pierderii integralităţii obiectului valoros prin analiza C14, în niciun caz nu e vorba de un fals. Bunicul său a păstrat zeci de ani acest obiect. Să căutăm şi altă premisă. 
Dan Gheorghe: „Specialistul care a transcris toate documentele, aflate pe teritoriul României, ale Mănăstirii Cozia este Cristina Manea de la Muzeul Naţional de Istorie. De la interlocutoarea mea aflu că se mai păstrează, până azi, haine ale unor boieri, în diverse lăcaşe de cult. Cât despre lucruri personale ale lui Mircea cel Bătrân, istoricul e categoric - "nu s-a păstrat, până azi, niciun obiect personal al domnitorului". Apariţia acestui petic, la Tismana, e deocamdată privită de expert cu circumspecţie, însă dacă se va dovedi adevărat, e un fapt foarte important pentru istoria noastră. Cât priveşte arhivele Mănăstirii Cozia, Cristina Manea spune că nu a găsit nicio referire la faptul că domnitorul ar fi donat acestei mănăstiri vreo haină a sa. Dar trebuie spus că o parte din arhivele de la Cozia se află în Rusia, expediate în 1917, odată cu tezaurul Băncii Naţionale. Este posibil ca în arhivele de la ruşi să se scrie de vreo haină a lui Mircea, dăruită Coziei. "E foarte posibil ca şi Mircea cel Bătrân să fi dăruit Mănăstirii Cozia diverse obiecte personale", conchide expertul.”[9]
P2. Întărim ultima concluzie a expertului prin faptul ştiut (istoricul Ştefulescu şi alţii) că primii voievozi basarabi au construit mânăstiri pentru a se „îngropa în ele” (cum spunea Iorga). Mânăstirea Cozia fiind casa de veci a lui Mircea Vodă, e normal ca vestimentaţia acestuia să ajungă la Cozia şi nu să rămână la Argeş, deşi s-a stins acolo în amărăciunea sufletului său credincios după 30 de ani de lupte pentru creştinătate şi în interesul întregii creştinătăţi. Fusese greu lovit de pierderea Dobrogei şi a cetăţilor de la Dunăre, fiind nevoit să încheie pace cu păgânii după ce Vlad I Uzurpatorul (domn al Țării Românești între noiembrie 1394 sau mai 1395 - decembrie 1396) ca să rămână la putere în locul lui Mircea, acceptase plata haraciului şi luarea unor fii de demnitari ca ostatici la curtea sultanului.
Dan Gheorghe: „Trebuie avut în vedere că mănăstirea a trecut prin perioade foarte tulburi, mai ales de la jumătatea secolului al XVIII-lea, când e transformată în puşcărie. Mormântul lui Mircea e spart de trei ori. Din piatra originală de mormânt se mai păstrează azi doar o mică bucată, în muzeul mănăstirii. Alt fapt, de-a dreptul mârşav, se petrece în timpul Primului Război Mondial, când România e aproape în întregime ocupată. Atunci, soldaţii germani îşi adăpostesc caii în biserica mănăstirii. Animalele sunt legate chiar de grilajul care înconjuară mormântul voievodului, povesteşte stareţul, din ce-a aflat de la înaintaşii săi. Tot ce a mai rămas din rămăşiţele pământeşti ale domnitorului Ţării Româneşti există practic într-un mic sarcofag, ceremonia de reînhumare având loc în perioada în care România era condusă de Regele Mihai. "Ar fi extraordinar dacă acea bucată din mantia domnitorului Mircea s-ar întoarce la Cozia. Binecuvântăm pe cei care vor face această frumoasă lucrare", speră stareţul Bartolomeu Androne.”
P3. Interesul enorm al clerului, instituţiilor de arhivistică, muzeistică şi al BNR pentru relicva voievodală. Cu accent pe premiza 2, datorită grijii deosebite a stareţului de a avea în mânăstirea Cozia relicva de mare preţ. Deja datarea relicvei lui Mircea prin ardere pentru analiza C14 este atunci exclusă! Dar înţelegem interesul înaltelor feţe bisericeşti pentru moaşte (cărora li se atribuie puteri supranaturale) ele putând fi şi părţi de veşmânt sau orice alt obiect care a aparţinut unei persoane considerată sfântă. Şi nu în ultimul rând, găsirea acestei relicve este ea însăşi o minune dar şi un argument extrem de puternic pentru canonizarea lui Mircea cel Bătrân. Merită toată consideraţia faptele M.S. Regele Mihai şi ale stareţilor de la Mânăstirea Cozia care au păstrat ce a mai rămas din  piatra grea şi masivă a sarcofagului medieval ce aminteşte pe cele egiptene[10]. Alaiul de jale al preoţilor, boierilor, oştenilor şi poporului, care a secondat carele care-l treceau pe răposatul Mircea Vodă dealurile de la Argeş la Cozia trebuie să primească cea mai mare cinstire prin canonizarea lui Mircea cel Bătrân! 
