Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 28 mai 2016

Ion Coja în stilul său inconfundabil: Bătrâna șulfă Djuvara minte…



Ion Coja în stilul său inconfundabil: Bătrâna șulfă Djuvara minte…

Nicu N. Tomoniu
Cuvânt înainte sau
Copy/paste, practica la modă a inculților
de Nicu N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”

Când prin anii 2007, în calitate de redactor, tocmai începusem crearea site-lui Semănătorul - împreună cu Artur Silvestri, fondatorul Asociației Române pentru Patrimoniu - ca din ceruri pică pe capul românilor prima diversiune majoră privind răstălmăcirea istoriei. Autori, Neagu Djuvara venit cu pensie de 50 de dolari de la misiunea sa diplomatică din Africa, Ion Cristoiu, maestru în articole bombă ca celebra sa ”Găina care naște pui vii” și tuciuriul Robert Turcescu atras de perspectiva de a deveni cuman peste noapte după teoria lui Neagu Djuvara. Nu-i vorbă, pe „Dobitocul de Cristoiu” îl cam mirosiseră cititorii ce-i poate pielea dar Turcescu, viitorul colonel acoperit, apoi auto-descoperit și în final reacoperit la loc pentru a candida la funcția de primar în București, era în vogă. „Qui semble s’ensemble” și așa ajunse această tripletă diversionistă să facă din moșneagul sărac Djuvara, miliardar cu ajutorul unei mass-media ce începuse și ea să se îmbogățească punând la mezat istoria națională. 
Conștienți de impietatea ce se aduce colosului nostru istoric construit de marii academicieni din timpul regatului, Artur Silvestri îmi tipări „Neamul întemeietor al lui Basarabă", un prim volum. Care, din păcate, n-a mai fost continuat crezând că minciuna djuvariștilor nu va avea viață lungă. Dar iată că se fac acuși vreo 10 ani de atunci și gogoașa tripletei nu s-a dezumflat cu toate că a fost înțepată mereu. Ultima țepușă  o primii prin e-mail de la redactorul nostru George Anca, ce-mi transferă articolul incoruptibilului Ion Coja „Bătrâna șulfă Djuvara minte, Academia dezminte!” . Îl citii în direct și m-apucă groaza citind unele comentarii: diversiunea susținută cu bani grei de cei care furară editurile lui Ceaușescu a intrat în spontanul maselor! Vor trebui încă ani buni ca să ne așezăm istoria iar la locul său.
Ar fi bun articolul preluat de la ”Adevărul” de istoricul Ion Coja dar nu-mi place nici titlul dâmbovițean cu „șulfa bătrână” nici sintagma „Academia dezminte” care vrea să se refere la faptul că Academia făcu din moșneagul povestitor de istorie falsificată - ca să dea bine la cititorul neavizat -  ditamai  „Doctorul Honoris Cauza” recunoscându-i „meritele istorice”. Mă rog, mai drese dl Coja busuiocul zicând că n-a primit titlul din cauza cărților dar nu puse degetul pe rană: Academia de azi nu este nici a suta - era să zic a mia - parte din Academia anilor din timpul lui Spiru Haret, Ion C. Brătianu, N. Iorga, Dimitre Onciul, P. P. Panaitescu, Marienescu, Kogălniceanu, Goga, Eminescu, Coșbuc și atâția alții. Acum, Academia este o haită de lupi unde guru Manolescu îl dă afară din Academie pe reputatul Eugen Simion ce lucrează de ani buni la integrala Eminescu, pentru că nu și-a plătit cotizația! Bașca „acoperiții” Noii Porți de la Bruxelles cărora le cam pute istoria noastră pentru că miroase a patriotism, dragoste de neam și e musai să fie scoasă din școală! Păi cum e cu ideea națiunilor unite ale Europei în care fiecare-și păstrează identitatea? Ori e valabilă această idee primordială numai pentru anumite națiuni iar pentru altele nu. Exact ca în Ferma Animalelor unde a doua zi leul dă decret că el e mai egal ca alte animale.
Și mai făcu dl Ion Coja un pocinog. Nu sesiză că articolul preluat de la ”Adevărul” nu e nici pe departe concepție proprie ci tot o furăciune cum are obiceiul în ultima vreme ziarul acesta, furat și el pe de-a-ntregul de la defunctul Dinu Patriciu. Practica noului jurnal ce s-ar putea intitula pe bună dreptate ”Adevărul hoțoman”,  este de a găsi și copia de pe web articole bune și a le cocoloși într-un titlu atractiv unde cititorul dă cu încredere clic și găsește… reclame. Și printre reclame, o altă invitație la titlul mincinos. Mai dă omul un clic și găsește iar articolul ciuruit de reclame, titluri noi și poze, unele scârboase rău. S-a dus dracului atenția cititorului și ori uită pentru ce intrase acolo, ori se lasă păgubaș. Iar faptul că articolul nu este creația pseudo-jurnalistei din Buzău ci a unui om care a muncit să adune niște date dintr-un morman de cărți, nici nu mai contează!
Oare numai din prostie și din instinctul genetic de a fura, fac ceea ce fac unii cu pretenția de ”jurnalist” la „Adevărul”? Zic „unii” pentru că am prieteni jurnaliști, precum Alin Ion de la ediția gorjeană a ziarului care s-a băgat cu mine în Peștera Tezaurului de pe Valea Tismanei sau am urcat amândoi dealul Nereaz prin noroaie numai ca să asculte drama căpitanului Neferescu și să facă un reportaj bun. Ei bine, tocmai scopul bine ascuns pentru care ”Adevărul hoțoman” face copy/paste din articolele unor cercetători locali nu l-a înțeles dl Ion Coja, cât este dânsul de viclean. Articolul e numai pretextul, pentru că dacă te uiți la numărul de cititori găsești 109 dar și 104 comentatori care reiau și susțin aberațiile tezei cumaniste. Ehei, diversiunea se aplică printr-o strategie nouă a tripletei: atacarea probelor revelatoare din articol prin comentatori, ori plătiți probabil, ori unii proști de-a binelea pentru că de logică la ei nu poate fi vorba.
Îi invit pe cei cu drag de povestitorul Djuvara, să-l asculte ca pe o babă guralivă ce face furori cu poveștile din tinerețe dar să scoată istoria ce o propovăduiește din contextul povestirii. Pentru că e falsă! Să citească ce scriu George Damian, Ionuț Țene, amintiți în articolul preluat de Ion Coja sau să ia aminte ce se scrie în paragraful „1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI CUMAN” de mai  jos și să nu mai bată câmpii cu citate din cărțile lui Djuvara pentru că acele citate sunt minciuni, răstălmăciri și dezinformări.

