Ion Popescu Brădiceni - Note de lector - Ion C. Gociu în colecţia OPERA OMNIA

Note de lector

Maia (I-II) de Ion C. Gociu în colecţia OPERA OMNIA

Ion C. Gociu reprezintă un caz special, în peisajul literar şi în contextul epicii narativ–ficţionale ale Gorjului. A debutat în 2010 şi, exact după trei ani, dilogia sa de succes imediat în plan editorial (Maia I: Calvarul Secolului XX, 2. Blestemul aurului) s-a retipărit la prestigioasa editură TipoMoldova din Iaşi, în la fel de semnificativa colecţie «OPERA OMNIA / ROMANUL DE AZI» şi numărând 574 pagini.

În ceea ce mă priveşte, ca titular pe Ştiinţele Comunicării al Universităţii „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu, pot sintetiza ca o trăsătură integralistă a acestei scrieri prozastico-fresciale că ea şi-a cucerit statutul de titlu încununat cu atributul izbânzii graţie mai ales unei sinteze remarcabile a celor patru paradigme comunicaţionale: structural-expresivă, formal-tranzacţională, relaţional-sistemică, fenomenologico-praxiologică.

Nu insist pe aceste componente (meta)teoretice ci pun accent pe alte dimensiuni ale temerarei întreprinderi scriitopice, iată, receptată, prompt, în mediul critic şi, mai nou, exegetic. Întâi şi întâi, romanul „Maia” – repet – e o vastă frescă social-politică şi istorico-economică. Pe canavaua ei autorul implementează, prelevează, individualizează personaje-simptom. Fiecare apariţie-portret în parte dislocă, alveolează, un tip-efigie al unei epoci, una mereu subminată de criză: morală, etică, estetică, etc., care, încărcat cu o menire, se achită de sarcină. O face în stilu-i caracteristic, ascunzându-şi, strategic, o pseudomediocritate călduţă, deşi pronia divină, fatalitatea, judecata de apoi îi dă replica ce se cuvine, impusă de intrigă, de context, de poziţionare spaţio-temporală și de tramă/dramă

Scos în excelentă înfăţişare grafică, romanul „Maia” impune un om, un complex de atitudini, un conglomerat de idei, mai toate interzise cândva. Asistăm la un atac frontal al mai multor tematici grele, dificile, imposibile: problema ţiganilor, drama evreiască, eşecul şi nostosul numite Basarabia, monstruozitatea dictaturii dejisto-ceauşiste, maladia, cancerul securisto-procustanizant/ostracizant.

Sigur că romanul, deşi e redactat în termenii celei mai evidente modernităţi dorice, ca notă dominantă, nu-şi refuză ispita postmodernă ori paradigma transmodernă (în definitiv – de ce nu? – şi pe cea metamodernă).

Aşa se derulează subiectiv/obiectiv lucrurile. Scriitura lui Ion C. Gociu e o venire în text şi o revenire din el. Ea simte imperios necesitatea motivării. Se revendică din aducerea aminte. Se distribuie contrapunctic „de pe Linie pe Deal” sau alternativ (intrare-surpriză). 

Își arogă rolul de instanță supremă. Timpul în romanul „Maia” posedă anumite trăsături caracteristice, care indică natura fictivă a lumii romanești. Ne aflăm pe un tărâm ficționant. Autorul Ion C. Gociu  și-a distrus volens-nolens identitatea lui separată și avem impresia că afirmația nu este făcută nici la trecut nici la prezent, dar și la trecut și la prezent.

Planurile se întrepătrund: cel real și cel oniric; sau se înglobează reciproc. Citez: „În spectacolul real, visa că plutește într-un abis, că dincolo de el se află limanul norocos al făgăduinței, un pustiu confuz de unde un  Rabin sau un Moise, cu toiagul în mâini, îi făcea semne să se apropie.” Apoi survine comparația aglutinată: „Șatra i se păru a fi un trib izraelit în pustiu, așa cum și-l imagina ea când asculta povestirile tatălui său în zilele de Peshah” , care se contopește metonimic (metaforic) pentru al transporta pe cititor fie în fantastic fie într-o meta- istorie a cărui filozofie transpare în fluxul narativ alterna(n)tiv: „Visul ei devenise o altă realitate.” (Vis versus realitate, - n. m. IPB).

