Cu ocazia zilei de 8 martie!
Vă oferim de la „Semănătorul”, un buchet
de brândușe pentru dragele noastre colaboratoare,
împreună cu urările de fericire, sănătate și bucurii !
„Cică Baba Dochia cu gerul ei ăl mare, înfofolea
fetile în tri cojoace, de nu mai putẻ să facă nimica….
Una care era mai
mititică, să pusă a plânge dar Dumnezău o văzu…
Şi cum
scăpa o lacrimă pe zăpadă, Dumnezău o făcẻ
ghiocel!
Şi de atuncea
să şcie că dacă să fac ghioceii vine şi
primăvara!”
LUNA MARTIE SAU
ÎMPLETIREA ROŞULUI CU ALBUL
La Schela Cladovei, lucrările
hidroenergetice de la Porţile de Fier au dus şi la descoperirea celor
mai vechi mărţişoare din spaţiul trac! Estimate la o vechime
de peste 8000 de ani, ele reprezintă încă o dovadă că în
spaţiile marilor civilizaţii ale lumii, obiceiurile legate de
anotimpurile anului, erau pentru strămoşii noştri un mijloc de
educaţie şi cultură în lipsa altor mijloace de perpetuare a
experienţelor legate de mediul înconjurător!
Mărţişorul, ca obiect
cercetare pentru arheologi, era un şireag de pietre de râu vopsite
roşu şi alb, trecute printr-un fir, care se înnoda formând un colier
în jurul gâtului. Culoarea roşului era legată de soare, foc, sânge,
femeie, viaţă, iar a albului, de apa limpede, nori, aer, bărbat
şi cuminţenie.
Împletirea roşului cu albul
semnifica tot atâtea coeziuni
inseparabile, pornite mai de timpuriu sau mai recent. Soarele şi apa, un
ax în jurul căruia se mişcă permanent viaţa, ca luptă
periodică între două forţe vitale. Focul şi norii, eterna
împletire între cauză şi efect în natură. Sângele şi aerul, motorul vieţii, femeia şi
bărbatul, perpetuarea acestei vieţi iar cuminţenia, împlinirea
menirii vieţii pe pământ.
La
începutul incidenţelor dintre planul cosmic şi cel uman, când
se emanau forme sacralizate pentru explicarea fenomenelor şi
evenimentelor, din perspectiva semnificaţiilor amintite, este de
înţeles de ce începutul anului se presupune că era considerat
primăvara când se declanşau toate.
Dar ceea ce la traci şi
implicit deci la geto-daci, este o supoziţie, la romani este certitudine,
rămânându-ne ca relicve ale vechiului calendar roman, numele lunilor
Quintilis, Sextilis, September iar astăzi numele acestor luni are sens
doar dacă numărul unu este Martie, Mars fiind noua denumire a acestei
luni în anul civil şi bisericesc.
Mars, provenea la romani dintr-o
fuziune a mai multor divinităţi arhaice, agrare şi
războinice. Marsyas era satirul frigian din mitologia greacă! Dar
şi păstorul care cântă admirabil din fluierul pierdut de
zeiţa Atena.
La noi, cum bine se ştie e
Mărţişor, care face să răsară prin
zăpadă ghioceii care-i fac de hac Babei Dochia cea rea.
Baba Dochia reprezentând o
semidivinitate „responsabilă cu vremea”, este anihilată în mitologia
românească tradiţională în tot atâtea moduri câte insule de
triburi tracice vor fi existat în spaţiul mioritic românesc.
Să rememorăm şi noi,
acum de „Zilele Babelor”, trei poveşti!
Eva şi primul ghiocel.
„După ce Dumnezău făcu pe Adam şi Eva, aceştia
priviră împrejur şi era tare urât. Erau numai nori, zăpadă
şi ceaţă şi era frig de-ţi îngheţa inima. Eva
începu să plângă. Dar Mărţişor, zbură câţiva
fulgi de nea direct în mâna plină de lacrimi a Evei. Şi cum de
cădea un fulg pe o lacrimă, de îndată se şi prefăcea în ghiocel! Până se
făcu un buchet mare şi frumos! Iar Eva începu a râde pentru că
era un semn de la Dumnezău care-i spunea că venea primăvara.”
(Povestită de Doda Bălaşa, Vălcele, Tismana, 1975)
Baba Dochia îşi
leapădă cojoacele.
„Cică era odată o babă tare rea căreia-i plăcea
doar iarna când umbla cu nouă cojoace. Şi ave o noră tare
cuminte dar căreia mereu îi căta pricină ca s-o umilească
şi să-şi bată joc de ea. Şi ce gândi
zgripţuroaica? Luă un cojoc cu lână neagră şi trimise
nora la râu să-l spele ca să-l facă alb ca laptele.
