Ion Coja în stilul său inconfundabil: Bătrâna șulfă Djuvara minte…
 |
| Nicu N. Tomoniu |
Copy/paste, practica la modă a inculților
de Nicu N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”
Când
prin anii 2007, în calitate de redactor, tocmai începusem crearea site-lui
Semănătorul - împreună cu Artur Silvestri, fondatorul Asociației Române pentru
Patrimoniu - ca din ceruri pică pe capul românilor prima diversiune majoră
privind răstălmăcirea istoriei. Autori, Neagu Djuvara venit cu pensie de 50 de
dolari de la misiunea sa diplomatică din Africa, Ion Cristoiu, maestru în
articole bombă ca celebra sa ”Găina care
naște pui vii” și tuciuriul Robert Turcescu atras de perspectiva de a
deveni cuman peste noapte după teoria lui Neagu Djuvara. Nu-i vorbă, pe „Dobitocul de
Cristoiu” îl cam mirosiseră cititorii ce-i poate pielea dar Turcescu,
viitorul colonel acoperit, apoi auto-descoperit și în final reacoperit la loc
pentru a candida la funcția de primar în București, era în vogă. „Qui semble s’ensemble” și așa ajunse
această tripletă diversionistă să facă din moșneagul sărac Djuvara, miliardar
cu ajutorul unei mass-media ce începuse și ea să se îmbogățească punând la
mezat istoria națională.
Conștienți
de impietatea ce se aduce colosului nostru istoric construit de marii
academicieni din timpul regatului, Artur Silvestri îmi tipări „Neamul
întemeietor al lui Basarabă", un prim volum. Care, din păcate, n-a mai
fost continuat crezând că minciuna djuvariștilor nu va avea viață lungă. Dar iată
că se fac acuși vreo 10 ani de atunci și gogoașa tripletei nu s-a dezumflat cu
toate că a fost înțepată mereu. Ultima țepușă
o primii prin e-mail de la redactorul nostru George Anca, ce-mi
transferă articolul incoruptibilului Ion Coja „Bătrâna șulfă Djuvara minte, Academia dezminte!” . Îl citii în
direct și m-apucă groaza citind unele comentarii: diversiunea susținută cu bani
grei de cei care furară editurile lui Ceaușescu a intrat în spontanul maselor!
Vor trebui încă ani buni ca să ne așezăm istoria iar la locul său.
Ar
fi bun articolul preluat de la ”Adevărul” de istoricul Ion Coja dar nu-mi place
nici titlul dâmbovițean cu „șulfa bătrână” nici sintagma „Academia dezminte”
care vrea să se refere la faptul că Academia făcu din moșneagul povestitor de
istorie falsificată - ca să dea bine la cititorul neavizat - ditamai
„Doctorul Honoris Cauza” recunoscându-i „meritele istorice”. Mă rog, mai
drese dl Coja busuiocul zicând că n-a primit titlul din cauza cărților dar nu
puse degetul pe rană: Academia de azi nu este nici a suta - era să zic a mia -
parte din Academia anilor din timpul lui Spiru Haret, Ion C. Brătianu, N.
Iorga, Dimitre Onciul, P. P. Panaitescu, Marienescu, Kogălniceanu, Goga,
Eminescu, Coșbuc și atâția alții. Acum, Academia este o haită de lupi unde guru
Manolescu îl dă afară din Academie pe reputatul Eugen Simion ce lucrează de ani
buni la integrala Eminescu, pentru că nu și-a plătit cotizația! Bașca „acoperiții”
Noii Porți de la Bruxelles cărora le cam pute istoria noastră pentru că miroase
a patriotism, dragoste de neam și e musai să fie scoasă din școală! Păi cum e
cu ideea națiunilor unite ale Europei în care fiecare-și păstrează identitatea?
Ori e valabilă această idee primordială numai pentru anumite națiuni iar pentru
altele nu. Exact ca în Ferma Animalelor
unde a doua zi leul dă decret că el e mai egal ca alte animale.
Și
mai făcu dl Ion Coja un pocinog. Nu sesiză că articolul preluat de la
”Adevărul” nu e nici pe departe concepție proprie ci tot o furăciune cum are
obiceiul în ultima vreme ziarul acesta, furat și el pe de-a-ntregul de la
defunctul Dinu Patriciu. Practica noului jurnal ce s-ar putea intitula pe bună
dreptate ”Adevărul hoțoman”, este de a
găsi și copia de pe web articole bune și a le cocoloși într-un titlu atractiv
unde cititorul dă cu încredere clic și găsește… reclame. Și printre reclame, o
altă invitație la titlul mincinos. Mai dă omul un clic și găsește iar articolul
ciuruit de reclame, titluri noi și poze, unele scârboase rău. S-a dus dracului
atenția cititorului și ori uită pentru ce intrase acolo, ori se lasă păgubaș.