Din volumul, Nicolae N. Tomoniu - ”Neamul întemeietor al lui Basarabă", Editura Carpathia Press & Production, 2008, ISBN: 978-973-7609-32-8
http://www.tomoniu.ro/opinii/istorie/basarabi1.htm

1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI CUMAN
                                                                               
            Chestiunea numelui cuman este privită din perspectivă djuvaristă, ca o dovadă irefutabilă că neamul întemeietor al lui Băsărabă ar fi fost neam de cumani, de îndată ce numele era cuman! Iar după diversiunea aceasta cu numele, următorul pas, spre a întări versiunea originii cumane domnitorilor întemeietori, ar fi aceea a separării totale a lui Băsărabă întemeietorul şi a tatălui lui, de restul neamului! Adică de tripleta Litovoi, Bărbat şi Seneslau urmaşii direcţi ai lui „Negru Vodă ăl bătrân[1]”! Pe care istoricii nu mai au cum să le atribuie altă origine, decât valahă! Recunoştea asta în primul rând regatul maghiar şi încă prin documente oficiale!
            Să luăm diversiunile pe rând!
De ce este chestiunea numelui cuman al lui Băsărabă o controversă istorică iar la d-l Djuvara o diversiune?
Este controversă istorică pentru că în privinţa interpretării numelui sunt tot atâtea idei cam câţi istorici importanţi sunt[2]! Hasdău căuta Bas-Arabi, „Arabi de Jos”, Onciul se gândea la satul Besilor din Balcani, Gh. Săulescu la Bassaripa, chiar Iorga mai bănuia că numele ar putea veni de la haina tracică bassareus, în afară de altă bănuială a lui că numele ar fi fost împrumutat de la cumani.
Dar în afară de faptul că e o controversă istorică, este şi o diversiune a d-lui Djuvara pe care o lansează încă de la început în articolul din Magazin istoric[3] apoi în recenta carte[4].  Dânsul nu reia riguros articolul lui Iorga „Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă[5]” ci consecvent „originii cumane a lui Băsărabă” îl învăluieşte în comentarii nălucitoare, modifică structura a două fraze creând una singură, modificând în final, chiar sensul afirmaţiilor lui Iorga! O manieră incredibilă la un cercetător care trebuie să respecte acurateţea documentelor folosite. Am putea spune că e tipic o făcătură demnă de vechea „luptă de clasă” stalinistă! 
Iată tehnica diversionistă, creată în trei etape. (După ce această variantă diversionistă o mai prezentase pe la televiziuni de mai multe ori!)
Etapa I-a, „pregătitoare”. Zice d-l Djuvara:
„A mai intervenit un element, străin de pura cercetare, de cercetarea senină a adevărului istoric, care să îngreuneze şi mai mult descifrarea realităţii istorice: anume adevărata spaimă a istoricilor români de a descoperi eventual că Basarab Întemeietorul ar fi putut fi de neam cuman! Horresco referens[6] parcă ar fi zis ei, după Vergilius”
Vedeţi cum se înfierează duşmanul? Deja pierii din cap ni se ridică de ură! Mare specialist d-l Djuvara în a scrie o carte de efect, trebuie s-o recunoastem!
 Etapa II-a, „demonstratoare”. Mai zice:
„Nici măcar marele Nicolae Iorga, atât de slăvit, încât şi-ar fi putut permite orişice afirmaţie, n-a îndrăznit să tragă o concluzie clară, cu toate că după titlul pe care l-a dat unui capitol din monumentala sa Istorie a românilor (Simbioza româno-cumană), precum şi din micul articol intitulat  Imperiul cumanilor si domnia lui Basarabă, apare limpede că intuia – mintea lui era prea ascuţită, prea subtilă ca să nu fi dibuit lucrul, anume rolul jucat de cumani la începuturile Ţării Româneşti. În acel articol (dar cine mai scotoceşte prin miile de articole ale lui Iorga?) a scris această frază revelatoare: „Numele desigur e cuman. [7] (Al lui Basarab, apoi în italice, adică subliniat:) Dar numai numele?
Etapa III-a, „infiltrarea” finală a diversiunii:
„N-a mers însă mai departe, atât de înrădăcinată era – şi mai este încă – prejudecata larg răspândită, aproape generală în subconştientul compatrioţilor noştri, după care toţi actorii istoriei noaste multiseculare trebuie să fi fost, pe toată linia, curaţi coborâtori din amestecul daco-roman!”
Să comentăm acum!
Semnalăm mai întâi, structura modificată a frazelor din originalul lui Iorga.
Sintagma, (Simbioza româno-cumană) apare la Iorga „Colaboraţia Română-Barbară în evul mediu”. Ceea ce e cu totul altceva!
Fraza „Numele desigur e cuman. ” pur şi simplu la Iorga nu există! Da, da, e o făcătură! Iar sensul este total deformat!
