Seria a IV-a. Prin vremuri de război - un memorial
SERIA A IV-a. De la 1 noiembrie.
1916 – până la 1 decembrie 1916
1. Noiembrie, Marţi
Scrisei
iarăşi (in) dar nu fusei de data asta să plec. Mă tunsăi împreună cu
Costică.
Tata vrea să
plece cu ţuică la vale, dar fiind vorba de luptele înspăimântătoare ce se dau
la graniţă şi temându-ne de invazie, hotărârăm să mai stea tata acasă 3-4 zile.
În privinţa luptelor care urmează cu intensitate mare, cred că ai noştri îi vor
sătura pe Nemţi de răsboiu. Le vor face ce le-a făcut înainte.
Azi e o zi
tristă în care aflai vestea morţii naşului Iancu Lungulescu, sublocotenent de
rezervă, căzut pe câmpul de luptă. Simt o mare părere de rău pentru dânsul. Era
un suflet ales şi cu adevărat nobil. Atât de mult mă iubea pe mine! Ah! Şi
acum, un om aşa de bun, nu mai există! Făcui o scrisoare de consolare, dar în
lipsă de plic, nu o scrisei pe curat. Nu fu Costică acasă să-mi dea plic.
Plecase la Ciuperceni.
Seara am
făcut o altă (in) şi când m-am culcat, atunci un jandarm mă anunţă că
trebuie să mă gătesc de plecare; contingentul meu e chemat la recrutare. M-am
sculat, am scris o scrisoare şi m-am culcat. Veni iar jandarmul şi mă chemă să
merg la primărie. M-am dus degeaba.
2 nov. Miercuri
Mă regulai
de plecare şi plecai la Costică să-mi iau rămas bun dela el. Însă nu-l găsii
şi-mi păru rău. El e tot la Ciuperceni. Îi făcui o scrisoare şi o băgai într-un
plic şi-l lăsai la muma să-l dea în mână lui Costică. După aceea plecai. La
Ciuperceni mă întâlnii cu Costică. Bucuria îmi fu mare. Mă înţelesesem cu el
asupra chestiilor noastre şi plecai mai departe vesel. Mergând ajunserăm multă
lume refugiată. Satele noastre de munte sunt iar invadate.
Tismana e
scăpată până acum. Seara ajunserăm la Roşia. În primăria din această comună îmi
scrisei întâmplările.
3 nov. Joi Roşia
Astă noapte
am dormit împreună cu ceilalţi într-o şcoală. Nu m-am putut odihni bine.
M’ingheţaseră picioarele. Primăria e aproape de aici şi fusei acolo de întrebai
dacă nu se poate vorbi cu Tismana. Mi se răspunse că nu. Poate nu voiră să
spună adevărul. Plecarăm de aci la ora 7½ şi trecurăm prin Fărcăşeşti, Valea cu
apă, unde văzui pe (in) într-o stare deplorabilă. Apoi trecurăm Jiul pe
un pod umblător şi în fine ajunserăm la Peşteana. Seara dormirăm la Broşteni. O
întâmplare neplăcută pe timpul nopţii: coşul luase foc!
4 nov. Vineri
Plec de aci
cu Ecobici cu care mă întâlnisem la Peşteana. Merserăm încet fiindcă piciorul
stâng mă durea la încheietura de sus. Din Broşteni, deterăm în Brăneşti. Ne era
foame dar în acest sat nu găsirăm nimi să cumpărăm şi să ne astâmpărăm foamea.
Aproape disperaţi ne continuarăm drumul. Iată-ne în Ţânţăreni, departe 5 km de
Filiaşu, ţinta nenorocitei noastre călătorii.
Aici în
Ţânţăreni, găsirăm pâine proaspătă şi ne ospătarăm chiar bine. Ai mei din sat,
au rămas în urmă.
După puţin
popas pornirăm înainte. Când ieşii din Ţânţăreni mă întâlnii cu un consătean
care ne dete 5 bucăţi de zahăr.
Sfârşiţi de
oboseală, la ora 2 p.m. punct, fuserăm în gara Filiaşu, de unde împreună cu
tovarăşul Ecobici mă îndreptai spre locuinţa gazdei mele din Filiaşu. Ajungând
la gazdă, nu puţină îmi fu bucuria, când mă întâmpină kiţiba, prietenul pe care
îl credeam în urmă. Intrai în odaie la căldură şi ce bine mă simţeam după un
drum lung de aproape 100 km parcurşi numai pe jos şi în condiţiuni
straşnice. Ploua, ningea, erea un frig
şi un noroiu…
5 nov. Sâmbăta
Pela miezul
nopţii gazda se sculă să-şi împacheteze lucrurile şi să plece, Filiaşu e
ameninţat. Dimineaţa am plecat şi noi la gară, să luăm un tren spre Craiova. Nu
mai puţin de 24 de ore am aşteptat într-un vagon de cai să plecăm şi de plecat
n-am plecat. Azi am mâncat numai pâine goală. N’aveam de unde să cumpărăm nimic
din ale mâncării.
Ninse şi
bătu vântul şi prin această vreme cumplită trec înspre Craiova convoiuri lungi
de refugiaţi. Copii se aud plângând, mamele se necăjesc, ninge, noroiu, e un
tablou sfâşietor.
Cunoscui o
d-ră Dobriţescu din Tg Jiu. E simpatică şi inteligentă. Am trăit în societatea
ei 24 de ore.
