La umbra unui fag rotat [1]
 |
| Romancierul Ion C. Gociu |
După un an de cătănie, soldatul Constantin Burcescu, cu grad de fruntaș, se întorsese acasă, în concediu. Făcea milităria într-o unitate de geniu. Se scursese o treime din durată - stagiul militar era de trei ani - timp în care s-a acomodat greu cu programul cazon, unde, la instrucție se combinau concepțiile noi sovietice, impuse, cu cele vechi ale Armatei Române, care, deși fusese decimată după abdicarea Regelui Mihai și devenise Armată Populară, mai existau. Programul zilnic era încărcat de-i sufoca pe tinerii rectruți. Mulți erau fără carte, alții absolvenți de școli primare și chiar medii, încorporați din toată țara. Din 365 de zile ale anului, soldații beneficiau numai de 15 zile destinate concediului pe care și-l petreceau în familie. Restul zilelor se desfășurau la instrucție în cazarmă, iar cele practice la construcții de drumuri și poduri. Învoiri în oraș primeau numai o parte dintre ei, în zile de sărbătoare și când erau vizitaţi de rude.
Costică, așa era
alintat de ai lui, revenise acasă, în
satul în care s-a născut. Aici își
petrecea vacanțele și pe timpul cât a
fost elev la liceul din orașul reședință de județ. În acest timp, părinții lui
locuiau în altă comună, mai îndepărtată de cea natală, unde tatăl lui avea serviciu.
Parcă a fost
ieri! - își aduse aminte domnul Constantin Burcescu, de-acum pensionar, de acele zile de repaus trăite la începutul
lunii septembrie 1952.
Ploile se ostoiseră, căldura nu mai era
înăbușitoare, iar diminețile își deschideau generos perdelele oferind celor
care îl priveau spre desfătare, cerul luminos ca sticla. În casa părintească locuia numai bunica sa, îngrijind gospodăria și pe soră-sa, fiica
cea mică a familiei, elevă la școala primară, o ființă năstruşnică de afectivă.
Văzându-l întors acasă, puștanca devenise fericită. Între ei diferența de
vârstă era de opt ani. Legăturile de iubire
sporeau fetiței sentimentul de
apropriere și de siguranță …că i-a venit protectorul, Nana în concediu! Pe
vremea aceea, cu apelativul Nana, se
adresau copiii, fraților mai mari.
Într-una din
diminețile admirabile, că băiatul simțea plăcerea de a mai merge pe izlazul
unde, pe timpul verilor, în copilărie ducea vacile la păscut, se pregătise
pentru această treabă. Când soarele se ridicase de o suliță, de pe drum,
chiar la poarta casei, l-a strigat nașă-sa Cătălina, vecină, cumnată cu
nașul său de botez. Erau și rude, bărbatul ei fiind văr al bunicului dinspre
mamă.
Înarmat cu un baston făcut de el cu ani în
urmă din lemn de corn - o amintire -
pus cu grijă la ștreașina șoprului unde sălășuiau animalele ca să nu se
piardă, a scos vitele din obor - două vaci, un mânzat și doi viței - și
împreună cu nașă-șa au mânat turma spre
izlaz, locul cu iarbă deasă de pășunat al vitelor și, în amintirile lui, meleag
de zbenguială cu prietenii, copii de toate vârstele ai satului. În acel an vara
fusese secetoasă. Nici știuleții porumbilor nu crescuseră, rămânseseră capete de cocoș. După ploile din luna august, natura se schimbase,
iarba reînverzise și vitele o pășteau cu lăcomie.
- Și azi să
face cald! Pe mine mă prinsă zăpușala, îi zise neliniștită nașă-sa Cătălina când vitele se opriseră și pășteau.
- Hai să stăm undeva la umbră! Acolo sub fagul
rotat e mai răcoare, o îndemnă cu voce de bărbat format, copilul de altădată.
În locul
acela zăboveau întotdeauna păstorii animalelor. Poziția era dominantă, bună de
supraveghere. Copacul avea coroana bogată, cu frunze dese de nu i se vedeau ramurile
și razele soarelui cu greu pătrundeau printre ele.