Ion C. Gociu se comportă ca un pictor. Adică precum cel cu celebra precizare: „Aceasta nu este o pipă.” Și iată că mă surprind din postura de critic la întâmpinare, confundând pe a fi cu a reprezenta, ca și cum ar fi echivalente. La fel pare a înregistra memoriile unei persoane istorice, desigur invizibilă, trăitoare în spatele textului: unul însă obiectiv, redactat la persoana a treia, neutru, fără a arăta că s-ar fi angajat emoțional.

Stilul romanului este unul adecvat, alegerile ele însele adecvate; și este un stil totodată eficient. Dat fiind că scriitorul imaginativ nu se folosește de limbaj numai pentru a descrie un set de întâmplări existente ci și pentru a le interpreta, oarecum nevinovat, și a le restitui valoric, modul său de folosire denotativă a cuvintelor prezintă însemnătate estetică.

Dar Ion C. Gociu a asimilat conștient un paradox-truism: scriitorul imaginativ creează ceea ce descrie. De aici rezultă că fiecare exprimare imaginativă este o simbolizare adecvată experienței pe care o transmite, dat fiind că nu există nicio altă simbolizare posibilă a aceleiași experiențe.

Ne găsim într-o vorbire orală, argotică pe alocuri, populară pe de altele, specific țigănească unde e cazul. Odată spart codul limbii utilizate, prozatorul Ion C. Gociu își continuă aventura-i scriitoricească din postura de cititor implicit al faptelor, actelor, evenimentelor, abordate cu o luciditate imperturbabilă, cu o plăcere mereu motivată a artei microportretului, a detaliului care paradigmatizat construiește o atmosferă autentică, veridică, verosimilă.

Și totuși câte un personaj pierde noțiunea timpului exact, ca-n ficțiunea postmodernistă, fragmentarizată,  transversalizată, aceea care are ca trăsătură esențială schimbarea dominantei. Adică – (mă) excplic – imaginea istoriei literare va trebui și ea să se schimbe substanțial căci, cu asemenea noi opere, devine incomparabil mai bogată ori măcar mai completă însăși istoria României, rescrisă (rescriptibilă) integral după 1990.

Funcția estetică, fiind o dominantă transistorică, se grefează pe o artă verbală ușor accesibilă lectorului de azi,  unul inerent grăbit (dar nu comod) urmând să se dumirească asupra (non) adevărului romanesc din perspectivă ontologică și dinspre orizontul unei lumi posibile cu sublumii (zise și domenii narative). „Tensiunea și disparitatea dintre sublumile diferitelor personaje și dintre sublumile lor și lumea ficțională „reală” sunt cele care au format baza poeticii epistemologice moderniste și, înaintea acesteia, a celei realiste” - afirmă Brian McHale.

 În replică, Ion C. Gociu estompează granițele externe ale ficțiunii, ne provoacă, sugerându-ne că epiderma ficțiunii sale nu este o membrană impermeabilă ci semipermeabilă. Departe de a fi bine definite și izolate, granițele ficțiunii în „Maia” par să fie accesibile, reînnod un fir anterior, în mod variat, uneori ușor de încălcat respectând tipurile diferite de constrângeri în contexte diferite și multiple cunoașteri.

Ca atare Marița se transpune într-un preludiu sexual, inspirată de o fotografie a altei femei. În Transnistria, Trifon Mogoș începe să aibă convingeri proprii și să se ascundă dezertând din calvarul isoriei urmând „jocul destinului” printre membrii unei șatre de lăieți. Aici își întemeiază o familie, traversează infernul de la Suha Balca…

Prozatorul caută semnificații peste tot avansând – repet modelizator – în construirea socială a (i)realității pe zone. Dar ce este o zonă? Spațiile pe care scriitura imaginată le traversează, prin simplu fapt de a le fi traversat într-o ordine inteligibilă, constituie o zonă heterotopică. Fiecare zonă în parte este renaturalizată încât implantul sau transplantul de fantezie auctorială să nu deruteze masa de cititori doritori de asemenea incursiuni (explorări) în interiorul romanului - în - sine. Zonele se juxtapun halucinant, ba chiar se suprapun, înlăuntrul lor totul și toate se derulează când lent când precipitat, când onest când „mincinos”, când apocrif (o figură istorică poate să iasă dintr-un hotel al lumii reale și să intre într-o casă ficțională) când legitimizat.