6 nov. Duminecă
După o
noapte de chin în vagonul de cai, eu şi cu K părăsirăm urâta noastră locuinţă.
Nu mai aveam nici pâine. Plecarăm să căutăm în vagoanele cu soldaţi. Am găsit
trei pâini care ne-au costat 40 de bani. Fu un noroc pe noi. Pela 7 a.m. ne
aruncarăm într-un tren cu destinaţia Craiova. Merserăm până la Işalniţa. De aci
o luarăm pe picioare şi la ora 4 p.m. ajunserăm în Craiova. Merserăm la Victor
Dăianu un consătean al nostru şi ne lăsarăm bagajele la el, De aci pornirăm la
naşu popa Lungulescu. Pe stradă ne întâlnirăm cu naşu Mircea. Ne întrebă dacă
am auzit de moartea naşului Iancu. –Da, am auzit. Împreună ne duserăm la
locuinţa binefăcătorilor noştri. Naşa mă chemă sus în odaie. Ne întâmpină
plângând. E aşa de slabă şi cu privirea rătăcită încât – ştiind-o cum era
altădată – te aprinde o tristeţe amară şi înţelegi numaidecât jalea unei mame
bune la moartea unui fiu iubit. Eu am rămas tâmpit. Să fi încercat vorbe de
consolare, nu se putea, nu eram în stare…
Fiind aici
auzirăm că nemţii se apropie. Noi eram zdrobiţi de oboseală şi de frig, ne-am
culcat şi dânşii şi-au împachetat toată noaptea lucrurile. De altfel, de cum am
ajuns în Craiova toată lumea se pregătea de plecare.
7 nov. Luni
Dimineaţa
părintele cu ai săi a plecat şi noi ne-am dus la Victor după bagaje. Ne
aprovizionarăm cu pâine şi la ora 12 a.m. plecarăm cu un tren spre Slatina.
Trenul era plin de lume. Noi eram pe acoperişul unui vagon. Erau în gara
Craiovei 4-5 trenuri lungi de sute de metri. Trenul pe care ne aflarăm noi,
plecă dintâi. În acelaşi timp se auziră două bubuituri teribile. Lumea fu
cuprinsă de panică şi într-o clipă se deteră jos din celelalte trenuri şi se
luară după al nostru ţipând. Erau fiinţe omeneşti de toată mila cari prin înfăţişarea
lor îţi smulgeau lacrimi de durere şi de milă.
Trecând prin
sate şi staţii femeile priveau lungul tren plângând şi văitându-se. Nicicând
tablouri mai triste nu mi s’au înfăţişat. Seara am ajuns la Balş şi am dormit
într-o şură de paie.
8 nov. Marţi
Până nu s’a
luminat de ziuă ap pornit-o la picior pe c. f. Ne ajunse un tren din urmă.
Trenul mergea încet aşa că ne-am putut urca din mers până la Piatra Olt. De aci
pe jos până la Slatina unde am ajuns la amiazi. Aci mâncarăm şi noi de ne
săturarăm. Ne-am culcat pe jos într-o cămară, cu mulţi refugiaţi din Gorj.
9 nov. Miercuri
Steterăm în
Slatina. Toţi recruţii gorjeni fuserăm strânşi într-un câmp din apropierea
oraşului Slatina. Aci în câmp îmi scrisei întâmplările din ultimele zile şi tot
aici aflai trista veste că iubitul meu prieten Costică cu soră-sa cu vară-sa şi
cu Crăciunescu au fost prinşi de o patrulă germană şi ce-o fi făcut cu ei nu
pot a şti. Se zice că germanii strâng în grupuri băieţii şi fetele şi îi trimit
în ţara lor. Poate că şi bietu Costică o fi în acest moment într-un convoiu ce
merge spre lagărele din Austro-Ungaria. Şi biata T. şi A. ce vor face? Suflete
aşa de bune! Ah, ce soartă tristă am! Totuşi nu-mi vine să cred ce auzii. Sper
că e minciună! Germanii poate i-or fi înapoiat acasă. Ce bine ar fi!
Stând pe
câmp. Un aeroplan inamic trecu pe deasupra noastră, ora 4 p.m.
Pela 6 p.m.
ni se dete câte o pâine, câte o bucată de şuncă şi câte un pesmete. Apoi
plecarăm către Piteşti. Merserăm vreo 10-12 km şi ne oprirăm la o curte boierească.
Aci aşternurăm pae pe o batoză dela moara boerească şi ne culcarăm. Dormirăm
puţin şi sgomotul infernal al recruţilor pe o parte, frigul pe altă parte ne
deşteptă. Kiţiba şi alţi prieteni făcură focul. Când mă dădui jos de pe batoză
aveam în faţa mea o privelişte măreaţă, care-mi aminti de arderea Romei şi a
Troiei! Poate erau o mie de focuri aşezate pe o pantă (coastă), unele mai sus,
altele mai jos, aşa că-ţi făceau impresia unui oraş coprins de flăcări.
Flăcările păreau – din depărtare – flăcări ce ieşeau prin acoperişul şi
ferestrele caselor…
Ne aşezarăm
lângă foc, ne descălţarăm şi întinserăm îngheţatele tălpi ca să ne mai încălzim
şi să ne uscăm ciorapii. Când era aproape să adormim iată că vedem un militar
dând în recruţi cu un ciomag şi înjurându-i pentru că am făcut focul! Ca să
scăpăm de ciomag ne luarăm ghetele în mână şi ne puserăm pe fugă. Scăparăm de
ciomag, dar ne udarăm ciorapii şi mai rău.
