PAŞI SPRE LUMINA
VIEŢII
 |
| Cezarina Adamescu |
Istoria
curentului Sămănătorist şi a revistei Sămănătorul face parte din începuturile
mişcării literare moderne româneşti, focalizând o sumă de scriitori şi poeţi
remarcabili, rămaşi în canoanele literaturii, chiar dacă în zilele noastre,
acest canon şi-a schimbat mult profilul şi au fost scoşi abuziv din manualele
şcolare.
Ideea de a marca
legătura marelui poet George Coşbuc de Mişcarea Sămănătoristă de la Tismana,
avută de doi cărturari ai zilelor noastre, profesorul Nicolae N. Tomoniu şi
preot ieromonah Maxim Morariu, a prins rădăcină în Editura care poartă numele
Sămănătorul, continuatoare a prodigioasei activităţi culturale din veacul al
XIX-lea, al cărei strălucit reprezentant a fost şi a rămas George Coşbuc.
Şi iată că, după
un secol, doi istorici şi cercetători au luat iniţiativa de a răscoli izvoarele
şi arhivele, pentru a scoate la lumină, pentru vremurile acestea tulburi, care
şi-au îngropat valorile în uitare, legătura existentă între marele poet şi
meleagurile tismănene.
Totodată, cei doi
autori, subliniază (re)naşterea revistei Sămănătorul într-o serie nouă, având
ca suport editura cu acelaşi nume, dar şi Fundaţia Tismana. Muncă documentară
minuţioasă, de mare responsabilitate, care a avut ca rezultat cartea de faţă.
„Pe urmele lui Coşbuc la Tismana”
cuprinde, o serie de date şi informaţii despre legătura cultural-afectivă a poetului
cu revista Sămănătorul, precum şi cu celelalte curente şi reviste literare
apărute în jurul anului 1900.
Se ştie că
Mănăstirea Tismana a fost şi este un focar de cultură şi civilizaţie, punct de
întâlnire a cărturarilor veacului trecut, „bastion
al ortodoxiei, al învăţământului şi culturii” şi „cetate de apărare la vremuri de restrişte”.
 |
| Chioșcul lui Coșbuc de la Tismana |
Sunt evidenţiate
şi alte mărturii ale prezenţei poetului la Vila Sfetea de la Tismana.
Cu deosebită
căldură şi reverenţă, autorii îl numesc pe George Coşbuc, cu apelativul „Badea Gheorghe Coşbuc”.
Documentele şi
mărturiile adunate în carte, fac parte din categoria marilor afinităţi elective
care se pot lega între oameni cu aceleaşi preocupări, cu idei asemănătoare şi
idealuri comune, aşa cum sunt autorii de faţă, la care se adaugă, din surse
istorice, studii, eseuri şi articole ale altor personalităţi ale neamului
românesc, care şi-au înscris trecerea prin aceleaşi meleaguri, cu fapte şi
cuvinte onorante, rămase mărturie.
Munca acestor
cercetători şi descoperitori este una de mare precizie, veridicitate şi
responsabilitate, împodobită cu harul şi carisma fiecăruia, puse în slujba
acestui edificiu spiritual.
Se cunoaşte din
Evanghelie, Parabola Semănătorului (Mt.13, 1-7; Mc. 4,1-20; Lc.
8,4-15), care a aruncat sămânţa, fie în pământ arid, fie la margine de drum, fie
între spini, fie în pământ fertil, fiecare dând roade diferite. Se pare că
sămânţa a prins rădăcină viguroasă în solul bogat şi reavăn al acestui colţ de
istorie, stropit cu sângele martirilor, aşa cum a fost Tănase Todoran, o „icoană vie a credinţei şi istoriei
neamului”, aşa cum l-a numit în studiul
său, ieromonahul Maxim Morariu, coautorul cărţii.
Şi câte fapte
relevante aici, tot atâţia „Paşi spre lumină”.
Lumină de carte,
Lumină de viaţă, Lumină de gând şi de suflet. Mai ales, în zilele noastre,
într-o lume care orbecăie în întuneric, fiindcă şi-a pierdut reperele sacre:
credinţa, iubirea, demnitatea, speranţa, urmare a profundei crize a fiinţei
noastre naţionale, prin care trecem cu toţii de peste un sfert de veac.
În acelaşi timp,
cu luciditate şi obiectivitate, autorii arată stadiul la care a ajuns România
în aşa-zisa tranziţie, precum şi lipsa de perspectivă adevărată pentru
înaintarea pe adevărata cale democratică. În atare situaţie, se produce, neîndoios,
o „actualizare modernă a revoltei lui
Tănase Todoran”, aşa cum subliniază Nicolae N. Tomoniu în cuvântul său care
ţine loc de prefaţă, de fapt, o epistolă adresată cuviosului Părinte Ieromonah
Maxim Morariu, în care-şi dezvăluie dorinţa de a alcătui o lucrare dedicată lui
Coşbuc şi trecerii sale prin Tismana.
Demascarea
minciunii şi manipulării actuale de către mass-media, e menită să îmbrobodească
oamenii, până la a nu mai putea deosebi grâul de neghină, minciuna de adevăr,
binele de rău.
Se încearcă de
către autori o legătură cu lumea din vremea lui George Coşbuc, cel care se
considera: „Sunt suflet din sufletul
neamului meu, / Şi-i cânt bucuria şi-amarul. /În ranele tale durutul sunt eu /
Şi-otrava deodată cu tine o beu / Când soarta-ţi întinde paharul” (Poetul).
Se ştie, încă de
la începuturile lor, mănăstirile se confruntă cu mari dificultăţi, de toate
felurile, cu prigoane, distrugeri, cu crize materiale dar şi spirituale. În
acelaşi timp, autorii mizează, nu pe aşa-zisele donaţii ale celor care speră să
fie iertaţi pentru fraudele comise din avuţia ţării dacă oferă ceva
aşezămintelor culturale şi bisericeşti aflate în suferinţă şi în ruină, ci, mai
cu seamă, să fie pus accentul pe adevărata danie creştină, care ar nivela
oarecum decalajele între mănăstiri.