Dan Gheorghe despre execuţia casetei: „Acest lucru chiar se va întâmpla, ne asigură Mircea Perpelea, oficialul de la Banca Naţională. Peticul adus la Bucureşti se află în prezent la Monetăria Statului, instituţie din subordinea BNR. Am primit confirmarea de la directorul Monetăriei, Octavian Schen. Aici va fi realizată o raclă, acoperită cu foiţă de argint, în care să fie păstrată bucata de pânză. "Vrem ca racla să ajungă la Mănăstirea Cozia", spune Mircea Perpelea. Racla ar costa 10.000 de lei, conform calculelor Monetăriei. "Se vor găsi, cu siguranţă, banii necesari", nu-şi face probleme reprezentantul BNR.
În consecinţă, toate investigaţiile de până acum conduc la adevărul logic că relicva a aparţinut lui Mircea cel Bătrân. Chiar dacă am apela şi la logica matematică am ajunge la acelaşi rezultat. Concret, dacă toate premizele P1, P2, P3 sunt adevărate, conjuncţia lor prin operatorul AND ar fi o premisă adevărată. Dar şi disjuncţia a două dintre ele prin operatorul OR ar conduce  la o premiză adevărată chiar dacă una din premise ar fi falsă[11]. Iar premiza adevărată este că n-avem de-a face cu un fals sau o intenţie de fals ci cu un veritabil decupaj din mantia lui Mircea Vodă.

§4. Mantia  lui Mircea Vodă şi simbolurile sale heraldice

Hemina de pe sigiliul 1390
 Revenind la investigaţii, atât specialiştii, cât şi muzeografii, nu mai vorbim de cler, îşi dau seama de importanţa extraordinară a relicvei voivodale încât azi nici nu mai poate fi vorba de pierderea ei prin datarea C14. Toţi duc o strategie disimulată pentru a deveni proprietarul. Fiecare, în felul lui. Deja vestitei relicve voievodale tăiată din cea de la Tismana pentru Mânăstirea Cozia i se caută nod în papură. Fie că e prea mică, fie că executarea unei casete costă o groază de bani, fie că ţesătura trebuie analizată în laboratoare speciale. Hmmm! Ştim noi povestea vulpii cu strugurii acri… nu e bună relicva asta decât dac-ar fi la noi pe tavă!  Tocmai de aceea „Semănătorul Tismana” şi „Formula AS” şi-au îndreptat eforturile pentru investigaţii independente fără interese instituţionale, justificate totuşi pentru toţi cei implicaţi. Pentru noi, aceste moaşte prezente acum la Cozia şi Tismana, reprezintă pur şi simplu un imbold pentru cercetarea istoriei.
„Umbra lui Mircea la Cozia” nu mai e un titlu de poezie ci un îndemn sfânt de a cunoaşte istoria basarabilor care ne-au lăsat Vodiţa, Tismana, Cotmeana, Cozia, Snagov şi altele,  ca umbre ale divinităţii supreme pe pământul zbuciumat al ţării noastre.
Iar, pornind de la cercetările asupra micii relicve, ajungem la cercetarea altor obiecte din vremea lui Mircea Vodă, descoperind o istorie spectaculoasă, în care ipotezele noi nu încetează să ne întărâte.
Să privim cu atenţie pe sigiliul mare (imaginea din dreapta) din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea şi Vladislav al Poloniei. El este executat după prima stemă de stat a Ţării Româneşti, identificată la sfârşitul secolului al XIV-lea pe un document emis la 20 ianuarie 1368 de domnitorul Vladislav I (Vlaicu Vodă, unchiul lui Mircea Vodă). Stema lui Vlaicu (imaginea din stânga) consistă dintr-o pasăre heraldică (vultur) cu capul conturnat, având la dextra[12] o cruce si în cantonul superior, senestru[13]„Este logic să
se presupună că acel anonim “Rex Valachorum” de la sfârşitul secolului al XIII-lea, al cărui stemă personală – scut cu primul câmp fasciat în roşu şi aur, reprodus pe Armorialul Wjmbergen, este un inaintaş al Basarabilor, al căror armorial familial este identic a avut şi o stemă a formaţiunii statale pe care o conducea şi că aceasta avea aceleaşi elemente heraldice majore (vultur cu capul conturnat, cruce, stea) ca şi cea documentată în secolul al XIV-lea pentru ţara Românească. Pentru originea veche – de la începutul secolului al XIII-lea, atât a stemei Basarabilor, cât şi cea a viitoarei Ţări Româneşti pledează mai multe argumente. Pentru stema de familie a primei Case domnitoare româneşti este clar că ea nu a putut să fie concedată de regii Ungariei, ca suzerani ai teritoriului sud-carpatic, deoarece culorile Basarabilor (aur cu roşu) sunt superioare celor ale stemei maghiare arpadiene (argint cu roşu), ceea ce face evident faptul că stema strămoşilor Basarabilor este veche şi obţinută independent faţă de coroana maghiară. Este de semnalat şi asemănarea stemei Basarabilor cu cea a Asăneştilor de la sudul Dunării, ambele având, probabil, origini comune.”[14] o stea cu sase raze, flancată dextra de o lună, crai-nou, totul fiind înscris într-un scut de tip francez, vechi. Fără nici o îndoială, sigiliul lui Mircea Vodă şi-a însuşit, la mijloc, stema lui Vlaicu Vodă. Dar ea este mai veche decât prima ei atestare, datând cel puţin din vremea domniei lui Basarab I, primul domnitor al ţării Româneşti.
