Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 11 mai 2016

Cezarina Adamescu - PAŞI SPRE LUMINA VIEŢII



PAŞI SPRE LUMINA VIEŢII
           Nicolae N. Tomoniu şi Maxim (Iuliu Marius Morariu, George Coşbuc de la Tismana, Studii, Articole şi Amintiri, Editura Semănătorul, Tismana, 2016
 
Cezarina Adamescu
Istoria curentului Sămănătorist şi a revistei Sămănătorul face parte din începuturile mişcării literare moderne româneşti, focalizând o sumă de scriitori şi poeţi remarcabili, rămaşi în canoanele literaturii, chiar dacă în zilele noastre, acest canon şi-a schimbat mult profilul şi au fost scoşi abuziv din manualele şcolare.
Ideea de a marca legătura marelui poet George Coşbuc de Mişcarea Sămănătoristă de la Tismana, avută de doi cărturari ai zilelor noastre, profesorul Nicolae N. Tomoniu şi preot ieromonah Maxim Morariu, a prins rădăcină în Editura care poartă numele Sămănătorul, continuatoare a prodigioasei activităţi culturale din veacul al XIX-lea, al cărei strălucit reprezentant a fost şi a rămas George Coşbuc.
Şi iată că, după un secol, doi istorici şi cercetători au luat iniţiativa de a răscoli izvoarele şi arhivele, pentru a scoate la lumină, pentru vremurile acestea tulburi, care şi-au îngropat valorile în uitare, legătura existentă între marele poet şi meleagurile tismănene.
Totodată, cei doi autori, subliniază (re)naşterea revistei Sămănătorul într-o serie nouă, având ca suport editura cu acelaşi nume, dar şi Fundaţia Tismana. Muncă documentară minuţioasă, de mare responsabilitate, care a avut ca rezultat cartea de faţă.
 Pe urmele lui Coşbuc la Tismana” cuprinde, o serie de date şi informaţii despre legătura cultural-afectivă a poetului cu revista Sămănătorul, precum şi cu celelalte curente şi reviste literare apărute în jurul anului 1900.
Se ştie că Mănăstirea Tismana a fost şi este un focar de cultură şi civilizaţie, punct de întâlnire a cărturarilor veacului trecut, „bastion al ortodoxiei, al învăţământului şi culturii” şi „cetate de apărare la vremuri de restrişte”.
Chioșcul lui Coșbuc de la Tismana
Sunt evidenţiate şi alte mărturii ale prezenţei poetului la Vila Sfetea de la Tismana.
Cu deosebită căldură şi reverenţă, autorii îl numesc pe George Coşbuc, cu apelativul „Badea Gheorghe Coşbuc”.
Documentele şi mărturiile adunate în carte, fac parte din categoria marilor afinităţi elective care se pot lega între oameni cu aceleaşi preocupări, cu idei asemănătoare şi idealuri comune, aşa cum sunt autorii de faţă, la care se adaugă, din surse istorice, studii, eseuri şi articole ale altor personalităţi ale neamului românesc, care şi-au înscris trecerea prin aceleaşi meleaguri, cu fapte şi cuvinte onorante, rămase mărturie.
Munca acestor cercetători şi descoperitori este una de mare precizie, veridicitate şi responsabilitate, împodobită cu harul şi carisma fiecăruia, puse în slujba acestui edificiu spiritual.
Se cunoaşte din Evanghelie, Parabola Semănătorului (Mt.13, 1-7; Mc. 4,1-20; Lc. 8,4-15), care a aruncat sămânţa, fie în pământ arid, fie la margine de drum, fie între spini, fie în pământ fertil, fiecare dând roade diferite. Se pare că sămânţa a prins rădăcină viguroasă în solul bogat şi reavăn al acestui colţ de istorie, stropit cu sângele martirilor, aşa cum a fost Tănase Todoran, o „icoană vie a credinţei şi istoriei neamului”, aşa cum l-a numit în studiul  său, ieromonahul Maxim Morariu, coautorul cărţii.
Şi câte fapte relevante aici, tot atâţia „Paşi spre lumină”.
Lumină de carte, Lumină de viaţă, Lumină de gând şi de suflet. Mai ales, în zilele noastre, într-o lume care orbecăie în întuneric, fiindcă şi-a pierdut reperele sacre: credinţa, iubirea, demnitatea, speranţa, urmare a profundei crize a fiinţei noastre naţionale, prin care trecem cu toţii de peste un sfert de veac.
În acelaşi timp, cu luciditate şi obiectivitate, autorii arată stadiul la care a ajuns România în aşa-zisa tranziţie, precum şi lipsa de perspectivă adevărată pentru înaintarea pe adevărata cale democratică. În atare situaţie, se produce, neîndoios, o „actualizare modernă a revoltei lui Tănase Todoran”, aşa cum subliniază Nicolae N. Tomoniu în cuvântul său care ţine loc de prefaţă, de fapt, o epistolă adresată cuviosului Părinte Ieromonah Maxim Morariu, în care-şi dezvăluie dorinţa de a alcătui o lucrare dedicată lui Coşbuc şi trecerii sale prin Tismana.
Demascarea minciunii şi manipulării actuale de către mass-media, e menită să îmbrobodească oamenii, până la a nu mai putea deosebi grâul de neghină, minciuna de adevăr, binele de rău.
Se încearcă de către autori o legătură cu lumea din vremea lui George Coşbuc, cel care se considera: „Sunt suflet din sufletul neamului meu, / Şi-i cânt bucuria şi-amarul. /În ranele tale durutul sunt eu / Şi-otrava deodată cu tine o beu / Când soarta-ţi întinde paharul” (Poetul).
