ALEXANDRU MELIAN - CONCERTUL
AGONIEI CA UN REFREN PESTE TIMP
Daca sufletul care a sângerat în cuvânt de ticăloşiile unei epoci blestemate este siluit astăzi să retrăiască blestemul unor ticăloşii similare, mintea, - mereu ispitind speranţa - întreabă şi se întreabă : mai ştie cineva de ce am îmbrăcat cămaşa morţii în decembrie 1989 şi unde se află adevăraţii fii ai neamului românesc ? Deşi poeziile care urmează sunt scrise într-un atunci de întuneric ele sunt parcă progeniturile unui acum de coşmar.
Cu adâncă tristeţe,
A. MELIAN
CONCERTUL AGONIEI
Privesc acest spectacol de secol în derivă
la mucul lumânării redevenit emblemă
si căutând speranţă, măcar de o
colivă,
descopăr doar sfidare, absurd şi anatemă.
Eroi de bâlci şi toante în haine de regină,
mai potriviţi sub gratii sau poate în azile,
ocupă avanscena scăldată în lumină
şi, regizând ovaţii
de-adunături umile,
cioplesc
destinul lumii spre moarte şi ruină…
Si ce
fac spectatorii gângavelor tirade ?!...
Topesc în lacrimi râsul şi-n ură
disperarea,
se simt părtaşi nevolnici ai tristei mascarade
şi, aşteptând de-aiurea să sune deşteptarea,
se miră că pe scenă cortina nu mai cade…
Sărmani de noi !!. preaplatnici cu-asupra de măsură !...
Nicicând nu se coboară cortina de la sine.
Unde-am văzut vreodat’ trufaşa impostură
ieşind din avanscenă, aşa cu de la sine ?!...
Să vină dar artiştii…şi altă
partitură !...
Ianuarie 1985
AVERTISMENT
In unduirea de izvoare a gândului înaripat
vă ispiteşte bezna să ciocăniţi relee,
oştirile de visuri le-aţi sugruma-n tranşee
si zâmbetul speranţei l-aţi vrea crucificat.
Tâlhari de secol în derivă ! Zadarnică vi-i uneltirea...
Voi n-auziţi sorocul morţii cu şoapta lui justiţiară,
nici zvonul surd al răzvrătirii în sumbrul asfinţit de seară ?
Voi n-auziţi chiar cum trosneşte, printre blesteme, prăbuşirea ??!!...
Oct.1988
SUFERINTA ABSURDULUI
Simt cum se metamorfozează timpul
în linii,
în ninsoare şi-n jgheaburi de durere…
Icoana din adâncuri îşi rătăceşte nimbul
iar vocile chemării coboară în tăcere…
Simt cum se metamorfozează spaţiul
în
pulberi, în himere si-n aripă de moarte...
In mlaştina absurdă s-a nămolit nesaţiul
iar tot ce-a fost aproape pierdut e în departe...
Simt cum se frânge timpul şi spaţiu-l simt cum zboară,
temeiurile lumii se spulberă-n reversuri,
mă simt
din mine însumi ca sunt zvârlit afară
si pribegesc spre moarte-ntr-o lume fără
sensuri…
13 iunie 1988
PRIZONIER
Sunt prizonier în negură şi tină
si ţintuit mă simt de
stâlpii umilirii,
rânjeşte cinic lanţul pe gândul de lumină
si mi-s ucişi în suflet, de jale,
trandafirii.
Sunt prizonier în lacrimi de ruşine
si hăituit mă simt în
fiecare clipă…
trufia bâlbâită mă-ngenunchează în ruine
si fier beton îmi toarnă pe fiece aripă.
Sunt hăituit în lanţuri de
jalnic prizonier,
în negura de tină mă surpă
disperarea,
uitat mă simt de codru, de zâmbet şi de cer,
cărarea
mi-e pribeagă si-n doliu sărbătoarea.
Febr.1989
DOAMNE !
Care ne sunt păcatele de moarte şi ce blesteme ispăşim
de-n
poarta inimilor noastre bat fără preget rinocerii ?
Din care zbor de cucuvaie cu plânsul ei de ţintirim
i-au fost menite blândei turme imaşurile otrăvite-ale
durerii ?
Zadarnic
urcă înspre ceruri şi rugăciunea şi-ntrebarea…
Prea bunul şi prea dreptul, prea plinul de înţelepciune
spre milă şi iertare pare-a fi rătăcit cărarea,
lovit cumva de amnezie sau poate de deşertăciune.
Să ne răspundem dară singuri, noi cei uitaţi de
Domnul lumii :
păcatul
nostru nepăcat e c-am fost buni şi-ncrezători şi veşnic mioritici,
că n-am găsit tămăduire epidemiilor minciunii
şi nici puterii jefuite de ticăloşi şi creieri paralitici…
Ianuarie 1989