 
Aşa stând lucrurile, Mircea Vodă a adăugat pe sigiliul său din 1390 nu numai stema unchiului său Vlaicu, dar şi alte elemente de sfragistică ce amintesc de rolul şi puterea anticei familii a basarabilor. Pe lângă acvila valahică, atrage atenţia în sigiliul lui Mircea Vodă şi ornamentul vegetal înconjurător stemei realizat din vrejuri, volute şi motivul florii de crin. Dacă pe pecete acest motiv e mai greu de identificat, crinul angevin se distinge bine sub portalul central de pe paftaua moşului său Alexandru, aşa zis Prinţul Negru, fiul marelui Basarab (1310-1352). Pare paradoxal, pentru că relaţiile dintre Tara Românească şi Ungaria, au cunoscut o evoluţie sinusoidala in perioada celui de-al doilea rege angevin, Ludovic (1342-1382).  Confruntat după 1359 cu criza autorităţii sale regele Ludovic avea mereu de furcă cu voievozii români. Anul 1359 este considerat punctul culminant al afirmării independenţei Tarii Româneşti faţă de Ungaria datorită înfiinţării Mitropoliei ţarii de către Nicolae Alexandru (1352-1364). Înfiinţarea Mitropoliei a fost precedată de multiple negocieri cu Patriarhia de la Constantinopol şi anul 1359 este anul în care domnul român a avut succes în relaţiile cu Ludovic, fiul lui Carol Robert de Anjou. De la marele Basarab până la Mircea Vodă, incontestabil că a avut loc treptat o afirmare a independentei naţionale. Ea a culminat cu momentul în care au început în Ungaria luptele pentru putere pentru că Ludovic,  neavând moştenitori masculini, dinastia regală din Ungaria se clătina din temelii.  Şi totuşi, Mircea Vodă păstra motivele stilistice ale crinului angevin pe mantia sa. Istoria ne spune şi de ce: atât el cât şi înaintaşii lui l-au ajutat să vină la putere pe Sigismund de Luxembourg. În 1385 acesta s-a căsătorit cu Maria de Anjou, fiica cea mai mare a regelui Ludovic I al Ungariei și Poloniei, care devenise regină la moartea tatălui ei, în 1382.
Simbolurile folosite în sfragistică şi numismatică ale basarabilor pot fi rodul sprijinului reciproc cu alte ţări într-un anumit context istoric. Ele dovedesc şi reînvierea vechilor legături ale familiilor nobiliare antice din care se trăgeau basarabii. Schimbarea situaţiei geopolitice dintr-o zonă nu schimbă din temelii viaţa populaţiilor sedentare, legată juridic prin statutul ei faţă de proprietatea materială. Pentru că nu se apucau romanii, angevinii, mongolii, otomanii, ţarii slavi sau sovieticii să strângă dările de la popor cu ajutorul propriilor înalţi funcţionari umblând prin satele vechii Dacii… Atâta le-ar fi trebuit! Intr-un teritoriu, chiar ocupat, populaţia băştinaşă relaţionează cu ocupanţii prin conducătorii autohtoni: de la nobilii daci, cnezii sau voievozii locali şi până la şefii secţiilor raionale de partid din vremea sovrom-urilor Republicii Populare Române prin care sovieticii ne-au secat întreg tezaurul strâns de români pe vremea regatului. În toate timpurile, ordinele cavalereşti, diplomele, medaliile şi alegerea de şefi locali nu lipseau din recuzita imperiilor. Călugărul italian Rogerius[15] căzu în anul 1241, în mâinile tătarilor cu prilejul marii invazii a acestor cei mai cruzi barbari din câţi s-au abătut asupra Europei. În captivitate, scrise cartea Carmen Mizerabile unde ne vorbeşte despre cnezatele de pe lângă episcopia din Oradea unde-şi dusese misiunea. Cnezatul românesc din acele părţi era acelaşi cu cnezatele din celelalte părţi ale ţării aşa cum şi biserica românilor forma o unitate religioasă pe lângă unitatea de limbă a poporului nostru pe care doar Rogerius o putea înţelege şi nicidecum tătarii. Barbarii descoperă aici un vechi drept românesc, o unitate de organizare administrativă, politică şi judecătorească. Rogerius ne spune limpede cum au instituit tătarii cneji locali, că unul dintre ei fusese stăpânul lui, că răspundea de 1000 de case alături de alţi 100 de cneji, iar după instituirea cnejilor s-a întronat pacea, s-au slobozit târgurile şi s-a înscăunat dreptatea.
