1972, Oslea - Gălăţescu Petre (Petrilică) călare pe calul lui alb |
Petrilică, „haiducul” de la Tismana
În duminica a şaptea,
după Rusalii, de Sf. Ierarh Nifon, când Mântuitorul Iisus a vindecat cei doi
orbi şi un mut în Capernaum – cu o săptămână înainte de Sf. Marie Mare, era
mare agitaţie pe Valea Tismenii. Lume multă la cârciumă, la „Rozica”. Flăcăi,
fete, gură-cască şi toţi lăutarii din mahala, cu mic cu mare, aşteptau
coborârea din munte – pe drumul Schitului, a vestitului cioban – haiduc
Petrilică al lu’ Tabără. Îşi cobora oile în sat. Păscuseră toată vara prin
munţi. În fruntea convoiului, opt-zece măgari, purtând samare grele: cojoace, brădoaice
pline cu brânză, caş, „bodănoase” de la stână…
În urmă veneau oile,
şerpuindu-şi plapuma de lână, încadrate de câini mari, lăţoşi şi harnici. Urmau
caii, încărcaţi cu de toate.
Deodată, din norul
gros de praf, stârnit de dobitoace, apare un munte de om. Călare pe un cal sur,
îmbrăcat în costum ciobănesc, purta la chimiru-i lat, din piele, două pistoale
aşezate în cruce, la burtă. Falnic !
Petrilică la o bere cu "tinăretu'"... |
Ca la un semn nevăzut,
lăutarii – cu instrumentele sub braţ se apropie smeriţi de cel care le zice cu
blândeţe:
― Bă, … mama voastră
de… ca să nu vă laud !
― Să trăiţi don’
Petrilică !
― Lasă, mă… că ştie
don’ Petrică ce zice…
Se spune că există pe
lume două categorii de pupători în „dos”:
„una formată dintre aceia care pupă pe
cei de „sus”, alta (aproape inexistentă), care ar trebui să pupe pe cei ce fac
ceva pentru comunitate. Evident tot în dos”.
― Bă… anu’ ăsta m-am
hotărât să dau ca premiu o putină cu brânză, tarafului care îmi va cânta ceva…
aşa, de jale, să plângă şi oile, să ragă şi măgarii…
Petrilică sare de pe
cal, ia frâiele cailor în mâna-i cât lopata şi îi bagă în cârciumă, la umbră.
Să se odihnească şi ei ca oamenii, că or fi obosiţi după atâta amar de drum. El
iese afară, la aer, întinde ţolul vărgat pe iarba verde, se aşează turceşte şi cheamă băiatul de prăvălie, care
vine însoţit de însăşi doamna Rozica, patroana.
― Luaţi un berbec, pe
cel mai gras, tăiaţi-l şi la proţap cu el. Până se face o să mănânc o bucată de
brânză cu mămăligă. Oricum de-aici nu plecăm până dimineaţă !
La Stâna Ursului din Muntele Oslea, în anul 1972 |
Începu muzica. Săreau
scântei din arcuşurile care, în mâinile dibace ale lăutarilor, se repezeau în
sus şi în jos, despicând trupul viorilor. Geagu Petre Cătăroiu, Petrică Moşu,
Rugină al bătrân, Victor Lulea stăteau mai în faţă, lângă Petrilică. Urmau cei
tineri: Gheorghiţă Argint, Mitică Chibrit, Stricăfer, Călae, Zară, Victoriţa lu
Toacă şi Titina lu’ Chibrit se întreceau cu gura, ca prigoriile.
După câteva ore de
cântat, Petrilică îi pofti la masă.
― E… acum hai să
mâncaţi şi să beţi ceva, că după aia… avem treabă. Nu scăpaţi până dimineaţă !
Noaptea trecu repede.
Oile păşteau mărunt în zăvoiul dintre cârciumă şi apa Tismanei, caii moţăiau
stând în picioare; oamenii… aburiţi de oboseală se mişcau mai greu. Deodată
Petrilică li se adresă cu o voce de tunet:
― Bă… vedeţi putina
aia cu brânză de lângă gard? Când dau eu
semnalul, cine ajunge primul, a lui să fie, toată. Unu… doi… trei !
Toţi o luară la fugă
spre putina cu brânză. Scăpară şi viorile. Se îmbulziră aşa de tare, care mai
de care să apuce o bucată de brânză, încât bietul vas din lemn se desfăcu în
bucăţi, conţinutul se rostogoli pe jos, oamenii se călcară în picioare. Brânza
lipită de haine şi de feţele lor nu mai putea fi recuperată. Se uitau toţi spre
Petrilică. Nu apucaseră nimic.
― Bă… buni aţi fi voi,
nu zic nu, dar vă strică lăcomia, bat-o Dumnezeu s-o bată ! Ce era dacă
împărţeaţi brânza frumos, cu bucata? Acum ce mai duceţi acasă la copii?
II
Polina - Bunica autorului, povestitoare... |
― Altă dată – îmi povestea
bunica Polina, Petrilică fu chemat la Postul de jandarmi, la Tismana.
Nu ştiu ce făcuse rău
pe la munte. Ziceau oamenii că trecuse cu turma lui de oi (vreo trei sute) prin
alta, a unui om care avea mai puţine. Când au ieşit oile, erau mai multe cu
jumătate din turma mică. Pe ciobanul păgubit l-a legat de un gorun. A stat omul
acolo câteva zile până a fost găsit de nişte ciobani care au şi povestit cazul.