Iorga ar fi vrut să spună că numele, (atenţie, Iorga pune după cuvântul numele o virgulă!) desigur. (Punct!) E un împrumut de la cumani dar nu numai numele am împrumutat noi de la cumani, zice Iorga, apoi explică în paragrafele următoare: am suferit o destul de importantă influenţă cumană: „Prin tovărăşia cu ei, din muntele de la Argeş şi Muscel, ei au putut da românilor un impuls către alcătuirea Domniei, care, de la Borciu Cumanul, a putut trece, prin Seneslav şi ai lui Băsărabă cel cu numele cuman[8] . În consecinţă, întrebarea lui Iorga „Numai numele?” se referea, aşa în general, la contribuţia cumană în spaţiul valah, nu la originea lui Băsărabă cum diversionist  interpretează d-l Djuvara.
Originalul frazelor lui Iorga după ce aminteşte de numele Tocsabă, Talabă, Tîncabă şi, în sfârşit, Băsarabă (s.a.) este deci: „Numele, desigur. Dar numai numele?”  Nu! Multe am mai împrumutat noi, şi chiar vecinii, de la cumani, asta a vrut să spună Iorga, aşa se înţelege din punctuaţie şi din citirea întregului context al frazelor care urmează după semnul întrebării!. „Cumanii, mai afirmă Iorga,  au dat bulgarilor poate un îndemn pentru alcătuirea statului de la Târnova, pe care l-au apărat şi ajutat, apoi tot lor statul de la Vidin prin Terterizi.[9]
 Aşadar, o minciună djuvaristă aruncată de pomană! Pentru că nu e nevoie să-l facem pe Băsărabă cuman pentru a semnala influenţa cumanilor în spaţiul valah. Şi nici nu diminuează cumanismul  cu nimic puterile pe care le aveau conducătorii locali din Oltenia. Spre deosebire de Moldova unde „rangul boieriei banului era mic, venind după paharnic, în Muntenia banul Craiovei era cea mai înaltă boierie, îndată după domn, şi cu mult mai presus de toţi ceilalţi dregători ai curţei. Nu numai atâta, dar banul de Craiova, avea chiar,in deosebire de ceilalţi boieri, o putere teritorială, care se întindea tocmai asupra celor 5 judeţe de peste Olt, unde se exercitase din timpuri vechi autoritatea voievozilor acelei regiuni.[10]
Cumanii îşi vor fi avut şi ei rolul lor în viitorul unor voievodate româneşti! Ba se poate afirma, că influenţa cumanilor a fost mai accentuată, poate, în alte voivodate decât cele din dreapta Oltului unde îi găsim, în vremea lui Litovoi, pe cumani robi la curtea boierului Gavrilă din Strehaia.[11]
Dar de la echilibrul lui Iorga, până la isteria cumană declanşată de djuvarişti alături de contestatarii trianonişti care au cuprins reţeaua Internet, e cale lungă. Şi nici nu se va sfârşi curând! Pentru că vechea controversă maghiaro-valahă, semnalată de Iorga, a rămas valabilă şi astăzi. Pentru a înţelege perfect controversa, iată paragrafele originale ale lui Iorga[12]:
Despre tovărăşia alani, vlahi, cumani. „De altfel o asemenea tovărăşie – nu supunere a populaţiei româneşti de năvălitorii asiatici – pare a se oglindi în numele de „Silva Blachorum et Bissenorum”, „pădurea românilor şi pecenegilor” – sub „pecenegi”, de mult dispăruţi, e a se înţelege: cumani - , care se dă regiunii vecine cu Ţara Bârsei, ocupată de teutoni, într-un foarte cunoscut act unguresc[13]. Să nu uităm că aproape în acelaşi timp vedem pe teutoni câştigând la creştinism – adică la catolicism – pe cumani, şi, alături, episcopi schismatici, evident româneşti, cari momesc şi pe saşii şi ungurii colonizaţi de cavaleri dincoace de munţi la credinţa lor schismatică”.
Despre strategia catolică, contra schismaticilor ortodocşi. „Pentru a sfărâma o asemenea tovărăşie adusese regele Andrei al II-lea pe teutoni, căutând a face din ei o simplă strajă, iar, când ei deveniră aproape statul ce erau să fie în Prusia, suveranul ungur, expulzându-i, căută să facă din episcopatul cumanilor, la Milcov, acel punct de plecare pentru „Transalpina”, cum cel din Bălgrad (Alba Iulia n.a.) înaintaşii lui făcuseră unul pentru Transilvania.”
Valahii aveau deci, episcopi „schismatici”,  necatolici! Amplasarea acelui „cap de pod” de la Milcov, dovedeşte aşadar, că nu valahii ar fi avut nevoie de vreo episcopie catolică fiind ei înşişi catolici în vremurile acelea, cum încearcă să acrediteze ideea d-l Djuvara! Din contră, episcopia se voia o ariergardă menită să disemineze catolicismul în Valahia care-şi avea propria-i cale! Acolo, în voievodate, voievozii locali priviseră probabil peste Dunăre ce se-alesese cu recunoaşterea supremaţiei Bisericii romane de către Biserica bulgară! Ce se-alesese din dualismul renăscut în sânul creştinătăţii! Ioniţă Caloianul, cu toate că primise coroana din mâinile papei Inocenţiu al III-ea, „îşi unise forţele cu cele ale turcilor (nomazii cumani) şi cu ale altor „duşmani ai crucii” [14]” şi sfârşise prin a bloca cu brio calea armatelor primului împărat latin al Constantinopolului, Baudouin I, a-l lua prizonier şi a-l fereca în turnul capitalei bulgare, unde şi-a dat şi duhul!