„Instituţiunea cnezatului este o instituţiune curat românească. Ea nu se regăseşte nici la unguri nici la nemţii din Ardeal. Ea n-a fost putut fi adusă nici de tătarii din Rusia, de pe unde au venit, fiindcă acolo, deşi există denumirea de cneaz, ea are altă accepţiune. La popoarele slave, cneaz este un titlu şi însemnează principe, duce sau rege. Cneazul n-a putut fi adus, deci, din Rusia, după cum susţine Hunfalvy, fiindcă instituţia cneazului, ca instituţie, nu o găsim acolo”.[16] Cu toate împrejurările unor vremuri cumplite, populaţia românească din Evul Mediu şi-a putut păstra instituţiile sale vechi, cnezatul şi voievodatul. Voievodatul avea atribuţia principală de a organiza apărarea teritoriului şi îşi exercita jurisdicţia asupra unui teritoriu mai mare, numit terra, adică ţară. Cnezatul era restrâns la teritoriul cneazului care avea îndatorirea principală de a distribui dreptatea, iustitia.
Iată deci un exemplu edificator cum voievozii, respectiv domnitorii din neamul basarabilor, puteau să-şi exercite autoritatea intr-un teritoriu fără ca să treacă împreună cu populaţia la cultul religios al celui care politiceşte stăpânea teritoriul. Vremelnic, în vremea cruciaţilor s-a întâmplat şi acest lucru dar cu pagube mari pentru cruciaţi, trimişii papilor în Imperiul Bizantin sfârşind tragic fie în lupte, fie în închisoare. În secolul al XII-lea, o răsturnare radicală a echilibrului de forţe se produsese în Balcani. Asăneştii creaseră, la sud de Dunăre, al doilea imperiu bulgar (1186-1394) iar hegemonia bizantină fusese distrusă, asăneştii căutând să-şi întărească imperiul cu ajutorul papei şi de ce nu, după cum vom vedea mai târziu, chiar vizând scaunul imperial de la Constantinopol. Dar a patra cruciadă, iniţiată în anul 1202 de către papa Inocenţiu al III-lea (1198-1216) sfârşită prin prădarea Constantinopolului în 1204, înspăimântă pe ţarii bulgari prin cruzimea cruciaţilor şi spurcarea scaunului imperial de către prostituate bete. În aprilie 1205, la numai un an de la întemeierea Imperiului latin al Constantinopolului (1204-1261) armatele ţarului bulgar Ioniţă Caloianul (Cel frumos) (1197-1207) măcelăriră trupele primului împărat latin al Constantinopolului, Baudauin întâiul. Ioniţă îl prinse pe acesta prizonier şi-l închise într-un turn  unde Baudauin şi muri. Dar Ioniţă nu se opri aici. În anul 1207 ucise în luptă şi pe conducătorul cruciaţilor Boniface de Montferrat. Şi totuşi Ioniţă Caloianul primise coroana din mâinile papei Inocenţiu al III-lea!” [17]
Tot aşa, dincoace de Dunăre, începând cu Tihomir, apoi cu fiul lui, Basarab I, şi „băsărăbeştii” cum îi numea Hasdeu, trecuseră vremelnic şi formal, prin coresponenţă, de cultul religios catolic. Şi se pupară voievozii noştri cu regii unguri, primiră ordine cavalereşti, dreptul de a folosi simbolistica ungurească în monetărie şi în sigilografie, apoi se certară ca nişte ţărani pe o palmă de slog şi se luară la bătaie la Posada pentru Banatul Severinului.
Şi totuşi, Basarab I, ţinuse în alegeri partea lui Carol Robert de Anjou al Napolei, susţinut de papa Bonifaciu VIII, deşi ungurii îl aleseseră pe Wenceslas al Boemiei. Faptul era de altfel foarte normal: voievozii basarabi primiseră drepturile lor în procesul de la Ohrida cu încuviinţarea lui Theodor I Lascaris (1208-1222), primul împărat la Niceea pus de cruciaţii veneţieni după căderea Constantinopolului. Susţinerea lui Carol Robert în alegerile ungureşti de către basarabi, se lăsă cu fericire pentru viitoarea Ţară Românească sau Terra Transalpina cum o va confirma regatul maghiar mai târziu. Tânărul fecior de voievod, viitorul Basarab, căpătă ca feude ducatele de Făgăraş şi Almaş luând în căsătorie pe comitesa Margareta,   catolică, cu care zidi „Klosterul” din Câmpulung.
