Faceți căutări pe acest blog

marți, 2 aprilie 2019

Calendar UZPR - Aprilie 2019


Calendar UZPR Aprilie 2019

Personalități marcante ale presei românești (aprilie 2019)       
  
MIHAIL SADOVEANU (5 nov. 1880, Pașcani – 19 oct. 1961, București), povestitor, nuvelist, romancier, ziarist, academician și om politic. Este unul dintre cei  mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea. Istoria, satul, natura sunt temele sale fundamentale. Romane istorice celebre: Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi, Zodia Cancerului, Baltagul, Creanga de aur. Activitate politică bogată: președinte al Senatului României, președinte al Adunării Deputaților, președinte al Parlamentului (1946), vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (din 1948), mare Maestru al Marii Loji Naționale din România, președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1958), președinte al Uniunii Scriitorilor din România, director al Teatrului Național din Iași (1937). A colaborat la revistele Vieața nouă, Carmen, Pagini literare, Opinia, Revista modernă, Sămănătorul, Luceafărul, Făt-Frumos, Viața românească, iar mai târziu la aproape toate publicațiile din țară. A mai colaborat la ziarul Voința națională, publicat de PNL și condus de Vintilă Brătianu. Alături de N. Iorga și Șt. Octavian Iosif, devine unul dintre editorii revistei Sămănătorul. În 1909, fondează revista Cumpăna. Împreună cu Tudor Arghezi și Arthur Gorvei, fondează revista Răvașul poporului. În 1930, preia direcția ziarului Adevărul și a ziarului Dimineața, ziare de stânga. Editează revista lunară Însemnări ieșene. După 1946, editează revista literară Veac nou. Distins cu numeroase ordine și medalii.


NICOLAE IORGA ( 5 iunie 1871, Botoșani – 27 nov. 1940, Strejnic. Prahova), istoric, critic și istoric literar, documentarist, poet, dramaturg, memorialist, ziarist, copil minune, poliglot, studii universitare la Iași, Paris, Berlin, Leipzig, doctorat la 23 de ani, profesor la Universitatea din București (1894), din Paris și la alte instituții de învățământ academic, membru al Academiei Române (1910), membru al Academiei Franceze, poloneze, iugoslave etc., doctor honoris causa al mai multor universități, decan, rector, senator de drept, membru al Parlamentului, președinte al Camerei Deputaților și al Senatului, ministru, prim-ministru, medievalism, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor, filozof al istoriei. Cel mai mare istoric al românilor. A dat Istoria României în zece volume, o istorie a literaturii, o istorie a armatei, o istorie a comerțului, o istorie a presei, a comunicațiilor, a culturii, a religiilor, a învățământului etc. Operă grandioasă. Scriitor total.
Atras de publicistică, a colaborat la numeroase reviste, printre care:  Contemporanul, Lupta, Convorbiri literare, Epoca, România jună, Sămănătorul (din 1903), din care a făcut o adevărată tribună literară. Totodată, a fondat reviste conservatoare, ca Neamul românesc, Drum drept, Cuget clar, Neamul românesc literar, Floarea darurilor. Adversar al PNL și al Partidului Național Român. S-a opus grupării fasciste Garda de Fier, fiind asasinat de un grup de comando legionar.
ION IONESCU DE LA BRAD (24 iunie, Roman, Moldova - 16 dec. 1891, Brad, jud. Bacău), revoluționar pașoptist, membru de onoare al Academiei Române, membru al Societății de statistică din Londra, agronom, economist, savant și scriitor, jurnalist. A studiat la Academia Mihăileană din Iași și la Universitatea din Paris ( agronomia, științele naturii, științele economice). A fost primul profesor de științe agricole din țară la Academia Mihăileană din Iași (1842-1848). Participant la revoluția de la 1848, a militat pentru emanciparea politică a clăcașilor, pentru împroprietărirea țăranilor, Exilat în Turcia, Promotor al agriculturii moderne și susținător al . țăranilor. În 1857, la Iași, înființează Jurnalul de agricultură, apoi, Foaia de agricultură practică și, mai târziu, Gazeta satelor. După Unirea Principatelor, înființează la București publicația săptămânală Țăranul român (1861-1863), în care militează pentru drepturile țăranilor clăcași și susține înfăptuirea reformei agrare. Inspector general al agriculturii pentru toată țara ( 1864-1869). Deputat al țăranilor, a reprezentat țara la diverse congrese internaționale.