Astfel procedând, Ion C. Gociu, când survin asemenea  deplasări, o barieră ontologică, dintre real și ficțional, dintre câmpul extern de referință și cel intern  - a fost transgresată. Ba mai mult, cusătura dintre realitatea istorică și ficțiune este și nu este în evidență, făcând tranziția de pe un tărâm pe altul cât mai normală, alteori cât mai șocantă, prin contrazicerea vizibilă a documentelor publice ale istoriei oficiale de sub dictatură, fie ea carlistă, antonesciană, dejisto-ceaușistă etc.

Ion Popescu-Brădiceni
la lansarea unei cărţi la Tismana

Ca să închei: romanul „Maia” e o întreprindere curajoasă, a unui om tradițional, dar pregătit pentru orice eventualitate. Vocea sa străbate etnografia către orice posibilitate de a se manifesta („- Om trăi ș-om vedea! – spuse Mărgăreta cu tonul vocii potrivit pentru a pune capăt discuției”, pag. 121.) Constrânse, realemele (neologism lansat de Itamar Even-Zohan –n.m. IPB) istorice, culturale, compatibilizate cu realul demascat, vehiculate de Ion C. Gociu, ne obligă la o moralitate severă, la  o etică demistificatoare.

Atrocitățile comise față de țigani, evrei, români trebuie să ne interzică orice confort choral. Ele vor fi nu numai amendate ci pedepsite exemplar. Asemenea elemente umanoide criminale (măști ale răului absolut al istoriei) îl întristează profund pe  autor, îl revoltă în subsidiar. Iar sancțiunea supremă e moartea. Moartea reinstaurează domnia binelui, ordinea stricată, legea dreptății.

 Ion Popescu-Brădiceni

Alexandru Melian - CIRCARUL SI MASCARICIUL IN ARENA PUBLICA

Alexandru Melian
doctor în filologie

CIRCARUL  SI MASCARICIUL IN ARENA PUBLICA

MOTTO : Când viaţa politică devine circăraie iar politicienii nişte circari, cetăţeanul rămâne spectator sau devine el însuşi circar.

De o bună bucată de timp, în mod deosebit de când pe fotoliul prezidențial  s-a instalat T. Băsescu, arena noastră publică  este tot mai procopsită în circari și măscărici și tot mai săracă în oameni politici și conducători. Trebuie precizat, de la început, că omul politic nu trebuie să fie neapărat conducător, așa după cum conducătorul poate foarte bine să nu fie om politic.

            Pentru a nu ne situa într-un orizont ambiguu, se cuvine, înainte de orice, să precizăm cuprinsurile semantice pe care le avem în vedere,  pentru cele două cuvinte . Conform dicționarului, cuvântul circar are un sens propriu (persoană care activează într-un circ) și mai multe sensuri pejorative (hoț, prost, persoană neserioasă) . Tocmai aceste ultime sensuri sunt luate în considerație în articolul de față. Si aceasta pentru că dimensiunea pejorativă  a căpătat, în anii de după Revoluție, și mai ales în ultimii ani, nu doar un fel de caleidoscopie, generată în mod nemijlocit de realiate, ci mai ales o întruchipare alarmantă, din ce în ce mai frecventă. S-a impus, de altfel, și un derivat, relativ  nou: cuvântul circăraie. Avem circăraia din spațiul masmedia, circăraia din lumea sportului și mai ales circăraia politică. Oricăruia dintre noi  îi este ușor să găsească exemple ilustrative în toate zonele amintite. Eu voi semnala doar câteva din cele pe care le socotesc foarte reprezentative.