-
Poate „Ale Frumoase!” (în mitologie ielele) plecară la culcare! își dădu cu părerea Costică. Auzise, când era copil,
multe basme despre aceste taine care fascinau bărbații și le prevesteau lucruri
rele.
Cu furca prinsă-n
brâu și cu fusul în mână – Cătălina își torcea caierul de fuior făcut din cânepa adunată de pe ogor, culeasă,
murată, melițată și dărăcită în vara aceea. Era o muncă migăloasă dar necesară
pentru urzeala țesăturilor ce trebuiau lucrate la război în iarna ce urma.
Cu pași domoli, cei doi păcurari se îndreptară spre umbra alesă. Vitele
flămânde smulgeau fără alegere iarba
crudă, mestecând-o sumar și înghi-țind-o cu nesaț în burdihanele veșnic
nesățioase. Vițeii, ca niște plozi neastâmpărați, întrecându-se, cu cozile ridicate alergau în jurul lor și
din când în când căutau țâțele pentru a mai suge lapte din ugerul golit decurând. Dorința lor era zadarnică fiindcă în loc de
îngăduință, acum erau înlăturați de maicile
lor cu o atitudine neobișnuită. Motivul? …de acasă, ca să mu sugă, pe botișor
li se pusese câte un căpici , împănat cu piroane, cu vârfurile ieșit în
afară, ca să înțepe.
Resemnați de refuzul vacilor care i-au fătat,
o luau din nou la goană în preajma turmei, parcă să uite afrontul neașteptat ce l-au
primit.
- Fine
mumă, cum te descurci mneta în melitărie?
…îl întrebă nașă-sa care auzise de la omul său, dezertor în Primul
Război Mondial cât este de greu în armată.
Gheorghe al ei, numai prin indulgența Mareșalului Averescu, - că a fost
considerat redus mintal, - a scăpat de condamnarea la moarte. În schimb, a fost
osândit la mulți ani de pușcărie. Împreună cu alții ca el, au fost pedepsiți să
facă opt ani de muncă silnică. Duși cu
escortă au ajuns în ocnele de sare, de pe urma cărora căpătase un mare beteșug.
De câteva ori pe an îi curgeau din pulpele permanent tumefiate, cu pielea
vânătă și exfoliată, șiroaie de sânge.
- Nașă Cătălină, te rog nu mă alinta cu
dumneata ca pe un străin. Zi-mi ca întotdeauna când mă strigai, Costică! Nu voi
uita niciodată că, de câte ori intram în bătătura matale mă așezai la masă și
îmi dădeai să mănânc dintr-o străchinuță zmălțuită, luată atunci de pe polița
din pivniță, ca să nu-mi fie silă, că din celelalte mâncau și oamenii mari. Sau
când nu era timpul mesei, ca să nu plec cu mâna goală, te urcai în podul
șoprului și din cuibarul găinilor primeam câte un ou pentru care ziceam
Bogdaproste și de bucurie mergeam tot într-o fugă până acasă să mi-l pună
mămica în tigaie.
- Ba mumă! …că
te-ai făcut om și de acum toate muierile trebuie să să scoale în picioare când
treci pe lângă ele, ca să-ți răspundă la bună zâua.
Peste izlaz se
lăsase un strop de liniște. Erau numai
ei și vitele. Păsările migratoare plecaseră și
pe băiat îl luară gândurile. Un
vânticel domol se porni, semn de avertizare
că toamna se apropie. Frunzele fagului începură să foșnească trezindu-i în suflet cu zumzetul lor, poveștile auzite
în copilărie despre iele .
- Nașă!
…când era flăcău, nașu Gheorghe poate a auzit și le-a văzut vreodată pe „Ale Frumoase”? …își dădu cu părerea băiatul ca să-l scuze pe bărbatul neputincios
și s-o consoleze pe femeia care l-a
suportat de-atâta vreme să-i fie nevastă.
- Nu fine! …pe
ăsta mumă-sa l-a făcut un nevolnic. De când m-a luat nu
l-am auzât niciodată vorbind de așa ceva. A fost un mutălău și
d’aia lumea l-a poreclit Muie, că nu putea să zâcă nici mumă când
era copil. Numai eu știu ce-am pățit cu el o viață întreagă! Acu’ sânt bătrână!