În mai puţin
de o oră focurile fură stinse! Jandarmii puneau pe bieţii recruţi să stingă
jăratecul cu picioarele. În învălmăşeala asta mă pierdui de Kiţiba, cu care mă
întâlnisem la Filiaşu. După aceasta, împreună cu A. Diaconescu mă culcai pe
pae.
10 nov. Joi
Plecarăm
dela curtea boierească mai târziu decât alţi recruţi. Pe drum îi ajunserăm.
Căpitanul Merişescu pe care l-am avut într-un timp şi la sc. normală conduce
recruţii din întrege Oltenie aşezaşi în convoaie pe judeţe. Dânsului nu-i plăcu
purtarea noastră şi opri coloanele de recruţi mustră aspru pe jandarmi spunând
că nu se va mai îngriji de soarta noastră. De aci înainte merserăm tot în
înjurăturile şi ameninţările jandarmilor. Făcui fel de fel de planuri cum să
scap de afurisiţii de găinari.
Ajunserăm
aproape de un sat şi ne dete repaus. Eu şi Diaconescu, după un cias de odihnă,
ne cerurăm să ne dea voie la apă în sat. Deabia ne-a dat voe un sergent-major
jandarm. Am plecat în marş forţat pe şoseaua Piteşti. Sosind la câmpie,
părăsirăm şoseaua şi apucarăm după nişte soldaţi care pe nişte poteci ne-au dus
în com. Optaşi şi ne-au arătat calea spre gara Corbu.
Ne
continuarăm drumul şi în satul Zăvoiu, com Optaşi ne oprirăm la casa unui om de
toată bunătatea. Omul se numea Vasile Niţulescu iar soţia sa Rada. Ambii s’au
arătat cu foarte multă bunăvoinţă faţă de noi. Ne-au dat să mâncăm, am dormit acolo
şi mătuşa Rada ne-a făcut o pâine şi ne-a fript o bucată de pastramă pe care am
cumpărat-o noi de la un cârciumar. Tot aci ne-am bărbierit şi ne-am regulat
lucrurile. Oamenii la cari am găzduit nu ne-au apucat să plătim nimic.
Comuna
Optaşi mi-a făcut o impresie frumoasă. Locuitorii sunt ospitalieri, mai
ospitalieri ca oriunde, fetele sunt drăguţe şi-mi aminteau de satul meu.
11. Vineri
Ne-am sculat
de dimineaţă de noapte şi ne-am îndreptat spre gara Corbu, unde, ajungând, mai
aşteptarăm puţin şi sosi un tren, ne urcarăm în el. La staţia Costeşti văzurăm
coloanele de recruţi. Nişte jandarmi se înfuriară, văzându-ne pe deasupra
vagoanelor. Noi am mers cu trenul tot deasupra vagoanelor sau pe scări. La
staţia Pârvu mă întâlnii cu un învăţător din Arjoci care-mi spuse că iubitul
Costică a rămas în deal la com. Degeraţi şi crede că a căzut în mâinile
patrulelor germane. Acelaşi dn înv. mi-a spus c’au venit împreună până la
Degeraţi şi de aci s’au despărţit. Sper că prietenul Costică a găsit un mijloc
de scăpare. Zilele acestea m’am gîndit mult la soarta lui Costică a soră-sa şi
Anetei. Astă noapte i-am visat.
Dela staţia
Pârvu trenul a plecat spre Piteşti la ora 12½ din noapte. La 2 fuserăm în
Piteşti. Ne culcarăm pe nişte mese din piaţa oraşului. Iar am visat pe aitnea(in)
12. Sâmbăta
Mă deşteptai
cu picioarele îngheţate. Căutarăm să ne aprovizionăm cu de-ale mâncării şi cu
multă greutate am izbutit să ne aprovizionăm. La 10 a.m. trenul pleca cu noi
spre Bucureşti. La staţia Goleşti mă întâlnii cu Kiţiba şi ceilalţi. Schimbând
trenul aproape la fiecare gară, ajunserăm în sfârşit la Găieşti, locul de
adunare a recruţilor din Gorj. Aci jandarmii ne luară în primire cu obişnuita
lor brutalitate. Seara ne-am culcat împreună la un preot, Colfescu.
13. Duminecă
Ne scularăm
şi venirăm la gară. Citirăm jurnalele şi văzurăm că tinerii cari au dreptul să
urmeze şc. pregătitoare de ofiţeri, trebuie să se prezinte direct la şc. unde
vor depune odată cu petiţia de înscriere şi actele necesare. Ce să facem?
Luarăm trenul spre Bucureşti. De la Kitila o luă trenul spre Buzău iar noi ne
îndreptarăm spre Capitală pe picioare. Întâlnirăm mulţi oameni în cale, cari ne
spuseră că Bucureştenii evacuează pe capete. Răniţii toţi au fost porniţi spre
Moldova. Am rămas mirat. De două săptămâni fugim de Nemţi şi nu găsim un loc
sigur.