Deși masmedia are, în esența ei, ceva ludic, o rudenie de gradul unu cu ideea de spectacol,în general, si cu aceea de circ, în special, derapajele sunt multiple și pe numeroase planuri. Si aceasta pentru că, în grădina multor televiziuni, plantele aducătoare de rating sunt mărăcinii batjocurii, mătrăguna defăimării și vegetația destrăbălării.  Iar grădinarii acestora - fascinați de putreziciune – fac de obicei alergie la suculența fructelor, la parfumul florilor și la plivitul buruienilor. Tocmai într-un asemenea cadru și pe baza unei asemenea mentalități, a apărut explozia circarilor și circăraia ca emblemă televizuală. Dacă ne referim, de pildă, la emisiunea nocturnă a lui Mircea Badea, impresia de circar al tele-vedetei și de circăraie a celor mai multe din emisiunile lui se impune ca dominantă a percepției. Deși, de multe ori, diagnosticele și analizele sale asupra vieții sociale, politice,culturale, sunt pertinente, sunt convingătoare, felul în care ele sunt vehiculate, prin intermediul limbajului, al gesticulației sau al mimicii, compromit fondul, prin înnămolirea formei. 

Mircea Badea
doctor în "circăraie"

Stăpânit de complexe, cu o probabil ratată aspirație de a deveni actor, ceea ce l-a plonjat în cabotinism, lipsit de educație și modelat de gustul foarte prizat, în aceste vremuri, față de vulgaritate, înjurătură și dispreț, - dispreț față de tot ce nu e Mircea Badea, cel fără de țară, fără tablă de valori și câteodată chiar fără el îsuși - acesta , simțindu-se proprietarul absolut al emisiunii ce i-a fost dată pe mână, o transformă, nu într-o emisiune pamflet, - oricând interesantă si rodnică prin  efectele ei caustice -  ci în propriul spectacol de circ, cu giumbușlucuri și glumițe, adesea nesărate, cu prezențele zoologico- anatomice care să-i fortifice violențele de limbaj, cu repertoriul de măscărici mereu gata să-i facă plăcere regelui sau măcar propriului orgoliu de cavaler al batjocurii. Din fericire, pentru a te proteja de circarii și circăraia din masmedia, există o soluție imbatabilă: schimbi canalul sau închizi televizorul.

Dar ce te faci în lumea sportivă, - mai ales în domeniul fotbalului - unde nu poți închide stadioanele ori sălile de sport ?  Acolo  unde circarii îmbogățiți după Revoluție, - numai ei știu cum, sau poate nu chiar numai ei – au cumpărat cluburi, au făcut negustorie umană cu jucători, înscriindu-se în spiritul financiar și de mercenariat al fotbalului mondial, sau au pus mâna pe pârghiile de conducere pe care le stăpânesc în stil aproape mafiot ?  Ce te faci acolo unde toată această implicare a foștilor bișnițari din vremea lui Ceaușescu, a foștilor milițieni, ciobani, ospătari sau activiști a avut și are ca obiectiv, nu dezvoltarea și înflorirea fotbalului românesc,  pe măsura talentelor pe care întotdeauna le-a născut acest popor , ci înflorirea și dezvoltarea propriilor afaceri ? Si nici măcar aceasta în primul rând. Obiectivul lor, poate cel mai important, a fost acela de a accede la mijloacele de comunicare moderne, care să le vindece orgoliul de neica nimeni, setea de-a ajunge în lumina reflectoarelor, de a pătrunde în avanscena publică și de a invada ecranele de televizor, acolo unde nimicnicia lor reală nu le-ar fi permis să ajungă niciodată . Figuri tipice de ariviști fără scrupule, modelați de școala străzii și a mahalalei să disprețuiască legea, decența și bunul simț, sau plămădiți în malaxoarele nomenclaturii comuniste întru ticăloșii, pavoazate ipocrit în faceri de bine, toți acești invadatori în lumea sportului au adus cu ei microbi și viruși de toate felurile. Barbugii, pokeriștii și tablagii înrăiți, au transformat lumea fotbalului, într-un soi de cazinou sordid, unde la loc de cinste este bafta și trișeria. De aceea rezultatele sportive nu sunt consecința profesionalismului, a pregătirii istovitoare, a dăruirii și devotamentului fața de club, de suporteri, de țară, așa cum se întâmplă, de exemplu, cu gimnastica feminină românească. Nu, ele sunt fructele zarului imprevizibil sau ale matrapazlâcurilor de culise. Fructe de obicei pline de viermi, când nu sunt de-a dreptul otrăvitoare. Atât la cluburi, cât și la națională.  Iar când eșecurile, - mai harnice decât victoriile – pun în primejdie, nu atât prestigiul, cât interesele, soarta personală  a vinovaților, spiritul circar intră în scenă. Vinovați sunt arbitrii, terenul, ghinionul, adversarii... Oricine, în afara de vinovații  adevărați.  Iar când aceștia sunt apucați  și de de un fel de filozofie de baltă,  hrănită  la cantina fatalismului  de trei parale, reacția lor devine de-a dreptul ridicolă. Cu aroganță de Gâgă revoluționar, ei află adevărata cauză a eșecurilor personale în trăsăturile negative ale neamului românesc ....Să ne amintim de antrenorul submediocru, - ajuns la echipa națională doar fiindcă era odrasla marelui om de fotbal, Mircea Lucescu - care explica insuccesele reprezentativei românești,  păstorite de el, nu prin incompetența lui și prin slăbiciunile jucătorilor, prost selecționați și pros antrenați, ci  prin carențele tipologice ale poporului român. Dar nici nu este nevoie să mergem peste ani. Nu mai departe decât săptămâna trecută, antrenorul echipei  Pandurii, - după eșecul din Europa ligue  - explica doctoral  înfrângerea:  „...suntem indisciplinați ca nație” .  Că dl. profesor de matematică, Cristi Pustai, n-are bunul simț și decența de a evita proba de incompetență în probleme de sociologie și etnologie, nu mai surprinde într-o lume unde toată lumea se pricepe la toate, dar să ignori că peste jumătate din echipa ta e formată din străini, - deci din mercenari care n-au nimic a face cu proclamata indisciplină a nației românești  -  și mai ales, să ignori că rezultatele strălucite din sportul românesc, și chiar din fotbal, n-au căzut din cer, ci au fost realizate de fii aceleiași nații, care-i fac să strâmbe din nas pe alde Răzvan Lucescu sau Cristi Pustai, este nu doar semn de ignoranță, ci mai ales probă de deficit moral și de inteligență. E adevărat, antrenorul  echipei din Târgu Jiu este departe de galeria impostorilor și a circarilor din fotbalul românesc. Adică a acelora pentru care forma de manifestare predilectă  este circăraia. Circăraia agresivă, model Mihai Stoica sau Giovani Becali, circăraia șmecherească cu iz mafiot, model  Mitică Dragomir, sau circăraia megalomană, model Gigi Becali.

