Soluţia disoluţiei statului:
STUDENŢI
CARE FAC CERCETARE
PROSTIA ŞI INCULTURA ÎNTR-UN STAT
DUC LA DEZAGREGAREA ACESTUIA
Am mai vorbit în revista noastră
despre unele state care, acordând suficiente fonduri pentru dezvoltarea
învăţâmântului, s-au trezit în câţiva ani, în mod paradoxal, cu o creştere
economică fără precedent. Paradoxal pentru cei puşi efemer la cârma unei ţări
ca România, pentru că ţăranul şi muncitorul nostru ante-decembrist o ştia şi o
aplica: pentru ca să ajungă copiii oameni mari în viaţă îşi luau de la gură
şi-i trimiteau la studii.
Ţăranii de la sate şi ţăranii
ajunşi muncitori la oraş au aflat însă rapid după decembrie 1989, chiar din
primii cinci ani, 1990-1995, că unii se îmbogăţesc rapid pe două căi: fie
intrând în politică, fie profitând de legile proaste pot să fure din avuţia
poporului fără grijă.
Aşa se face că după ce s-a furat
tot ce se putea fura: fabrici, CAP-uri, sisteme de irigaţii, căi ferate, flotă,
clădiri de patrimoniu sau mai ştiu eu ce, singura soluţie de propăşire rămase
intrarea în politică deşi politicienii avertizau pe faţă încă de la
prim-ministrul Radu Vasile că “nu mai e nimic de furat în România, ce s-a
putut fura, s-a furat deja!”
Şi totuşi oportuniştii s-au
cocoloşit pe lângă politicieni! Că ştiau carte sau nu ştiau, s-au gudurat bine,
au pupat mâna noilor stăpâni, capitalişti de cumetrie sau de gaşcă politică iar
aceştia, au înfiinţat în ministere tot felul de subsidiare numai bune pentru un
loc călduţ acoliţilor sau rudelor apropiate. Până şi jurnaliştii de la New York
Times au rămas cu gura căscată că România are şapte servicii secrete, o armată
de mercenari, o poliţie ce nu-i mai zice miliţie, o jandarmerie nou înfiinţată
şi multe alte clone de capitalism sălbatic şi nu-i în stare să găsească un
avion prăbuşit într-o pădure, cu toată tehnica occidentală care la cocoşat pe
român ca s-o cumpere la preţ înzecit, apoi s-o “implemeneze”.
Ne lamentăm degeaba de îndată ce
ministerele şi alte înstituţii de stat sunt pline de prostime! Oameni puşi pe
criterii de partid politic care nici măcar un bac n-au, făcând liceul la “seral”
şi generala la “f.f.”! Iar dacă or fi completat cele 10 clase prin Franţa,
miniştri ai învăţământului ajung!
Aşa s-a ajuns la disoluţia
statului a cărui credibilitate a ajuns la limită. Degeaba are statul radio,
degeaba scot nasul pe la televiziuni cei puşi să vegheze la ordinea civică!
Anunţul şi avertismentele de
viscol în România au ajuns ca un pârţ de pisic. Anunţi ca lumea să stea acasă
dacă tot e sâmbăta şi duminica şi viscoleşte în draci iar el, fălosul cu maşină
“tare”, o spune franc reporterului:
“- Dece n-aş pleca domnişoară,
am lanţuri pe roţi!”
Ai lanţuri fălosule, dar n-ai cap!
ŞI TOTUŞI...
În sistemul nostru educativ,
încă mai există oaze de bună practică iar Facultatea de Teologie Ortodoxă din
Cluj-Napoca o dovedeşte din plin prin eminenţii ei studenţi, unii din ei fiind
coresponenţi ai revistei noastre.
Chiar în acest număr se poate
citi articolul despre canoanele sinodului II Trulan, unde studentul Iuliu
Marius Morariu ne uimeşte prin informaţia că în acel sinod “s-au dat 102
canoane prin care s-au adus diferite întregiri disciplinei şi ritualului
bisericesc” iar unele canoane sunt aplicabile şi azi în biserica creştină
şi le cunosc toţi credincioşii.