Aşadar, marea diversiune djuvaristă a numelui cuman, este construită aşa cum aţi putut constata extrem de clar, pe minciună, pe preschimbarea structurii a două fraze într-una singură pentru a se ajunge la scopul dorit. Acest scop, devine acum evident: dacă impunem ideea că Basarab are nume cuman, va fi mai uşor de dovedit că e şi el cuman. Ba se poate merge şi mai departe! Dacă „tata conducător” e cuman, poporul lui musai să fie catolic, se ştie doar, cumanii trecuseră la catolicism! Iată ce uşor se poate face Valahia catolică aşa cum se făcuse şi Bulgaria catolică prin invocarea dualismului de început al lui Ioniţă Caloianul!
Când se constată că o minciună stă la baza unei strategii, tot eşafodajul de diversiuni ale acelei strategii se clatină! De pildă „descălicatul”! El este bazat pe cu totul alt fenomen decât în Moldova! Dar la ce-ar ajuta el, este evident: ar întări şi mai mult versiunea cumanistă a lui Radu Negru de îndată ce el soseşte călare direct, aţi ghicit?, din Ţara Făgăraşului împânzită de „catolicii” cumani!
De fapt, pe întreg parcursul cărţii lui Neagu Djuvara observăm această strategie de a acumula mereu o serie de diversiuni, atent numerotate,  pentru a influenţa psihologic cititorul cu abundenţă de documente, pentru ca în final, cu ele bine aranjate, să tragă concluzia preconizată.
Metoda fiecărei diversiuni constă, de regulă, în extrapolare. Bunăoară, maestrul Djuvara, descoperă un medic numit Pandrea, în Ţara Loviştei, pentru dânsul un adevărat ou de aur sau să-l cităm exact: un „refugiat în Franţa de zeci de ani şi acum grav bolnav”[15]  care, „n-a putut exploata în întregime acel „tezaur””! Acel „tezaur”, cum bine îl pune în ghilimele autorul, este, practic, un carnet cu „datini strămoşeşti şi de folclor”! El, „ar dovedi” că acolo în Ţara Loviştei, 3/5 din cuvinte sunt de origine slavă, 1/5 de origine daco-romană, şi, bine subliniat, 1/5 de origine turanică! (sic!) Nu se mulţumeşte însă d-l Djuvara doar cu concluzia care ar reieşi de aici, şi anume că, n-ar mai fi rămas prin Ţara Loviştei nici măcar un scrum de latinitate dar mai şi extrapolează „numerotat”[16] :
1. „În cele trei veacuri şi jumătate de şedere în „ţări”[17] româneşti, pecenegii şi cumanii ar fi sălăşuit peste tot, până în creierii munţilor; (sic!) şi, fiind stăpânitori, (!?) au lăsat în urma lor mulţime de nume de locuri.”
Urmează o diversiune caracteristică „metodei”, la punctul 2. După ce autorul dă „un şir” de hidronime cu nume slave, ehei! şir format din… patru râuri mari şi late, Ialomiţa, Dâmboviţa, Neajlov, Milcov, restul fiind la etc., iar extrapolează ba mai făcând şi garagaţă de viersurile Mioriţei noastre „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”: „Dar nu e oare cazul să constatăm că până şi în aceste viersuri de dulce rezonanţă şi fantastic destin, doar gura şi piciorul, termenii cei mai poetici, sunt de origine latină?[18]
Iar cu ură şi diversiuni maestre? Cuvântul „un” te pomeneşti că vine de la „adin”-ul slav, nu-i aşa? Adin, dva, tri, cazacioc! Vezi ce mai slavi suntem noi dacă ştim juca o ţâră de cazacioc? Observaţi ce minuni poate face extrapolarea? Să vedem care mai zice că Mioriţa noastră nu ne vine de la cazaciocul rus!
La punctul 3. al concluziilor djuvariste ce citim? „În ce priveşte nomenclatura de origine daco-romană, cred că un studiu comparativ cu situaţia din ţări ca Franţa şi Spania ne-ar putea arăta cam cum au fost păstrate toponimele latineşti şi în acele părţi ale fostului Imperiu Roman”
Păi a cam rămas în urmă d-l Djuvara cu cercetarea limbii române tot căutând după cuvinte cumane! Un istoric, chiar amator, care se respectă, atunci când scrie o carte şi se referă la limbă pune mâna pe lucrările lingviştilor aşa cum a făcut şi istoricul Ion Bulei care a scris şi dânsul „O istorie a românilor” cam în acelaşi timp cu diversiunea djuvaristă „Thocomerius – Negru Vodă”.
 Iată ce lucruri interesante despre structura gramaticală a limbii române a cules d-l Ion Bulei după ce arată că peste 60% din fondul principal[19] de cuvinte din limba română este latin:
„De asemenea, structura gramaticala a limbii romane este latina.