CONSTANTIN STERE ( 1 iunie 1865, Ciripcău, jud, Soroca, Basarabia – 26 iunie 1936, Bucov, jud. Prahova), jurist, profesor, ideolog, gazetar, scriitor și om poliic. Un justiția și un revoltat. A debutat ca publicist în revista Evenimentul literar, în 1893. În 1901, a fost numit profesor suplinitor la Catedra de drept administrativ și constituțional a FAcultății de drept din iași, iar în 1903 a devenit profesor titular. În 1913, e ales rector. A făcut parte din Partidul Liberal, a înființat Partidul Țărănesc. A fost ales al doilea președinte al Sfatului Țării (1918), jucând un rol important în Unirea Basarabiei cu România. Timp de 40 de ani, a desfășurat o activitate publicistică remarcabilă. fiind fondatorul și conducătorul revistei Viața românească, apărută la 1 martie 1906. A colaborat la Adevărul, Evenimentul, Lumina nouă, Liberalul  etc. Ziarul Lumina, condus de C. Stere (1918), a publicat proze de Liviu Rebreanu. A lansat ideologia poporanistă. Patriot adevărat, a avut întotdeauna o atitudine consecvent democratică. În 2010, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române. Ca scriitor, s-a remarcat prin romanul istoric și autobiografic În preajma revoluției (1931-1936), în opt volume.
NICOLAE DUMITRU COCEA ( 29 nov. 1880- Bârlad – 1 februarie 1949, București), avocat, scriitor, jurnalist, politician. A făcut studii în domeniul dreptului la Paris (1899-1903), unde a frecventat mediile artistice înnoitoare și cercurile muncitorești și socialiste ale vremii. Militant social-democrat, se implică în cercul „România muncitoare” și fondează numeroase ziare și reviste. Scoate Viața socială (1910-1911) și Facla (1910-1913), reluată în două serii după primul război mondial, unde se remarcă printr-o atitudine virulentă la adresa regimului social al tiimpului. În 1917, pleacă la Petrograd, îl cunoaște pe Lenin , despre care scrie elogios în Chemarea (1918). Scoate un ziar în limba franceză, L`entante (1917-1918). Întemeiază ziarul Chemarea (1918), suspendat, apoi, Chemarea roșie, Facla, Torța, Revolta, Clopotul. Critic al monarhiei, susține cauza răscoalei din 1907. Acuzat de lezmajestate, face închisoare. Colaborează la toată presa de stânga: Facla, Chemarea, Clopotul, Adevărul, Dimineața, Cuvântul liber, Era nouă, Reporter, Omul liber. Maestru al pamfletului politic, adversar al oligarhiei liberale și al monarhiei. „Părintele gazetăriei naționale moderne” (Camil Petrescu). Ca scriitor, a publicat romanul Vinul de viață lungă (1931), romanul Fecior de slugă (1933), Nea Nae (1935), scriere satirică. Actrițele Dina și Tantzi Cocea, nume importante în istoria teatrului românesc, au fost fetele lui.


TUDOR ARGHEZI ( 21 mai 1880, București – 14 iulie 1967, București), poet, prozator, ziarist. Ca și Eminescu, Tudor Arghezi a demonstrat o vocație paralelă, de poet și gazetar, unul dintre cei mai mari ai României din toate timpurile. Își începe cariera de jurnalist sub auspicii democratice la revistele Viața socială (1910) și Facla (1912) ale prietenului său N.D.Cocea. Colaborează la Viața românească și Rampa. Redactor ( 1913-1914) la ziarul Seara. Din 1913 până la război, conduce săptămânalul Cronica. Între 1918-1919, e închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori, între care și Ioan Slavici, la penitenciarul Văcărești., acuzat de colaboraționism cu autoritățile germane de ocupație. Colaborează la revista satirică Hiena (1919-1920). Redactor-șef la revista Cuget românesc (1922-1923). Director al ziarului Națiunea (1923). În 1928, editează ziarul, apoi săptămânalul Bilete de papaggal, unde va impune tableta, ca specie literară Publică Tablete din Țara de Kuty (1933). În 1943, sub genericul Bilete de papagal, în zirul Informația zilei, publică pamfletul Baroane, prin care îl atacă pe ambasadorul german von Killinger. Ziarul este confiscat, Arghezi e arestat și închis în lagărul de la Târgu-Jiu. În 1948, e interzis, acuzat de pornografie, se retrage din viața publică. Între 1952-1954, e reabilitat. Distins cu premii și titluri, ales membru al Academiei Române (1955), deputat în Marea Adunare Națională, sărbătorit ca poet național.