Se ştie, încă de la începuturile lor, mănăstirile se confruntă cu mari dificultăţi, de toate felurile, cu prigoane, distrugeri, cu crize materiale dar şi spirituale. În acelaşi timp, autorii mizează, nu pe aşa-zisele donaţii ale celor care speră să fie iertaţi pentru fraudele comise din avuţia ţării dacă oferă ceva aşezămintelor culturale şi bisericeşti aflate în suferinţă şi în ruină, ci, mai cu seamă, să fie pus accentul pe adevărata danie creştină, care ar nivela oarecum decalajele între mănăstiri.
Nicolae N. Tomoniu oferă chiar câteva date şi informaţii în acest sens, aşa cum este consemnat în Anuarul Mitropoliei Oltenia, Tipografia Sf. Mitropolit al Olteniei, Râmnicului şi Severinului, 1941.
Vlahuță venit la Tismana în documentare, anul 1901
Se ştie, de asemenea, că primele şcoli şi centre de cultură au existat în mănăstiri: „Mănăstirea Tismana întreţinea şcolile particulare din trei sate ale Tismanei încă dinainte de legiferarea învăţământului de stat gratuit iar chiria primei şcoli de stat din Târgu-Jiu a fost plătită de egumenul mănăstirii Tismana”.
Autorul face o pledoarie arzătoare pentru ca bisericile şi mănăstirile de azi să redevină ceea ce au fost odinioară. De asemenea, preoţii trebuie să-şi dovedească şi calităţile de educatori, să contribuie la activitatea instructiv-educativă şi culturală a oamenilor, în special din mediul rural, unde nu există atâtea surse de informare ca la oraş.
Ancoraţi profund în realitatea acerbă a acestor ani de restrişte economică, politică, socială şi culturală, autorii pledează şi pentru schimbarea mentalităţii faţă de biserici şi mănăstiri, care trebuie să devină ce-au fost: lăcaşuri de cult, în primul rând, dar şi de cultură, şi aşezăminte sociale pentru a uşura viaţa locuitorilor din toate punctele de vedere. Cum poţi să ceri ceva unei comunităţi, dacă nu-i oferi mai întâi, condiţiile de dezvoltare socială şi spirituală?
Să aştepţi doar ca Dumnezeu să rezolve problemele oamenilor, nu e o soluţie. Trebuie să existe iniţiative, în acest sens. Şi există, dar trebuie cunoscute şi extinse, modelele bune trebuie imitate, cu smerenie şi bunăvoinţă, într-o competiţie stimulativă al cărei rod este Slava lui Dumnezeu şi bunăstarea oamenilor.
Cartea este presărată cu imagini foto de arhivă, înfăţişându-l pe Al. Vlahuţă la Mănăstirea Tismana sau în împrejurimi, ori fotografii cu G. Coşbuc şi familia sa, la început de veac XX.
Noua revistă „Sămănătorul” Tismana
Reînfiinţarea Revistei Sămănătorul, publicaţie a Editurii  Semănătorul Tismana, în ianuarie 2013, aparţinând Asociaţiei „Semănătorul Tismana”, este un semnal că aceşti cărturari de elită, nu numai vorbesc şi fac planuri utopice, dar acţionează în conformitate cu idealurile culturale, artistice şi de promovare a folclorului propuse, având rezultate notabile, pe care autorii încearcă să le insereze în această lucrare.
Revista apare şi în versiune tipărită dar şi online, prin strădania şi bunăvoinţa profesorului N. N. Tomoniu din oraşul Tismana, legat cu fire profunde de acest areal, cu toate specificităţile lui.
Revista a fost gazda unor articole despre activitatea de la Tismana a poetului G. Coşbuc şi a unor cunoscuţi şi prieteni ai poetului, unii foşti învăţători ai şcolii care, în perioada interbelică a luat numele poetului „George Coşbuc” din Tismana.
George Coşbuc a rămas în memoria colectivă a locuitorilor Tismanei şi nenumărate aşezăminte de învăţământ, cultură şi artă, îi poartă cu demnitate numele şi amintirea, aşa cum este şi Colegiul Naţional „George Coşbuc” din Năsăud, care şi-a serbat recent jubileul  la 150 de ani.
Istoria noii reviste „Sămănătorul”, a editurii (online şi tipărit) numită Semănătorul îi are, aşadar, ca piloni, pe aceşti doi cărturari, N. N. Tomoniu şi ieromonah Maxim Morariu. Revista Sămănătorul e o continuare a publicaţiei literare online, concepută în iunie 2011, din punct de vedere tehnic şi artistic de profesorul N.N.Tomoniu, editor şi manager. Editura a fost înfiinţată împreună cu profesorul Artur Silvestri, de fericită amintire, în anul 2007. A publicat 627 de cărţi şi 32 de numere de revistă, venind în sprijinul autorilor care nu debutaseră încă sau al celor aflaţi la început de drum, dar cu mai puţine resurse materiale pentru a-şi susţine creaţiile. Astfel, o sumă impresionantă de autori şi-au făcut debutul, fie în vers, fie în proză, dramaturgie, eseistică, publicistică sau studii de specialitate, în spaţiul virtual al Editurii Semănătorul sau în paginile remarcabilei reviste cu acelaşi titlu. O realizare impresionantă, recunoscută nu numai în ţară, dar şi în străinătate, printre românii din Diaspora. Mărturisesc că şi eu, deşi autoare consacrată, am beneficiat de încrederea  directorului acestor publicaţii, care mi-au publicat 29 de volume din toate domeniile: poezie, proză, teatru, publicistică, studii. Mândria mea e cu atât mai îndreptăţită, cu cât, am aflat că începuturile revistei Sămănătorul, din urmă cu o sută de ani, au fost făcut de poeţii mei preferaţi, George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă şi că în paginile ei, de-a lungul unui secol, şi-au înscris numele, cei mai prestigioşi creatori de cultură ai României.
Din ianuarie 2013, revista apare şi pe hârtie iar editura are deja cărţi tipărite, aşa cum am menţionat. Unii autori gorjeni publicaţi la Editură sau în revistă, au devenit membri ai Asociaţiei Tismana.
