Mugurel Pădureanu-Coarba, Din Văianu la Toronto, Editura S. C. Paper Print Bussines S. R. L., București, 2010.
Recenzie de Iuliu-Marius Morariu
Sub pesudonimul Mugurel
Pădureanu-Coarba, scriitorul gorjean Ion Gociu, cunoscut îndeobște prin calitățile sale de militar înnăscut, și-a făcut, cu trei ani în urmă,
debutul literar.
Opera sa este prefațată de profesorul universitar dr.
Alexandru Metea, și dânsul cu origini gorjene ca și cel dintâi. În cuvântul său, acesta descrie
întâlnirea cu distinsul autor (pp. 5-6) și rezumă în câteva cuvinte opera sa, arătând că în
cadrul ei:
Sunt adunate evocări
din lumea unui sat gorjean, cu obiceiuri ancestrale şi cu oameni dintr-o
bucată, dar şi traiectoria unui tânăr care s-a îndreptat spre cariera militară,
încât o bună parte a acestei cărţi poate fi încadrată în ceea ce se numeşte un
„Bildungsroman” (p. 6).
Prefațatorul nu uită de asemenea să
remarce caracterul memorialistic al volumului și să arate că în cadrul său,
naratorul descrie amintirile sale din perioada formării sale ca om și intelectual. El mai remarcă și deosebitul talent literar al ofițerului, care conferă cărții un statut și o valoare aparte:
Cartea colonelului Ion
Gociu se citeşte cu sufletul la gură, pentru că autorul, înzestrat cu un talent
literar pe care nu i l-am bănuit, îşi „mărturiseşte” în pagini memorabile - cu
multă sensibilitate – nostalgia satului în care a văzut lumina zilei şi pe care
îl păstrează în amintire, iubirile şi atracţia eternului feminin
(„femeia-floare”), idealurile din tinereţe, bucuria împlinirilor, dar şi
greutăţile care i-au stat în drumul său spre vârf (p. 6).
Desconspirând,
asemeni volumului lui Florian Văideianu, faptul că lucrarea este un adevărat
comornic ce antologizează frânturi de pastel și portrete din viața satului gorjean, autorul nostru
ofreă încă dintru început cititorului un tablou al satului de odinioară, privit
de această dată prin ochii copilului de către scriitorul matur, dar nostalgic.
Momentele importante ce circumscriu întreg parcursul anului calendaristic, respectiv
anotimpurile, presărate fiecare cu momente ce-i asigurau specificul zonal,
precum plecarea bărbaților la muncă la oraș, activitățilșe gospodărești sau ,,întoarcerea taților ”, se regăsesc în povestirea intitulată Din vremea părinților (pp. 7-9), fiind apoi reluate și explicitate în amănunt, precum în structura unei
lucrări științifice (unde ele sunt enunțate în ipoteză și expuse și explicitate pe larg în tratarea
lucrării). Un exemplu în acest sens îl constituie opera Ignatul în copilărie (pp. 71-74). Aici, pe lângă descrierea
evenimentului și a tradițiilor locale privitoare la anumite momente ale sale sau la utilitatea
anumitor componente obținute în urma procesului[i], este
descrisă și dimensiunea
intrinsecă a tradiției, autorul subliniind atât legătura profundă existentă între copii și animal, ruptă brutal atunci,
întrucât, animalul făcea parte din ,,existența sentimentală a lor”. Revelator în acest sens n i se
pare pasajul următor, care surprinde atât elemente din prima parte a ipotezei
noastre, cât și din cea din urmă:
Tăiatul avea o semnificaţie sacră, cea care aducea prosperitatea în casă,
belşugul care te ajuta să treci mai uşor prin greutăţile iernii, către
primăvară şi mult peste vară. Noi, copiii, de fiecare dată, eram confruntaţi cu
ceva dureros, fiindcă în bătătura casei noastre, vrând, nevrând, trebuia să
luăm parte la acest ritual, într-un fel barbar. Porcul făcea parte din existenţa
noastră sentimentală! Avea şi un nume, chiar creştinesc. Bunica Stătiana, cât a
stat la noi, a „botezat” un purcel ce a ajuns porc până la Ignat cu numele de
Gore, ca pe fratele meu (p. 71).
După suculentele pasaje ce
descriu peisajul rural cu tradițiile și efervescența lui,
autorul trece la descrierea perioadei de școlarizare,
ce cuprinde de altfel fragmente deosebit de importante, care-l fac pe cititorul
care a trăit la rându-i clipe asemănătoare, să reitereze momente din viața de liceu. Învoirea, viața de internat, dorul de casă, acomodarea,
distanța de cei dragi și nerăbdarea revederii grabnice, devin
adevărate leitmotive ale operei, prin intermediul lor fiind descris zbuciumul
tânărului atât de ancorat în tradițiile
locale și aruncat acum în mijlocul
rigorilor unei instituții ce
dorea să-i disciplineze și să-i
formeze ca viitori slujitori ai patriei. În mod cert, datorită privațiunilor suferite și a dorului de casă, autorul descrie cu atâta
acrivie elemente ce compuneau viața școlarului, precum învoirea în oraș sau plecarea acasă. Iată un exemplu în acest
sens:
După regulament, fiecare elev
avea dreptul la învoire în oraş. Învoirea se făcea numai în zilele de sărbătoare
şi numai în procent de maximum 50% din efectiv. Învoirea era folosită şi ca
stimulent pentru rezultate foarte bune la învăţătură. Dacă erai sancţionat fie numai
cu observaţie, pierdeai dreptul
la învoire (p. 155).
După descrierea traseului caracteristic al devenirii, ce
face volumul să-și merite statutul de bildungsroman, autorul adaugă înspre finalul operei
sale și un mic jurnal
de călătorie, în care descrie sejurul său canadian, consumat înspre sfârșitul mileniului tocmai se pregătea
să apună.
Lecturând opera sa, observăm că autorul dă dovadă de un
condei iscusit, la baza căruia stă în mod incontestabil un bagaj consistent de
lecturi și că opera sa
se dovedește o adevărată
realizare a beletristicii contemporane, atât din punct de vedere stilistic, cât
și în ceea ce
privește mesajul,
bine articulat și transpunând cititorul într-o stare de melancolie și contemplație, fapt ce ne face să recomandăm și altora opera distinsului autor,
spre desfătarea imaginației și spre
întoarcerea în vremurile pline de har ale copilăriei.
[i] Ca de exemplu: Cea
mai dificilă
operaţie în această activitate era jupuitul. Era considerată risipă să
pârleşti porcul cu paie şi să nu recuperezi pielea şi părul, trebuitoare în gospodărie. Aproape toată pielea, mai puţin o porţiune de pe burtă, era jupuită, pentru că din ea se meştereau opincile pe care noi le purtam în picioare, tot
timpul iernii (p. 72).