NICHIFOR CRAINIC ( pseudonimul lui Ion Dobre) (22 dec. 1889, Bulbucata – 20 aug. 1972, Mogoșoaia), teolog, poet, ziarist, profesor universitar, academician, politician, editor, filozof, ideolog. În 1940, e ales membru al Academiei Române. A studiat teologia la Seminarul Central (1904-1912), apoi la Facultatea de teologie din București (1912-1916).În anul universitar 1920-1921, se înscrie la Facultatea de Filozofie a Universității din Viena. Doctorat în filozofie la Viena. Profesor universitar la Facultatea de teologie din Chișinău și din București. Este creatorul curentului gândirist. A debutat ca poet în 1906, când era elev la seminar, în revista școlară Spre lumină. A condus revista Flamura. Preia conducerea revistei Gândirea, una dintre cele mai importante reviste literare din perioada interbelică, după strămutarea ei de la Cluj la București. Este inițiatorul curentului gândirist, axat pe autohtonism, neoortodoxism și naționalism. A colaborat la publicații precum Sfarmă Piatră și Buna Vestire, oficiosul Mișcării Legionare. În plan politic, s-a plasat în extrema dreaptă a spectrului politic. A fost secretar general la Ministerul Cultelor, în timpul guvernării legionare și ministru al propagandei în perioada dictaturii lui Antonescu. A fost directorul ziarului naționalist Calendarul (1932). După 1945, încep persecuțiile împotriva lui. Trimis în judecată. Procesul lotului ziariștilor fasciști ( alături de Radu Gyr, Pamfil Șeicaru și alții), condamnat la detenție grea pe viață, pentru crime de război. Închis la Văcărești și Jilava, la Aiud, unde a stat închis 15 ani. În 1962, este grațiat și eliberat. Între 1962-1968, scrie la ziarul Glasul Patriei, editat de M.A.I. â, destinat intelectualilor români din străinătate. În 1945, este achitat și repus în toate drepturile . Prea târziu! Moare la 20 aug. 1972. Activitatea jurnalistică a lui Nichifor Crainic este extrem de bogată. A colaborat la numeroase ziare și reviste, printre care: Neamul românesc (1916-1918), Revista ortodoxă (1913-1914), Curentul ( 1928-1929), Gândirea (1923-1944), Cuget românesc (1922), Cuvântul 1924-1926), Revista Fundațiilor Regale (1941), Telegraful român din Sibiu ( 1944-1945) ec.


GALA GALACTION ( pseudonimul literar al lui Grigore Pișculescu), ( 16 aprilie 1879, Didești, jud. Teleorman – 8 martie 1961, București), scriitor, preot ortodox, profesor de teologie la Universitatea din Chișinău (1926-1941) , decan al acesteia (1928-1930), profesor la Facultatea de teologie din București (1941- 1947), eseist, jurnalist, traducător în limba română al Bibliei din ebraică și greacă, militant democratic și antifascist , deputat în Marea Adunare Națională (1946), vicepreședinte al SSR (1946), membru al Academiei Române (1947). A desfășurat o bogată activitate literar-publicistică, a publicat nuvele, romane, note de călătorie, articole în principalele ziare și reviste ale timpului: Viața socială, Literatura și arta română, Revista idealistă, Viața românească, Rampa, Flacăra, Facla, Înfrățirea, Cronica, Socialismul, Chemarea, Cuvântul liber. În perioada interbelică, a colaborat la Dimineața, Adevărul literar și artistic, Revista Fundațiilor Regale. După război, a publicat în Veac nou, Jurnalul de dimineață, Scânteia, România liberă.


     PAMFIL ȘEICARU ( 18 aprilie 1894, Buzău – 21 oct. 1980, Munchen, Germania), ziarist, director al ziarului Curentul, cel mai combativ ziar român în perioada interbelică. Prozator, eseist, memorialist. Studii juridice, licență în drept. Ofițer. Deputat în Parlamentul Românie in 1928, 1931 și 1933. Director al ziarului Bucovina (Cernăuți), a participat la editarea revistei Gândirea. În 1928, înființează ziarul Curentul, cu orientare de dreapta (1928-1944). În 1944, a părăsit țara. A petrecut 30 de ani în Spania, unde, la Madrid, a publicat o ediție trimestrială a ziarului Curentul. Ultimii ani i-a petrecut în Germania. În 1945, a fost condamnat la moarte în contumacie. În 1966, Ceaușescu l-a grațiat. În 1924, a fost ales președinte al Sindicatului ziariștilor. La editura Paralela 45, a publicat lucrarea Istoria presei.
      HENRIC ȘTEFAN STREITMAN ( 1873, Piatra Neamț – 1948, Israel), eseist, producător și publicist, poliglot. A studiat în străinătate, la universitățile din Zurich, Berlin, Gotingen și la Politehnica din Stuttgart. Licențiat în filozofie. Doctor în științe fizico-chimice. În 1919, participă la constituirea UZP. La vârsta de 44 ded ani, prin propunerea lui Pamfil Șeicaru, devine președintele UZP, primul președinte al UZP. A debutat ca ziarist în 1894 la ziarul Românul, condus de C.A.Rosetti, apoi a publicat în ziarele La Patrie, de limbă franceză, Munca, Facla, Contemporanul. La începutul carierei sale, a fost socialist, apoi s-a dezis de socialism, devenind liberal, a trecut la dreapta, a fost ales în PNL Agrarian al lui Octavian Goga. A fondat publicații proprii: Prezentul, Cuvinte libere, Realitatea. Redactor-șef la Viitorul, publicație liberală. În timpul războiului, ajunge la Renașterea. Intră în politică. Ajunge în Senat. În 1930, a scos revista Observatorul politic și social. A colaborat la majoritatea ziarelor care au apărut în Capitală: Adevărul, Dimineața, Excelsior, Ordinea. A colaborat la numeroase publicații: Adam, Adevărul, Contemporanul, Cuvântul liber, Cuvântul nostru, Dreptatea, Europa, Excelsior, Familia, Flacăra, Liberalul, Libertatea, Lumea evreie, Munca, Noua revistă română, Ordinea, Politica, Prezentul, Revista olteană, Românul, Secolul, Țara, Viitorul, Ziua, 1907 etc.

Ion HAINEȘ / UZPR