Iar faptul că articolul nu este creația pseudo-jurnalistei din Buzău ci a unui
om care a muncit să adune niște date dintr-un morman de cărți, nici nu mai
contează!
Oare
numai din prostie și din instinctul genetic de a fura, fac ceea ce fac unii cu
pretenția de ”jurnalist” la „Adevărul”? Zic „unii” pentru că am prieteni
jurnaliști, precum Alin Ion de la ediția gorjeană a ziarului care s-a băgat cu
mine în Peștera Tezaurului de pe Valea Tismanei sau am urcat amândoi dealul
Nereaz prin noroaie numai ca să asculte drama căpitanului Neferescu și să facă
un reportaj bun. Ei bine, tocmai scopul bine ascuns pentru care ”Adevărul hoțoman”
face copy/paste din articolele unor cercetători locali nu l-a înțeles dl Ion
Coja, cât este dânsul de viclean. Articolul e numai pretextul, pentru că dacă
te uiți la numărul de cititori găsești 109 dar și 104 comentatori care reiau și
susțin aberațiile tezei cumaniste. Ehei, diversiunea se aplică printr-o
strategie nouă a tripletei: atacarea probelor revelatoare din articol prin
comentatori, ori plătiți probabil, ori unii proști de-a binelea pentru că de
logică la ei nu poate fi vorba.
Îi
invit pe cei cu drag de povestitorul Djuvara, să-l asculte ca pe o babă
guralivă ce face furori cu poveștile din tinerețe dar să scoată istoria ce o
propovăduiește din contextul povestirii. Pentru că e falsă! Să citească ce
scriu George Damian, Ionuț Țene, amintiți în articolul preluat de Ion Coja sau să
ia aminte ce se scrie în paragraful „1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI CUMAN” de
mai jos și să nu mai bată câmpii cu
citate din cărțile lui Djuvara pentru că acele citate sunt minciuni,
răstălmăciri și dezinformări.
http://www.tomoniu.ro/opinii/istorie/basarabi1.htm
1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI CUMAN
Chestiunea numelui
cuman este privită din perspectivă djuvaristă, ca o dovadă irefutabilă că
neamul întemeietor al lui Băsărabă ar fi fost neam de cumani, de îndată ce
numele era cuman! Iar după diversiunea aceasta cu numele, următorul pas, spre a
întări versiunea originii cumane domnitorilor întemeietori, ar fi aceea a
separării totale a lui Băsărabă întemeietorul şi a tatălui lui, de restul neamului!
Adică de tripleta Litovoi, Bărbat şi Seneslau urmaşii direcţi ai lui „Negru
Vodă ăl bătrân[1]”! Pe care istoricii nu
mai au cum să le atribuie altă origine, decât valahă! Recunoştea asta în primul
rând regatul maghiar şi încă prin documente oficiale!
Să luăm diversiunile pe rând!
De ce este
chestiunea numelui cuman al lui Băsărabă o controversă istorică iar la d-l
Djuvara o diversiune?
Este controversă
istorică pentru că în privinţa interpretării numelui sunt tot atâtea idei cam
câţi istorici importanţi sunt[2]!
Hasdău căuta Bas-Arabi, „Arabi de Jos”, Onciul se gândea la satul Besilor din
Balcani, Gh. Săulescu la Bassaripa, chiar Iorga mai bănuia că numele ar putea
veni de la haina tracică bassareus, în afară de altă bănuială a lui că numele
ar fi fost împrumutat de la cumani.
Dar în afară de
faptul că e o controversă istorică, este şi o diversiune a d-lui Djuvara pe
care o lansează încă de la început în articolul din Magazin istoric[3]
apoi în recenta carte[4]. Dânsul nu reia riguros articolul lui Iorga
„Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă[5]”
ci consecvent „originii cumane a lui Băsărabă” îl învăluieşte în comentarii
nălucitoare, modifică structura a două fraze creând una singură, modificând în
final, chiar sensul afirmaţiilor lui Iorga! O manieră incredibilă la un
cercetător care trebuie să respecte acurateţea documentelor folosite. Am putea
spune că e tipic o făcătură demnă de vechea „luptă de clasă” stalinistă!
Iată tehnica
diversionistă, creată în trei etape. (După ce această variantă diversionistă o
mai prezentase pe la televiziuni de mai multe ori!)