Dintre influenţele suferite de latina devenită română, mai importante sunt cele de substrat şi de superstrat. Substratul dac numără în jur de 160-170 de cuvinte, cu peste 1 400 de derivate (prin comparaţie, în limba franceză sunt 180 de cuvinte de origine celtică, ceea ce nu înseamnă ca odată cu cucerirea romana au dispărut galii). Filologul I. I. Rusu face o comparaţie între cuvintele din traco-dacă şi derivatele lor şi cele de origine latină şi derivatele lor. La 2 099 de cuvinte latine există 6 806 de derivate, adică un raport de 1:3,3. ,,Reducând cifra derivatelor la 1 200 ori chiar la 100 (prin omiterea termenilor cu caracter special ori de secundară însemnătate), obţinem un raport de 160 (170): 1 000 = 1:6, care ar fi minimal. Rezultă, aşadar, că elementele autohtone au derivate în număr mai mare decât oricare dintre celelalte categorii lexicale, dovadă şi aceasta despre vechimea şi importanţa de care se bucură ele în alcătuirea şi economia generală a limbii române." Cuvintele din substrat, ca în toate limbile romanice, se referă la cadrul natural şi la vechi îndeletniciri.
Superstratul limbii romane este slav (în celelalte limbi romanice el este germanic). Slava a influenţat vocabularul şi a determinat unele modificări fonetice. Influente ulterioare, în lexicul limbii române, provin din greacă, maghiară, turcă. Neologismele latino-romanice, pătrunse masiv spre sfârşitul secolului 18 şi în prima jumătate a celui următor, odată cu deschiderea culturii romane spre lumea occidentală, au făcut sa se vorbească de o adevărată reromanizare a limbii române.
Limba romană este foarte omogenă. Practic, ea se confunda cu dialectal istoric dacoroman de la nord de Dunăre, vorbit azi de c. 26 de milioane de romani. Prin remarcabila-i unitate, limba romană contrastează cu accentuata diferenţiere dialectala a limbilor romanice din Occident. Omogenitatea şi caracterul arhaic al limbii romane pot fi explicate prin ,,reconversiunea rurala" de după abandonul roman al Daciei, revenirea la un mod de viaţă agro-pastoral preroman. In acelaşi timp, ,,societatea românească medievală a fost una esenţialmente rurală, fapt pentru care limba şi-a conservat unitatea sa organică in absenţa centrelor urbane, care în Occident au reţinut particularismele şi au creat terenul pentru apariţia dialectelor" (Stelian Brezeanu).
In afara dacoromânei, identificată, în general, cu limba romană vorbită la nordul Dunării, exista trei dialecte istorice vorbite la sud de Dunăre, create in secolele 7-10 de grupuri ale populaţiei romanizate, dislocate de invazia şi ocupaţia slavă. In nordul Greciei şi în Macedonia meridională, cu centrul in Munţii Find, s-a creat dialectul aromân sau macedoromân; pe valea râului Vardar, dialectul meglenoromân; iar în vest, in Peninsula Istria, dialectul istroromân (după unii lingvişti, rezultatul unei emigrări târzii din nordul Dunării).”[20]
Iată  deci cum scriu nişte oameni de meserie!
Şi iată ce concluzii trage d-l Djuvara din carnetul cu poveşti, basme şi poezii al medicului Andrei Pandrea din Ţara Loviştei, dar şi din… „Diploma Ioaniţilor”:
„Reluând această interesantă coincidenţă între respectivele proporţii de toponime de origine daco-romană sau slavă ori turanică şi de antroponime de aceleaşi origini, am putea să ne aventurăm şi într-o evaluare posibilă a componentei acelei clase superioare pe care ne-a dezvăluit-o Diploma loaniţilor: anume care vor fi fost originile probabile ale acelor voivozi, cneji şi ,,maiores terrae". Ar reieşi, şi din menţiunile pe care le avem despre primele formaţiuni politice ale românilor, împingând scrutarea până în secolele al XlV-lea-al XV-lea, că pătura conducătoare ar fi în proporţie intre 1/2 şi 2/3 de origine slavă (îndepărtată, ce-i drept, căci putem considera apariţia primilor cneji slavi peste populaţii în majoritate de rumâni, din veacul al X-lea, deci în epoca ce ne interesează, cu totul românizaţi, ceea ce justifică expresia care ne-a devenit familiara, de ,,slavo-romani"); intre 1/5 şi 1/4 de origine turanică, în special cumană, iar, tot aşa, doar între 1/5 si 1/4 de origine valahă, din acei juzi cârmuitori de grupuri de sate care, prin asemuire cu cnejii contemporani ai lor, şi-au croit drum în clasa superioară, până în stratul dominatorilor.
Revenind la componenta cumană, o încercare de a evalua proporţia de toponime de origine turanică în tot cuprinsul Munteniei ar depăşi cadrul prezentei lucrări şi competenţa mea.”
Vedeţi ce concluzii se pot trage dintr-un carnet de cântece al unui medic?
Bine zis domnule Djuvara! Multe nu-s de competenţa domniei voastre dând un prost exemplu!
Pentru că tocmai obiceiurile cele rele sunt primele care se întind ca râia!