Şi aşa făcură echilibru strategic şi formal între ortodoxie şi catolicism şi urmaşii, culminând în vremea lui Mircea cel Bătrân, cu încheierea împreună cu Sigismund al Ungariei,  la 7 mart. 1395, un tratat de pace în perfectă egalitate. Şi până la încheierea păcii cu Imperiul Otoman spre sfârşitul vieţii sale, Ţara Românească avu sub Mircea, domnul cu cea mai lungă titulatură: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului”.
Lungul şir al coincidenţelor heraldice şi al simbolurilor sfragistice de pe obiectele primilor basarabi întemeietori de ţară, arată că aceştia nu erau „nişte ţărani mai înstăriţi care împărţeau dreptatea de pe prispă“[18] ci ei aveau multe însemne specifice familiilor domnitoare ale apusului. Îmbrăcămintea şi bijuteriile specifice arată legăturile strânse pe care le aveau domnitorii basarabi cu casa regală angevină a Franţei şi chiar cu Edward, Prinţul Negru[19], fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei, primul englez Prinţ de Wales.[20] Proiectul Genesis şi rezultatele analizelor ADN-ului recoltat la Curtea de Argeş dezmint teoria djuvaristă a „prinţului cuman”. „Mormântul 10 (n.r. unde a fost îngropat bărbatul) de la Curtea de Argeş este cel mai simplu şi cel mai profund mister din istoria medievală a românilor. Nici al ungurilor, nici al cumanilor, nemaidorit de semenii săi deoarece în el odihnea un român roman“. „Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană“, afirmă cercetătorul clujean, Alexandru Simon    

§5. Legendarul Negru Vodă şi Prinţul Negru al Ţării Româneşti.


Pe sigiliul lui Mircea cel Bătrân şi mult mai evident pe monedele sale, se află nişte simboluri năucitoare: mustelidele şi acvila valahă. Acvila se identifică imediat pe scutul francez de pe sigiliul din 1390, dar dacă priviţi ovalul din dextra scutului central veţi avea surpriza să identificaţi hermina, un simbol ale autorităţii supreme care va apare mai târziu pe gulerele caftanelor domneşti din secolul al XVI-lea şi până la Ferdinand I Întregitorul.
Odată cu cercetările asupra „mormântului lui Negru Vodă” demarate în anul 1920 la Curtea de Argeş iese la iveală şi o cingătoare a cărei pafta uluieşte arheologii prin complexa sa arhitectură gotică având în interiorul portalului central vestita zână din folclorul mitologic francez, Melusina, având capacitatea de a se metamorfoza parţial în şarpe - de regulă - sau în sirenă cu şolduri ispititoare, rareori. Metamorfoza zânei de pe paftaua acestui voievod nu respectă mitul original deşi şarpele neveninos este arhicunoscut în mitologia românească. Melusina se metamorfozează pe pafta în lebădă sau barză simbolul fertilităţii la români. Interpretarea ar fi că, prinţul îngropat nu se angaja să fie „şarpele casei”, responsabil la ţară cu paza locuinţei ci va răspândi o idee fertilă conform mitului căruia dacă barza sau lebăda va privi la o femeie ea va rămâne curând însărcinată. De la aceste ipoteze, lucru sigur rămân simbolurile angevine de sub portal, frunza şi floarea de crin.
Proiectul GENESIS[21] clarifică într-un fel lucrurile, paftaua găsită în mormântul 10 de la Argeş nu poate fi datată înainte de 1330-1340 „scoţând din calcul ca bărbatul îngropat să fie legendarul Negru Vodă, cel care, aşa cum spune legenda din cărţile de istorie, a descălecat la sud de Carpaţi şi a format Ţara Românească, fiind primul ei conducător”. Cercetătorii susţin că „voievodul îngropat la Curtea de Argeş ar putea fi unul dintre fiii lui Basarab I. Ar fi murit la circa 40 de ani, între 1340-1350, ar fi avut ochii, părul şi tenul închise la culoare şi ar fi fost catolic. Rămân un mister de ce mormântul acestuia a fost atât de ascuns şi ce semnifică inscripţia de pe un inel găsit în mormântul său, inel similar ca aspect cu cel al Prinţului Negru al Angliei, contemporan cu domnitorul român”. Inscripţia, în limba latină, de pe inele este însă aceiaşi. Traducere: „Isus mergea, trecând prin mijlocul lor“. Dar pe inelul voievodului numit azi „Prinţului Negru al Ţării Româneşti”, mai apare şi inscripţia AL MA care ar corespunde lui Alexandru şi Maria. Ducând ipoteza mai departe, ar însemna că Basarab I a avut un prim fiu Alexandru căsătorit cu Maria şi un alt fiu Nicolae Alexandru căsătorit cu Clara! De ce s-a ascuns existenţa acestui fiu care trecuse la catolicism ne spune cercetătorul Alexandru Simon care afirmă că „Ce e interesant e că mormântul defunctului de la Argeş a fost ascuns, dovadă sunt numeroasele straturi de pietriş de deasupra mormântului. Din asta, istoricii deduc că bărbatul înmormântat acolo este probabil unul din fiii lui Basarab I de care nu trebuia să se mai ştie. „Mormântul 10 nu trebuia să fie vizibil în noua biserică (n.r. cea existentă acum), dar defunctul nu trebuia deranjat, ceea susţine identificarea cu un membru al familiei domneşti, care devenise indezirabil. Singura explicaţie pentru asemenea atitudine faţă de defunctul din Mormântul 10 în contextul Bisericii Argeş II (care n-a fost terminată/ pictată complet până în anii 1360) este confesiunea sa, o confesiune care devenise periculoasă pentru stat în noul cadru ecleziastic şi politic, mai exact în circumstanţele victoriei (în final definitive) a orientării „de rit grec” asupra celeia „de rit latin".”.