Etapa I-a,
„pregătitoare”. Zice d-l Djuvara:
„A mai intervenit
un element, străin de pura cercetare, de cercetarea senină a adevărului
istoric, care să îngreuneze şi mai mult descifrarea realităţii istorice: anume
adevărata spaimă a istoricilor români de a descoperi eventual că Basarab
Întemeietorul ar fi putut fi de neam cuman! Horresco
referens[6]
parcă ar fi zis ei, după Vergilius”
Vedeţi cum se
înfierează duşmanul? Deja pierii din cap ni se ridică de ură! Mare specialist
d-l Djuvara în a scrie o carte de efect, trebuie s-o recunoastem!
Etapa II-a, „demonstratoare”. Mai zice:
„Nici măcar marele
Nicolae Iorga, atât de slăvit, încât şi-ar fi putut permite orişice afirmaţie,
n-a îndrăznit să tragă o concluzie clară, cu toate că după titlul pe care l-a
dat unui capitol din monumentala sa Istorie a românilor (Simbioza
româno-cumană), precum şi din micul articol intitulat Imperiul
cumanilor si domnia lui Basarabă, apare limpede că intuia – mintea lui era
prea ascuţită, prea subtilă ca să nu fi dibuit lucrul, anume rolul jucat de
cumani la începuturile Ţării Româneşti. În acel articol (dar cine mai
scotoceşte prin miile de articole ale lui Iorga?) a scris această frază
revelatoare: „Numele desigur e cuman. [7]
(Al lui Basarab, apoi în italice, adică subliniat:) Dar numai numele?”
Etapa III-a,
„infiltrarea” finală a diversiunii:
„N-a mers însă mai
departe, atât de înrădăcinată era – şi mai este încă – prejudecata larg
răspândită, aproape generală în subconştientul compatrioţilor noştri, după care
toţi actorii istoriei noaste multiseculare trebuie să fi fost, pe toată linia,
curaţi coborâtori din amestecul daco-roman!”
Să comentăm acum!
Semnalăm mai
întâi, structura modificată a frazelor din originalul lui Iorga.
Sintagma,
(Simbioza româno-cumană) apare la Iorga „Colaboraţia Română-Barbară în evul
mediu”. Ceea ce e cu totul altceva!
Fraza „Numele
desigur e cuman. ” pur şi simplu la Iorga nu există! Da, da, e o făcătură! Iar
sensul este total deformat!
Iorga ar fi vrut
să spună că numele, (atenţie, Iorga
pune după cuvântul numele o virgulă!)
desigur. (Punct!) E un împrumut de la
cumani dar nu numai numele am
împrumutat noi de la cumani, zice Iorga, apoi explică în paragrafele următoare:
am suferit o destul de importantă influenţă cumană: „Prin tovărăşia cu ei, din muntele de la Argeş
şi Muscel, ei au putut da românilor un impuls către alcătuirea Domniei, care,
de la Borciu Cumanul, a putut trece, prin Seneslav şi ai lui Băsărabă cel cu
numele cuman[8]” . În consecinţă,
întrebarea lui Iorga „Numai numele?” se referea, aşa în general, la contribuţia
cumană în spaţiul valah, nu la originea lui Băsărabă cum diversionist interpretează d-l Djuvara.