Nicolae N.
Tomoniu oferă chiar câteva date şi informaţii în acest sens, aşa cum este
consemnat în Anuarul Mitropoliei
Oltenia, Tipografia Sf. Mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului,
1941.
 |
| Vlahuță venit la Tismana în documentare, anul 1901 |
Se ştie, de
asemenea, că primele şcoli şi centre de cultură au existat în mănăstiri: „Mănăstirea Tismana întreţinea şcolile
particulare din trei sate ale Tismanei încă dinainte de legiferarea
învăţământului de stat gratuit iar chiria primei şcoli de stat din Târgu-Jiu a
fost plătită de egumenul mănăstirii Tismana”.
Autorul face o
pledoarie arzătoare pentru ca bisericile şi mănăstirile de azi să redevină ceea
ce au fost odinioară. De asemenea, preoţii trebuie să-şi dovedească şi
calităţile de educatori, să contribuie la activitatea instructiv-educativă şi
culturală a oamenilor, în special din mediul rural, unde nu există atâtea surse
de informare ca la oraş.
Ancoraţi profund
în realitatea acerbă a acestor ani de restrişte economică, politică, socială şi
culturală, autorii pledează şi pentru schimbarea mentalităţii faţă de biserici
şi mănăstiri, care trebuie să devină ce-au fost: lăcaşuri de cult, în primul
rând, dar şi de cultură, şi aşezăminte sociale pentru a uşura viaţa
locuitorilor din toate punctele de vedere. Cum poţi să ceri ceva unei
comunităţi, dacă nu-i oferi mai întâi, condiţiile de dezvoltare socială şi
spirituală?
Să aştepţi doar
ca Dumnezeu să rezolve problemele oamenilor, nu e o soluţie. Trebuie să existe
iniţiative, în acest sens. Şi există, dar trebuie cunoscute şi extinse,
modelele bune trebuie imitate, cu smerenie şi bunăvoinţă, într-o competiţie
stimulativă al cărei rod este Slava lui Dumnezeu şi bunăstarea oamenilor.
Cartea este
presărată cu imagini foto de arhivă, înfăţişându-l pe Al. Vlahuţă la Mănăstirea
Tismana sau în împrejurimi, ori fotografii cu G. Coşbuc şi familia sa, la
început de veac XX.
 |
| Noua revistă „Sămănătorul” Tismana |
Reînfiinţarea
Revistei Sămănătorul, publicaţie a Editurii Semănătorul Tismana, în ianuarie 2013,
aparţinând Asociaţiei „Semănătorul Tismana”, este un semnal
că aceşti cărturari de elită, nu numai vorbesc şi fac planuri utopice, dar
acţionează în conformitate cu idealurile culturale, artistice şi de promovare a
folclorului propuse, având rezultate notabile, pe care autorii încearcă să le
insereze în această lucrare.
Revista apare şi
în versiune tipărită dar şi online, prin strădania şi bunăvoinţa profesorului
N. N. Tomoniu din oraşul Tismana, legat cu fire profunde de acest areal, cu
toate specificităţile lui.
Revista a fost
gazda unor articole despre activitatea de la Tismana a poetului G. Coşbuc şi a
unor cunoscuţi şi prieteni ai poetului, unii foşti învăţători ai şcolii care,
în perioada interbelică a luat numele poetului „George Coşbuc” din Tismana.
George Coşbuc a
rămas în memoria colectivă a locuitorilor Tismanei şi nenumărate aşezăminte de
învăţământ, cultură şi artă, îi poartă cu demnitate numele şi amintirea, aşa
cum este şi Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Năsăud, care şi-a serbat
recent jubileul la 150 de ani.
Istoria noii
reviste „Sămănătorul”, a editurii (online şi tipărit) numită Semănătorul
îi are, aşadar, ca piloni, pe aceşti doi cărturari, N. N. Tomoniu şi
ieromonah Maxim Morariu. Revista
Sămănătorul e o continuare a publicaţiei literare online, concepută în
iunie 2011, din punct de vedere tehnic şi artistic de profesorul N.N.Tomoniu,
editor şi manager. Editura a fost înfiinţată împreună cu profesorul Artur Silvestri,
de fericită amintire, în anul 2007. A publicat 627 de cărţi şi 32 de numere de
revistă, venind în sprijinul autorilor care nu debutaseră încă sau al celor
aflaţi la început de drum, dar cu mai puţine resurse materiale pentru a-şi
susţine creaţiile. Astfel, o sumă impresionantă de autori şi-au făcut debutul,
fie în vers, fie în proză, dramaturgie, eseistică, publicistică sau studii de
specialitate, în spaţiul virtual al Editurii Semănătorul sau în paginile
remarcabilei reviste cu acelaşi titlu. O realizare impresionantă, recunoscută
nu numai în ţară, dar şi în străinătate, printre românii din Diaspora.
Mărturisesc că şi eu, deşi autoare consacrată, am beneficiat de încrederea directorului acestor publicaţii, care mi-au
publicat 29 de volume din toate domeniile: poezie, proză, teatru, publicistică,
studii. Mândria mea e cu atât mai îndreptăţită, cu cât, am aflat că
începuturile revistei Sămănătorul, din urmă cu o sută de
ani, au fost făcut de poeţii mei preferaţi, George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă
şi că în paginile ei, de-a lungul unui secol, şi-au înscris numele, cei mai
prestigioşi creatori de cultură ai României.
Din ianuarie
2013, revista apare şi pe hârtie iar editura are deja cărţi tipărite, aşa cum
am menţionat. Unii autori gorjeni publicaţi la Editură sau în revistă, au
devenit membri ai Asociaţiei Tismana.