Cu emoţie firească, editorul N.N. Tomoniu afirmă că, prin editarea ei, revista Sămănătoruls-a reîntors acasă la Tismana, de unde a şi plecat spre Bucureşti în anul 1901, prin strădania lui „Badea Gheorghe Coşbuc”, poetul nostru naţional, Al. Vlăhuţă şi librarul George Sfetea”.
În continuare, autorii inserează „Lista materialelor publicate de George Coşbuc în paginile revistei Sămănătorul între anii 1901-1902”, în ordine cronologică şi repartizate tematic: Poezii, Eseuri, Studii.
De reţinut că Revista Semănătorul a apărut prima dată în 2 decembrie 1901 şi până în decembrie 1902, condusă de G. Coşbuc şi Al. Vlăhuţă.
Case noi pe locul fostului restaurant „La Rozica”
În eseul „Badea Gh. Coşbuc la Tismana” – de N. N. Tomoniu – autorul trece în revistă câteva „Momente pentru a scrie cartea aceasta, având trei capitole importante:
„Amintiri din copilăria mea pe Valea Tismanei”;
„Trecerea poetului prin regat”;
„Mărturii despre prezenţa poetului la Vila Sfetea de la Tismana”.
N.N.Tomoniu îşi aminteşte cu drag de locul naşterii sale, străvechiul oraş medieval din jurul Mănăstirii Tismana – devenită staţiune climaterică „prin sârguinţa celor care înfiinţaseră, la 20 august 1908 Societatea „Dorna Tismana”, după numele părţii nordice a râului Tismana, Dorna, apă învolburată, la fel ca inimile membrilor societăţii: poetul G. Coşbuc, librarul George Sfetea, tipograful Nicu D. Miloşescu, arhimandritul Corneliu Săbăreanu de la mănăstire, preotul iconom D. Lungulescu, proprietarul morii de la Dorna, Gheorghe Predescu, conductorul C. Popescu şi deputatul-ţăran din Tg. Jiu, Dincă Schileru”.
Autorul realizează un tablou istoric şi geografic cât se poate de realist, cu informaţii sigure despre acele meleaguri şi oamenii care şi-au înscris numele în acest areal, într-o epocă de mare efervescenţă culturală, publicistică, literară. Talentul narativ al autorului este incontestabil. Faima acestor locuri era dată şi de prezenţa cu mulţi ani în urmă, a ilustrelor personalităţi, care odinioară îşi petrecuseră acolo, o parte din existenţă: G. Coşbuc şi istoricul literar şi prof. italian la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere şi Flozofie, Ramiro Ortiz, discutând despre traducerea Divinei Comedii. Deja poetul G. Coşbuc pusese la cale revista „Semănătorul”, împreună cu Al. Vlăhuţă. Tot în aceste locuri, el cântase prima variantă a unui imn naţional cu compozitorul Alfonso Castaldi, pe versurile poeziei „La arme” – de Şt.O.Iosif. Chiar dacă estompate, amintirile vorbesc.
Valea Tismanei, plină de pitoresc, a rămas înscrisă de trecerea poetului pe aici: exista Masa lui Coşbuc, Vila Sfetea, unde acesta locuise, restaurantul „La Rozica”, aleile de trandafiri ale Ocolului Silvic, unde autorul şi-a petrecut primii ani de viaţă, Aleea Tainelor a lui G. Coşbuc din Parcul Chihaia, cu aglice, mure şi fragi, Chioşcul lui Coşbuc.
Familia Tomoniu a trăit ani de prigoană, începând cu expulzarea Regelui Mihai, care i-a afectat pe toţi, cu naţionalizările, cu pierderea caselor şi cu prigoana dascălilor şcolari.
Cât despre „Trecerea poetului prin regat”, în Decembrie 1889, după anii de ucenicie la Tribuna din Sibiu se menţionează faptul că George Coşbuc trece Carpaţii către Bucureşti. Deja avea notorietate, după ce publicase „Nunta Zamfirei”. Aici, în 1894 va scrie, în semn de revoltă legitimă, poezia „Noi vrem pământ”.
Autorul aduce şi alte mărturii ale prezenţei lui George Coşbuc la Vila Sfetea, unde şi-a petrecut vacanţele. Soţia poetului, doamna Elena, era implicată în treburile vilei şi el îşi petrecea timpul traducând din „Divina Comedie”, dar să şi creeze o parte din opera sa aici, unde avea parte de linişte, aer curat şi inspiraţie. Cele mai frumoase poezii despre natură, aici s-au născut.
La Vila Sfetea se întâlneau multe personalităţi ale vieţii literare şi din alte domenii culturale. Şi tot aici s-au pus bazele revistei „Sămănătorul”, împreună cu Al. Vlăhuţă şi cumnatul său, George Sfetea, aşa cum am mai amintit.
G. Coșbuc și R. Ortiz (Colecția „Sămănătorul” Tismana)
Aşadar, ultimii ani din viaţă, Coşbuc i-a petrecut aici, la Tismana, traducând „Divina Comedie”.
Tot la Tismana în 1915 vin A. Castaldi şi Vasile Lucaciu. Cu acesta din urmă, Coşbuc avea să lege o frumoasă prietenie.
În chioşcul de lângă râul Tismana, într-un loc străjuit de fagi seculari, Coşbuc ridică un chioşc, unde se retrăgea şi scria poezii şi articole, ori traducea capitole din Divina Comedie, discutând despre ea cu profesorul Ramiro Ortiz.
După moartea fiului său Alexandru, într-un accident, Coşbuc ridică o cruce şi construieşte o fântână pe locul accidentului. Apoi a donat trei vitralii Mănăstirii Tismana şi a plecat din Gorj. La scurt timp, în 1918 el trece la cele veşnice.
