 |
| Tovarăşul Andrei Pleşu |
LAUDELE INFIRME
ALE DOMNULUI ANDREI
PLEȘU
MOTTO : « Nimic
nu e mai primejdios pentru conștiinţa unui popor decât priveliștea corupţiei și
a nulităţii recompensate, decât ridicarea în sus a demeritului. » (Timpul,
9 apr. 1881)
Mihai EMINESCU
Cu abilitatea
celui care știe să meșterească subtilitățile limbii,
domnul Pleșu ne propune un
exercițiu de logică politicianistă și de partizanat
travestit filozofic. Deși, de la un
cărturar ca dânsul, ne-am fi așteptat la un exercițiu de logică,
pur și simplu și la o demnă echidistanță, fără nici un
travesti. Dar pentru că dumnealui n-a ținut să se
adreseze unor neisprăviți mioritici , îngrijorați de halul în
care a fost adusă țara de către indivizi precum cel căruia tocmai i-a
transmis salutul grațios, aceștia, - cu
obsesia lor pentru caracterul uman
întemeiat pe morală, devotament și bună-credință – îndrăznesc
să-i decodifice mesajul și să înțeleagă ce se
află dincolo de barba înțeleptului.
Deși, în esență, rostul
articolului publicat de Andrei Pleșu este de a-i
aduce un elogiu primului ministru și de a mai trimite o săgeată strâmbă spre Crin
Antonescu, acesta începe spectaculos prin artizanarea unei tehnici adeseori
productive : așteptarea frustrată. Fraza introductivă este ca
un fel de cheie pe un portativ : « Am
mai multe motive să nu-l laud pe Victor
Ponta ». Si în continuare sunt schițate motivele.
Este evocat plagiatul și nerușinarea de a
nega evidențele, este exprimată
“prudenta rezervă” față de
comportamentul public al politicianului
caracterizat prin « derutanta flexibilitate » ( adică « să spună azi inversul a ceea ce a spus
ieri, să asume nonșalant poziții
contradictorii probând, astfel, o serioasă carență la
rubricile predictibilitate, consecvență, credibilitate), iar în final este mărturisit desgustul fața de
stilul mai mereu șugubăț al premierului
, pus la tot pasul pe glumițe.
Trebuie
să observăm că motivele de non-laudă ale autorului, indicate în prima treime a
articolului, sunt serioase și aș spune fundamentale. E adevărat, ele sunt
prezentate în formulări abstracte, bine
cântărite pentru a nu atârna prea greu, ca un fel de fructe ale stejarului
care, așa cum spunea Eminescu, poartă în sâmbure necuprinsul
misterios al codrilor. Pentru că dacă încercăm să pătrundem în virtualitatea
ghindei, adică în cuprinsul motivelor
amintite, oferite marelui public doar cu eticheta, suntem nevoiți să
ajungem la o concluzie mult mai gravă decât « prudenta
rezervă » a mânuitorului de nuanțe. Un plagiator
fără scrupule, un personaj cocoțat dubios în politică căruia nu « flexibilitatea » i se
poate reproșa, - aceasta este o veritabilă calitate a omului de stat,
atunci când e practicată cu înțelepciune, cu bună credință și cu devotament
față de țară – ci comportamentul
impredictibil, inconsecvent și fără
credibilitate, un astfel de personaj este incompatibil cu marile răspunderi și onoruri
asumate. Dacă am inventaria toate
consecințele acestor motive de ne-laudă, invocate de Andrei Pleșu,
« opera » lui Victor Ponta n-ar fi nici măcar la nivelul plagiatului
său. Această operație o poate face fără dificultate orice om de
bună-credință. Nu o voi repeta
aici pentru că am făcut-o - cu mâhnire, cu revoltă, dar și cu speranță – în articolele
publicate în Samanatorul :” Apel adresat noilor ajunși la putere”,
“Paranoia referendumului”, “Ce nu a înțeles încă Victor Ponta”, “Un nou
prim-ministru filo-maghiar”.