Cu emoţie
firească, editorul N.N. Tomoniu afirmă că, prin editarea ei, revista Sămănătorul
„s-a reîntors acasă la Tismana, de unde a
şi plecat spre Bucureşti în anul 1901, prin strădania lui „Badea Gheorghe
Coşbuc”, poetul nostru naţional, Al. Vlăhuţă şi librarul George Sfetea”.
În continuare,
autorii inserează „Lista materialelor publicate de George Coşbuc în paginile revistei
Sămănătorul între anii 1901-1902”, în ordine cronologică şi repartizate
tematic: Poezii, Eseuri, Studii.
De reţinut că
Revista Semănătorul a apărut prima dată în 2 decembrie 1901 şi până în
decembrie 1902, condusă de G. Coşbuc şi Al. Vlăhuţă.
 |
| Case noi pe locul fostului restaurant „La Rozica” |
În eseul „Badea
Gh. Coşbuc la Tismana” – de N. N. Tomoniu – autorul trece în revistă
câteva „Momente pentru a scrie cartea
aceasta, având trei capitole importante:
„Amintiri din copilăria mea pe Valea Tismanei”;
„Trecerea poetului prin regat”;
„Mărturii despre prezenţa poetului la Vila Sfetea de la
Tismana”.
N.N.Tomoniu îşi
aminteşte cu drag de locul naşterii sale, străvechiul oraş medieval din jurul
Mănăstirii Tismana – devenită staţiune climaterică „prin sârguinţa celor care înfiinţaseră, la 20 august 1908 Societatea „Dorna Tismana”, după numele părţii nordice
a râului Tismana, Dorna, apă învolburată, la fel ca inimile membrilor
societăţii: poetul G. Coşbuc, librarul George Sfetea, tipograful Nicu D.
Miloşescu, arhimandritul Corneliu Săbăreanu de la mănăstire, preotul iconom D.
Lungulescu, proprietarul morii de la Dorna, Gheorghe Predescu, conductorul C.
Popescu şi deputatul-ţăran din Tg. Jiu, Dincă Schileru”.
Autorul
realizează un tablou istoric şi geografic cât se poate de realist, cu
informaţii sigure despre acele meleaguri şi oamenii care şi-au înscris numele
în acest areal, într-o epocă de mare efervescenţă culturală, publicistică,
literară. Talentul narativ al autorului este incontestabil. Faima acestor
locuri era dată şi de prezenţa cu mulţi ani în urmă, a ilustrelor
personalităţi, care odinioară îşi petrecuseră acolo, o parte din existenţă: G.
Coşbuc şi istoricul literar şi prof. italian la Universitatea Bucureşti,
Facultatea de Litere şi Flozofie, Ramiro Ortiz, discutând despre traducerea Divinei
Comedii. Deja poetul G. Coşbuc pusese la cale revista „Semănătorul”,
împreună cu Al. Vlăhuţă. Tot în aceste locuri, el cântase prima variantă a unui
imn naţional cu compozitorul Alfonso Castaldi, pe versurile poeziei „La
arme” – de Şt.O.Iosif. Chiar dacă estompate, amintirile vorbesc.
Valea Tismanei,
plină de pitoresc, a rămas înscrisă de trecerea poetului pe aici: exista Masa
lui Coşbuc, Vila Sfetea, unde acesta locuise, restaurantul „La Rozica”, aleile
de trandafiri ale Ocolului Silvic, unde autorul şi-a petrecut primii ani de
viaţă, Aleea Tainelor a lui G. Coşbuc din Parcul Chihaia, cu aglice, mure şi
fragi, Chioşcul lui Coşbuc.
Familia Tomoniu a
trăit ani de prigoană, începând cu expulzarea Regelui Mihai, care i-a afectat
pe toţi, cu naţionalizările, cu pierderea caselor şi cu prigoana dascălilor
şcolari.
Cât despre „Trecerea
poetului prin regat”, în Decembrie 1889, după anii de ucenicie la Tribuna
din Sibiu se menţionează faptul că George Coşbuc trece Carpaţii către
Bucureşti. Deja avea notorietate, după ce publicase „Nunta Zamfirei”. Aici, în
1894 va scrie, în semn de revoltă legitimă, poezia „Noi vrem pământ”.
Autorul aduce şi
alte mărturii ale prezenţei lui George Coşbuc la Vila Sfetea, unde şi-a
petrecut vacanţele. Soţia poetului, doamna Elena, era implicată în treburile
vilei şi el îşi petrecea timpul traducând din „Divina Comedie”, dar să
şi creeze o parte din opera sa aici, unde avea parte de linişte, aer curat şi
inspiraţie. Cele mai frumoase poezii despre natură, aici s-au născut.
La Vila Sfetea se
întâlneau multe personalităţi ale vieţii literare şi din alte domenii
culturale. Şi tot aici s-au pus bazele revistei „Sămănătorul”, împreună cu
Al. Vlăhuţă şi cumnatul său, George Sfetea, aşa cum am mai amintit.
 |
| G. Coșbuc și R. Ortiz (Colecția „Sămănătorul” Tismana) |
Aşadar, ultimii
ani din viaţă, Coşbuc i-a petrecut aici, la Tismana, traducând „Divina
Comedie”.
Tot la Tismana în
1915 vin A. Castaldi şi Vasile Lucaciu. Cu acesta din urmă, Coşbuc avea să lege
o frumoasă prietenie.
În chioşcul de
lângă râul Tismana, într-un loc străjuit de fagi seculari, Coşbuc ridică un
chioşc, unde se retrăgea şi scria poezii şi articole, ori traducea capitole din
Divina
Comedie, discutând despre ea cu profesorul Ramiro Ortiz.
După moartea
fiului său Alexandru, într-un accident, Coşbuc ridică o cruce şi construieşte o
fântână pe locul accidentului. Apoi a donat trei vitralii Mănăstirii Tismana şi
a plecat din Gorj. La scurt timp, în 1918 el trece la cele veşnice.