Fragmente din Comentariile lui Ramiro Ortiz la traducerea lui G. Coşbuc „Divina Comedie” de Dante Alighieri, un text savuros, cu amintiri ale istoricului literar şi profesor la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere şi Filozofie. Emoţionante aceste mărturii ale unei prietenii şi colaborări fructuoase, o adevărată „faptă de vitejie”, din partea unei case editoare.
Ramiro Ortiz s-a angajat să facă un comentariu la Divina Comedie tălmăcită de poetul român, comentariu absolut necesar pentru înţelegerea unei astfel de opere vaste.
Iată ce spune profesorul italian: „Din iubire, aşadar, pentru Dante şi Coşbuc, care a cheltuit atâţia ani ca să dea României traducerea întreagă a Commediei, mi-am luat asupră-mi  o lucrare pe care nici eu nu mi-o închipuisem atât de aspră şi ostenitoare”.
Uneori, e necesar să vină cineva din afară, un ochi ager şi de notorietate, care să scoată în evidenţă, ceea ce noi, românii nu vedem sau nu dăm importanţă. Valoarea inestimabilă a traducerii Divinei Comedii, de către Coşbuc la Tismana, este pusă în evidenţă de comentariul lui Ramiro Ortiz. Acest lucru probează adevărul biblic spus de Isus Cristos că „Nu se află profet dispreţuit decât în însăşi patria şi casa sa” (Mat. 13,57; Ioan 4,44).
Privită prin ochiul acestui mare om de cultură italian, comentator al Divinei Comedii, ne apare în întreaga ei măreţie valoarea inestimabilă a operei danteşti, tălmăcită de marele poet George Coşbuc.
Lucrarea are o structură dinamică şi răspunde tuturor dezideratelor celor doi autori. Un punct interesant este „Îndemnul lui Ramiro Ortiz pentru cititor” – în care, în cuvinte calde, generoase, comentatorul traducerii explică unele aspecte, pentru înţelegerea uneia dintre cele mai cunoscute capodopere ale omenirii, şi a tălmăcitorului ei în limba română, într-o limbă curată şi accesibilă, la care traducătorul a lucrat neîntrerupt 15 ani, jertfind acestui nobil ideal, creaţia sa individuală de poet. Nici munca neobosită, vreme de un an, a celui care a făcut adnotări pe textul coşbucian, nu a fost în zadar, acesta reuşind, pentru înţelegerea cititorului să-l încadreze pe poetul renascentist în istoria şi cultura epocii sale. Nicicând n-a existat o colaborare mai nobilă şi mai fericită. Un edificiu spiritual în toată splendoarea lui, aşezat în context actual, cu toate dificultăţile de limbă şi structură frazeologică, mai aproape pe cât posibil de original.
Operă inspirată de Duh, care e citită, graţie lui George Coşbuc şi a cărturarului Ramiro Ortiz, de aproape un veac, în frumoasa limbă, soră acelei originale.
Chioșcul Ocolului Silvic Tismana (ing. Al. Luchian, 1905)
O altă mărturie impresionantă este cea a lui Ramiro Ortiz, în care acesta relatează în Bucureşti, 10 martie 1925, cum l-a cunoscut pe Coşbuc la Tismana, în vara anului 1915. În căutarea unui loc liniştit de odihnă, „departe de zgomotul oamenilor” – dar şi pentru a-şi desăvârşi un curs despre „Umanitatea şi modernitatea lui Dante”, acesta este invitat de librarul Sfetea la Tismana, unde va găsi „linişte, tăcere, dumbrăvi minunate şi ape curgătoare care ţâşnesc de pretutindeni”.
Acolo îl va întâlni pe George Coşbuc.
Ramiro Ortiz, cărturar de rară fineţe, avea un mare respect pentru poetul ardelean, pe care-l considera, după Eminescu, „poetul meu de predilecţie şi despre a cărui traducere din Divina Commedia mi se spuseseră lucruri minunate.”.
Interesant de remarcat că, şezând aici o perioadă de timp, profesorul străin adoptă specificul de limbaj oltenesc, cu perfectul simplu în majoritatea verbelor: „Plecai aşadar la Tismana (pe care o găsii încântătoare şi mai presus de aşteptările mele!) şi începui să pregătesc cursul, în chioşcul din faţa cascadei, având dinaintea ochilor o inscripţie foarte ameninţătoare în ortografia bătrânească a autorului ei (prof. G. O. Gârbea): „Nu stricá ce n-ai făcutú!”
Chioșcul prof. G.O. Gârbea (cca 1901)
Întâlnirea dintre Ramiro Ortiz, Coşbuc şi Castaldi este şi ea emoţionantă, de vreme ce profesorul o ţine minte cu precizie şi o redă cu un umor de fină marcă, specific unui intelectual de mare clasă. Momentul este redat magistral: „Coşbuc, mai cu seamă, era fericit. Ochii îi străluceau de emoţie. Voi să îmbrăţişeze pe maestru şi porunci să se aducă câteva sticle.
Petrecurăm toată noaptea discutând despre artă, literatură şi sorbind călugăreşte (teologaliterl) băutura dionisiacă. Beam câte puţin şi la răstimpuri; discutam liniştiţi, senini, cu lungi pauze de tăcere şi reculegere.
Din când în când îmi părea că aş fi asistat la un symposion platonic.
Cam pe la trei după miezul nopţii, Castaldi se duse la culcare şi rămăsesem numai noi doi, ca să discutăm despre Dante.
Din seara aceea furăm nedespărţiţi, şi nedespărţită de noi fu umbra severă a lui Dante”.
