Silviu Aurelian Jimborean
UNIVERSITATEA BABEȘ BOLYAI
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Psalmul 48, 3: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere

Pe bună dreptate, Psaltirea este caracterizată cartea de rugăciune şi molitfelnicul prin excelenţă al Bisericii Mântuitorului Iisus Hristos. Psalmii fac parte din Vechiul Testament, scrişi de Proorocul David, influenţat fiind de Duhul Sfânt. Psaltirea are aceeaşi legătură cu Vechiul Legământ precum inima cu omul întreg. Dumnezeu Psalmistului, nu este o idee abstractă, nici o putere impersonală. Este o personalitate vie, are ochi şi urechi, este judecătorul care stă pe tron, împărat, se pleacă din cer ca să vadă lucrările şi hotărârile oamenilor, este un luptător desăvârşit şi călătoreşte în pustie împreună cu poporul Său.[1]

Aşadar, Dumnezeu Psaltirii, este Dumnezeul fiecărui om, Dumnezeu nostru personal, care pătimeşte omeneşte şi cu toate acestea, pentru Psalmist este un Dumnezeu veşnic. Psalmistul vedem mai dinainte grija neadormită a lui Dumnezeu faţă de omul nefericit şi căzut, atunci când El se pleacă dintru înălţimea locaşului cel sfânt al Său şi priveşte din cer pe pământ. Fericitul Ieronim, Teodorit, dar mai ales Sfinţii Atanasie, Vasilie, Hrisostom aduc laude răsunătoare şi plenare arătându-şi dragostea lor, pe care o exprimă faţă de Psaltire.[2]

Traducerea unora dintre versete Psalmilor, a pus probleme legate de armonizarea lor cu tâlcuirea. În unele cazuri, textele cu care este familiarizat, poate cititorul nu exprimă în româneşte, nici una din ideile pe care le dezvoltă comentariul. Traducerile româneşti cunoscute ale Psalmilor, încearcă în general să rezolve probleme originalului grec, aducând textul spre cititor, oferindu-i o traducere interpretativă, fiind uşor înţeleasă de cititor.[3] Psaltirea, din scrierile biblice vechi testamentare, este în mod cert cea mai reprezentativă carte, încă de la început şi până în zilele noastre ea a rămas o carte a evlaviei şi a rugăciunii. Varietatea cuprinsului Psaltirii, ne dă tărie în spusele noastre, că de fapt nu avem de-a face cu o carte în accepţiunea obişnuită a acestui cuvânt, adică cu o scriere unitară în alcătuirea ei, ci mai degrabă o colecţie de texte de o mare diversitate: cântări religioase, imnuri liturgice, meditaţii, rugăciuni, etc.[4]

În continuare, din punct de vedere exegetic, voi aborda versetul 3 al Psalmului 48 care spune: „ Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere”. Pentru că după Apostol: „ cu inima se crede spre dreptăţire, ira cu gura să mărturiseşte spre mântuire, iar lucrarea acestora doua pune temelia desăvârşirii, de aceea psalmul le-a unit pe acestea într-un verset: lucrarea gurii şi cugetul inimii.[5] Cum va scoate cu această gură comoara aceasta cel ce nu o are în ascunsul lui dacă în inima sa nu se află mai dinainte binele? Iar dacă, cineva nu face cunoscut cu cuvântul bunătăţile pe care le are în inima sa, aceluia i se va spune: „ înţelepciune ascunsă şi comoară neştiută, ce folos este de amândouă?”. De aceea, spre folosul aproapelui nostru, gura trebuie să vorbească înţelepciune, iar spre propăşirea noastră, inima să cugete pricepere.[6] Întreg Psalmul, cheamă la ascultare toate neamurile, pe toţi cei ce umplu locuinţele lumii. După părerea Sfântului Vasile cel Mare, îi atrage şi pe pământeni şi pe fiii oamenilor, cei bogaţi şi cei săraci, chemându-i să-i asculte înalta predică. Perechile celor chemaţi sunt în număr de trei, fiind cuprins tot neamul omenesc: neamurile şi cei ce locuiesc în lume, pământenii şi fiii oamenilor şi bogaţii şi săracii.[7]