Originalul
frazelor lui Iorga după ce aminteşte de numele Tocsabă, Talabă, Tîncabă şi, în sfârşit, Băsarabă (s.a.) este deci: „Numele, desigur. Dar numai numele?” Nu! Multe am mai împrumutat noi, şi chiar
vecinii, de la cumani, asta a vrut să spună Iorga, aşa se înţelege din
punctuaţie şi din citirea întregului context al frazelor care urmează după
semnul întrebării!. „Cumanii, mai afirmă Iorga, au dat bulgarilor poate un îndemn pentru
alcătuirea statului de la Târnova, pe care l-au apărat şi ajutat, apoi tot lor
statul de la Vidin prin Terterizi.[9]”
Aşadar, o minciună djuvaristă aruncată de
pomană! Pentru că nu e nevoie să-l facem pe Băsărabă cuman pentru a semnala
influenţa cumanilor în spaţiul valah. Şi nici nu diminuează cumanismul cu nimic puterile pe care le aveau
conducătorii locali din Oltenia. Spre deosebire de Moldova unde „rangul boieriei banului era mic, venind după paharnic, în
Muntenia banul Craiovei era cea mai înaltă boierie, îndată după domn, şi cu
mult mai presus de toţi ceilalţi dregători ai curţei. Nu numai atâta, dar banul
de Craiova, avea chiar,in deosebire de ceilalţi boieri, o putere teritorială, care se întindea tocmai asupra celor 5 judeţe
de peste Olt, unde se exercitase din timpuri vechi autoritatea voievozilor
acelei regiuni.[10]”
Cumanii îşi vor fi
avut şi ei rolul lor în viitorul unor voievodate româneşti! Ba se poate afirma,
că influenţa cumanilor a fost mai accentuată, poate, în alte voivodate decât
cele din dreapta Oltului unde îi găsim, în vremea lui Litovoi, pe cumani robi
la curtea boierului Gavrilă din Strehaia.[11]
Dar de la
echilibrul lui Iorga, până la isteria cumană declanşată de djuvarişti alături
de contestatarii trianonişti care au cuprins reţeaua Internet, e cale lungă. Şi
nici nu se va sfârşi curând! Pentru că vechea controversă maghiaro-valahă,
semnalată de Iorga, a rămas valabilă şi astăzi. Pentru a înţelege perfect
controversa, iată paragrafele originale ale lui Iorga[12]:
Despre tovărăşia
alani, vlahi, cumani. „De altfel o asemenea tovărăşie
– nu supunere a populaţiei româneşti de năvălitorii asiatici – pare a se
oglindi în numele de „Silva Blachorum et Bissenorum”, „pădurea românilor şi
pecenegilor” – sub „pecenegi”, de mult dispăruţi, e a se înţelege: cumani - ,
care se dă regiunii vecine cu Ţara Bârsei, ocupată de teutoni, într-un foarte
cunoscut act unguresc[13].
Să nu uităm că aproape în acelaşi timp vedem pe teutoni câştigând la creştinism
– adică la catolicism – pe cumani,
şi, alături, episcopi schismatici, evident româneşti, cari momesc şi pe saşii
şi ungurii colonizaţi de cavaleri dincoace de munţi la credinţa lor
schismatică”.
Despre strategia
catolică, contra schismaticilor ortodocşi. „Pentru a
sfărâma o asemenea tovărăşie adusese regele Andrei al II-lea pe teutoni,
căutând a face din ei o simplă strajă, iar, când ei deveniră aproape statul ce
erau să fie în Prusia, suveranul ungur, expulzându-i, căută să facă din
episcopatul cumanilor, la Milcov, acel punct de plecare pentru „Transalpina”,
cum cel din Bălgrad (Alba Iulia n.a.) înaintaşii lui făcuseră unul pentru
Transilvania.”
Valahii aveau
deci, episcopi „schismatici”,
necatolici! Amplasarea acelui „cap de pod” de la Milcov, dovedeşte
aşadar, că nu valahii ar fi avut nevoie de vreo episcopie catolică fiind ei
înşişi catolici în vremurile acelea, cum încearcă să acrediteze ideea d-l
Djuvara! Din contră, episcopia se voia o ariergardă menită să disemineze
catolicismul în Valahia care-şi avea propria-i cale! Acolo, în voievodate,
voievozii locali priviseră probabil peste Dunăre ce se-alesese cu recunoaşterea
supremaţiei Bisericii romane de către Biserica bulgară! Ce se-alesese din
dualismul renăscut în sânul creştinătăţii! Ioniţă Caloianul, cu toate că
primise coroana din mâinile papei Inocenţiu al III-ea, „îşi unise forţele cu
cele ale turcilor (nomazii cumani) şi cu ale altor „duşmani ai crucii” [14]”
şi sfârşise prin a bloca cu brio calea armatelor primului împărat latin al
Constantinopolului, Baudouin I, a-l lua prizonier şi a-l fereca în turnul
capitalei bulgare, unde şi-a dat şi duhul!
Aşadar, marea
diversiune djuvaristă a numelui cuman, este construită aşa cum aţi putut
constata extrem de clar, pe minciună, pe preschimbarea structurii a două fraze
într-una singură pentru a se ajunge la scopul dorit. Acest scop, devine acum
evident: dacă impunem ideea că Basarab are nume cuman, va fi mai uşor de
dovedit că e şi el cuman. Ba se poate merge şi mai departe! Dacă „tata
conducător” e cuman, poporul lui musai să fie catolic, se ştie doar, cumanii
trecuseră la catolicism! Iată ce uşor se poate face Valahia catolică aşa cum se
făcuse şi Bulgaria catolică prin invocarea dualismului de început al lui Ioniţă
Caloianul!