Ocaua lui Coșbuc de la „La Rozica” (Colecția Mihai E. Popescu)
Plimbările, colocviile lor sunt memorabile şi ele trebuie gustate, aşa cum au fost scrise, cu o savoare şi fineţe a observaţiei remarcabile:
 În fiecare zi, pe la cinci după prânz, plecam pe jos spre sat. Pe drum, mergând pe lângă malul pârâului cu apă limpede şi şopotitoare, Coşbuc îşi scotea ghetele din picioare, îşi sumeca pantalonii şi intra cu picioarele goale în apă. Făcea – cum spunea dânsul – cura lui Kneipp! Eu rămâneam să mă plimb pe mal şi mă gândeam la Socrate care, răcorindu-şi picioarele în apa Illisului, discuta cu Fedru la umbra agnocastului. Ajunşi în sat, intram la cârciumă (o cârciumă – devenită interbelic „Restaurantul Rozica” – frumoasă şi tare curată, cu ferestrele împodobite cu muşcate roşii ca focul!), ceream o oca de vin, pâine şi brânză şi ţărăneşte şi româneşte continuam să vorbim despre Dante.”
Discuţiile sunt savuroase:
 Măi, mare şarlatan e acest Dante al dumneavoastră! Mare şarlatan! A pus astăpânire pe mine şi nu mă lasă! Ce am eu cu el? Şi totuşi îmi place, îmi place mai ales pentru obscurităţile lui! Câte lucruri nu sunt în Divina Comedie! Dar trebuie să ştii cum s-o citeşti! Comori sunt, nu altceva, dar ascunse! Şi apoi cum! Şi lumea crede că se poate citi aşa, ca un fleac oarecare!.
Şi-mi povestea cum din întâmplare a venit în contact cu Dante.
„Tatăl meu era popă. Dumnezeu ştie cum a ajuns la urechea lui că Dante ăsta ar fi scris ceva în care se vorbea de Iad, Purgatoriu şi Rai.
 „Măi, Gheorghe – îmi zise el într-o zi – tu care ai învăţat şi ştii atâtea şi atâtea, de ce nu-mi cauţi ceva despre Dante ăsta!”
„Da,tată, am să caut!” – i-am răspuns fără multă hotărâre, convins că ar fi vorba numai de o toană a bătrâneţii.
Însă bătrânul stărui, şi eu sfârşii cu cumpărarea unei traduceri nemţeşti a Comediei şi cu traducerea ei în româneşte (numai ca să-l mulţumesc!) a celor dintâi trei cântece ale Infernului. Din clipa aceea Dante a pus stăpânire pe mine. Măi, mare şarlatan!”
Ramiro Ortiz ne redă imaginea unui Coşbuc pe care cei mai mulţi nu-l cunosc: „Trebuia să-l fi auzit cu câtă patimă şi ce zâmbet şiret şi ce sclipire a pupilelor fixate în depărtare, urmărind un gând ascuns, şi cu câtă îngăduitoare şi minunată dare din cap repeta vorbele acelea, care exprimau pentru dânsul cea mai înaltă formă de admiraţie; „Măi, mare şarlatan!”
Este vorba de o mărturie inedită despre viaţa, caracterul marelui poet, marea sa cultură (să nu uităm că el a tălmăcit şi marea Antologie sanscrită!), surprins în ipostazele sale cele mai reprezentative ca intelect dar şi ca om, în compania unui prieten, mare om de cultură universală. Episodul nu e lipsit de o oarecare doză de umor:
La întoarcere vorbeam de altceva. Un buhai fioros la înfăţişare pe care îl întâlneam regulat în mijlocul drumului, dar care, foarte cuminte, la apropierea noastră se dădea la o parte, aproape să cadă în şanţul care mărginea drumul, îi da prilejul să spună că mulţi oameni sunt la fel, se încruntă, voiesc să pară posaci şi răi şi sunt cele mai blajine fiinţe de pe lumea aceasta, incapabili să smulgă cuiva un fir de păr, paşnici, buni la inimă, uneori chiar fricoşi! Apoi îmi vorbea de dragostea ţăranului transilvănean pentru vite, de grija pe care o pune în creşterea lor, de poezia vieţii de la ţară, de creşterea zdravănă, sănătoasă şi severă ce a primit-o în casa părintească. Apoi se apleca să ia de jos o rămurică şi râdea de frica mea de a inhtra cu picioarele goale în apă; aducea laude curei Kneipp şi încerca pentru a suta oară să mă convertească la aceasta. Povestea câte o anecdotă care ne făcea pe amândoi să râdem pe spinarea lui Iţic Ştrul sau a Raşelei, şi ne întorceam la vila Sfetea pe la ora prânzului.
Dumbrăvile răsunau la sunetul răguşit al cornului de vânătoare, care chema la masă pe vilegiaturişti; iar eu citam versurile lui Tasso”.
Simţul observaţiei la George Coşbuc este atât de acut, la fel ca al unora dintre cei mai buni psihologi, mai ales atunci când relatează despre „poezia vieţii de la ţară” şi despre oamenii simpli, truditori ai pământului, faţă de care George Coşbuc se simţea apropiat sufleteşte. Totodată acest episod, dezvăluie sufletul gingaş şi delicat al poetului care nu călca nici o rămurea în picioare, se apleca şi o ridica din drum, admirând-o ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, în natura pe care ne-a dăruit-o. Avea un simţ al umorului foarte fin, un acut simţ de observaţie şi o doză de autoironie, atât cât era necesar pentru un om plin de spirit. Cunoştea o sumă de anecdote şi le împărtăşea musafirilor săi cu mare haz.
Un om care ştia să se bucure de orice lucru, care trăia din plin, îi plăcea să mănânce gustări alese şi să soarbă un vin vechi de prin părţile Tismanei sau vestitul vin de Odobeşti, ştia ce-i prietenia şi o aprecia ca pe o comoară de preţ, dădea lucrurilor un sens prin cuvântul lui şi prin poezia care a rămas pentru noi, nemuritoare. De aici reiese portretul spiritual al marelui poet.