Va să zică
şi capitala e ameninţată. În fine ajunserăm la gara de Nord şi ne încredinţarăm
că într-adevăr populaţia evacuează oraşul. Străzile sunt tixite de lume. Merg
condus de un băiat la d-l Iancu Velianu, unde se găseşte doda Floarea. Mă
primiră foarte bine. Mâncai şi seara fusei la teatru fără să mă coste nici 5
parale. Am dormit bine
14. Luni
Mă sculai în
boscoroditul sârbilor. Îmi schimbai rufele ţi le detei dodii Floarii să le
spele. Doda Floarea se poartă cu mine ca şi mama şi dacă vreodată ne vom mai
vedea în timpuri liniştite, voiu şti să-mi arăt recunoştinţa. Astă dimineaţă mă
spălai bine cu săpun la un robinet. Apoi mâncai nişte lapte şi plecai în oraş
să mă interesez de şc. militară. Fusei în dealul Spirii şi mi se spuse că şc ce
trebuie să se ţie aci, s’a mutat la Iaşi. Nu-mi rămâne altceva de făcut decât
să-mi caut cercul de recrutare sau să mă duc direct la Iaşi. Voiu vedea,
deocamdată mai stau în capitală o zi sau două. Poate instituţiile militare se
reîntorc. Poate inamicul care trecuse pela Zimnicea şi înaintase, a fost
zdrobit. Oricum situaţia războiului a devenit mai favorabilă nouă. Putem zice
că ne aflăm în preajma bătăilor decisive, în urma căror, armata noastră sau
respinge inamicii peste graniţă, sau se retrage în spre Cetatea Bucureşti.
Trei-patru zile, o săptămână chiar, şi se va vedea.
Azi având
timp liber mai mult – după atâtea frământări – mai cugetai la fiinţele atât de
scumpe şi atât de departe de mine! Sunt singur la masa unui birt. De ceilalţi
prieteni: Roman, Cernăianu etc. m’am despărţit aseară.
Ce ar face
ai mei? Biata mama – sunt sigur – plânge într-una. Pe tata l-o fi luat captiv,
l-o fi trimis la fabrici sau mai ştiu eu la ce l-or fi pus Germanii!
Fraţii mei
unde or fi?
Dar bietul
Costică? T. ? A. ? (in)
Pe toţi
aceştia căror, din cauza invaziei germane, nu le voiu mai putea comunica nimic
îi voiu mai vedea vreodată? Oare voiu fi şi eu un fericit supravieţuitor al
acestui nemaipomenit răsboiu? Dacă ar fi să scap de moarte, ce-aş mai găsi în
satul meu? Ruine? Cenuşă? O! Desigur că nu voiu mai găsi satul aşa cum l-am
lăsat! Mama poate va muri de durere! Costică captiv… Eu în uniforma de ofiţer
român – dacă un glonţ nu-mi va curma firul nenorocitelor zile – mă voiu plimba
prin pitoreştile poziţii ale com. Tismana şi voiu plânge amarnic, cumplita
schimbare a lucrurilor. Pe Costică nu-l voiu mai avea în dreapta, ochii mei nu
vor mai fi desmierdaţi de (in) din Tismana. Aceste (in) se vor (in),
vor rămâne în umbră din pricina brutalităţii teutone. Şi mama se purta aşa de
bine cu mine şi atât de mult mă iubea! Eram singura ei nădejde şi-mi spunea că
rămânând fără mine, ea n’are la ce mai chinui pe această lume! Da, şi teribila
întorsătură a lucrurilor mă aruncă departe, mult departe de ea şi de toţi.
Gândind toate acestea, sufletul mi-e cuprins de o mâhnire adâncă totul mi se
pare pierdut, moartea pentru răzbunarea neamului meu, ar fi o fericire.
***
Din moment
în moment situaţia ţării mele devine tot mai grozavă. Trupele noastre
(pare-mi-se) merg din dezastru în dezastru. Armata dela Orşova şi Cerna cred că
în întregime a fost capturată şi cu
această izbândă, Nemţii au în mână întreaga Oltenie. Inima îmi sângerează de
durere când mă gândesc la casa părintească, la Patria mea îngenuncheată, pe
care o aşteaptă soarta Belgiei şi a Serbiei.
15. Marţi
Aseară am
petrecut cu dl Velicu I. Antonie, doda Floarea, Veta etc.
Îmi pingelii
ghetele cu nişte tălpi date de Veta. Mă costă doi lei pusul pingelelor. Mă
bărbierii şi mă spălai pe tot corpul. Sunt gata de drum spre Moldova.
Deocamdată sunt echipat pentru călătorie. Cine ştie ce greutăţi voiu mai
întâmpina?
Pela 4 p.m.
făcui o scrisoare mamei, prin care o înştiinţez că are să plătească dodii
Floarea 15 lei, în caz de voiu muri eu.
***
Cuget şi iar
cuget la soarta ţării mele, la soarta părinţilor mei, la soarta prietenilor mei
şi cuget la soarta mea. Gândul mă munceşte grozav – gând nebunesc – e ce are să
fie în viitor? Supozezi fel de fel de cazuri dar pe niciunul nu poţi demonstra
cu temeinicie. Ei bine, judec, mă frământ, recurg la cunoştinţe istorice,
sociale, caut să-mi dau seama de organizaţia noastră şi nu isbutesc să formulez
nimic clar şi precis. Dar ce mă străduiesc în zadar? Ce poate face mintea îngustă a unui tânăr de 19
ani, care abia s’a îndrumat pe calea culturii? Cum aş putea prevedea viitorul
când atâţia oameni de valoare s’au înşelat în prezicerile lor? Înţeleg că e de
prisos să mă mai gândesc la lucrurile acestea!...