Fragmente din Comentariile
lui Ramiro Ortiz la traducerea lui G. Coşbuc „Divina Comedie” de Dante
Alighieri, un text savuros, cu amintiri ale istoricului literar şi
profesor la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie.
Emoţionante aceste mărturii ale unei prietenii şi colaborări fructuoase, o
adevărată „faptă de vitejie”, din
partea unei case editoare.
Ramiro Ortiz s-a
angajat să facă un comentariu la Divina Comedie tălmăcită de
poetul român, comentariu absolut necesar pentru înţelegerea unei astfel de
opere vaste.
Iată ce spune
profesorul italian: „Din iubire, aşadar,
pentru Dante şi Coşbuc, care a cheltuit atâţia ani ca să dea României
traducerea întreagă a Commediei, mi-am luat asupră-mi o lucrare pe care nici eu nu mi-o închipuisem
atât de aspră şi ostenitoare”.
Uneori, e necesar
să vină cineva din afară, un ochi ager şi de notorietate, care să scoată în
evidenţă, ceea ce noi, românii nu vedem sau nu dăm importanţă. Valoarea
inestimabilă a traducerii Divinei Comedii, de către Coşbuc la Tismana, este
pusă în evidenţă de comentariul lui Ramiro Ortiz. Acest lucru probează adevărul
biblic spus de Isus Cristos că „Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi
patria şi casa sa” (Mat. 13,57; Ioan 4,44).
Privită prin
ochiul acestui mare om de cultură italian, comentator al Divinei Comedii, ne
apare în întreaga ei măreţie valoarea inestimabilă a operei danteşti, tălmăcită
de marele poet George Coşbuc.
Lucrarea are o
structură dinamică şi răspunde tuturor dezideratelor celor doi autori. Un punct
interesant este „Îndemnul lui Ramiro Ortiz pentru cititor” – în care, în cuvinte
calde, generoase, comentatorul traducerii explică unele aspecte, pentru
înţelegerea uneia dintre cele mai cunoscute capodopere ale omenirii, şi a
tălmăcitorului ei în limba română, într-o limbă curată şi accesibilă, la care
traducătorul a lucrat neîntrerupt 15 ani, jertfind acestui nobil ideal, creaţia
sa individuală de poet. Nici munca neobosită, vreme de un an, a celui care a
făcut adnotări pe textul coşbucian, nu a fost în zadar, acesta reuşind, pentru
înţelegerea cititorului să-l încadreze pe poetul renascentist în istoria şi
cultura epocii sale. Nicicând n-a existat o colaborare mai nobilă şi mai
fericită. Un edificiu spiritual în toată splendoarea lui, aşezat în context
actual, cu toate dificultăţile de limbă şi structură frazeologică, mai aproape pe
cât posibil de original.
Operă inspirată
de Duh, care e citită, graţie lui George Coşbuc şi a cărturarului Ramiro Ortiz,
de aproape un veac, în frumoasa limbă, soră acelei originale.
 |
| Chioșcul Ocolului Silvic Tismana (ing. Al. Luchian, 1905) |
O altă mărturie
impresionantă este cea a lui Ramiro Ortiz, în care acesta relatează în
Bucureşti, 10 martie 1925, cum l-a cunoscut pe Coşbuc la Tismana, în vara
anului 1915. În căutarea unui loc liniştit de odihnă, „departe de zgomotul oamenilor” – dar şi pentru a-şi desăvârşi un
curs despre „Umanitatea şi modernitatea lui Dante”, acesta este invitat de
librarul Sfetea la Tismana, unde va găsi „linişte,
tăcere, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare care ţâşnesc de pretutindeni”.
Acolo îl va
întâlni pe George Coşbuc.
Ramiro Ortiz,
cărturar de rară fineţe, avea un mare respect pentru poetul ardelean, pe care-l
considera, după Eminescu, „poetul meu de
predilecţie şi despre a cărui traducere din Divina Commedia mi se spuseseră lucruri minunate.”.
Interesant de
remarcat că, şezând aici o perioadă de timp, profesorul străin adoptă
specificul de limbaj oltenesc, cu perfectul simplu în majoritatea verbelor: „Plecai aşadar la Tismana (pe care o găsii încântătoare şi mai presus de
aşteptările mele!) şi începui să
pregătesc cursul, în chioşcul din faţa cascadei, având dinaintea ochilor o
inscripţie foarte ameninţătoare în ortografia bătrânească a autorului ei (prof.
G. O. Gârbea): „Nu stricá ce n-ai
făcutú!”
 |
| Chioșcul prof. G.O. Gârbea (cca 1901) |
Întâlnirea dintre
Ramiro Ortiz, Coşbuc şi Castaldi este şi ea emoţionantă, de vreme ce profesorul
o ţine minte cu precizie şi o redă cu un umor de fină marcă, specific unui intelectual
de mare clasă. Momentul este redat magistral: „Coşbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii îi străluceau de emoţie. Voi
să îmbrăţişeze pe maestru şi porunci să se aducă câteva sticle.
Petrecurăm toată noaptea discutând despre artă,
literatură şi sorbind călugăreşte
(teologaliterl) băutura dionisiacă. Beam câte puţin şi la răstimpuri;
discutam liniştiţi, senini, cu lungi pauze de tăcere şi reculegere.
Din când în când îmi părea că aş fi asistat la un symposion platonic.
Cam pe la trei după miezul nopţii, Castaldi se duse la
culcare şi rămăsesem numai noi doi, ca să discutăm despre Dante.