Episod plin de savoare, de nostalgie, de romantism, manifestat de scriitorul italian pentru prietenul său, românul care îndrăznise să-l tălmăcească pe genialul, universalul poet Dante Alighieri.
Cei doi transpun adeseori, peisajul tismănean, unor scene danteşti: „Apoi râdeam şi ne duceam la masă. Dar seara, când mesele erau golite şi vilegiaturiştii erau duşi cu toţii la culcare, rămâneam singuri numai noi doi, înaintea unei sticle (o oca la doi inşi!) de cel mai bun vin de Odobeşti şi...vorbeam de Dante...În tăcerea solemnă a nopţilor de vară, adâncurile de umbră care se deschideau în pădure (acolo unde raza lunii călătoare printre vârfurile copacilor nu izbutea să pătrundă prin desul frunziş) luau înaintea ochilor noştri înfăţişarea prăpastiei infernale; muntele din faţă lua forma sfântului munte al Purgatoriului şi stelele, sclipind deasupra capetelor noastre, ni se păreau a se învârti cu cereasca melodie de care Dante pomeneşte în Paradis”.
Aflăm informaţii inedite privind procesul traducerii acestei opere gigantice de către poetul ardelean şi despre alegerea formei versurilor, dar şi despre unele personaje a căror realitate istorică o punea la îndoială.
 „Ce mi-a spus Coşbuc în nopţile acelea de vară? E greu de spus, şi niciodată n-am să-mi iert greşeala de a nu le fi scris a doua zi. Coşbuc însă era foarte gelos de sistemul lui personal de interpretare a Divinei Comedii şi mai mult făcea aluzii decât spunea. Mi-a spus că a început a traduce Divina Comedie după o traducere germană; că ceea ce a publicat la început în Convorbiri literare nu reprezintă decât această dintâi traducere; că pe urmă a învăţat italieneşte şi s-a dus la Florenţa pentru a învăţa limba mai bine şi pentru a face cercetări în bibliotecile de pe acolo; că pe urmă, după ce a tradus direct de pe originalul italian Purgatoriul şi Paradisul, a revenit asupra traducerii Infernului, refăcând-o de la capăt; că la Florenţa ar fi dat de acel sirventese (pe care toată lumea îl crede pierdut) în care Dante pomeneşte numele celor 60 de femei mai frumoase din vremea tinereţii sale, ’dar care – adaugă cu un surâs maliţios – e cu totul altceva decât ceea ce credeţi dumneavoastră dantologii!’, că a lucrat timp de cinsprezece ani la traducerea sa şi că nu s-a hotărât pentru terţină decât după ce a încercat toate celelalte strofe; octava, versul alb şi aşa mai departe; că are despre Dante o operă pe care o va publica în italieneşte cu ajutorul unui canonic transilvănean şi din care cele dintâi douăsprezece coli sunt chiar tipărite. (...)
Sistemul lui de interpretare, fiind prea personal, are o importanţă relativă. Ceea ce ne interesează e că, în traducerea lui, Coşbuc a fost cât se poate de precis şi obiectiv. De altfel, Coşbuc ştia toată Divina Comedie pe dinafară în italieneşte. Era destul să-i citezi câteva versuri, chiar de la sfârşitul Paradisului, ca el să continue să spună pe de rost în italieneşte sute şi sute de versuri. Ceva uimitor!”
Cât despre relaţia de colaborare a celor doi cărturari şi poeţi, ea era plină de respect şi prietenie:
 „Cu toate că ideile mele erau divergente, ba uneori chiar diameteral opuse, discuţiile noastre păstrau seninătatea şi calmul unor dialoguri platonice; şi niciodată tânărul n-a uitat respectul şi cuvioasa admiraţie pletelor albe şi geniului nemuritor al bătrânului înţelept care-i făcea cinstea să stea de vorbă cu el, după cum niciodată bătrânul nu a abuzat faţă de tânăr de autoritatea ce anii şi numele său glorios i-o confereau. Procedurile erau printre cele mai delicate. O carte uitată deschisă pe masa din grădină cu câteva rânduri însemnate alături cu creionul reprezentau felul obişnuit al tânărului de a sprijini opiniile sale cu cele ale unor oameni mai cu greutate, nişte însemnări adăugate de bătrân lângă rândurile însemnate cu creionul erau felul obişnuit de a răspunde.
Păstrez cu sfinţenie aceste cărţi cu însemnările lui Coşbuc, printre care mai ales una care mi-a fost dăruită de el şi poate fi socotită ca un foarte preţios manuscris al lui.
E vorba de cartea domnului H. Hauvette, Dante, Introducţion a Vetude de la Divine Comedie, Paris. Hachette, 1911, de trei ori însemnată şi adnotată de el; o dată cu creionul negru, o dată cu creionul roşu şi o dată cu creionul albastru”.
Sunt însemnările lui Ramiro Ortiz, la Bucureşti, 10 martie 1925.
Şi dacă în descrierile preliminarii de până acum, s-a făcut referire la Revista Sămănătorul şi noile legături, în următorul capitol, autorii pornesc „Pe urmele lui Coşbuc la Tismana”  şi demersul acesta se va desfăşura pe parcursul mai multor episoade.
Mormântul Sf Nicodim (foto Duck D. Duck)
Nu se poate vorbi însă, despre Mănăstirea Tismana, fără a-l pomeni pe Sfântul Nicodim de la Tismana, „întemeietorul vieţii mănăstireşti în Ţara Românească şi poate, prin ucenicii lui, şi în alte meleaguri locuite de români”.