Când se constată
că o minciună stă la baza unei strategii, tot eşafodajul de diversiuni ale
acelei strategii se clatină! De pildă „descălicatul”! El este bazat pe cu totul
alt fenomen decât în Moldova! Dar la ce-ar ajuta el, este evident: ar întări şi
mai mult versiunea cumanistă a lui Radu Negru de îndată ce el soseşte călare
direct, aţi ghicit?, din Ţara Făgăraşului împânzită de „catolicii” cumani!
De fapt, pe întreg
parcursul cărţii lui Neagu Djuvara observăm această strategie de a acumula
mereu o serie de diversiuni, atent numerotate,
pentru a influenţa psihologic cititorul cu abundenţă de documente,
pentru ca în final, cu ele bine aranjate, să tragă concluzia preconizată.
Metoda fiecărei
diversiuni constă, de regulă, în extrapolare. Bunăoară, maestrul Djuvara,
descoperă un medic numit Pandrea, în Ţara Loviştei, pentru dânsul un adevărat
ou de aur sau să-l cităm exact: un „refugiat în Franţa de zeci de ani şi acum
grav bolnav”[15] care, „n-a putut exploata în întregime acel
„tezaur””! Acel „tezaur”, cum bine îl pune în ghilimele autorul, este, practic,
un carnet cu „datini strămoşeşti şi de folclor”! El, „ar dovedi” că acolo în
Ţara Loviştei, 3/5 din cuvinte sunt de origine slavă, 1/5 de origine
daco-romană, şi, bine subliniat, 1/5 de
origine turanică! (sic!) Nu se mulţumeşte însă d-l Djuvara doar cu
concluzia care ar reieşi de aici, şi anume că, n-ar mai fi rămas prin Ţara
Loviştei nici măcar un scrum de latinitate dar mai şi extrapolează „numerotat”[16]
:
1. „În cele trei
veacuri şi jumătate de şedere în „ţări”[17]
româneşti, pecenegii şi cumanii ar fi sălăşuit peste tot, până în creierii
munţilor; (sic!) şi, fiind stăpânitori, (!?) au lăsat în urma lor mulţime de
nume de locuri.”
Urmează o
diversiune caracteristică „metodei”, la punctul 2. După ce autorul dă „un şir”
de hidronime cu nume slave, ehei! şir format din… patru râuri mari şi late,
Ialomiţa, Dâmboviţa, Neajlov, Milcov, restul fiind la etc., iar extrapolează ba
mai făcând şi garagaţă de viersurile Mioriţei noastre „pe-un picior de plai,
pe-o gură de rai”: „Dar nu e oare cazul să constatăm că până şi în aceste
viersuri de dulce rezonanţă şi fantastic destin, doar gura şi piciorul,
termenii cei mai poetici, sunt de origine latină?[18]”
Iar cu ură şi
diversiuni maestre? Cuvântul „un” te pomeneşti că vine de la „adin”-ul slav,
nu-i aşa? Adin, dva, tri, cazacioc! Vezi ce mai slavi suntem noi dacă ştim juca
o ţâră de cazacioc? Observaţi ce minuni poate face extrapolarea? Să vedem care
mai zice că Mioriţa noastră nu ne vine de la cazaciocul rus!
La punctul 3. al
concluziilor djuvariste ce citim? „În ce priveşte nomenclatura de origine
daco-romană, cred că un studiu comparativ cu situaţia din ţări ca Franţa şi Spania
ne-ar putea arăta cam cum au fost păstrate toponimele latineşti şi în acele
părţi ale fostului Imperiu Roman”
Păi a cam rămas în
urmă d-l Djuvara cu cercetarea limbii române tot căutând după cuvinte cumane!
Un istoric, chiar amator, care se respectă, atunci când scrie o carte şi se
referă la limbă pune mâna pe lucrările lingviştilor aşa cum a făcut şi
istoricul Ion Bulei care a scris şi dânsul „O istorie a românilor” cam în
acelaşi timp cu diversiunea djuvaristă „Thocomerius – Negru Vodă”.
Iată ce lucruri interesante despre structura
gramaticală a limbii române a cules d-l Ion Bulei după ce arată că peste 60%
din fondul principal[19]
de cuvinte din limba română este latin:
„De asemenea,
structura gramaticala a limbii romane este latina.
Dintre influenţele
suferite de latina devenită română, mai importante sunt cele de substrat şi de
superstrat. Substratul dac numără în jur de 160-170 de cuvinte, cu peste 1 400
de derivate (prin comparaţie, în limba franceză sunt 180 de cuvinte de origine
celtică, ceea ce nu înseamnă ca odată cu cucerirea romana au dispărut galii).