Ceea ce cred că poate fi revelator, nu atât
pentru cel gratificat cu laude, cât pentru gratificatorul însuși, este
expozeul celorlalate două treimi din
articol. După un preambul ironic privind așa-zisul lui « pro-băsism » și
previzibila răstălmăcire de către
răuvoitori a certificatului de bună
purtare pe care urmează să-și pună
semnătura în calitate de fost ministru de externe, fost ministru de cultură și fost
consilier al președintelui (care nu mai e de fapt președinte),
actualul fost, - care, la drept vorbind, n-a încetat să fie – își începe
pledoaria printr-o judecată de valoare corectă:
« dacă ai „curajul” de a
critica pe cineva pentru ce face greşit, trebuie să ai şi curajul de a-l
lăuda, atunci cînd procedează cum trebuie. În definitiv, nimeni nu e condamnat
să bată cîmpii toată viaţa, după cum nimeni nu trebuie transformat, definitiv,
în statuie ».
Din păcate,
corectitudinea acestei afirmații nu poate fi aplicată lui Victor
Ponta ; cel puțin acum. Pentru că el nu a procedat cum trebuie în foarte
multe din actele sale,( inclusiv în cel care este obiectul laudei lui Andrei
Pleșu) și pentru că primul ministru nu a încetat să bată
câmpii, la fel de șugubăț și plin de
glumițe. Care sunt argumentele autorului, menite
îndreptățească
re-evaluarea celui atât de aspru evaluat
pe când nu era co-semnatarul pactului de noapte cu
Traian Băsescu ? Două principii
esențiale, aduse recent în discuție de șeful guvernului, par a-l fi sedus pe cel care nu « face jocul președintelui » și care nu « e înamorat orbește » de acesta. Primul se concretizează în
ideea că
« A fi atent la valorile şi
recomandările Uniunii Europene nu e a fi obedient, nedemn, „căzut în genunchi”,
ci a fi realist. »
Mai întâi,
acest principiu n-a fost adus recent în discuție de
Victor Ponta. El l-a proclamat, și nu numai el - chiar în primele ieșiri publice, când a fost uns premier după căderea,
se știe cum, a
guvernului Ungureanu. Apoi, în discuție nu e principiul ca atare, el e valabil în esența lui. Problema este că pentru șeful guvernului român « atenția la valorile și recomandările Uniunii Europene » s-a
concretizat în obediență și lipsă de
demnitate. De ce, nu e foarte greu de explicat. El se raportează la Uniunea
Europeană în primul rând din perspectiva intereselor personale și nu ale țării. Or, acestea îi cereau să fie obedient ,așa după cum demnitatea nu putea fi invocată de un
plagiator care nu-și asumă cu bărbăție erorile. In special, comportamentul cu ocazia referendumului, este
integral definitorie pentru subiectul discutat și pentru obiectul lăudat.
Există apoi câteva disocieri suplimentare care se impun. Prima,
ignorată adesea, este disocierea
normală între instituții și cei care sunt la un moment dat în fruntea lor. Diverșii funcționari numiți în organismele europene nu sunt Uniunea Europeană, ci funționari ai acesteia. De altfel, ar fi foarte util să
se cunoască mai bine atitudinea , nu doar a presei occidentale, dar a multor
oameni politici din Franța, Anglia și chiar Germania, fața de felul în care sunt selectați și față de
competența unora
dintre funționarii
acestor instituții. Încât te
poți întreba uneori cine face cu degetul, cine dă lecții și ce se ascunde în spatele unor intervenții ?!