Din seara aceea furăm nedespărţiţi, şi nedespărţită de
noi fu umbra severă a lui Dante”.
 |
| Ocaua lui Coșbuc de la „La Rozica” (Colecția Mihai E. Popescu) |
Plimbările,
colocviile lor sunt memorabile şi ele trebuie gustate, aşa cum au fost scrise,
cu o savoare şi fineţe a observaţiei remarcabile:
„În
fiecare zi, pe la cinci după prânz, plecam pe jos spre sat. Pe drum, mergând pe
lângă malul pârâului cu apă limpede şi şopotitoare, Coşbuc îşi scotea ghetele
din picioare, îşi sumeca pantalonii şi intra cu picioarele goale în apă. Făcea
– cum spunea dânsul – cura lui Kneipp! Eu
rămâneam să mă plimb pe mal şi mă gândeam la Socrate care, răcorindu-şi
picioarele în apa Illisului, discuta cu Fedru la umbra agnocastului. Ajunşi în
sat, intram la cârciumă (o cârciumă – devenită interbelic „Restaurantul Rozica”
– frumoasă şi tare curată, cu ferestrele împodobite cu muşcate roşii ca
focul!), ceream o oca de vin, pâine şi brânză şi ţărăneşte şi româneşte
continuam să vorbim despre Dante.”
Discuţiile sunt
savuroase:
„Măi, mare şarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare şarlatan! A pus astăpânire pe mine şi nu mă lasă! Ce am eu cu
el? Şi totuşi îmi place, îmi place mai ales pentru obscurităţile lui! Câte
lucruri nu sunt în Divina Comedie! Dar
trebuie să ştii cum s-o citeşti! Comori sunt, nu altceva, dar ascunse! Şi apoi cum! Şi
lumea crede că se poate citi aşa, ca un fleac oarecare!.
Şi-mi povestea cum din întâmplare a venit în contact cu
Dante.
„Tatăl meu era popă. Dumnezeu ştie cum a ajuns la urechea
lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu şi Rai.
„Măi, Gheorghe – îmi zise el într-o zi – tu
care ai învăţat şi ştii atâtea şi atâtea, de ce nu-mi cauţi ceva despre Dante
ăsta!”
„Da,tată, am să
caut!” – i-am răspuns fără
multă hotărâre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrâneţii.
Însă bătrânul stărui, şi eu sfârşii cu cumpărarea unei
traduceri nemţeşti a Comediei şi cu
traducerea ei în româneşte (numai ca să-l mulţumesc!) a celor dintâi trei
cântece ale Infernului. Din clipa
aceea Dante a pus stăpânire pe mine. Măi, mare
şarlatan!”
Ramiro Ortiz ne
redă imaginea unui Coşbuc pe care cei mai mulţi nu-l cunosc: „Trebuia să-l fi auzit cu câtă patimă şi ce
zâmbet şiret şi ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gând
ascuns, şi cu câtă îngăduitoare şi minunată dare din cap repeta vorbele acelea,
care exprimau pentru dânsul cea mai înaltă formă de admiraţie; „Măi, mare şarlatan!”
Este vorba de o
mărturie inedită despre viaţa, caracterul marelui poet, marea sa cultură (să nu
uităm că el a tălmăcit şi marea Antologie sanscrită!), surprins în
ipostazele sale cele mai reprezentative ca intelect dar şi ca om, în compania
unui prieten, mare om de cultură universală. Episodul nu e lipsit de o oarecare
doză de umor:
„La întoarcere vorbeam de altceva. Un buhai
fioros la înfăţişare pe care îl întâlneam regulat în mijlocul drumului, dar
care, foarte cuminte, la apropierea noastră se dădea la o parte, aproape să
cadă în şanţul care mărginea drumul, îi da prilejul să spună că mulţi oameni
sunt la fel, se încruntă, voiesc să pară posaci şi răi şi sunt cele mai blajine
fiinţe de pe lumea aceasta, incapabili să smulgă cuiva un fir de păr, paşnici,
buni la inimă, uneori chiar fricoşi! Apoi îmi vorbea de dragostea ţăranului
transilvănean pentru vite, de grija pe care o pune în creşterea lor, de poezia
vieţii de la ţară, de creşterea zdravănă, sănătoasă şi severă ce a primit-o în
casa părintească. Apoi se apleca să ia de jos o rămurică şi râdea de frica mea
de a inhtra cu picioarele goale în apă; aducea laude curei Kneipp şi încerca pentru a suta oară să mă convertească la
aceasta. Povestea câte o anecdotă care ne făcea pe amândoi să râdem pe spinarea
lui Iţic Ştrul sau a Raşelei, şi ne întorceam la vila Sfetea
pe la ora prânzului.
Dumbrăvile răsunau la sunetul răguşit al cornului de
vânătoare, care chema la masă pe vilegiaturişti; iar eu citam versurile lui
Tasso”.
Simţul
observaţiei la George Coşbuc este atât de acut, la fel ca al unora dintre cei
mai buni psihologi, mai ales atunci când relatează despre „poezia vieţii de la ţară” şi despre oamenii simpli, truditori ai
pământului, faţă de care George Coşbuc se simţea apropiat sufleteşte. Totodată
acest episod, dezvăluie sufletul gingaş şi delicat al poetului care nu călca
nici o rămurea în picioare, se apleca şi o ridica din drum, admirând-o ca pe o
creaţie a lui Dumnezeu, în natura pe care ne-a dăruit-o. Avea un simţ al
umorului foarte fin, un acut simţ de observaţie şi o doză de autoironie, atât
cât era necesar pentru un om plin de spirit. Cunoştea o sumă de anecdote şi le
împărtăşea musafirilor săi cu mare haz.
Un om care ştia
să se bucure de orice lucru, care trăia din plin, îi plăcea să mănânce gustări
alese şi să soarbă un vin vechi de prin părţile Tismanei sau vestitul vin de
Odobeşti, ştia ce-i prietenia şi o aprecia ca pe o comoară de preţ, dădea
lucrurilor un sens prin cuvântul lui şi prin poezia care a rămas pentru noi,
nemuritoare. De aici reiese portretul spiritual al marelui poet.