…și oftă din tot sufletul.
Eu am dus-o cu el
cum zâce vorba aia care mi să potrivește ca un jujău pe grumazul porcului că,
„cine n-are noroc până în prânz nu-l mai prinde până sara!”
...Între degetele
femeii, fusul se învârtea ca o sfârlează
în mâna dreaptă iar cu mâna stângă smulgea șuvițe din caier, scuipa pe degete
pentru a le moleși, răsuci și aduna pe el. După măsură se vedea că-i
doldora, până la refuz. Un alt fus alături de un cocoloș de lână flocăită, aștepta în săcuiul agățat peste umăr, să fie
făcut fire de trebuință pentru împletirea flanelelor și ciorapilor de
purtat peste iarna.
Tânărul o privea
cu insistență, încercând să-i citească de pe față gândurile care o copleșiseră.
Când era copil auzise multe vorbe trăncănite de muierile satului despre viața
tumultoasă a acestei femei, adusă în casa socrilor, dar multe lucruri îi erau neclare.
În văzduh liniștea era la ea acasă. Se mai
auzeau doar zbârnăitul unui cosaș[2] și
rumegatul ierbii de bovinele aduse la păscut. Cătălina, femeie în vârstă, cu
privirea fixă, își încrețea pielea frunții ce părea bântuită de cugetări ascunse. Dintr-o dată se retrăsese
în sufletul ei. În ritmul torsului, tăcând, mișca înainte și înapoi capul,
închizând ritmic ochii, gest ce prevestea că ar vrea să spună ceva, și așa a
fost.
- Mumă Costică
acu’ ești om mare și poți pricepe ce vreau să-țî povestăsc. Poate ai auzit
multe zvonuri, adevărate or’ ba, spuse de
lume pe sama mea. Vreau să mă descarc de ce am pe suflet, lucru ce-l fac
acu’ pentru prima oară în viața mea, că poate mneta mă înțălegi. Curând pleci
iar la cătănie și nu să știe dacă ne mai vedem, …că-s muiere bătrână. Ai fost
copilu’ al mare al Domnichii și mi-ai
plăcut de cân’ te-a făcut mumă-ta, că și eu am
fost lângă ea în zâua aia. Mai târziu cân’ te făcusăi mărișor și veneai în bătătura cășii mele, îmi
erai tot așa de drag și te iubeam ca pe ai mei. Mă rog la Dumnezău să mă erte că pe ei i-am făcut din flori dar n-am păcătuit, că așa am fost îndemnată să-i fac și popa
i-a botezat.
„Hopa!... își
zise tânărul rămas uluit de intenția
ei; că
vrea a se destăinui cum i-a fost viața ca femeie măritată cu un
impotent, vorbe pe care el le
reținuse din bârfele auzite în copilărie,
- că cei doi fii ai ei deși sunt gemeni, au țați diferiți”
*
 |
| Mor bătrânii, mor și casele lor. Foto Duck D. Duck |
- Împlinisăm 17
ani - începu Cătălina să vorbească, după
ce se opri din tors și puse fusul în poală - și-mi venisă și mie vremea de măritat cum gândesc părinții să facă cu
fetele lor. După 20 de ani erai fată bătrână și nu să mai uita nima la
tine, poate doar vrun văduv sângur,
rămas cu mai mulți copii pe cap. Eu sân’ făcută la Văleni și pe tata îl chema Vasile Dobru. Eram fată
frumușâcă și până atunci nu mă pețisă
nima. Băieții ai buni fusăsără luați la oaste și prin sate mai erau doar cei pristos de contingent. Mie,
de ăștia rămași la cășile lor, nu-mi era drag de niciunul. Dumitru al Măriții care să țânea după
mine, plecasă melitar și după trei ani
când trebuia să să întoarcă, începusă răzbelul cu nemții. Săracu’ de el, nici
nu s-a mai înturnat! A murit pin lumea albă și nima nu a aflat, cine și unde
l-au îngropat. L-am plâns ca pe frate-meu care și el a fost împușcat la Pui, unde o fi locul ăla, că
eu numai atunci am aflat de acest sat. L-am auzât pe poștaș când ne-a cetit
hârcia aia primită de la regimentul unde a fost corporat.