Fără nici o îndoială, prototipul acestei lumi îl reprezintă, Gigi Becali. Chiar dacă în fauna celor care circăresc fotbalul românesc se află indivizi inferiori lui din multe puncte de vedere. Fără nici o îndoială, de asemenea, rolul masmediei în confecţionarea acestui portret de  circar vedetă este fundamental (ca și în cazul tuturor celorlalți). Am putea spune chiar ca el este o victimă acesteia. Cum obsesia ratingului a generat, mai pretutindeni, goana după subiectele de scandal , biografia, viața, comportamentul lui Gigi Becali , a devenit o mină de aur. O mină pe care masmedia nu s-a mulțumit doar s-o filmeze, ci a facut toate eforturile s-o exploateze, mizând mereu pe naivitatea, incultura și megalomania fostului cioban. A celui care, lăfăindu-se pe tronul aurit al palatului, - metamorfoză de basm a stânii sale strămoșești - și-a pierdut orice simț al realităților, socotindu-se un fel de cel mai prețios dintre pământenii plaiului românesc.  Prețios, puternic și invulnerabil. A fost ispitit să cumpere cea mai valoroasă echipă de fotbal, - deși n-avea nici o competență în domeniu – a fost impins în politică unde avea chiar mai puțină pricepere decât în fotbal, a candidat la președinția României, stimulat de tupeul câștigător al marinarului de pomină (cu care avea să și chefuiască mai târziu);  iar când încercările politice personale au eșuat, circarii din diverse partide, mișunând pe aceleași ecrane hulpave de scandal, i-au dat o mână de ajutor ,- dincolo de orice principii politice ori morale – să se cocoațe pe scena consacrată a circului de mascaradă. 