http://ioncoja.ro/batrana-sulfa-djuvara-minte-academia-dezminte/
Ion Coja, 15 mai 2016
Neagu Djuvara a mințit cu nerușinare.
TARA ROMANEASCA. 1310-1352. STUDII GENETICE: BASARAB I, intemeietorul Tarii Romanesti, a fost român fără nici o legătură genetică cu cumanii. Neagu Djuvara a mințit cu nerușinare.
Câţiva ani la rând cărţile lui Neagu Djuvara despre originea cumană a primilor Basarabi, publicate la prestigioasa Editură Humanitas au fost succese de casă. Teoria originii cumane a dinastiei Basarabilor i-a adus mulţi bani în conturi bătrânului istoric nonagenar, înşelând buna credinţă a cititorilor români şi sfidând logica istorică.
Teoria cumană a Basarabilor promovată de Neagu Djuvara, nu are nicio legătură cu realitatea istorică. Şi ca minciunile proferate de Neagu Djuvara să fie complete l-a mai făcut pe Basarab I şi catolic, deşi bisericile ridicate de el erau zidite în cel mai pur stil bizantin ortodox. Istoricii diletanţi şi o parte a presei stipendiate de Soroş au dat curs promovării acestei teorii absurde, tocmai pentru a lovi în fondatorii statului medieval românesc şi în Biserica ortodoxă. Trebuie să fi lipsit de elementare studii de artă bisericească ca să susţii că Biserica Sf. Nicoale din Curtea de Argeş era ridicată de un catolic.
Dar, iată, că recent cercetătorii clujeni patronaţi de Academia Română şi Centru de Studii Transilvane au analizat genetic mormântul unui membru întemeietor al familiei Basarabilor: renumitul Vlaicu Vodă. În 28 octombrie 2014, la Academia Română din București, a avut loc comunicarea ,,Mormântul 10 din Biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeş.
Despre geneza Ţării Româneşti”, susţinută de către şef de lucrări dr. Beatrice Kelemen (Universitatea Babeş-Bolyai, Facultatea de Biologie şi Geologie – Institutul de Cercetări Interdisciplinare în Bio-Nano Ştiinţe, Cluj-Napoca), CS I dr. Adrian Ioniţă (Academia Română, Institutul de Arheologie Vasile Pârvan, Bucureşti) şi CS I dr. habil. Alexandru Simon (Universitatea Babeş-Bolyai, Centrul de Studiere a Populaţiei – Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca).
Evenimentul, găzduit de Sala de Consiliu a Academiei, a fost moderat de Acad. Alexandru Vulpe (preşedintele Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a Academiei Române) și s-a bucurat de o participare deosebită din partea comunității academice și universitare.
În urma discuțiilor și comentariilor, cele mai importante concluzii au fost următoarele:
- Defunctul din Mormântul 10 („Vlaicu Vodă”) a decedat cu puţin timp înainte de ridicarea Bisericii Argeş II (biserica de astăzi), ridicată cel devreme pe la 1350, fiind înmormântat în Biserica Argeş I (datând din anii 1230-1260), fiind vorba, cel mai probabil, de unul dintre fiii nenumiţi ai lui Basarab I amintiţi într-un document din 1335;
- Nu au apărut elemente care să îl lege în plan genetic pe defunct de comunităţi sau indivizi de origine cumană; istoria defunctului din mormântul 10 se înscrie în coordonatele cruciate (anti-tătare la acea vreme) ale afirmării monarhice, cunoscute atât de Ţara Românească, cât şi de Moldova;
- Din cercetările genetice reiese că Basarabii erau etnici români, înrudiţi cu voievozii ortodocşi din Maramureş, care au pregătit revolta împotriva Coroanei maghiare şi „descălecatul” în Moldova, ce a dus la întemeierea noului stat medieval românesc de la est de Carpaţii Orientali.
În concluzie, „teoria cumană” a lui Neagu Djuvara se înscrie ca şi cărţile demitizante ale lui Lucian Boia în direcţia „europeană” de falsificare a Istoriei României.
În opinia acestor “falsificatori ai istoriei” strămoşii noştri originari trebuie să fi avut origini cumane şi catolice, numai români ortodocşi să nu fie. Ştiinţa geneticii a reabilitat însă adevărul istoric: Basarabii erau români de religie ortodoxă.
(știrea și informațiile preluate parțial din articolul lui Ionut Tene – de pe Napoca News
Fluierul vă prezintă aici și articolul lui George Damian:
„Basarab voievod a fost român şi ortodox. Neagu Djuvara ne cam minte”