Episod plin de
savoare, de nostalgie, de romantism, manifestat de scriitorul italian pentru
prietenul său, românul care îndrăznise să-l tălmăcească pe genialul,
universalul poet Dante Alighieri.
Cei doi transpun
adeseori, peisajul tismănean, unor scene danteşti: „Apoi râdeam şi ne duceam la masă. Dar seara, când mesele erau golite şi
vilegiaturiştii erau duşi cu toţii la culcare, rămâneam singuri numai noi doi,
înaintea unei sticle (o oca la doi inşi!) de cel mai bun vin de Odobeşti
şi...vorbeam de Dante...În tăcerea solemnă a nopţilor de vară, adâncurile de
umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunii călătoare printre
vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziş) luau înaintea
ochilor noştri înfăţişarea prăpastiei infernale; muntele din faţă lua forma sfântului munte al Purgatoriului şi
stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învârti cu
cereasca melodie de care Dante pomeneşte în Paradis”.
Aflăm informaţii
inedite privind procesul traducerii acestei opere gigantice de către poetul
ardelean şi despre alegerea formei versurilor, dar şi despre unele personaje a
căror realitate istorică o punea la îndoială.
„Ce mi-a spus
Coşbuc în nopţile acelea de vară? E greu de spus, şi niciodată n-am să-mi iert
greşeala de a nu le fi scris a doua zi. Coşbuc însă era foarte gelos de
sistemul lui personal de interpretare a Divinei
Comedii şi mai mult făcea aluzii decât spunea. Mi-a spus că a început a
traduce Divina Comedie după o traducere
germană; că ceea ce a publicat la început în Convorbiri literare nu reprezintă decât această dintâi traducere;
că pe urmă a învăţat italieneşte şi s-a dus la Florenţa pentru a învăţa limba
mai bine şi pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo; că pe urmă,
după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul şi Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcând-o de la capăt; că
la Florenţa ar fi dat de acel sirventese
(pe care toată lumea îl crede pierdut) în care Dante pomeneşte numele celor 60
de femei mai frumoase din vremea tinereţii sale, ’dar care – adaugă cu un surâs maliţios – e cu totul altceva decât ceea ce credeţi dumneavoastră dantologii!’, că
a lucrat timp de cinsprezece ani la traducerea sa şi că nu s-a hotărât pentru terţină decât după ce a încercat toate
celelalte strofe; octava, versul alb şi aşa mai departe; că are despre Dante o
operă pe care o va publica în italieneşte cu ajutorul unui canonic
transilvănean şi din care cele dintâi douăsprezece coli sunt chiar tipărite.
(...)
Sistemul lui de interpretare, fiind prea personal, are o
importanţă relativă. Ceea ce ne interesează e că, în traducerea lui, Coşbuc a
fost cât se poate de precis şi obiectiv. De altfel, Coşbuc ştia toată Divina Comedie pe dinafară în italieneşte. Era destul să-i citezi
câteva versuri, chiar de la sfârşitul Paradisului,
ca el să continue să spună pe de rost în italieneşte sute şi sute de
versuri. Ceva uimitor!”
Cât despre
relaţia de colaborare a celor doi cărturari şi poeţi, ea era plină de respect
şi prietenie:
„Cu toate că
ideile mele erau divergente, ba uneori chiar diameteral opuse, discuţiile
noastre păstrau seninătatea şi calmul unor dialoguri platonice; şi niciodată
tânărul n-a uitat respectul şi cuvioasa admiraţie pletelor albe şi geniului
nemuritor al bătrânului înţelept care-i făcea cinstea să stea de vorbă cu el,
după cum niciodată bătrânul nu a abuzat faţă de tânăr de autoritatea ce anii şi
numele său glorios i-o confereau. Procedurile erau printre cele mai delicate. O
carte uitată deschisă pe masa din grădină cu câteva rânduri însemnate alături
cu creionul reprezentau felul obişnuit al tânărului de a sprijini opiniile sale
cu cele ale unor oameni mai cu greutate, nişte însemnări adăugate de bătrân
lângă rândurile însemnate cu creionul erau felul obişnuit de a răspunde.
Păstrez cu sfinţenie aceste cărţi cu însemnările lui
Coşbuc, printre care mai ales una care mi-a fost dăruită de el şi poate fi
socotită ca un foarte preţios manuscris al lui.
E vorba de cartea domnului H. Hauvette, Dante, Introducţion a Vetude de la Divine
Comedie, Paris. Hachette, 1911, de trei ori însemnată şi adnotată de el; o
dată cu creionul negru, o dată cu creionul roşu şi o dată cu creionul
albastru”.
Sunt însemnările
lui Ramiro Ortiz, la Bucureşti, 10 martie 1925.
Şi dacă în
descrierile preliminarii de până acum, s-a făcut referire la Revista
Sămănătorul şi noile legături, în următorul capitol, autorii pornesc „Pe
urmele lui Coşbuc la Tismana” şi
demersul acesta se va desfăşura pe parcursul mai multor episoade.
 |
| Mormântul Sf Nicodim (foto Duck D. Duck) |
Nu se poate vorbi însă, despre
Mănăstirea Tismana, fără a-l pomeni pe Sfântul Nicodim de la Tismana, „întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara
Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în alte meleaguri locuite de
români”.
Se ştie că vocea
creştinilor poate impune un sfânt, chiar cu mult înainte ca Biserica să se
pronunţe în acest sens. Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Nicodim de la Tismana,
canonizat în 26 octombrie 1955, primul stareţ al acestei mănăstiri, considerat
dintotdeauna sfânt, chiar şi din timpul vieţii. Se mai ştie, de asemenea, că
Biserica Ortodoxă a trecut prin mari perioade de prigoană care ar fi putut s-o
ducă la ruină sau chiar la dispariţie. Dar, a existat mereu câte un om, fie
ierarh, fie credincios, care au ţinut frâiele. Istoria Bisericii
consemnează cu exactitate cele mai
importante momente din viaţa mănăstirilor şi a aşezămintelor de cult din
România: jafuri repetate, ocupaţii străine (austriece, turceşti), incendii,
prigoană, separare.