§6. GENESIS rescrie istoria Ţării Româneşti?


Şi iată cum, plecând de la cercetarea privind tradiţia heraldică, simbolistica monetară, sigilară şi vestimentară a basarabilor, ajungem să rescriem istoria ştiută până acum a Ţării Româneşti. Da, conform acestora, se poate interpreta că basarabii au trecut vremelnic şi formal la cultul catolic. Dar există şi alte date documentare care arată că există anumite tratate de alianţă ale vlahilor cu imperiile, care se încheiau cu clauza participării cu oaste a basarabilor în războaiele iscate. Şi unde primeau, ordine cavalereşti, însemne şi simboluri heraldice, inele, insigne şi chiar dreptul de a bate monede cu simbolurile partenerului deşi era catolic. De pildă, Vlaicu Vodă are crucea pe stema sa iar Mircea cel Bătrân, ortodox fiind, participă alături de cruciaţi în Bătălia de la Nicopole spre nefericirea Sfântului Nicodim de la Tismana care, de neam sârb fiind, era vizat şi el de otomani. Mai mult, Mircea fu nevoit, după tragedia sârbească de la Câmpia Mierlei, să-l trimită pe Nicodim pentru protecţie în exil în Ardeal, la… unguri.
De aceea, nu putem fi întrutotul de acord cu concluziile dlui Alexandru Simon in proiectul Genesis. Nu e nevoie să mai „inventăm” încă un frate al lui Nicolae Alexandru. Cum adică? Unul e catolic, celălalt ortodox, care pe deasupra mai înfiinţează şi Mitropolia Ţării Româneşti? Vedem că interesele politice majore ale celor două ţări, Ungaria şi Ţara Românescă, erau mai importante decât prozelitismul catolic sau ortodox, pentru că a existat şi din acesta! Am avut şi noi prin minunile Sfântului Nicodim de la Tismana, nişte înalte feţe ungureşti convertite la ortodoxism, nu cu scrisori sau declaraţii formale ci prin Taina Sfântului Botez!     
Aşa că, ar fi bine s-o lase mai moale cercetătorii cu Prinţul Negru al Ţării Româneşti frate de-al lui Nicolae Alexandru! Ştim că ar prinde bine interpretările de tot felul din istoriografia noastră dacă acest frate ar fi „inventat”. Şi poate e chiar real dacă prin actele ungureşti se găseşte un document ce vorbeşte de „fii lui Basarab I”. În oricare din cazuri, cercetătorii istoriei medievale ar avea o mare uşurare! Numai eu ştiu câtă bătaie de cap am avut şi cu Negru Vodă descălecătorul din Făgăraş şi cu Radu Voievod Negru ce fusese scris pe mormântul Sfântului Nicodim[22] de la Mânăstirea Tismana. Şi acum, s-o iau de la capăt cu genealogia basarabilor? Vorba dr. Atanasie M. Marienescu, membru al Academiei Române, în 1911: „De 5, 6 ani mă ocup îndeosebi cu studierea Ţerii-Româneşti, scrutând scrierile mai ale tuturor istoricilor români, cari le-am putut căpăta. Cu supărare am observat, că o istorie mai rău compusă şi mai încâlcit scrisă decât a Ţerii-Româneşti cu greu se poate afla la alt popor în Europa.”
Aşadar, să facem şi noi puţin haz de necaz! Ca urmare a unor concluzii din proiectul GENESIS, genealogia basarabilor s-ar modifica cu doi voievozi Alexandru, după cum se vede alăturat.