Gigi Becali
doctor în "circ mioritic"

Președintele  PNL, de pildă, care mai e și președinte al Senatului, a socotit că pentru forța și prestigiul partidului întemeiat de Brătieni, racolarea „marelui ” Gigi Becali este un succes epocal, așa cum un alt circar politic și cultural, păstorindu-și ca un mic tiran partidul, a socotit că este un gest de mare onoare pentru România ca proaspătul pușcăriaș, - zornăindu-și cu mândrie cătușele în  fata camerelor – să devină deputat în Parlamentul european. Că la scurtă vreme a fost exclus din partidul în care nu trebuia primit niciodată, că la Uniunea Europeană s-a făcut și ne-a făcut de râs ( ca și o altă podoabă, trimisă acolo fiindcă e progenitura președintelui tării)  nu e întru nimic surprinzător. Nici pentru Becali, nici pentru promotorii lui ad-hoc. Cum nu este surprinzător nici faptul că acest personaj a ajuns astăzi acolo unde merita, pentru infracțiunile nepedepsite, comise ani de-a rândul. Nu doar că nu e surprinzător, dar aș spune că e benefic. E benefic pentru societatea românească, reconfortată să vadă că și un fost prim ministru e trimis la închisoare, atunci când încalcă legea, așa cum și un fost deputat în Parlamentul european, plin de bani, de avere și de relații, e trimis la pușcărie atunci când, crezând că e deasupra legii, își permite s-o încalce cu toată seninătatea. E  benefic  chiar și pentru cei care trăiesc o asemenea experiență dură și umilitoare. E  beneficiul învățăturii de minte , cu valoarea ei de bun sfetnic pentru viitor.  Desigur, viața ne arată că  învățătura de minte este benefică doar dacă ai tăria și mintea să-ți asumi, - onest și cu luciditate -  faptele pentru care suferi. Altfel, faci ca Adrian Năstase, care nu încetează să se considere victimă politică, deși justiția a dovedit că el e infractor politic și nu numai.  Drept urmare, cu aceeași aroganță, care l-a deservit de atâtea ori, cu o indecență  întristătoare la un om  de cultură  de calitatea lui, fostul prim-ministru se etalează zâmbitor  peste tot unde este invitat sau se invită, fie că este vorba de reuniunile partidului din care chipurile a fost exclus, de simpozioanele ministerului de externe, pe care cândva l-a păstorit și, bineînțeles, de toate ecranele care nu pot pierde ocazia de-a imortaliza alături de Becali, Mitică Dragomir  sau Marian Vanghelie, figurile pitorești  ale vieții publice românești.

Mitică Dragomir
Miliţianul tras pe dreapta

Ceea ce este întristător și pilduitor, în același timp, este că asemenea comportamente maladive și iresponsabile, - pe lângă răul concret pe care l-au produs - au făcut și fac țăndări puținul credit pe care lumea politică îl mai are sau ar mai trebui să-l mai aibă. De altfel, nu e lipsit de interes să observăm că atragerea în arena politică a circarilor din fotbal, chiar dacă efemeră ( vezi Gigi Becali, Mitică Dragomir, Gheorghe Stefan „Pinalti” etc) a avut ca efect, printre altele, răspândirea aproape epidemică a gustului pentru circăraie în  spațiul politic. In vremea președinților Iliescu și Constantinescu, - fără a ignora erorile, actele de incompetență și iresponsabilitate , rătăcirile de toate felurile – viața politică a cunoscut doar episodic, circarul și circăraia, doar pe la începuturi, în activitatea și hărmălaia din CPUN. Lumea poltică avea o anume sobrietate iar politicienii, indiferent pe ce baricadă se aflau, încercau să-și apere ideile și obiectivele cu seriozitatea  si combativitatea unor căutători de partizani, nu cu giumbușlucurile de circari bășcălioși, în căutare de aplauze hă-hăite. Odată cu apariția căpitanului de navă în fruntea țării și cu penetrarea în lumea politică a circarilor din lumea fotbalului, arena politică s-a transformat în circăraie și mulți dintre oamenii politici în circari ori chiar măscărici. Consecințele se văd la tot pasul. Dacă e să ne referim doar la exemplul Gigi Becali, e suficient să evocăm urmările comportamentului circar  pentru blazonul, viața internă și performanțele echipei Steaua. Imixtiunile umilitoare în activitatea specifică a antrenorilor și schimbarea lor precum ciorapii care încep să miroase, bălăcăreala publică a jucătorilor, când geniali, când neisprăviți, - după umorile patronului  și dinamica rezultatelor – , confruntările ridicole și contraproductive cu suporterii, etalarea teancurilor de bani care-i burdușeau buzunarele, ca gest fudul de promisiune transparentă pentru jucători, - tratați ca un fel de iobagi moderni – sau de promisiune codificată înspre adversari, arbitri, ziariști, - tratați și ei pe principiul, orice se poate cumpăra, ( celălalt circar emblematic al fotbalului românesc, Mitică Dragomir, - nu întâmplător  poreclit Corleone – declara cu seninătate și mândrie, pe această temă : „Fotbalul e cel mai curat dintre toate hoţiile care se fac în ţara asta”.), toate acestea au făcut ca prestigiul și potențialul echipei să fie afectate în mod grav, în pofida banilor investiți, dar și în numele banilor câștigați, în pofida jucătorilor și antrenorilor care s-au perindat pe acolo, și chiar în pofida dorinței lui arzătoare și de bună credință de a da Stelei aureola de odinioară, de echipă competitivă pe plan european.