Astfel se face
că, în anul 1708, chiar sicriul cu trupul sfântului a dispărut:
„Atunci a dispărut şi sicriul cu trupul fără
deget al sfântului Nicodim, iar din cărţi şi manuscrise prea puţine au ajuns la
muzeul de antichităţi din Bucureşti. La mănăstire n-au mai rămas decât cărţile
de ritual, câteva opere teologice şi manuscrisele pomelnicului lui Ştefan
Ieromonahul din 1798”.
Evenimentele care
s-au succedat au avut darul să sporească rezistenţa mănăstirii Tismana şi a
slujitorilor ei:
„Dar
după aventura acestor războaie cumplite, mănăstirea-cetate Tismana n-avea să-şi
găsească liniştea. În cetatea de pe Valea Tismanei, Tudor Vladimirescu organiză
o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării revoluţionare din 1821.
Călugării împreună cu copiştii mănăstirii trecură de la
falsificarea de diplome la copierea Proclamaţiei de la Padeş, la multiplicarea
documentelor legate de răscoala lui Tudor vătaful de plai al Padeşului şi la
răspândirea acestora. Dar şi după înfrângerea lui Tudor pandurii s-au regrupat
şi au consolidat cu forţele rămase cetatea Tismana, mănăstirea căpătând astfel
rolul unui puternic centru de rezistenţă. Aici s-au dat ultimele lupte între
panduri şi otomani, mănăstirea a fost asediată dar ultimul bastion din calea
armatelor otomane a fost un model de organizare, dârzenie şi vitejie, de luptă
crâncenă a pandurilor susţinuţi de ţăranii din jur.”
În 1844 Gheorghe
Bibescu decise restaurarea mănăstirii de la Tismana, executată de arhitecţi
străini în stil neogotic. După restaurare, mănăstirea s-a deschis vizitării de
către public şi mulţi oameni de cultură au ajuns acolo în vizită, la odihnă şi
reculegere. Astfel au ajuns şi năsăudenii George Coşbuc şi Grigore Moisil,
librarul George Sfetea, tipograful Nicu D. Miloşescu şi trimisul special al lui
Spiru Haret la Tismana, Alexandru Vlăhuţă.
O efervescentă mişcare
naţională ia fiinţă care atrage cele mai strălucite minţi ale timpului: Titu
Maiorescu, V.A.Urechia, Take Ionescu, Spiru Haret, Gr. Brătianu, tot ce avea
mai reprezentativ tânăra intelectualitate românească şi marii oameni de prestigiu
ai ţării, Al. D. Xenopol, Caragiale, Delavrancea, Vlăhuţă, Coşbuc, V. Babeş,
Al. Odobescu, N. Iorga, D. Onciul, Şt. O. Iosif, C. Bacalbaşa, Ov. Densuşianu,
Octavian Goga, ş.a.
În paralel cu
această mişcare naţională şi problema ţărănească începu să se impună ca
problemă prioritară în toate mediile. Spirit reformator, George Coşbuc,
propagandist prin poeziile sale, se impune cel mai mult în problema rurală,
ţinând trează, ideea luptei dârze pentru înfăptuirea marilor idealuri ale
ţărănimii româneşti.
Şi, consemnează
autorul articolului: „Poetul a creat la
Tismana, o largă mişcare filo-ţărănească, organizând în sala de şedinţe a
Sanatoriului Corpului Didactic de la Mănăstirea Tismana acele „cercuri de
citit”, cu scopul precis de a îmbunătăţi condiţia de viaţă a ţăranului prin
educare şi informare”.
Acestea sunt
preliminariile înfiinţării curentului Sămănătorist şi a revistei cu acelaşi
titlu:
„Până la apariţia
revistei „Semănătorul” George Coşbuc şi Alexandru Vlăhuţă au avut fiecare
istoria sa în apariţia revistei. Cel care face primii paşi în apariţia
curentului literar ce se va numi mai târziu sămănătorism, este Vlahuţă. Dar şi George Coşbuc l-a secondat în
aceleaşi idei prin alte redacţii. Iar când Alexandru Vlăhuţă soseşte la Tismana
totul se va contopi în ideile programatice ale Semănătorului şi în spiritul
reformist haretian”.
În capitolul ai
II-lea, „Pe urmele lui Coşbuc la Tismana”, autorul trece în revistă
principalele „Curente şi reviste literare apărute în jurul anului 1900”. Sunt
consemnate revistele Viaţa, Vatra, Gazeta Săteanului, Albina
şi în cele din urmă, Semănătorul.
Capitolul al
III-lea al acestui interesant ciclu se referă la „Emanciparea Tismanei ca staţiune
climaterică după anul 1900, prin grija „Societăţii Dorna Tismana”.
Valea Tismanei va
deveni un important centru turistic care atrăgea mulţi vizitatori, mai cu
seamă, scriitori şi artişti. După retragerea din 1902 a lui Coşbuc şi Vlahuţă
de la conducerea revistei Sămănătorul, se înfiinţează în anul 1908, Societatea
„Dorna
Tismana”. Proiectele erau foarte generoase: „restaurarea de monumente, înfrumuseţări, şi prin acestea, atragerea
poporului la un lucru care să-l ajute la înlesnirea traiului”.
„Cu ajutorul
Societăţii „Dorna Tismana” s-a obţinut declararea Văii Tismanei, „staţiune
climaterică”, datorită aerului ozonat de pe vale şi Pădurile Cioclovina, aer
numai bun pentru bolile de plămâni iar prin plimbări în jur, ameliorarea
bolilor de nervi” – menţionează autorul articolului.