Cuvânt de încheiere
de Nicu N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”
Nu mai mergem mai departe cu preluările dlui Ion Coja pentru că în final dă un link (Sursa: adev.ro/mtb8zl) care duce doar la articolul
Vasile Ernu Interviu cu istoricul Matei Cazacu. Negru-Vodă şi „Feţele palide”. O critică a „teoriei cumane” a lui Neagu Djuvara
Ca să vezi minune, ce scria Ion Coja că a reluat dintr-un articol publicat în Adevărul de Bacău s-a evaporat! Adică, șacalii „Adevărul” și-au atins scopul: și-au etalat oamenii reclamele pe un titlu controversă cu Neagu Djuvara (ce la sigur va avea mulți cititori), comentatorii plătiți sau inconștienți despre ce vorbesc și-au făcut treaba de a reafirma teoria djuvaristă.
Un cerber plătit de tripleta  Djuvara, Turcescu, Cristoiu, având uneori un nume feminin „Surena” pe blogul lui Ion Coja sau alt nume fantezist pe blogul lui Ionuț Țene se bagă țâfnos cu comentariul: „Iorga descopera acolo o groaza de nume, precum Basaraba, Tincaba, si zice, uite, dom’le, originea lor cumana. Face o comunicare la Academia Romana in 1927 intitulata „Imperiul cumanilor si domnia lui Basaraba“. Acolo este o fraza: „Numele e cuman“.
Basar e aoristul unui verb, „a domina“, iar aba e „tata“. Deci, e cuman. Si adauga: „Dar numai numele?“. Stia. In „Istoria“ lui, apoi, nu mai spune acelasi lucru.”
Adică taman ce bate câmpii Djuvara. Ori în paragraful de mai sus 1.3.1– DIVERSIUNEA NUMELUI CUMAN scoaterile din context ale afirmațiilor lui Iorga au fost bine dezvăluite.