Tot satul l-a plâns, iar eu cu muma și
tata l-am jălit de credeam că o să ne prăpădim de-atâta durere. După pomana
de trei zâle, până la a de șasă săptămâni în fiecare dimineață mergeam
la copiii Zmerendoaichii, o vecină a noastă de peste drum, să le dau de pomană colaci și câte o strachină cu demâncare. Da’
uite că mă luă vorba și n-apucai să-ți spun năcazul meu care m-a chinuit o
viață.
Cu o zî înainte
de Sâmpetru, care cădea duminica, când
era Bâlciul al mare unde veneau
oamenii din toate comunele vecine, nașu Răducan, omul Polinii Mitoioanei, care ne-a cununat, a
venit la noi acasă cu Muiacul ăsta de trăiesc și acu’ cu el. Era o zăpușală afară de nu puteai să
stai nici la umbră, că te umpleai de
sudoare. Au bătut la poarta cășii, muma s-a țânut la câne și au intrat, că nu
era sângur. El avea în mână o demijană de trei kile, plină ochi cu răchiu de-al
tare. Ălălalt, Gheorghe avea spânzurat de spinare căldarea aia ce o poartă încrojnată, cu
clopoței care zdrăngănesc să adune copiii să cumpere zama ce o țânea în ea. O am și acu’ în
pimniță. Atunci era plină cu bragă răcită cu gheață luată de la Predescu.
O adună iarna de pe matcă și o țâne în ghețăria lui în
pădure din șăliștea cășii. Îi trebe pentru bragă s-o răcească vara și cu turtă dulce o vânde la nedei și
bâlciuri.
- „Vasile! așa îl
chema pe tata. Am venit cu băiatul ăsta să-ți pețim pe Cătălina!…a zâs
nașul. Să știi că e un copil blând,
rușinos și în fiecare an merge să facă bani la Giurgiu. Pe vară este sânbriaș
de limonadă la Nicolae
al lui Gorgan, feciorul vecinului vostru de la Deal, care este mare comersant. Acum a venit să-l
însor că tată-su și mumă-sa au rămas sânguri. Pe fete, că a avut două, le-a
măritat ș-au plecat la oamenii lor, departe, unde a dus mutu’ iapa! Vezi
cazanul ăsta plin cu bragă, este al lui. E făcut din alămuri și-i luat pe bani
grei de la turci. Auzi cum sună clopoțeii atârnați de el, puși anume ca să
adune lumea să bea bragă și limonată!”
Și să auzâm a
zdrăngănit din ei.
Mumă Costică,
după Sântămărie a Mare ai mei mi-au
făcut nunta. Am plecat de la casa mea plângând. Ca să nu mă vadă nima,
țâneam nasul băgat în ștergar și am
venit în satul ăsta. Pe drum am mers suiți în trăsura lu’ nașu care avea gume
pe roți și era trasă de doi cai roibi cu hamuri noi, colorate ca căldarea lui Gheorghe. Cinstit îți spun,
că di la început nu mi-a plăcut de el,
dar am crezut că o să mă deprind.
Din prima zî am
durmit în hodae cu ai lui. Noi în patu’ di la vale, mumă-sa și tat-su în
patu’ di la deal. Să mă ierți Costică că-ți
mărturisăsc ceva ce nu să spune la nima. În fiecare sară după ce stângeam
lamba, ne suiam în pat, și eu mă aranjam să să ia de mine. Pe întuneric beznă,
sub pătură râdicam cămeșa pân la țâțe, să mă sâmtă cum ard, dar el… bleau! Am crezut că i-o fi rușâne de ai lui că ne
aud, că așa a zâs nașu de el, …că-i rușânos. După trei zâle l-am chemat cu
mine prin pădure să adunăm surcele, că
ne trebuia’ să aprindem focul. Îmi
fierbea sângele ca mustul în butoi și chibzuiam că acolo fin sânguri, unde nu
ne vedea nima, îmi face și el felul cum fac toți bărbații muerilor cân’ se
împreună. Mă gândeam că măcar în prima lună să-mi fie făcută plăcerea trupului,
că apoi, el iar pleca la
Giurgiu și nu mai venea acasă până la Crăciun.