Autorul pune la
dispoziţie fotografii de epocă din colecţii particulare, hărţi şi documente
care vin în sprijinul acestor descrieri.
După declanşarea
celui de-al doilea război mondial, toată Valea Tismanei a fost ocupată de
armată. Autorul face referiri şi la „Tezaurul României” ascuns la Tismana, din
anul 1944 şi până în anul 1947. Pitit în Peştera Mănăstirii, întreaga istorie
s-a numit „Operaţiunea Tismana” de ascundere a tezaurului României spre
sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi care a revenit după război,
Băncii Naţionale a României.
Istoria recentă
consemnează starea în care a căzut Tismana:
„Din cauza ultimei conflagraţii mondiale,
Tismana şi-a pierdut statutul său de staţiune climaterică ieşind de facto, fără nici un decret oficial
din rândurile oraşelor turistice şi devenind o simplă reşedinţă de comună.
Datorită schimbării de regim comunist, unde totul era la
cheremul autorităţilor şi nimic nu mai trebuia să rămână proprietate privată,
Tismana a decăzut dramatic”.
 |
| Din colecția Crișan Ion Rădulescu, Tismana |
O serie de
Articole şi Studii , apărute în noua revistă Sămănătorul Tismana, au drept
subiecte: „Fântâna lui Coşbuc”, „Bustul lui Coşbuc şi cutuma distrugerii
Patrimoniului Naţional” – scrise de prof. Nicolae N. Tomoniu, „Tănase
Todoran, icoană vie a credinţei şi a istoriei neamului” – autor
Iuliu-Marius Morariu, un eseu foarte bine documentat despre Răscoala de la
Salva şi despre Viaţa lui Tănase Todoran până al răscoală, Răscoala şi Urmările
răscoalei, canonizarea Sfinţilor Martiri şi mărturisitori năsăudeni.
 |
| Fântâna și monumentul lui Alexandru Coșbuc, Bălești, Gorj |
Un alt articol
foarte interesant face referinţă la „Publicistica lui George Coşbuc din revista
Sămănătorul între anii 1901-1902” semnat Ierom. Maxim Morariu.
Un capitol aparte
face referire la „Situaţia generală a ţării în ultimii ani de viaţă a lui George Coşbuc”.
Un alt documentar
interesant are ca subiect: „Zona Tismana în primul război mondial”
şi este semnat Nic. N. Tomoniu.
 |
| Piatra funerară de la Bălești |
În carte este loc
şi de-o aniversare şi anume, în luna mai 2014, „Revista Sămănătorul” a
împlinit trei ani, prilej cu care se inserează momente importante din viaţa
acestei reviste, de la înfiinţare. Apelul Noului Semănător, este un moment
important şi el înfăţişează primele începuturi ale manifestării literare
declanşate o dată cu apariţia revistei (1901) condusă de Al. Vlahuţă şi G.
Coşbuc. Autorul articolului îl meţionează pe cărturarul prof. Artur Silvestri
care a coagulat în paginile virtuale ale revistelor Asociaţiei Române pentru
Patrimoniu, condeie notorii din ţară şi Diaspora românească.
„Este nevoie de o
nouă sămânţă şi de noi semănători care să creeze un câmp roditor, sănătos şi
propice dezvoltării unei culturi care se înscrie neamul nostru din nou în
rândul popoarelor demne, iar ţara noastră, printre ţările civilizate ale
planetei” – specifică autorul articolului.
„De la aceste sentimente pleacă ideea acestor publicaţii
ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu condusă cu multă sudoare şi patriotism
de către dl. Artur Silvestri, idee la care deja au aderat o seamă de
personalităţi de pe întreg mapamondul dar şi asociaţii şi fundaţii ce-şi duc
modest traiul în România noastră profundă şi tainică.”
Autorul evocă
începuturile cu prof. Artur Silvestri. În acelaşi spirit, Nicolae N. Tomoniu
scrie despre „Codul lui Artur Silvestri”. Epistolele, întreaga comuniune de
spirit care i-a legat sunt evocate cu multă căldură în glas şi în condei, de
către profesorul Nicolae N. Tomoniu.
Un episod peste
măsură de emoţionant este evocat în „Ultimele
zile ale lui Artur Silvestri. Împreună în virtual, până la ridicarea meşterului
meu la ceruri”.
Cartea are şi
Anexe, un articol intitulat „Coşbuc la Tismana” – semnat prof.
univ. dr.Ion Mocioi, foarte interesant, cu informaţii inedite şi cu un portret
al marelui poet admirabil. Printre altele, autorul articolului relatează şi
despre accidentul iubitului fiu al lui Coşbuc, Alexandru.
 |
| Alexandru Coșbuc și Gh. B. Barbulescu-Tismana |
Ultima parte a
cărţii este dedicată fotografiilor legate de conţinutul cărţii. Sunt ceea ce se
poate numi, fotografii-document, comentate, explicate şi adnotate cu informaţii
clare asupra locurilor şi împrejurărilor în care s-au făcut.
Şi cartea nu se
putea sfârşi, decât cu un bucheţel de poezii, unul din textele semnate Ştefan
Octavian Iosif, poezie aleasă de Goerge Coşbuc pentru a deveni imn, care a fost
pusă pe note, imediat ce a fost recitată de poet, de Alfonso Castaldi. Poezia
se numeşte „La arme” şi este, într-adevăr, mobilizatoare. Al doilea text,
este un „Fragment epic” , autor George Coşbuc, publicat în Semănătorul,
anul I, nr. 1,2 decembrie 1901.
O lucrare
excepţională, de mare însemnătate memorialistică, dată şi de faptul că autorii
au venit cu ceva inedit: despre perioade din viaţa poetului George Coşbuc,
despre şederea lui la Tismana, despre traducerea cărţii „Divina Comedie” şi
despre prietenii săi, scriitorii, poeţii, artiştii, şi revistele la care
colaborau.
CEZARINA ADAMESCU
7 Mai 2016