 Și nu mai mergem mai departe cu preluările dlui Ion Coja pentru că același lucru l-a făcut și redacția „Sămănătorul” încă din ziua de joi, 14 mai 2015, publicând articolul „Cărţile lui Djuvara, poveşti ce fac rău istoriei noastre !”, articol din care s-a inspirat cu nesaț și „Adevărul hoțoman” ce a creat atâta vâlvă:

 Mai mult, recomandăm celor interesați și alte articole în temă:
duminică, 14 decembrie 2014
Minunea relicvei voievodale de la Tismana

 marți, 28 aprilie 2015
Vlad Hogea - Vampirul Djuvara pângărește Istoria Românilor!

 marți, 11 iunie 2013
Nicolae N. Tomoniu - Eroi, boieri şi făuritori de ţară nouă

In final, trag concluzia că primul volum ”Neamul întemeietor al lui Basarabă" trebuie neapărat continuat cu volumul al II-lea, comentariile critice la diversiunile lui Neagu Djuvara fiind o urgență de interes național.




[1] Act din 3 mai 1549, când Mircea Ciobanul întăreşte unor boieri satul Hirisesti pe Gilort si munţii din jur, arătând ca "am văzut domnia mea si alta carte de la mâna lui Negru Voievod cel Bătrân"
[2] Isidor din Sicilia: « Pe la 149 î.Hr. peste ţinuturile de la nord (Peninsula Balcanică) domnea regele Barsaban »; Iordanes (sec. 6)  despre familia Zarabilor:« o tulpină veche, glorioasă, avută şi puternică, din care se alegeau, după o ordine stabilită, regii şi marii sacerdoţi ai dacilor ».; Geograful Ravena numeşte poporul aflat în nordul Scytiei Mari, bassarini.; La 1444 istoricul bizantin grec Demetrios numeşte pe Dan Vodă « fiul lui Saraba » când Basarabii se afirmaseră deja întemeietori ai Ţării Româneşti.
[3] Ibidem 12
[4] Ibidem 1, pag. 140-141
[5] N. Iorga * Scrieri istorice, vol. I, Ed. Albatros, 1971, pag. 139-146
[6] Mă îngrozesc povestind!
[7] Ibidem 1, pag. 141
[8] Ibidem 24, pag. 144
[9] Ibidem
[10] A.D. Xenopol * Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, cap. II pag. 71, tipo-litografia H. Goldner, Iassi, 1889
[11] Periplul monografic, Mihai Stăncioiu, Matei Constantin Doru * Lung îi drumu’ gorjului, editura APP 1993
[12] Ibidem 24, pag. 144-145
[13] Cf. Motogna, în Rev. Ist., IX, p. 29, unde dă lista tuturor menţiunilor despre românii ardeleni din sec. al XIII-lea. E curios că până între 1222-4 li se zice, ca de latinii din Constantinopol, Blacci, nu Olachi. Tot numai Andrei vorbeşte de ţara lor.
[14] Yuri Stoyanov * Tradiţia ascunsă a Europei, editura Polirom, 1999, pag. 151
[15] Ibidem 1 pagina 66
[16] Ibidem1, pag. 67
[17] Observaţi cum neagă dânsul cu acele ghilimele, că ar mai fi fost români pe meleagurile noastre?
[18] Ibidem 1, pag. 67
[19] Acest fond cuprinde termeni pentru noţiunile fundamentale legate de viaţă, de mediu, de religie, de preocupările zilnice, de acţiunile practice.
[20] Ion Bulei * „O istorie a românilor”, Ediţia a III-a revăzută, Editura Meronia, Bucureşti, 2007