Desigur, pentru Andrei Pleșu ca și pentru
prietenii săi siamezi, H. Patapievici,
G. Liiceanu, L.Boia, demnitatea
națională e o nonvlaoare care mai dăinuiește doar în Coreea de Nord. Pentru ei,
totul e negociabil și totul se raportează la bani, la profit, la ghișeft. Apoi, pentru cineva care stăpânește bine proprietatea termenilor, cum este autorul
articolului, nu pare a fi întâmplătoare
utilizarea verbului a cere , ca act definitoriu pentru România în raport cu
Uniunea Europeană. Dintr-o astfel de perspectivă, țiganii cerșetori care au speriat Europa nu sunt altceva decât produsul de avangardă al unei Românii
cerșetoare. Ceea
ce se face a uita A. Pleșu este că țara noastră – precum
toate celelate țări ale
Uniunii - plătește miliarde
de euro, în fiecare an, că investițiile nu vin de dragul ochilor noștri, ci de dragul bogățiilor noastre, în sfârșit, că intrarea în Schengen nu este un cadou pe care-l
cerșim, ci un
drept, pentru care, de asemenea am plătit destul.
Si mai e ceva care mă nedumerește în construcția lui
A. Pleșu. Zice el sentențios : « Cine vrea să devenim „independenţi” trebuie, mai întîi,
să ne propună un plan concret de supravieţuire în condiţii de izolare ».
După câte știu eu, românii și-au câștigat independența, fără ghilimele, în 1877 și, chiar
dacă timp de peste 40 de ani aceasta ne-a fost călcată grosolan în picioare de
« eliberatorii » bolșevici, ea n-a fost niciodată și de nimeni pusă în discuție. Poate de Lucian Boia și Horia Patapevieci. Dar, din fericire, ei n-au
putut să urineze și pe independența noastră. S-au mulțumit doar cu istoria și cu Eminescu…Un fost ministru de externe nu știe că, în conformitate cu tratatul de aderare la
Uniune Europeană, statele care aderă nu-și pierd independența națională ? Bineînțeles că el știe, dar cum se adresează unui popor care nu se
ridică la nivelul « elitei » - și pe care de fapt, trăind doar la nivelul lui frunză verde, al lui mioriță laie, bucălaie și a unui meșter Manole
asasin, nici n-o
merită – a îmbârliga speculativ vorbele pentru a face să treacă neobservate
intențiile face
parte dintr-o iscusință pe care o stăpânește foarte bine. Si ar mai fi o întrebare. Crede domnul fost-ministru de
externe și actual
cărturar că, dacă șeful Guvernului român s-ar fi comportat demn și curajos față de Bruxelles, în toate împrejurările, acționând în numele celor peste 7 milioane de români
care l-au destituit pe T. Băsescu și a milioanelor care i-au permis majoritatea parlamenară de astăzi de
aproape 70%, Manuel Barosso (eventual de mână cu Monica Macovei și T. Băsescu) ar fi exclus România din Uniunea
Europeană ?
Pentru a termina cu primul principiu ,ca sursă
de elogiu, - deși ar mai fi
multe de spus – să observăm, în concluzie, că pactul Ponta – Băsescu,
abandonarea unor promisiuni din campania electorală și a unor idei directoare puse la bazele USL, înlăturarea strategică a doamnei
Pivniceru, pentru ca elogiatul
autorului să preia interimatul
ministerului de justiție, cu vădita intenție de a rezolva problema numirilor știute conform
unui troc lamentabil, încălcarea prin acest act nu doar a reglementările
românesti în vigoare, dar și recomandările exprese ale
Uniunii Europene (când acestea nu mai convin cuplului
ad-hoc, ele nu mai contează), ca să nu mai vorbim că ele fuseseră susținute cu aplomb chiar de chiriașul de la Cotroceni și de stăpânul de la Palatul Victoria, cu doar puțină vreme în urmă, toate acestea constituie, în
totalitate, fapte încriminate în prima
treime a articolului semnat de A. Pleșu. Deci, semne de schimbare benefică și motive de laudă nu prea se văd, chiar dacă le cauți și cu lumânarea.