„Doamne! …cum o fi stat această
femeia cu un asemenea bărbat?” se miră
în sinea lui Costel,cum îl alintau fetele. El permanent era doritor de-o aventură
erotică. Înainte de încorporare
încercase s-o facă într-o seară cu Silvia, colega lui de școală, când se
întorceau de la nedeie și o conducea până acasă la ea. Se plăceau și jucaseră
împreună în horă. Luna încă nu răsărise, cerul era senin și stelele scânteiau
ca jăraticul. Liniștea nopții era spartă doar de un ciuhurez care se mai auzea
cântând, undeva departe, și ei nu se mai săturau de sărutat. Când au ajuns la
marginea unui lan de porumbi unde el credea că și ea o să vrea, timid,i-a
propus domnișoarei să intre acolo, „că nu va spune la nimeni”, dar a fost
refuzat „până vor pune pirostriile pe cap!” ceea ce el n-aveam de gând să fac prea curând acest pas.
- Am mai
stat așa vro lună - a continuat să povestească nașa Cătălina - după care mi-am
adunat țoalele cu care venisăm, le-am pus la locul lor în lada de zăstre adusă
de la ai mei și i-am trimis vorbă lui Taica
să vină cu căruța, să mă ia acasă!
Pe drum și
acasă m-au certat de nu mai știam de mine; mă podidiseră lacrimile și mă
trăgeam de cozi să-mi rup părul din cap. Îmi zâceau, că „ce-o să zâcă lumea din
sat; că cine o să mă mai ia de nevastă începută de altul; că au cheltuit o
găleată de parale să-mi facă nunta!
Să le spun, la început mi-a fost rușine, că
doar erau părinții mei, dar până la urmă
mi-am luat inima în ghinți și le-am povestit tot. În hodae s-a făcut
liniște de auzai musca zbârnăind, că acolo eram băgați. Afară ploia și era un
frig timpuriu ce-ți dedea fiori. Cu o săptămână înainte bătuse și Vântu’al Mare
și vremea se schimbase. După ce m-au ascultat, parcă-l văd pe betu’ tata, cum s-a sculat de pe pat și a ’eșit în tindă .
Muma, șădea pe laviță, că o adusă- să
de-afară și era pusă lângă sobă, dusă pe gânduri
După un timp a
venit cu o ulcea de la Joi Mari plină cu vin din care mai săreau năstrapii.
- „Mărie!
i-a zâs mumii ca să fie atentă. Cătălină, mi-a zâs mie ca să-l ascult. Bine c-ai plecat de la scopitul ăla! Eu l-am
văzut că-i spân dar am crezut că dacă vrea să se însoare și-l are naș pe Răducan,
îi bun și de muiere! Auzâsăm eu că la ăi care nu-s buni de așa ceva nu le
crește barbă și rămân ca cocoșii fără creastă. Dacă-i țâi de rudă,
mănâncă de pomană boabele de pe bătătură și găina cloceşte degeaba ouăle că din
ele nu ies pui, că n-au sămânță de la
cocoș!
- Adusă-i oala asta rasă cu vin, să bem în sănătatea ta mă fato! Să știi că n-a
rămas plasa fără băieți și tu abia ai 17 ani! Și i-a întins ulceaua mumii să bea ea întâi.
El băuse bine în pimniță, că se vedea mânjit cu roșu pe la gură.
- Văsile! a grăit muma
privindu-l în ochi pe taica. Să nu cumva să-i mai zâci ceva fetii ăștia de-acu’ încolo. E a noastă și o
să avem grijă să n-o bârfească satul. Gura lumii îi slobodă și n-o astupă decât
pământul!