Filologul I. I. Rusu face o comparaţie între cuvintele din traco-dacă şi
derivatele lor şi cele de origine latină şi derivatele lor. La 2 099 de cuvinte
latine există 6 806 de derivate, adică un raport de 1:3,3. ,,Reducând cifra
derivatelor la 1 200 ori chiar la 100 (prin omiterea termenilor cu caracter
special ori de secundară însemnătate), obţinem un raport de 160 (170): 1 000 =
1:6, care ar fi minimal. Rezultă, aşadar, că elementele autohtone au derivate
în număr mai mare decât oricare dintre celelalte categorii lexicale, dovadă şi
aceasta despre vechimea şi importanţa de care se bucură ele în alcătuirea şi
economia generală a limbii române." Cuvintele din substrat, ca în toate
limbile romanice, se referă la cadrul natural şi la vechi îndeletniciri.
Superstratul
limbii romane este slav (în celelalte limbi romanice el este germanic). Slava a
influenţat vocabularul şi a determinat unele modificări fonetice. Influente
ulterioare, în lexicul limbii române, provin din greacă, maghiară, turcă.
Neologismele latino-romanice, pătrunse masiv spre sfârşitul secolului 18 şi în
prima jumătate a celui următor, odată cu deschiderea culturii romane spre lumea
occidentală, au făcut sa se vorbească de o adevărată reromanizare a limbii
române.
Limba romană este
foarte omogenă. Practic, ea se confunda cu dialectal istoric dacoroman de la
nord de Dunăre, vorbit azi de c. 26 de milioane de romani. Prin remarcabila-i
unitate, limba romană contrastează cu accentuata diferenţiere dialectala a
limbilor romanice din Occident. Omogenitatea şi caracterul arhaic al limbii
romane pot fi explicate prin ,,reconversiunea rurala" de după abandonul
roman al Daciei, revenirea la un mod de viaţă agro-pastoral preroman. In
acelaşi timp, ,,societatea românească medievală a fost una esenţialmente
rurală, fapt pentru care limba şi-a conservat unitatea sa organică in absenţa
centrelor urbane, care în Occident au reţinut particularismele şi au creat
terenul pentru apariţia dialectelor" (Stelian Brezeanu).
In afara
dacoromânei, identificată, în general, cu limba romană vorbită la nordul
Dunării, exista trei dialecte istorice vorbite la sud de Dunăre, create in
secolele 7-10 de grupuri ale populaţiei romanizate, dislocate de invazia şi
ocupaţia slavă. In nordul Greciei şi în Macedonia meridională, cu centrul in
Munţii Find, s-a creat dialectul aromân sau macedoromân; pe valea râului
Vardar, dialectul meglenoromân; iar în vest, in Peninsula Istria, dialectul
istroromân (după unii lingvişti, rezultatul unei emigrări târzii din nordul
Dunării).”[20]
Iată deci cum scriu nişte oameni de meserie!
Şi iată ce
concluzii trage d-l Djuvara din carnetul cu poveşti, basme şi poezii al
medicului Andrei Pandrea din Ţara Loviştei, dar şi din… „Diploma Ioaniţilor”:
„Reluând această interesantă coincidenţă între
respectivele proporţii de toponime de origine daco-romană sau slavă ori
turanică şi de antroponime de aceleaşi origini, am putea să ne aventurăm şi
într-o evaluare posibilă a componentei acelei clase superioare pe care ne-a
dezvăluit-o Diploma loaniţilor: anume care vor fi fost originile probabile ale
acelor voivozi, cneji şi ,,maiores terrae". Ar reieşi, şi din menţiunile
pe care le avem despre primele formaţiuni politice ale românilor, împingând
scrutarea până în secolele al XlV-lea-al XV-lea, că pătura conducătoare ar fi
în proporţie intre 1/2 şi 2/3 de origine slavă (îndepărtată, ce-i drept, căci
putem considera apariţia primilor cneji slavi peste populaţii în majoritate de
rumâni, din veacul al X-lea, deci în epoca ce ne interesează, cu totul
românizaţi, ceea ce justifică expresia care ne-a devenit familiara, de
,,slavo-romani"); intre 1/5 şi 1/4 de origine turanică, în special cumană,
iar, tot aşa, doar între 1/5 si 1/4 de origine valahă, din acei juzi cârmuitori
de grupuri de sate care, prin asemuire cu cnejii contemporani ai lor, şi-au
croit drum în clasa superioară, până în stratul dominatorilor.