O! … Dar
satul meu să nu-l mai văd niciodată?... Luncile, văile, colnicele – locurile
copilăriei mele drăgălaşe – prin care am păscut vitele, prin care m’am desfătat
în copilărie, să nu am fericirea a le mai privi?... Mă înspăimânt!
16. Miercuri
La ora 5
a.m. mă sculai şi mă gătii de plecare spre Moldova. Îmi luai trei pâini. Doda
Floarea merse cu mine la gară. Aci ne întâlnirăm cu Ion Antonie, care e sergent
major în poliţie şi cu care mă înrudesc puţin. Acest om îmi fu de mare ajutor.
Mi-era imposibil să pătrund în gara de Nord fără el. Mulţumită autorităţii de
care dispune, putui să ocup un loc în trenul ce are direcţia Ploieşti-Buzău,
Galaţi, Iaşi. La ora 8 fără ¼ a.m. trenul plecă. Eu luai loc pe acoperişul unui
vagon. Seara fusei la Buzău. Avusei tovarăş de drum pe un moldovean, soldat la
artilerie până la Buzău. De la acest oraş înainte suferii mult din cauza
frigului. La picioare mai ales mă simţeam îngheţat. Ca să mă încălzesc, în gara
Brăila, jucai pe vagon şi un boer se răsti la mine să mă dau jos şi să joc până
m’o lua aghiuţă. Ascultai pe boer şi mă detei jos. Zării un foc. Mă dusei
acolo. Fiindcă mi-erea frig mereu, îmi scosei gheata din piciorul drept să mă
încălzesc, pe urmă aveam să mă încălzesc la piciorul stâng. Dar trenul nu-mi
dete răgaz. Un şuerat ascuţit şi locomotiva se puse în mişcare. Îmi trăsei
repede gheata în picior şi o luai la fugă. O groapă ce o întâlnii în cale mă
dete peste cap. Într-o clipă fusei în picioare şi continuai fuga. În fine
ajunsei vagonul meu şi izbutii să-mi reocup locul, de altfel nedorit de nimeni.
Mi-a fost foarte frig până la Galaţi. Un vânt aspru cu picături de ploaie mă
tăia la oase.
17. Joi
La ora 4
dimineaţa sosii în Galaţi după cale de 20 ceasuri făcute pe acoperişul
vagoanelor. Cum mă detei jos, observai că gara erea arhiplină de oameni, femei,
copii, etc…Parte din ei erau pe peronul gării, parte în sălile de aşteptare
dormeau unul peste altul. Fără niciun tovarăş, o luai pe strada din dosul gării.
Mergând puţin, detei de o cafenea. Aş fi intrat acolo dar n-aveam loc! Camera
era tixită de refugiaţi şi de tot felul de oameni. Mersei înainte. Iată o
brutărie deschisă. Intrai în ea şi luai două gogoaşe, nu pentru că mi-era foame
dar pentru că nădăjduiam să stau aici mai mult să mă încălzesc.
Aş! De unde
fericirea aceea!... Brutarul avea un jandarm lângă el, care scotea afară pe
toţi cei ce terminam cu mâncatul. Mai vagabondat câtva timp pe străzi şi dând
de un scaun pe un bulevard, mă întinsei pe el să mă mai odihnesc. Aţipii puţin
şi mă deşteptai cu picioarele amorţite de frig. Plecai iar pe străzi şi mă
pomenii la cafeneaua tixită de lume. Intrai şi luai un ceai. Nici aci nu găsii
loc de odihnă şi trecui într-o cafenea ce era peste drum, aici găsii un scaun
liber pe care mă culcai şi adormii puţin…
Pela ora 7½ a. m. părăsii şi această cafenea şi plecai în căutarea reg Gorj nr. 18.
Mie îmi trebuiau forme pentru a merge la şc. de of. din Iaşi. Mă dusei la
plutonierul Popescu de la biroul mobilizării care îmi vorbi de sus şi nu-mi
îndeplini dorinţa. Mă hotărâi să plec la Iaşi şi fără forme, mai ales că mă
bazam pe publicaţiunile din jurnale.
Până seara n-am avut tren şi împreună cu Ecobici am mai aşteptat la un
restaurant, unde făcurăm cunoştinţă cu soldaţi ruşi, cărora le plăcea să bea
mai ales ţuică, „votcă” cum îi zic ei.
Cu această ocazie văzui patima rusului pentru alcool…
Pe urmă ne duserăm la circul „Sidoli”. Aci văzui pentru prima oară
animalele: elefantul şi cămila, dresate; apoi nişte chinezi executară câteva
exerciţii gimnastice admirabile.
Înnoptând ne-am dus la gară unde a trebuit să tremurăm pe afară până la
ora 9, când, pierzând nădejdea venirii unui tren, cu care să mergem la Iaşi,
intrarăm în sala de aşteptare. Aci!… Atâta lume: refugiaţi, răniţi, soldaţi de
gardă… Unii culcaţi pe jos, alţii pe pachete, alţii rezimaţi de ziduri. Noi cu
mare greutate – eu şi Ecobici – găsirăm un loc şi ne culcarăm ghemuiţi pe jos.