-
Cătălină! să nu fi tristă! Ne-or călca bătătura și alți pețitori mai
ales cân’ s-o auzî de ce ai plecat de la
nevolnicul ăsta!”.
 |
| Lupul. Foto Duck D. Duck |
După două
săptămâni, cred că n-au fost mai multe, ne-am trezât într-o sară că bătea
cineva în poartă și cânele lătra un om.
- Ia vezi
Cătălină cine-i! mi-a zâs taica. El sta pe laviță în cotu’ sobii și curăța niște drugi pentru
boabe de măcinat, că nu mai aveam făină de mălai în nelei.
- Lasă
Cătălină, că mă duc eu! a zâs muma. Trebuie să mă țin și la câne să nu sară pe
om. Mie îmi știe de frică și când strâg o dată la el, fuge de mănâncă pământ’
și intră su’ pătul! Mi-a luat frica de când l-am bătut cu păleața, țânut legat,
cân’ a rupt capu’ gâscanului care s-a dus să-i ciugulească din mâncare.
După o vreme,
muma s-a întors cu nașu Răducan care venise în sara aia până la noi. Parcă-l
văd și acu. Avea în mână un iepure, că era mare vânător și pe vremea aia gemea’
pădurile de iepuri.
Taica s-a ridicat în picioare, și-a scos
căciula de pe cap și i-a urat:
- Bine veniși pe
la noi nașule! Ne ertați că ne găsâși în neorânduială cu atâtea gloduri pe jos,
dar s-a terminat făina și mâne mă duc să macin boabele la moară.
- Să te duci la moara Trocanilor, că-i moară
pe apă! Zăbovești mai mult, dar iese
făina bună, de mănânci turta și mămăliga și cu ochii. La moara lui Bobei care-i
de foc, boabele se macină mai repede, dar făina iese prea încinsă și se râncezește iute!
Cât au vorbit de
moară, muma a adus un scaun de-al ‘nalt, a pus pe el un opreg și
l-a poftit pe nașu să să așăze.
- Mărie! …
ia tu iepuru’ ăsta, du-l afară undeva la răcoare și după ce îl belește Vasile,
să-l țâi o zi în vin amestecat cu ceapă,
morcovi, cimbru și busuioc, opărite și răcite. Carnea se dostoiește
și o să fie mai gustoasă când îl frigi.
Îl împeni cu cățăi de usturoi și fărâmături de slănină și după ce-l coci în
sobă o să vezi cât îi de bun, că nu te mai saturi mâncând.
- Vasile!
… când iei pielea de pe el, începi s-o tragi de la picioarele dinapoi
către labele din față și o scoți
întreagă ca pe flanel când te dezbraci. O sărezi, dup-o zi, o bagi pe o blană
și o țâi după sobă până se usucă. apoi o întorci cu părul în afară și o pui
bine! S-o păstrați ca pe ochii din cap! Când vă doare pe vrunul spinarea o
băgați pe un brâu și vă încingeți cu
ea pe locul ăla. În trei zile vă face ca
nou!
În sara aia a
stat nașu la noi până spre miezu’ nopții. Începuse cu epuru dar nu pentru asta venisă. După ce a
mâncat boabe de porumb ferte, c-aveam ceaunul cu ele pus pe plită, a băut vin
din cana pe care muma i-a umplut-o de vreo două-trei ori, apoi a început
să vorbească despre Gheorghe și ne-a zâs așa:
- Mărie și
Vasile, venii acu’ la voi să discutăm pe ’ndelete situația fetii ăștia, care
nu-i deloc ușoară și mi se rupe inima de ea. Acum știu de ce a plecat de la
prăpăditul ăla de Gheorghe și nu mai trebuie să vorbim despre asta.
- Costică mumă, noi stam și-l
ascultam încremeniți că nu pricepeam unde vrea să ajungă. Ne-a spus că a vorbit
cu el o sară întreagă, că dacă a știut că nu-i bun de muiere să-i facă copii de
ce s-a mai însurat și l-a mai pus și pe el naș, ca să ajungă de râsul lumii; că
eu până nu merg să bag divorț nu mă mai pot mărita și cheltuiala îi mare; și „că nu face ocaua cât daraua!”.