Revenind la componenta cumană, o încercare de a
evalua proporţia de toponime de origine turanică în tot cuprinsul Munteniei ar
depăşi cadrul prezentei lucrări şi competenţa mea.”
Vedeţi ce
concluzii se pot trage dintr-un carnet de cântece al unui medic?
Bine zis domnule
Djuvara! Multe nu-s de competenţa domniei voastre dând un prost exemplu!
Pentru că tocmai
obiceiurile cele rele sunt primele care se întind ca râia!
Ion
Coja, 15 mai 2016
Neagu Djuvara a mințit cu nerușinare.
TARA
ROMANEASCA. 1310-1352. STUDII GENETICE: BASARAB I, intemeietorul Tarii
Romanesti, a fost român fără nici o legătură genetică cu cumanii. Neagu Djuvara
a mințit cu nerușinare.
Câţiva
ani la rând cărţile lui Neagu Djuvara despre originea cumană a primilor
Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă.
Teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor i-a adus mulţi bani în conturi
bătrânului istoric nonagenar, înşelând buna credinţă a cititorilor români şi
sfidând logica istorică.
Teoria
cumană a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu
realitatea istorică. Şi ca minciunile proferate de Neagu Djuvara să fie
complete l-a mai făcut pe Basarab I şi catolic, deşi bisericile ridicate de el
erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox. Istoricii diletanţi şi o
parte a presei stipendiate de Soroş au dat curs promovării acestei teorii
absurde, tocmai pentru a lovi în fondatorii statului medieval românesc şi în
Biserica ortodoxă. Trebuie să fi lipsit de elementare studii de artă
bisericească ca să susţii că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeş era
ridicată de un catolic.
Dar,
iată, că recent cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Română şi Centru de Studii
Transilvane au analizat genetic mormântul unui membru întemeietor al familiei
Basarabilor: renumitul Vlaicu Vodă. În 28 octombrie 2014, la Academia Română
din București, a avut loc comunicarea ,,Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae
din Curtea de Argeş.
Despre
geneza Ţării Româneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen
(Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de
Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian
Ioniţă (Academia Română, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi
CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de
Studiere a Populaţiei – Academia Română, Centrul de Studii Transilvane,
Cluj-Napoca).
Evenimentul,
găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru
Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei
Române) și s-a bucurat de o participare deosebită din partea comunității
academice și universitare.
În urma
discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost
următoarele:
- Defunctul
din Mormântul 10 („Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea
Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind
înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel
mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într-un
document din 1335;
- Nu au
apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau
indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în
coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice,
cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;
- Din
cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiţi cu
voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei
maghiare şi „descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat
medieval românesc de la est de Carpaţii Orientali.
În
concluzie, „teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile
demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia „europeană” de falsificare a
Istoriei României.
În opinia
acestor “falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi
avut origini cumane şi catolice, numai români ortodocşi să nu fie. Ştiinţa
geneticii a reabilitat însă adevărul istoric: Basarabii erau români de religie
ortodoxă.
(știrea și
informațiile preluate parțial din articolul lui Ionut Tene – de pe Napoca News
Fluierul
vă prezintă aici și articolul lui George Damian:
„Basarab
voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte”
http://www.george-damian.ro/basarab-voievod-a-fost-roman-si-ortodox-neagu-djuvara-ne-cam-minte-4293.html
în care minciunile lui Djuvara și Boia sunt desființate.
în care minciunile lui Djuvara și Boia sunt desființate.
Cuvânt de încheiere
de Nicu N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”
Nu mai
mergem mai departe cu preluările dlui Ion Coja pentru că în final dă un link (Sursa:
adev.ro/mtb8zl) care duce doar la articolul
Vasile
Ernu Interviu cu istoricul Matei Cazacu. Negru-Vodă şi „Feţele palide”. O
critică a „teoriei cumane” a lui Neagu Djuvara
Ca să
vezi minune, ce scria Ion Coja că a reluat dintr-un articol publicat în
Adevărul de Bacău s-a evaporat! Adică, șacalii „Adevărul” și-au atins scopul:
și-au etalat oamenii reclamele pe un titlu controversă cu Neagu Djuvara (ce la
sigur va avea mulți cititori), comentatorii plătiți sau inconștienți despre ce
vorbesc și-au făcut treaba de a reafirma teoria djuvaristă.