Aerul de aici era destul de infectat şi ţipetele copiilor mici ai femeilor refugiate
ne deşteptară de mai multe ori.
Când ne
scularăm – pela 5 – mă durea capul. Trebui şi de data asta să punem răbdarea
noastră la cea contribuţie. Trenul nostru abia pe la 9¼ sosi şi la ora 10
plecă. La început ne urcarăm pe scări, mai pe urmă ocuparăm locuri mai bune.
Seara fuserăm în Bârlad iar dimineaţa la Iaşi. Pe drum ne distratără nişte of.
plotoneri dela muzica militară.
19. Sîmbătă
Iată-mă în
capitala Moldovei şi capitala României întregi, căci toate instituţiile
însemnate ale ţării s’au mutat aici, din pricina mersului nenorocos al
operaţiunilor de răsboiu. Oraşul aşi e un oraş cu care ne putem mândri. E mai
frumos decât Galaţi…
***
Sosi la Iaşi
dimineaţa ora 6. Împreună cu Ecobici căutai un loc: o cafenea, birt etc. unde
să ne punem pachetele. Găsirăm o cafenea turcească şi luarăm câte un ceaiu dar
pachetele nu se primiră pentru păstrare. Merserăm la un birt şi aci ne lăsarăm
bagajele. După aceasta ne interesarăm de ţc. De infanterie. Un camarad ne spuse
că trebuie să ne prezentăm la comenduirea garnizoanei, ceea ce şi făcurăm şi
aicea ne luă numele în scris şi ne repartiză la regimente. Abia pela ora 2 p.m.
fuserăm şi noi vreo 7 gorjeni daţi în primire regim 13 Ştefan cel Mare.
Flămânzi ca lupii ne duserăm la cantina regim şi mâncarăm. Până seara am
colindat sălile vastei clădiri a regimentului. Gradaţii de aici se purtară unii
bine, alţii mai rău cu noi. Noaptea dormirăm într-o cameră cu soldaţii
împreună. Disciplina şi organizaţia de aici mi-aminti zilele petrecute la reg,
din Tg. Jiu.
Caporalii şi
sergenţii de aici nu se lasă întrecuţi de cei dela 18 Gorj în înjurături
barbare faţă de bieţii tineri cont. 1917. Şi piese de nenumărate ori culcate pe
sub paturi.
20. Duminecă
Ne scularăm
de noapte aşa fu ordinul d-lor sergenţi şi caporali. Fiindcă nimeni nu se
interesă de noi, trebui să merg eu la cancelaria comp- II şi să-i arăt situaţia
noastră serg. furier. Dânsul se arătă binevoitor, ne trimisă într-o cameră şi
puse să ne aducă pâine. Ieşind în oraş, citirăm un afiş la poarta liceului
militar prin care se făcea cunoscut că şc. militară ce trebuia să se ţie în
Dealul Spirii s’a mutat la Dorohoi şi începe cursurile la 19 decembrie. Nu ştim
ce să facem acum. Noi suntem încazarmaţi şi nu putem părăsi reg. Decât cu
ordinul comenduirii. Ne temeam să nu se completeze locurile la şc. de
infanterie şi să rămânem, la regimente…
După masă
ne-am plimbat prin oraş, am văzut mai multe statui: a lui Alexandri, Asachi şi
a Marelui Ştefan. De-o parte şi de alta a statuii lui Ştefan stau două tunuri
vechi îndreptate cu gura spre Austro-Ungaria.
Deacum
suntem în porţia regimentului şi masa ni se serveşte binişor.
Uitai să
spun că azi, după atâta amar de vreme şi frământări cântai cu o vioară a unui
furier dela consiliul de disciplină al regimentului. Trebuie să relevez faptul
că furierii dela cancelaria cons. de disciplină s’au purtat cu noi foarte bine
ca nişte adevăraţi fraţi şi vechi prieteni. Voiu păstra pentru dânşii o
amintire frumoasă.
Seara, de
tema păduchilor, nu ne mai culcarăm în cameră cu soldaţii ci pe nişte mese în
cancelaria cons. de disciplină. Această concesie mulţumită sufletelor nobile
ale furierilor moldoveni demni de tradiţionala bunătate strămoşească.
21. Luni
Astă noapte
m’am odihnit bine. Am avut şi un vis frumos! O; da, visul copilăriei mele mă
urmăreşte pretutindeni. Se părea că sunt în sat între ai mei, între prietenii
scumpi cu care am petrecut o clipă din tinereţea mea şi cu care de acum încolo,
numai în vis voiu mai petrece.
Da, numai în
vis voiu mai fi lângă ei, numai ăn vis voiu mai glumi cu ei, numai în vis le
voiu mai strînge mâna! În realitate nimic nu va nai fi niciodată!
De aici
înainte urechile mele vor fi distrate de pocnituri de arme, ochii mei vor fi
desmierdaţi de ascuţişul baionetelor… şi totul va fi pierdut. Deja am rămas
numai eu în viaţă, pe care mai curând sau mai târziu trebuie s’o dau pentru
apărarea patriei. Ar mai putea avea loc în sufletul meu o îndoială că n’aş lua
parte la bătălii? Aceasta ar fi o copilărie! Germanii prin invazia lor în ţara
noastră au izbutit să prelungească răsboiul încă mult timp. Ce sunt cele 6
luni, termenul în care situaţia mea e gata, pe lângă zecile de luni de luptă ce
vor fi în viitor? Voiu avea poate vreun noroc!