 Cu ceste moravuri și năravuri din lumea fotbalului, el s-a prezentat în arena politică, unde a găsit repede mediul prielnic pentru vocația de circar și unde n-a ezitat să se manifeste, mai ales că s-a bucurat nu doar de toleranță, ci și de încurajări mai mult sau mai puțin ipocrite, dar aproape întotdeauna interesate. Perlele și reprezentațiile lui de circar, sunt, - „grație „ presei și televiziunilor – locuri comune în memoria colectivă.  Eu am să mă refer doar la un singur aspect, reprezentativ și definitoriu. Aproape analfabet din punct de vedere politic, - de fapt, nu numai politic – el reușește, grație banilor și tupeului, să devină deputat liberal în ultimul și de pomină Parlament. Si unde este repartizat domnul deputat să-și aducă prinosul de înțelepciune și competență ?  Nicăieri în altă parte decât la comisia juridică !!!  Vedeți dv., vizionarismul, principialitatea și spiritul înaltei răspunderi, care animă micuțul nostru Parlament, de aproape 500 de slujitori ai poporului  ??!!  Cel care avea câteva dosare de infracțiuni pe masa judecătorilor este pus să se ocupe de justiție, de legi, de apărarea drepturilor, libertăților și a legilor. Nici nu se putea o mănușă mai bună pentru lupul trimis cioban la stâna de oi.

Cum el n-avea competențe, ci doar apetențe, atunci când primarul din Sibiu afirmă, - în spiritul bunului simț elementar – că toți parlamentarii condamnați ar trebui eliminați din Parlament, marele jurist explodează de mânie justițiară, dând de la înălțimea fotoliului ocupat prin efracțiune, proba calităților și priceperilor sale:  „

Doar o hotărâre judecătorească mă poate da afară din Parlament. Timp de patru ani de zile, mandatul meu va fi intact, nimeni nu se poate atinge de el. Poate Iohannis să dea ce legi vrea el, nu se aplică retroactiv. Nu scrie nicăieri în Constituţie că, dacă eşti condamnat, nu poţi fi ales”.

Că previziunea cu privire cu privire la cei patru ani de mandat rămâne sa-i mediteze din spatele gratiilor, necunoașterea constituției și mai ales convingerea că legile le poate da un individ, fie el Iohanes sau altcineva, indică nivelul competenței și capacitatea de a înțelege un lucru elementar ,de către un membru al Comisiei juridice a Parlamentului. De altfel, așa cum afirma la un moment dat că finul lui a băgat în Parlament un grup important de PPDD-iști pe care el îi va aduce, - așa ca pe o mică turmă de oi – în Partidul liberal, în această dispută, cel care avea să intre la pușcărie (spre onoarea tuturor promotorilor lui) se vede el însuși legislator , așa cum o făcea la Steaua  și declară că va da și el o lege contra primarului de la Sibiu, care să-i interzică acestuia, printre altele, primirea în Partidul liberal.

Circul îți poate stârni râsul, pentru că aceasta e una din rațiunile sale. Circăraia îți provoacă mai curând plânsul, pentru că aceasta e una din maladiile noastre .

(va urma)

                                     Alexandru  MELIAN