Un cerber
plătit de tripleta Djuvara, Turcescu,
Cristoiu, având uneori un nume feminin „Surena” pe blogul lui Ion Coja sau alt
nume fantezist pe blogul lui Ionuț Țene se bagă țâfnos cu comentariul: „Iorga descopera acolo o groaza de nume,
precum Basaraba, Tincaba, si zice, uite, dom’le, originea lor cumana. Face o
comunicare la Academia Romana in 1927 intitulata „Imperiul cumanilor si domnia
lui Basaraba“. Acolo este o fraza: „Numele e cuman“.
Basar e aoristul unui verb, „a domina“, iar aba e „tata“. Deci, e cuman.
Si adauga: „Dar numai numele?“. Stia. In „Istoria“ lui, apoi, nu mai spune
acelasi lucru.”
Adică
taman ce bate câmpii Djuvara. Ori în paragraful de mai sus 1.3.1– DIVERSIUNEA
NUMELUI CUMAN scoaterile din context ale afirmațiilor lui Iorga au fost bine dezvăluite.
Și nu mai mergem mai departe cu preluările
dlui Ion Coja pentru că același lucru l-a făcut și redacția „Sămănătorul” încă
din ziua de joi, 14 mai 2015, publicând articolul „Cărţile lui Djuvara, poveşti ce fac rău istoriei noastre !”,
articol din care s-a inspirat cu nesaț și „Adevărul hoțoman” ce a creat atâta
vâlvă:
Mai mult, recomandăm celor
interesați și alte articole în temă:
duminică,
14 decembrie 2014
Minunea
relicvei voievodale de la Tismana
marți, 28 aprilie 2015
Vlad
Hogea - Vampirul Djuvara pângărește Istoria Românilor!
marți, 11 iunie 2013
Nicolae
N. Tomoniu - Eroi, boieri şi făuritori de ţară nouă
In final, trag concluzia că primul volum
”Neamul întemeietor al lui Basarabă" trebuie neapărat continuat cu volumul
al II-lea, comentariile critice la diversiunile lui Neagu Djuvara fiind o
urgență de interes național.
[1] Act
din 3 mai 1549, când Mircea Ciobanul întăreşte unor boieri satul Hirisesti pe
Gilort si munţii din jur, arătând ca "am văzut domnia mea si alta carte de
la mâna lui Negru Voievod cel Bătrân"
[2]
Isidor din Sicilia: « Pe la 149 î.Hr. peste ţinuturile de la nord (Peninsula
Balcanică) domnea regele Barsaban »; Iordanes (sec. 6) despre familia Zarabilor:« o tulpină veche,
glorioasă, avută şi puternică, din care se alegeau, după o ordine stabilită,
regii şi marii sacerdoţi ai dacilor ».; Geograful Ravena numeşte poporul aflat
în nordul Scytiei Mari, bassarini.; La 1444 istoricul bizantin grec Demetrios
numeşte pe Dan Vodă « fiul lui Saraba » când Basarabii se afirmaseră deja
întemeietori ai Ţării Româneşti.
[3]
Ibidem 12
[4]
Ibidem 1, pag. 140-141
[5] N.
Iorga * Scrieri istorice, vol. I, Ed. Albatros, 1971, pag. 139-146
[6] Mă
îngrozesc povestind!
[7]
Ibidem 1, pag. 141
[8]
Ibidem 24, pag. 144
[9]
Ibidem
[10] A.D.
Xenopol * Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, cap. II pag. 71,
tipo-litografia H. Goldner, Iassi, 1889
[11]
Periplul monografic, Mihai Stăncioiu, Matei Constantin Doru * Lung îi drumu’
gorjului, editura APP 1993
[12]
Ibidem 24, pag. 144-145
[13] Cf.
Motogna, în Rev. Ist., IX, p. 29, unde dă lista tuturor menţiunilor despre
românii ardeleni din sec. al XIII-lea. E curios că până între 1222-4 li se
zice, ca de latinii din Constantinopol, Blacci, nu Olachi. Tot numai Andrei
vorbeşte de ţara lor.
[14] Yuri
Stoyanov * Tradiţia ascunsă a Europei, editura Polirom, 1999, pag. 151
[15]
Ibidem 1 pagina 66
[16]
Ibidem1, pag. 67
[17] Observaţi cum neagă dânsul cu acele
ghilimele, că ar mai fi fost români pe meleagurile noastre?
[18]
Ibidem 1, pag. 67
[19]
Acest fond cuprinde termeni pentru noţiunile fundamentale legate de viaţă, de
mediu, de religie, de preocupările zilnice, de acţiunile practice.
[20] Ion
Bulei * „O istorie a românilor”, Ediţia a III-a revăzută, Editura Meronia,
Bucureşti, 2007