***
Ne tunsărăm
şi vream să facem şi băi, căci ne temeam de păduchi dar băile sunt incluse.
22. Marţi
Am dormit
tot în camera cons. de disciplină – acum cancelaria regimentului – fie aceiaşi
masă de scris, fie care am dormit azi noapte. Ca aşternut mi-am pus pantalonii,
pentru căpătâi m’am folosit de săcuii cu lucrurile mele şi ca acoperămând am
avut mantalele dela şc. normală. Pot zice: m-am odihnit bine, cu toate că peste
noapte – şi acum şi ieri – căpătâiul a fugit de sub cap şi a căzut jos. Masa
ce-mi servi pat mai avea şi neajunsul că rea scurtă şi mă silea să stau
ghemuit. Totuşi când mă gândesc la felul în care se odihnesc cei de pe front,
mi se pare că n-am motiv a protesta că patul n’ar fi comod.
***
Stăm aici
fără niciun rost şi nici cei cari ne-au luat în primire nu ştiu ce e cu noi.
Unii din gradaţii reg. zic că nu putem pleca la Dorohoiu – unde se va ţine şc.
de infanterie – fiindcă suntem încorporaţi regimentului acesta, şi dacă părăsim
fără învoire prealabilă vom fi daţi dezertori. Ori nu ştiu ce vorbesc, ori noi
nu înţelegem situaţia noastră, cu toate astea, suntem hotărâţi să luăm trenul
spre Dorohoi fără a înştiinţa pe nimeni.
Se zice că
Germanii au ocupat capitala. Am credinţa că Germanii tot vor fi învinşi, dar
războiul va ţine mult. …
23. Miercuri
Cu trenul
care plecă la 2 a.m. spre Dorohoiu, plecarăm din Iaşi, fără să anunţăm pe
nimeni. Am mers până la Dorohoiu într-un vagon de clasa I-a. Ajungând aici,
făcurăm petiţie de înscriere şi ne înscrisărăm la şcoală. Nu ni se cerură decât
două acte: 1) cel de naştere şi 2) certificatul de studii. Iată în fine
terminată pribegia şi lămurită situaţia.
Ne
internarăm în cazarma reg. 29. Seara ni se dete câte ½ pâine. Am luat şi
mâncare dar n-avuserăm castroane. Aici nu e nicio regulă, niciun aranjament
pentru şcoală. Poate de acum înainte s’o face ceva şi cred ă are să se facă.
Noaptea – de
frica păduchilor – dormirăm pe un pat fără saltea. Avusei iar un vis frumos. Ai
mei!
24. Joi
Ne scularăm
târziu; azi mă spălai cu săpun în spălătorul reg. După aceea merserăm la
bucătărie pentru ceai. Aicea o încurcătură ţi un balamuc nemaipomenit. Fu cu
neputinţă să ne aşeze pe 2 rânduri şi să ne împartă ceaiul. În cele din urmă
bucătarul părăsi cazanul şi ne lăsă în voia noastră. Ca nişte lui flămânzi
năvălirăm asupra cazanului şi luarăm ceai nu cu lingura de împărţit, ci fiecare
cu strachina lui! Avu loc o scenă comică de tot. În învălmăşeala aceea, unii
vărsară ceai peste alţii, unii beau ca vacile, alţii mai modeşti - foarte
puţini – se depărtară. Îmi făcui şi eu loc şi luai strachina plină. Mă depărtai
de lângă cazan râzând şi împresurat de priviri invidioase… Îmi cumpărai oală şi lingură. La masa dela
amiazi iarăşi neregule.
Clima aici e
aspră. Bate vântul continuu şi e frig tare. Parte din cunoscuţi vorbiră cu
neruşinare pe seama (in)
25. Vineri
Nişte domni
ofiţeri – viitorii noştri instructori – căutară să stabilească oarecare ordine
la împărţirea mâncării şi izbutiră în parte. În tot cazul tremurarăm de frig
mai puţin ca ieri şi alaltăieri.
Inamicul a
ocupat Bucureşti şi Ploieşti, aşa arată comunicatul oficial. Situaţia prin
urmare, e destul de gravă, România începe a călca pe urmele Serbiei şi Belgiei.
Au venit
aici o mulţime din colegii mei dela Craiova.
Tocmai se
împlineşte o lună de când am petrecut la D. P. împreună cu prietenii mei
mai buni. Câte schimbări triste s’au
făcut de atunci şi până acum?
Cât de
departe sunt aceia în mijlocul cărora eram atunci? Şi ceea ce e şi mai dureros
e faptul că nici eu nu ştiu de ei nimic, nici ei nu ştiu de mine şi nici nu
avem putinţa de a comunica unii cu alţii…
Discutai cu
nişte soldaţi jandarmi şi le arătai tot dispreţul ce-l port rasei lor.
Un tânăr cu
termen redus, Peretz Naftali, de naţionalitate evreu şi de religiune (catolic)
– luteran – după cum declară el – mi se pare suspect.
Făcui
cunoştinţă cu un învăţător transilvănean, Simu Licemu, care a funcţionat ca
învăţător în jud. Vlaşca. Nu pot să mă pronunţ asupra caracterului lui, dar îmi
pare naiv, pentru faptul că zice că răsboiul european se va termina peste 6
luni.