Fiindcă aşadar, profetul cheamă, întregul neam să asculte, trebuie să mergem şi noi să ascultăm ceea ce doreşte să ne spună pslamistul, fiind un învăţător de obşte al întregului neam omenesc. Sunt chemate toate neamurile, pentru că porunca de a participa la predică a fost pentru barbari, pentru înţelepţi dar şi pentru oamenii simpli, evitând orice diferenţă posibilă în acele momente. Extinde apoi cuvântul pământenii şi fiii oamenilor, deoarece cheamă întreaga omenire. Această chemare, nu este una simplă, ci le porunceşte să ia aminte la cele spuse cu multă râvnă şi cu sporită atenţie, deoarece nu spune doar auziţi acestea toate neamurile, ci şi plecaţi urechile.[8]

Faptul pentru care se foloseşte sintagma a pleca urechile, nu este nimic altceva, decât a auzi cu atenţie şi cu o minte concentrată. După ce toţi au fost adunaţi şi anunţaţi apoi că li se va spune ceva înţelept, nimic dintre acestea grăind, laşi rânduiala învăţătorului, ca să schimbi locul cu ascultătorul. Fiindcă a spus voi grăi înţelepciune, ca nu cumva să se considere că cele spuse sunt omeneşti şi la fel spune cugetul inimii, ca nu cumva să apară bănuiala că cele spuse sunt inveţia lui proprie. Prin aceste argumente, arată că cele spuse sunt dumnezeieşti şi că nu spune nimic de la el însuşi, ci toate cele auzite doar pe acelea le va spune.[9]

Căci zice, am plecat urechea mea la Dumnezeu şi am auzit de la El aceste cuvinte coborâte de sus în inima mea şi pe acestea le spun, fiindcă şi Isaia spunea: „ Domnul mi-a dat mie limbă de ucenic ca să ştiu la vreme când trebuie să spun cuvânt. Mi-a dat mie ureche să aud.” ( Isaia 50, 4), iar Sfântul Apostol Pavel ne spune :„ Credinţa e din auzite, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos”. ( Romani 10, 17). Un alt traducător, la rândul său spune: „ Și va îngâna inima mea.” Ce vrea să însemne această îngânare? Cântă, recită, un psalm duhovnicesc. Să nu fim surprins dacă spune cugetul fiindcă ceea ce primeşte de la Duhul Sfânt pe acelea le meditează neîncetat iar după îndelunga meditare doar apoi le transmite altora.[10]

Totodată, începutul înţelepciunii este frica de Dumnezeu, înţelegerea bună este a tuturora celor ce o fac pe ea. Aceste cuvinte sunt adăugate în mod potrivit, arătând că cel ce se teme de Dumnezeu se umple de toată înţelepciunea şi devine priceput. Dar nu trebuie socotit că înţelegerea se limitează doar la o simplă şi uşoară cunoştinţă, deoarece înţelegerea bună este a tuturora. Prin începutul înţelepciunii se izbăveşte toată răutatea, lucrând toată virtutea cea bună. Filosofii din afara credinţei au definit înţelepciunea ca şi o cunoştinţă a lucrurilor omeneşti şi dumnezeieşti. Totuşi, această ştiinţă o va învăţa frica de Dumnezeu, smulgând din rădăcină, răutatea şi sădind virtutea.[11]

Înţelegerea bună, datorată începutului înţelepciunii, se raportează la cei ce fac faptele înţelepciunii şi care prin aceste fapte arată înţelegerea bună. Mulţumirea, doxologia şi lauda prin faptele bune, este părtaşă firii Lui, deoarece Dumnezeu este nemuritor şi prin Sine Însuşi este vrednic de toată lauda adusă. Când lauda Lui, mulţumirea şi slavoslovia sunt pe temeiuri atât de evidente, clare limpezi şi neclintite, încât sunt nemuritoare fără limită şi fără sfârşit, dar aceia, ignorându-le, afirmă cele contrare.[12] Înţelepciunea alină prin gânduri, în primul rând, sufletul.

Trebuie înţeles raportul dintre abstractul gândului şi trăirea în timp şi spaţiu, pentru ca experienţele câştigate să producă înţelepciunea ca suport al existenţei fizico-mentale.[13]

Totul culminează cu faptul că prin câştigarea înţelepciunii, acumulată în timp prin suferinţă, se provoacă individului posibilitatea să aibă o gândire realistă, să îşi exprime gândul printr-un noian de vorbe corecte şi, nu în ultimul rând, să aibă un comportament drept încadrat într-o moralitate vârtoasă. Întotdeauna înţelepciunea se află în inimile celor care doresc în permanenţă, prin suferinţele gândului, să acumuleze şi să împrăştie cunoaştere. [14]