Se ştie că vocea creştinilor poate impune un sfânt, chiar cu mult înainte ca Biserica să se pronunţe în acest sens. Aşa s-a întâmplat şi cu Sfântul Nicodim de la Tismana, canonizat în 26 octombrie 1955, primul stareţ al acestei mănăstiri, considerat dintotdeauna sfânt, chiar şi din timpul vieţii. Se mai ştie, de asemenea, că Biserica Ortodoxă a trecut prin mari perioade de prigoană care ar fi putut s-o ducă la ruină sau chiar la dispariţie. Dar, a existat mereu câte un om, fie ierarh, fie credincios, care au ţinut frâiele. Istoria Bisericii consemnează  cu exactitate cele mai importante momente din viaţa mănăstirilor şi a aşezămintelor de cult din România: jafuri repetate, ocupaţii străine (austriece, turceşti), incendii, prigoană, separare.
Astfel se face că, în anul 1708, chiar sicriul cu trupul sfântului a dispărut:
Atunci a dispărut şi sicriul cu trupul fără deget al sfântului Nicodim, iar din cărţi şi manuscrise prea puţine au ajuns la muzeul de antichităţi din Bucureşti. La mănăstire n-au mai rămas decât cărţile de ritual, câteva opere teologice şi manuscrisele pomelnicului lui Ştefan Ieromonahul din 1798”.
Evenimentele care s-au succedat au avut darul să sporească rezistenţa mănăstirii Tismana şi a slujitorilor ei:
 Dar după aventura acestor războaie cumplite, mănăstirea-cetate Tismana n-avea să-şi găsească liniştea. În cetatea de pe Valea Tismanei, Tudor Vladimirescu organiză o bază de pregătire şi rezistenţă a mişcării revoluţionare din 1821.
Călugării împreună cu copiştii mănăstirii trecură de la falsificarea de diplome la copierea Proclamaţiei de la Padeş, la multiplicarea documentelor legate de răscoala lui Tudor vătaful de plai al Padeşului şi la răspândirea acestora. Dar şi după înfrângerea lui Tudor pandurii s-au regrupat şi au consolidat cu forţele rămase cetatea Tismana, mănăstirea căpătând astfel rolul unui puternic centru de rezistenţă. Aici s-au dat ultimele lupte între panduri şi otomani, mănăstirea a fost asediată dar ultimul bastion din calea armatelor otomane a fost un model de organizare, dârzenie şi vitejie, de luptă crâncenă a pandurilor susţinuţi de ţăranii din jur.”
În 1844 Gheorghe Bibescu decise restaurarea mănăstirii de la Tismana, executată de arhitecţi străini în stil neogotic. După restaurare, mănăstirea s-a deschis vizitării de către public şi mulţi oameni de cultură au ajuns acolo în vizită, la odihnă şi reculegere. Astfel au ajuns şi năsăudenii George Coşbuc şi Grigore Moisil, librarul George Sfetea, tipograful Nicu D. Miloşescu şi trimisul special al lui Spiru Haret la Tismana, Alexandru Vlăhuţă.
O efervescentă mişcare naţională ia fiinţă care atrage cele mai strălucite minţi ale timpului: Titu Maiorescu, V.A.Urechia, Take Ionescu, Spiru Haret, Gr. Brătianu, tot ce avea mai reprezentativ tânăra intelectualitate românească şi marii oameni de prestigiu ai ţării, Al. D. Xenopol, Caragiale, Delavrancea, Vlăhuţă, Coşbuc, V. Babeş, Al. Odobescu, N. Iorga, D. Onciul, Şt. O. Iosif, C. Bacalbaşa, Ov. Densuşianu, Octavian Goga, ş.a.
În paralel cu această mişcare naţională şi problema ţărănească începu să se impună ca problemă prioritară în toate mediile. Spirit reformator, George Coşbuc, propagandist prin poeziile sale, se impune cel mai mult în problema rurală, ţinând trează, ideea luptei dârze pentru înfăptuirea marilor idealuri ale ţărănimii româneşti.
Şi, consemnează autorul articolului: „Poetul a creat la Tismana, o largă mişcare filo-ţărănească, organizând în sala de şedinţe a Sanatoriului Corpului Didactic de la Mănăstirea Tismana acele „cercuri de citit”, cu scopul precis de a îmbunătăţi condiţia de viaţă a ţăranului prin educare şi informare”.
Acestea sunt preliminariile înfiinţării curentului Sămănătorist şi a revistei cu acelaşi titlu:
 „Până la apariţia revistei „Semănătorul” George Coşbuc şi Alexandru Vlăhuţă au avut fiecare istoria sa în apariţia revistei. Cel care face primii paşi în apariţia curentului literar ce se va numi mai târziu sămănătorism, este Vlahuţă. Dar şi George Coşbuc l-a secondat în aceleaşi idei prin alte redacţii. Iar când Alexandru Vlăhuţă soseşte la Tismana totul se va contopi în ideile programatice ale Semănătorului şi în spiritul reformist haretian”.
În capitolul ai II-lea, „Pe urmele lui Coşbuc la Tismana”, autorul trece în revistă principalele „Curente şi reviste literare apărute în jurul anului 1900”. Sunt consemnate revistele Viaţa, Vatra, Gazeta Săteanului, Albina şi în cele din urmă, Semănătorul.
Capitolul al III-lea al acestui interesant ciclu se referă la „Emanciparea Tismanei ca staţiune climaterică după anul 1900, prin grija „Societăţii Dorna Tismana”.
Valea Tismanei va deveni un important centru turistic care atrăgea mulţi vizitatori, mai cu seamă, scriitori şi artişti. După retragerea din 1902 a lui Coşbuc şi Vlahuţă de la conducerea revistei Sămănătorul, se înfiinţează în anul 1908, Societatea „Dorna Tismana”. Proiectele erau foarte generoase: „restaurarea de monumente, înfrumuseţări, şi prin acestea, atragerea poporului la un lucru care să-l ajute la înlesnirea traiului”.
 „Cu ajutorul Societăţii „Dorna Tismana” s-a obţinut declararea Văii Tismanei, „staţiune climaterică”, datorită aerului ozonat de pe vale şi Pădurile Cioclovina, aer numai bun pentru bolile de plămâni iar prin plimbări în jur, ameliorarea bolilor de nervi” – menţionează autorul articolului.