Sigur, dacă le cauți cu
fumigenele, culorile nu se mai văd și atunci poți, de la înălțimea sau
adâncimea la care te afli, să prezinți negrul drept
alb și viceversa, așa cum o cer interesele personajului mereu prezent în subtext ( pentru că în text, el nu apare decât
în trecere și atunci ca victimă
sărmană a unor derbedei halucinați care nu se
mai satură să-l trateze, când îl prind
la cotitură, cu câte « un radical cap în gură ».
Si al doilea principiu, ca și primul, este
absolut corect :
« E ridicol, dacă nu direct nevrotic, să reduci
problematica unei ţări întregi (aflate, totuşi, în criză) la o răfuială
personală. România nu e Băsescu, iar guvernarea nu poate avea drept singură
ţintă, drept obiectiv prioritar, lichidarea unui singur om. »
Numai că ceea ce se face a nu observa fostul consilier și actualul condeier al « locuitorului
temporar » de la Cotroceni este că
răfuiala personală nu e doar a celorlalți cu Băsescu, ci mai ales a lui Băsescu cu
ceilalți. Sigur, într-o bătălie, când te afli într-o tabără, nu-ți vezi decât adversarul
din fața. Dacă vrei să-i vezi însă și pe ai tăi, cu adevărat
și cu bună-credință,
trebuie să adopți altitudinea ciocârliei. Iar dacă pasărea îți miroase disgrațios
a pășunism mioritic, să adopți măcar altitudinea elicopterului. Că România nu e
Băsescu o știe o țară întreagă. Singurii care n-o știu sunt Băsescu însuși,
acoliții lui, mai mult sau mai
puțin mercenari, iar de când a început să-i
stârnească admitația domnului Pleșu, chiar șugubățul nostrum Victor Ponta. Ceea ce m-a frapat însă printre șfichiuirile autorului aplicate celor care-l critică pe
Băsescu și pe recentul său
logodnic, este fraza: ”Sunt uimit să văd
ce lipsă de imaginaţie - şi, îndrăznesc să spun, de patriotism - dovedesc o
sumedenie de politicieni şi gazetari …” Cuvântul patriotism între argumentele internaționalistului A. Pleșu ??!! Faci ochii mari și nu-ți vine să crezi …Că i-a
trebuit multă îndrăzneală nu e deloc de mirare. Numai că nu de îndrăzneală dă dovadă autorul, ci de ipocrizie. Cineva pentru care patria și patriotismul
sunt doar niște concepte anacronice,
bune pentru lada istoriei ca și cei care mai cred în
ele, cineva care face parte dintr-un soi de formație
rap pusă mereu pe cântat aria cacofonică a mondialismului ultra-liberal, un
astfel de cineva, când vorbește de patrie și patriotism, ai senzația
că spurcă.
Da, cele două principii care i se par lui A.
Pleșu « sănătoase, raționale, mature », le împărtășim fără nici o rezervă. Noi credem chiar că ele sunt mai
mult decât o părere, sunt o certitudine. Numai că favoritul său , ca și co-semnatarul de pact nocturn, nu sunt grădinarii
acestor principii,care să merite laude,ci violatorii lor care ar trebui să se
afle în altă parte. O știe și autorul cu certitudine, că doar e un om inteligent. Din
păcate, inteligența lui n-are de a face cu
caracterul. E o inteligență mefistofelică, fiindcă,
așa cum cred unii, îngerii sunt cam prostuți. Si apoi, cine dracu a mai văzut înger cu barbă ?
Încât, a vedea în Victor Ponta viitorul Rmâniei
sună aproape ca un blestem.
Cât privește
mărturisirea din final, “Avem, totuși, noroc”, n-o pot întâmpina decât
c-o urare : De așa noroc să aibă
parte toată viața domnul Andrei
Pleșu și
toți cei ca dânsul !
Alexandru MELIAN
 |
| Traian Băse, asigurându-şi amicul de neparticipare la referendum |