Iar scenariul într-o bogată imaginaţie – cum are de regulă românul – ar arăta astfel:
„Basarab I după înfrângerea lui Carol Robert de Anjou la Posada, încearcă o apropiere de casa regală franceză şi pentru întărirea independenţei Ţării Româneşti. Trimite pe fiul său Alexandru, născut cu bosniaca Maria să sprijine regatul maghiar in perioada celui de-al doilea rege angevin, Ludovic (1342-1382). Era o măsură strategică acesta neavând moştenitori de parte bărbătească ci numai fete. Iar ca moştenitor la domnia ţării avea un alt fiu Alexandru, din prima căsătorie cu unguroaica Clara. După datele obţinute de cercetătoarea Beatrice Kelemen, de la Universitatea Babeş-Bolyai, Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Prinţul Negru al Ţării Româneşti (îngropat în mormântul 10) ar fi avut la moartea sa circa 40 de ani şi ea s-a petrecut între anii 1340-1350. Datele au fost obţinute în anul 2012 când s-au recoltat trei probe biologice de la acesta: un os de la picior, o falangă şi o măsea. Osul şi falanga au fost folosite pentru analiza de Carbon 14 la Miami (Beta Analytic, locul unde s-a făcut testul), iar din măsea a fost extras ADN-ul. Segmentele alese de ADN din cromozoni au fost „citite“ în Coreea. Coroborând aceste date cu cele deja rezultate din heraldică şi sfragistică ar rezulta că Alexandru Vodă Negru (deja i se poate da acest nume, care fusese însuşit în istoriografia noastră de către fiul său Radu Voievod Negru, ctitorul mânăstirii Tismana) şi-a pierdut viaţa în timpul războiului de o sută de ani dintre francezi şi englezi şi anume în bătălia de la Crécy, din anul 1346.
După părerea lui Dan Cernovodeanu[23] , neîndoielnic, simbolurile crinului angevin şi ornamentele din frunze fac parte, alături de acvila valahă, din heraldica basarabilor. Reiese conform celor 5 smaralde şi celor 5 ramificaţii din semnul angevin de pe epoletul mantiei lui Mircea cel Bătrân că erau un şir de cinci basarabi, Basarab I, Alexandru Vodă Negru, Vladislav I (Vlaicu Vodă), Radu I Vodă şi Mircea Vodă care ar fi avut legături cu filiala angevină. Mai mult sau mai puţin întărite de actele de suveranitate, depinde din ce parte se văd treburile! După istoricii maghiari suveranitatea era deplină, după ai noştri suveranitatea era formală. Cert este că după încercarea de apropiere de Ludovic I, Basarab I, pierzând pe Alexandru Vodă Negru, asociase la domnie pe Alexandru fiul Clarei. După negocieri cu Patriarhia de la Constantinopol în anul 1359 se înfiinţă Mitropolia Ţării Româneşti, basarabii trecând la cultul de rit grec,  Alexandru botezându-se ca un creştin ortodox şi luând numele Nicolae. La putere în regatul maghiar fu ajutat să vină Sigismund de Luxembourg (1387–1437)
Mircea cel Bătrân a păstrat relaţii strânse cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman. În tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 7 martie 1395, Mircea se intitula "voievod transalpin, duce de Făgăraş, ban de Severin şi spune că Sigismund i-a fost întotdeauna prieten şi sprijinitor, ceea ce arată că între ei nu fusese vreun conflict pe faţă.”
Dacă scenariul se va dovedi o poveste, am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…

§6. Ca o concluzie


În acest mic studiu documentar multe lucruri reprezintă o premieră care atestă veridicitatea relicvei voievodale de la Tismana. Din original, s-a decupat un mic petic pentru cercetări prin metoda analizei C14 sau alte metode. Credem că nu mai este cazul. Putem spune că moaştele din mantia lui Mircea cel Bătrân au produs deja o minune: aceea a unei cercetări plină de surprize legată de acest mare voievod al Ţării Româneşti, numit Mircea cel Bătrân sau Mircea cel Mare!
A fost într-adevăr mare acest viteaz voievod al românilor şi merită să-l punem acolo unde-i e locul ! Şi anume, în lumea sfinţilor alături de duhovnicul său „kir popa Nicodim” de la Mânăstirea Tismana.
Considerat încă din viaţă sfânt, Nicodim Grâcič, alias Prea Cuviosul Nicodim de la Tismana, a fost canonizat abia la 26 octombrie 1955.
Să împlinim o dreptate şi să restabilim acest adevăr şi cu Sfântul Mircea cel Mare! 

 Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru publicaţiile "Sămănătorul"

ARTICOL PE ACEIAŞI TEMĂ ÎN REVISTA "FORMULA AS", autor Bogdan Lupescu:


[1] Formula AS va mai face obiectul şi altor articole
[2] „Rugul aprins” e un mister pe care eu l-am dezlegat singur, aşa cum şi Artur Silvestri îl dezlegase la fel de singur studiind viaţa de cărturar a mitropolitului Tit Simedrea. Care şi el la rândul lui, îl aflase din Muntele Athos. În fine, unde şi acesta fusese aflat acolo, ca venit din Muntele Sinai. „În Biblie scrie foarte clar că Moise când s-a urcat în muntele unde a primit poruncile de la Dumnezeu, a văzut că un rug, un arbust ardea cu o flacără diferită, specială, neasemănătoare cu flacăra pe care o vedem când arde orice lucru, şi totuşi nu se prefăcea în cenuşă şi era mult mai verde, mult mai viu ca alţi copaci. Aşa era înţelesul că atunci când focul este dumnezeiesc, există ceva ce nu putem percepe, ceva frumos, care te întinereşte, te înviorează, cum s-ar zice te face cum erai în tinereţe, asta simţi.”