După amiazi
jucînd cărţi cu câţiva camarazi, ne surprinsă un domn căpitan.
- Rupeţi
cărţile!
- !.... (Le
rupserăm)
- Aşa!
Numele (nostru) nu mă interesează.
După aceasta
impunătorul căpitan se depărtă, iar noi rămăserăm mulţumiţi că am scăpat numai
cu atâta.
Seara mulţi
camarazi, la flacăra slabă a lumânărilor îşi curăţau cămăşile de păduchi.
27. Duminecă
A nins şi a
viscolit până la amiazi. Sosi aci Kiţiba, de care m’am despărţit în gara
Kitila. Seara avusei un incident cu un sergent cu termen redus. El îmi vorbi de
sus, ceea ce pe mine mă revoltă. Schimbarăm violent câteva vorbe. Dorea să mă
pună de planton cu dela sine putere dar îşi găsise omul.
Cetii în
„Neamul românesc” şi aflai că Bucureşti a fost ocupat de Germani la 23
Noiembrie. Azi a 38-a aniversare dela căderea Plevnei… Zi de glorie pentru
armata românească, ziua de acum 39 ani;
Zi de
restrişte adâncă pentru armata noastră, ziua de azi. Câţi oare, din atâţia români, se gîndesc la
contrastul ce-l formează ziua de azi, alături de 28 N-brie 1877!
***
D-l căpitan
ne puse să scoatem saltelele afară, unde le scuturarăm şi le lăsarăm în frig ca
să moară păduchii.
Îmi bătui
joc de doi jidani, candidaţi la şcoala militară.
Făcui
cunoştinţă cu un absolvent normalist, dela Constanţa.
Cetii
impresiile lui Khiţiba şi mă mai uitai şi peste ale mele: atâta hrană
sufletească mi-a mai rămas! De când am plecat de acasă şi până în prezent, n’a
trecut o oră fără să mă gândesc la ai mei, … şi la bietul Costică. Dacă ar fi
şi el aici, cât de mulţumit m’aş simţi! Mi s’ar părea că mereu sunt în satul
natal!
29. Marţi
Astă
dimineaţă nu s-a ajuns ceaiu pentru că unii camarazi luau câte două şi trei
ori. Ntre care m-am numărat şi eu. De altfel la masă e întotdeauna dezordine cu
toată intervenţia unor ofiţeri. Şi e greu să se stabilească ordine într-o
adunătură de tineri ce se deosebesc între ei mult şi ca grad şi ca cultură şi
ca vârstă şi ca profesiune. Societatea în care „valorile vieţii” şi „asprimea
vremii m-au aruncat, nu-mi prea convine… E departe de mine societatea, viaţa
ideală! Numai în imaginaţie am trăit într-o societate ideală! Cu toate acestea
n-am ce face, trebuie să mă resemnez.
După amiazi
ne repartiză pe companii. Am căzut în comp. I împreună cu Mitrică, cu Bârzeanu
şi alţi colegi dela Craiova. Mitrică – băiat ce s’a bucurat de stima mea încă
de mult – de acu îmi va fi prieten. I-am arătat şi lui (in). Discutarăm
mult. Mi-am schimbat camera.
30. Miercuri
Azi se
împlineşte o lună de când am părăsit locurile scumpe ale copilăriei mele. Azi
se împlineşte o lună de când n’am mai vorbit cu părinţii şi am lăsat pentru a
nu ştiu câta oară pe mama plângând! Azi
se împlineşte luna de când m-am despărţit de bietul Costică. Niciodată nu-mi
închipuiam că în aşa de scurt timp s’ar putea întîmpla cele ce s’au întâmplat!
Rămân ca un tâmpit când mă gândesc la situaţia ţării mele şi nu-mi vine a crede
că e atât de grozavă! Cetatea Bucureşti, cetate crezută inespugnabilă s’a
predat fără rezistenţă. Şi câte ar mai fi de spus!!
Discutai iar
cu prietenul Mitrică. El găsi drăgălaşă „povestea mea” iar procedeul admirabil.
„Ai fost la înălţimea împrejurărilor” mi-a zis cu sinceritate. Se poate!? Dar
nu e totul pierdut!..
De dimineaţă
auzii câţiva camarazi vorbind că Grecia a intrat în acţiune împotriva
Aliaţilor. La început crezui că e un simplu zvon, mai pe urmă mă încredinţai că
ceea ce auzisem era un trist adevăr. Da, trist adevăr! Orice umbră de nădejde
că răsboiul se va termina curând dispare cu desăvârşire din sufletul meu. Nu
numai atât! Pun la o slabă îndoială chiar şi succesul Aliaţilor. Spre seară se
mai svoni că şi Suedia împreună cu Norvegia au declarat răsboi Rusiei. Doar n’o
fi adevărat!
Din ce în ce
dorul acelora de care m’am despărţit cu mâhnire (şi pe care nu-i voiu mai vedea
poate niciodată) mă apasă tot mai greu şi simt cum (in) zilelor se scurtează tot mai mereu…
După 12 din
zi ne strânseră iar într-o hală şi stricară repartizarea pe care o făcuseră
eri, adică ceea ce într-o zi fac, în
cealaltă strică… Ordine, contraordine, desordine…
Prietenul
Mitrică mă învăţă o melodie melancolică foarte frumoasă. Cântând mă simţeam mai
mulţumit.