Autorul pune la dispoziţie fotografii de epocă din colecţii particulare, hărţi şi documente care vin în sprijinul acestor descrieri.
După declanşarea celui de-al doilea război mondial, toată Valea Tismanei a fost ocupată de armată. Autorul face referiri şi la „Tezaurul României” ascuns la Tismana, din anul 1944 şi până în anul 1947. Pitit în Peştera Mănăstirii, întreaga istorie s-a numit „Operaţiunea Tismana” de ascundere a tezaurului României spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi care a revenit după război, Băncii Naţionale a României.
Istoria recentă consemnează starea în care a căzut Tismana:
Din cauza ultimei conflagraţii mondiale, Tismana şi-a pierdut statutul său de staţiune climaterică ieşind de facto, fără nici un decret oficial din rândurile oraşelor turistice şi devenind o simplă reşedinţă de comună.
Datorită schimbării de regim comunist, unde totul era la cheremul autorităţilor şi nimic nu mai trebuia să rămână proprietate privată, Tismana a decăzut dramatic”.
Din colecția Crișan Ion Rădulescu, Tismana
O serie de Articole şi Studii , apărute în noua revistă Sămănătorul Tismana, au drept subiecte: „Fântâna lui Coşbuc”, „Bustul lui Coşbuc şi cutuma distrugerii Patrimoniului Naţional” – scrise de prof. Nicolae N. Tomoniu, „Tănase Todoran, icoană vie a credinţei şi a istoriei neamului” – autor Iuliu-Marius Morariu, un eseu foarte bine documentat despre Răscoala de la Salva şi despre Viaţa lui Tănase Todoran până al răscoală, Răscoala şi Urmările răscoalei, canonizarea Sfinţilor Martiri şi mărturisitori năsăudeni.
Fântâna și monumentul lui Alexandru Coșbuc, Bălești, Gorj
Un alt articol foarte interesant face referinţă la „Publicistica lui George Coşbuc din revista Sămănătorul între anii 1901-1902” semnat Ierom. Maxim Morariu.
Un capitol aparte face referire la „Situaţia generală a ţării în ultimii ani de viaţă a lui George Coşbuc”.
Un alt documentar interesant are ca subiect: „Zona Tismana în primul război mondial” şi este semnat Nic. N. Tomoniu.
Piatra funerară de la Bălești
În carte este loc şi de-o aniversare şi anume, în luna mai 2014, „Revista Sămănătorul” a împlinit trei ani, prilej cu care se inserează momente importante din viaţa acestei reviste, de la înfiinţare. Apelul Noului Semănător, este un moment important şi el înfăţişează primele începuturi ale manifestării literare declanşate o dată cu apariţia revistei (1901) condusă de Al. Vlahuţă şi G. Coşbuc. Autorul articolului îl meţionează pe cărturarul prof. Artur Silvestri care a coagulat în paginile virtuale ale revistelor Asociaţiei Române pentru Patrimoniu, condeie notorii din ţară şi Diaspora românească.
 „Este nevoie de o nouă sămânţă şi de noi semănători care să creeze un câmp roditor, sănătos şi propice dezvoltării unei culturi care se înscrie neamul nostru din nou în rândul popoarelor demne, iar ţara noastră, printre ţările civilizate ale planetei” – specifică autorul articolului.
„De la aceste sentimente pleacă ideea acestor publicaţii ale Asociaţiei Române pentru Patrimoniu condusă cu multă sudoare şi patriotism de către dl. Artur Silvestri, idee la care deja au aderat o seamă de personalităţi de pe întreg mapamondul dar şi asociaţii şi fundaţii ce-şi duc modest traiul în România noastră profundă şi tainică.”
Autorul evocă începuturile cu prof. Artur Silvestri. În acelaşi spirit, Nicolae N. Tomoniu scrie despre „Codul lui Artur Silvestri”. Epistolele, întreaga comuniune de spirit care i-a legat sunt evocate cu multă căldură în glas şi în condei, de către profesorul Nicolae N. Tomoniu.
Un episod peste măsură de emoţionant este evocat în „Ultimele zile ale lui Artur Silvestri. Împreună în virtual, până la ridicarea meşterului meu la ceruri”.
Cartea are şi Anexe, un articol intitulat „Coşbuc la Tismana” – semnat prof. univ. dr.Ion Mocioi, foarte interesant, cu informaţii inedite şi cu un portret al marelui poet admirabil. Printre altele, autorul articolului relatează şi despre accidentul iubitului fiu al lui Coşbuc, Alexandru.
Alexandru Coșbuc și Gh. B. Barbulescu-Tismana
Ultima parte a cărţii este dedicată fotografiilor legate de conţinutul cărţii. Sunt ceea ce se poate numi, fotografii-document, comentate, explicate şi adnotate cu informaţii clare asupra locurilor şi împrejurărilor în care s-au făcut.
Şi cartea nu se putea sfârşi, decât cu un bucheţel de poezii, unul din textele semnate Ştefan Octavian Iosif, poezie aleasă de Goerge Coşbuc pentru a deveni imn, care a fost pusă pe note, imediat ce a fost recitată de poet, de Alfonso Castaldi. Poezia se numeşte „La arme” şi este, într-adevăr, mobilizatoare. Al doilea text, este un „Fragment epic” , autor George Coşbuc, publicat în Semănătorul, anul I, nr. 1,2 decembrie 1901.
O lucrare excepţională, de mare însemnătate memorialistică, dată şi de faptul că autorii au venit cu ceva inedit: despre perioade din viaţa poetului George Coşbuc, despre şederea lui la Tismana, despre traducerea cărţii „Divina Comedie” şi despre prietenii săi, scriitorii, poeţii, artiştii, şi revistele la care colaborau.

          CEZARINA ADAMESCU
          7 Mai 2016