Alţii ziceau că ar fi avut legături şi cu transfugul Troacă din munţii Cernei,
căruia îi ascunsese un pistol automat în lâna de sub burta unui berbece. Lumea
vorbea multe. Cert este că din clădirea Postului de jandarmi, Petrilică a ieşit
cu cătuşele pe mâini.
Trebuia dus la Baia de
Aramă, la raion. Îl însoţea un jandarm tânăr, care s-a urcat în şareta
jandarmeriei, iar pe arestat l-a legat cu o sfoară de şaretă, ca să meargă
încet pe jos. Cam pe la Salca Pocruii, pe la Troiţă, Petrilică se ceru pentru
necesităţi.
― Măi nea Petrilică,
uite îţi desfac doar o singură mână, dar bagă de seamă că dacă încerci să fugi
te împuşc, să ştii !
― Stai liniştit că nu
te bag eu în belele !
Omul se aplecă uşor pe
vine, făcu în mână, iar când tânărul jandarm se uita în altă parte, îl plesni
peste ochi cu „încărcătura” încât omul legii luat prin surprindere, fi repede
dezarmat.
Petrilică trecu pe
poteca din luncă, prin fânul mare şi se duse acasă la Ungureni.
1978 - Petrilică in lunca Sohodolului de Vânăta |
Noaptea îşi luă oile
şi plecă cu ele spre Jiu, ca să-şi piardă urma. Îl prinseră zorile în Tg-Jiu.
Conduse turma pe digul Jiului şi ce îşi zise, ia să bage el oile în Grădina
Publică a oraşului, să mai pască ceva gazon proaspăt. Cam pe la amiază, oile
lui Petrilică păscuseră deja toate florile plantate şi îngrijite de Primărie.
Când au venit paznicii, Petrilică, ieşit înainte cu ciomagul în mână:
― Staţi… să nu-mi
deranjaţi animalele, plătesc paguba şi… atât !
Aşa a şi făcut. Numai
că până ce contabilii Primăriei Tg-Jiu au calculat pagubele produse parcului,
Petrilică s-a gândit să dea vreo două ture prin oraş cu Dricul de la pompe funebre, aşa să-l vadă lumea. În dricul vopsit
negru de care trăgeau patru bidivii frumos împodobiţi, în vitrina de sticlă
stătea Petrilică întins pe spate, cu mâinile pe piept, cu pălăria pe cap – mare
cât un acoperiş şi cu ciomagul pe lângă el. Lumea privea uimită, bărbaţii îşi
descopereau capetele la trecerea mortului, urmat de famfara regimentului.
― Acesta nu-i
Petrilică Tabără? Săracu şi era atât de zdravăn…
Multe a mai făcut
haiducul nostru în viaţa lui. Odată, cică s-a dus la Penitenciarul din Tg-Jiu
să se intereseze cum poate să se odihnească acolo câteva zile. A bătut la
poartă, iar un caraliu îl întreabă:
― Ce-ţi trebuie măi
ciobane, ţi s-a urât cu libertatea?
― Nu tată, dar vreau
şi eu să văd cum e înăuntru. Tare curios mai sunt ! Ce trebuie să fac să fiu
primit la voi?
― Vezi-ţi de treabă
omule, aici sunt numai răufăcători, borfaşi, hoţi, scandalagii…
"Pretinii" lui Petrilică din satul Ungureni - Tismana |
Nici nu termină omul
vorba că se şi pomeni cu o palmă peste faţă de intră înăuntru forţat. Aşa
ajunse Petrilică şi la puşcărie. Ar fi stat acolo o săptămână, după care a
evadat.
Toate acestea se întâmplau
înainte de apariţia regimului popular: republica şi circulau din vorbă în vorbă.
Timpul trecea,
haiducul nostru încărunţise, securitatea devenise mai neiertătoare.
Îmi aduc aminte că
într-o perioadă era interzisă cu desăvârşire tăierea mieilor de Paşti. Pentru
alţii, mai fricoşi… Pe bătrânul Petrilică l-am întâlnit la Tismana – la brazii
de la Gară, în marginea şoselei, tăind miei. Îi jupuia spânzuraţi de un copac.
― Hai tată, ia că-i
dau ieftin !
Petrilică, in dreapta, cu fata lui, Miluşa şi ginerele Nelu Pau |
Tăiase vreo
zece-cincisprezece, ajutat de un briceag în formă de peşte pe care îl ţinea legat
cu o aţă de chimir. Obosise, avea peste optzeci de ani. Se aşezase la o masă a
bufetului, afară, cu o halbă de bere înainte. Era tare supărat, ofta.
― Ce s-a întâmplat nea
Petrilică ?
― Sunt supărat rău de
tot. Ieri, în deal în Sporeşti m-a bătut Ghiţă Brânzan ! Nu mă doare, mă doare sufletul. Cine-am fost şi
ce-am ajuns !
Lacrimile i se înnodau
sub bărbie şi se ştergea la nas cu mâneca de la cămaşa albă, cusută cu purecei.
Peste vreo două – trei
zile am auzit că a luat foc conacul lui Ghiţă Brânzan, cu clăile de fân cu tot.
Florian Văideianu
Jurist
Prelucrare imagini: Nicu N. Tomoniu