Cântasără cocoșii
o dată când, uitându-să în oichii mei
mi-a zâs:
- Fato!
…ascultă-mă bine ce-ți zâc. Așa ț-au hărăzit ursitoarele, ca tu să ai parte de
un om neputincios! După ce ți l-am judecat pe Gheorghe ca pe
pravilă, i-am spus că tu te întorci la el numai dacă te lasă să faci copii cu
cine îți place ție!
Ce crezi că i-a răspuns Gheorghe?
- Nașule, din partea mea e liberă să facă
treaba asta cu cine îi place ei! Eu plec și stau tot anul la
stăpân, la Giurgiu. Vin
pe acasă doar de Crăciun, de-a neamurile. Am vrut să mă însor ca să aibă cineva grijă de casă, că
vezi bine că tuțu și muma nu mai pot! Mâne, poimâne, o să moară și până vin eu
de acolo n-are nici cine să-i îngroape.
- E, acum tu ce ai de zâs? …m-a întrebat nașu’ pe mine și apoi, după o scurtă cugetare, tot
el a vorbit.
Nu-mi răspunde acum. Chibzuiți bine toți trei
și până la praznicul de Sfântul Ranghel
la care de acum vă poftesc, să veniți și să-mi dați răspunsul! Vine și
Gheorghe, că-l chem și pe el, ca să fiți fată-n față.
Așa s-a terminat sara aia. După ce a plecat
nașu’ m-am pus iar pe plâns și toată noaptea mi-am blăstămat soarta!
Până la Sfântul Ranghel ne-am tot
sfătuit; cân’ muma zâcea du-te, taica zâcea nu! Noroc că asta n-a ținut decât
vreo câteva zâle. Apoi, taica hotărât - eram sara la cină - a zâs și el că muma a gândit bine. Din partea
lor sunt liberă să fac orice, că nu-i rușâne să ai copii cu cine vrei să-i
polimești.
„Măria Stanchii lu’ Bursuc a făcut fata cu
jăndarul Căpeț și i-a mers bine și nemăritată. Și ce fată frumoasă avea!” a mai
vorbit muma ca să mă încurajază.
*
…Soarele ajunsese
la amiază și vacile sătule se culcaseră la umbră, rumegând în voie iarba
adunată în burțile pline. Cătălina da semne că își terminase povestea dar
Costică n-a fost lămurit și nici n-a întrebat-o: cum de a născut gemeni,
care, zicea lumea, fiecare dintre ei
semăna cu câte un bărbat din comună. Copilul Ion semăna cu Bundan iar Nicolae
cu Tică al Sandii. Bundan și-a asumat paternitatea și l-a ajutat pe Ion să
învețe la o Școală de Arte și Meserii. Nicolae a fost înfiat în alt sat.
- Costică mumă, nima nu stie ce-ț mărturisăsc
acu’! Bundan, cân’ venea în conced, că lucra la București, trecea de multe ori pe la mine și-mi spunea că,
dacă-i fac un copil o să zâcă că-i al lui, că muere-sa îi starpă. Atunci cân’
am rămas borțoasă el nu venisă acasă. În anul ăla trăcusă pe la mine, dar mai
târzâu cu vreo lună. Eu cred că Ion este copilu’ lu’ nașu
Răducan, dar să nu spui la nima treaba asta. Am vrut să mă spovedesc, să spun
păcatu’ popii, dar m-am răzgândit. Ion îi copil frumos și dăștept ca nașu-su, dar fincă a
zâs și Bundan că-i al lui, așa a rămas. Până acu’ n-am vorbit cu nima despre asta.
*
…Când s-a întors
la cazarmă, într-o scrisoare pe care a
primit-o după câteva luni de la părinți, a aflat că, nașii Gheorghe și Cătălina muriseră la o
săptămână unul după altul.
Da! …și-a zis în sinea lui Costică. Omul
când presimte moartea, ca să se elibereze de ceva apăsător pe suflet,
simte și nevoia de a se destăinui, așa cum i-a făcut lui, nașă-sa Cătălina.
Ion C Gociu, Târgu Jiu, 24 aprilie 2016
- Ziua de
Florii -