[3] P.P. Panaitescu – Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, pag. 54
[4] Orice afirmaţie contrară e dovedită prin lucrarea Al. A. Vasilescu – Diplomele lui Sigismund I, regele Ungariei şi Ioan Huniade, voevodul Transilvaniei, dela Mănăstirea Tismana, sunt false, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Bucureşti, 1944. Studiul contestat la început de P.P. Panaitescu, a fost confirmat de mărturiile târzii ale celor care au dat comanda falsurilor (Mitr. Râmnicului) şi călugării urmaşi celor care le-au executat.
[5] CAFTÁN, caftane, s. n. (Înv.) Manta albă, lungă și largă, împodobită cu fire de aur sau de mătase, pe care o purtau domnitorii și demnitarii. ◊ Expr. A îmbrăca (cu sau în) caftan = a (se) ridica la rangul de domn sau de boier. ♦ Rang de boierie. – Tc. kaftan. Sursa: DLRM (1958)
caftán (caftáne), s. n. – 1. Manta de gală. Caftanul fastuos, din stofă albă țesută cu fir galben, cu blană la mîneci și la gît, era un cadou oficial de învestitură, pe care sultanul obișnuia să-l facă marelui vizir, domnitorilor din Moldova, Muntenia și Transilvania și hanului Crimeei. La rîndul lor, domnitorii dăruiau un caftan de altă culoare fiecărei persoane pe care o numeau în funcții publice, astfel încît noțiunea de caftan a ajuns să se confunde cu cea de numire sau acordare de titlu. – 2. Îndeletnicire sau funcție al cărei semn distinctiv era caftanul. Sursa: DER (1958-1966)
[6] Sigiliu din 1390 aflat pe tratatul dintre Mircea şi Vladislav al Poloniei
[9] Ibidem
[10] P.P. Panaitescu – Mircea cel Bătrân, Editura Corint, Bucureşti, 2000, pag. 403
[11] Pe principiul terţiului exclus: pOR(NOTp) <==> 1 In logica matematică  „Adevărat” se notează cu „a” sau „1”, „fals” se notează cu „f” sau „0”.
[12] DÉXTRA s.f. (Herald.) Partea dreaptă a unui blazon, a unui scut. [< fr. dextre, cf. lat. dextra – dreaptă]. Sursa: DN (1986)
[13] SENÉSTRĂ s.f. (Herald.) Partea stângă a unui blazon, a unui scut. [< fr. senestre, cf. lat. sinistra – stângă]. Sursa: DN (1986)
[15] Vezi cap. 30, „Arătările lui Rogerius”, G. Popa-Lisseanu – Continuitatea românilor în Dacia”, Ed. Saeculum, Bucureşti, 2010
[16] ibidem
[17] Nicolae N. Tomoniu – Sfântul Nicodim de la Tismana, Ed. Cuget românesc, Bârda, 2010, pag. 149
[18] Expresia aparţine reputatului Alexandru Simon, cercetător la Academia Română, (Centrul de Studii Transilvane din cadrul UBB, Centrul pentru Studierea Populaţiei), co-autor alături de Adrian Ioniţă (Academia Română, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe) al recentului studiu asupra mormântului 10 de la Curtea de Argeş, respectiv proiectul GENESIS. Vezi, http://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/printului-negru-Tarii-romanesti-cercetatorii-cluj-iasi-bucuresti-dezleaga-misterul-unui-voievod-ingropat-curtea-arges-1_5458c6770d133766a886c48a/index.html
[19] Datorită bogăţiei în aur a basarabilor şi a meşterilor lor bijutieri  se poate emite ipoteza ca inelul prinţului să fie executat în Argeş. 
[20] Prinţ de Wales este un titlu acordat în mod tradiţional pentru moştenitorul aparent al unui monarh britanic sau englez. Au existat mai mulţi prinţi şi prinţese cu acest titlu de-a lungul istoriei.  Edward fiul cel mare al regelui Eduard al III-lea al Angliei (1327-1377) murind cu un an înaintea tatălui său a rămas cu acest titlu. Actualul Prinţ de Wales este Prinţul Charles.
[22] Inscripţia din 1843 începe aşa: „„În acest loc a fost înmormântat trupul sfântului preacuviosului părintelui nostru Nicodim arhimandritul, începătorul din temelie acestui sfânt şi dumneziesc lăcas, carele l-au înălţat şi prin râvna şi cu ajutorul binecredincioşilor Radu V(oie)v(od) Negru şi a fiilor săi Dan V(oie)v(od) şi Mircea V(oie)v(od).”
[23] Dan Cernovodeanu -Ştiinţa şi arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977