Spălă nora o zi, dar lâna tot neagră rămânea!
Spălă şi a doua zi dar degeaba. A treia zi cum spăla ea
plângând, i s-arătă Dumnezău cu Sfântul Pătru. Sfântul
Pătru luă toiagul atinsă cojocul cel negru şi pe loc se
înălbi.
Baba Dochia, când văzu ca nora se întoarce cu cojocul alb ca spuma
laptelui, în loc să se minuneze de vrednicia fetii, se mânie şi mai
tare. Luă cojoacele albe şi o trimisă pe noră să le
înnegrească. Dar Dumnezău
şi Sfântul Pătru nu mai făcură minunea cu cojoacele ci-i
dădură fetii un buchet de ghiocei să-l ducă babii. Când
văzu baba ghioceii, pe loc pusă merinde-n traistă şi
plecă cu oile să caute iarbă bună pentru păscut.
Şi merse ea o zi. Cum se cam încălzise mergând,
lepădă un cojoc de pe ea. Mai merse şi a doua zi şi mai
lepădă unul! A treia zi la fel. În a noua zi, aruncă ultimul
cojoc de cum porni la drum cu oile. Dar când ajunsese în vârful muntelui ce
să vezi? Baba era doar în cămeşoi iar acolo, numai
zăpadă. Şi unde mai şi porni Dumnezău o fioare de
crivăţ rece peste munţi, de se făcu baba sloi mare de
gheaţă iar oile sloiuri mai mici, de se văd şi acum din
depărtare pe crestele de munte!
De aia se zice că a noua babă este a mai rea de frig!
Cine-şi alege în martie o babă şi nimereşte pe baba
Dochia o să tremure de frig tot anul!” (Culeasă de la Alexandrina
Manoniu, Vălcele, Tismana, 1975)
Cum s-o făcut lumea.
„După ce i-o fugărit Dumnezău pe Adam şi pe Eva din
rai, le-o dat o palmă de pământ s-o lucre, să poată
trăi.
Vine diavolul şi zîce:
- Da' voi ce vreţ să faceţi cu palma asta de pământ?
Eu v-aş da palma asta de pământ dacă mi-oţi da ce
aveţi mai sfânt pe lume: copiii, o zîs diavolul!
N-o avut ce face şi i-o dat copiii. Diavolul i-o luat şi i-o
dus în împărăţia lui.
Dumnezău s-o supărat când o auzât!
L-o trimes pe Sf Vasile să slujască pentru copiii la diavol
şi să-i dea copiii înapoi.
Sf. Vasile o luat sapa şi o slujit un an. Pe atunci un an ave tri
zâle! O mai slujit şi pe al doilea, diavolul nu l-o întrebat pentru ce
slujeaşce, când o împlinit al treilea an, l-o întrebat şi i-o spus!
Doavolul când o auzât, i-o tras o mamă de bătaie lu' Sf
Vasile, dar n-o avut ce face! O trăbuit să dee copiii!
Sf. Vasile i-o luat şi i-o adus pe pământ şi de la copiii
ăia s-o înmulţât lumea!” (Povestită de Grigore Leşe)
Dacă în mitologia
românească lumea de pe planetă începe de la nişte copiii atât de
curaţi sufleteşte, dacă există întotdeauna un Mărţişor plin de iubire de
oameni, dacă există un Dumnezeu care veghează mereu asupra
poporului nostru, cum de s-a instalat atâta dezbinare şi ură prin
aceste mijloace drăceşti care se cheamă astăzi "Posturi de Televiziune" ale lui Vântu, ale lui Voiculescu, ale lui
Prigoană sau a mai ştiu eu cui, secondate de tone de jurnale anti
cultură şi bun simţ?
Cum se face că astăzi, în
loc de poveştile neamului nostru, în ziare şi televiziuni spurcate,
privim uluiţi cum se perindă pe ecrane, cucoane vopsite slinos
dezvelindu-şi silicoanele prin bluze crăpate până la buric?
Până când fac moda poporului român
vip-urile şi progeniturile lor cu belciuge-n nas şi sprâncene?
Până când ne mai trimit
aceşti noi ciocoi, la braţ cu Dochiile lor inculte şi rele, ca să le spălăm cojoacele
pentru a le face din negre, albe?
Va mai reveni vreodată primăvara şi în ghiveciul României plin
de gunoaie străine de adevăratul neam românesc?
Prof. Nicolae N. Tomoniu
Articol scris pentru revista Epoca, în martie 2008Televiziunile de care vorbesc? Parcă-ar fi azi...