Insă ce ne uimeşte la aceşti
studenţi este râvna lor în cercetarea istorică! Articolul “Viaţa
şi activitatea papei Inocenţiu al III-lea” de la pagina 35 a prezentului
număr de revistă, aparţinând lui Ionuţ Hens - student la facultatea amintită,
Universitatea “Babeş Bolyai” - dezvăluie un fapt extrem de important pentru
istoria noastră: relaţiile lui Ioniţă Caloianul sau Ioaniţă, (Calo-Iannis în
limba greacă, însemnând Ioan cel Frumos) cu Inocenţiu al III-lea.
Eminentul student Ionuţ (tiz cu
Ioniţă!) pune în finalul articolului accentul pe o scrisoare dintre cei doi,
prin care papa îi recunoaşte lui Ioniţă titlul de Imperator
Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împaratul bulgarilor şi al vlahilor),
acesta conducând implicit la confirmarea dinastiei asăneştilor ca fiind de
origină valahă (romană, română).
Aceasta este cea mai mare
controversă istorică - evident artificială şi care n-are a face cu faptele
istorice - dintre români şi bulgari! Controversă zadarnică, despre
care eu am scris numeroase articole şi în cartea “Sfântul Nicodim de la
Tismana”, pentru că valahii şi bulgarii au luptat împreună secole
de-a rândul pentru intependenţa lor.
Este arhicunoscut faptul că
începând din anii 1185-1187 românii (vlahii) alături de bulgari ies de sub
stăpânirea Imperiului bizantin, în urma răscoaleei condusă de fraţii vlahi Asan
şi Petru, împotriva împăratului Isac al II-lea Anghelos. Victoria împotriva
bizantinilor, duce la crearea un stat multinaţional cunoscut ca Imperiul
vlaho-bulgar, condus de dinastia românească (vlahă) a Asăneştilor.
Ionuţ Hens, publicând una din
scrisorile adresate papei de Ioniţă cel Frumos (Caloian, 1197-1207) mi se
alătură în mod fericit cu acest document la poziţia mea critică faţă de
nefericita gâlceavă istorică cu vecinii. Iată ce spuneam eu în detaliile despre
volumul meu amintit mai sus:
“astăzi, unii istorici şi clerici
români n-au curajul să susţină cu fruntea sus temele fundamentale ale
istoriografiei noastre de frică să nu deranjeze pe coana Europa. S-a ajuns până
acolo, încât, când se întâlnesc istoricii unguri cu cei români se stabileşte de
la început: despre asta, nu vorbim! Când se întâlnesc istoricii bulgari cu cei
români, bulgarii pun un par la poartă: să nu cumva să aduceţi discuţia despre
faptul că asăneştii sunt de neam valah! Imperiul lor a fost bulgar nu
bulgaro-valah, pricepeţi?
Ori, partea a treia a cărţii
„Sfântul Nicodim de la Tismana” tocmai asta afirmă: întemeierea şi consolidarea
Ţării Româneşti se leagă strâns de
imperiile şi ţaratele de la sud de Dunăre. Apariţia Ţării Româneşti a avut loc
atât în contextul ameninţării otomane în sud, cât şi la nord, de slăbiciunea
lui Ladislau al IV-lea şi a întregii sale elite maghiare. Această conjunctură
istorică a dus, în anul 1272, la întinderea stăpânirii lui Litovoi şi asupra
ţării din stânga Oltului. Eu pun întrebări serioase! De ce istoricii noştri
trec cu vederea această primă întemeiere de Tară Românească la nord de Dunăre
încă din 1272? De ce unii atribuie continuarea acestei mişcări întemeietoare
lui Tocomer (numit şi Ivanco) în filiaţia „bătrânului” Seneslav (1247-1272) şi nu
a lui Tihomir (Thocomer în actele latine şi pe linie slavă Tyhomir = Pacificul)
pe filiaţia bulgară a lui Constantin Tih? Se tem istoricii noştri de
deschiderea cutiei Pandorei cu istoricii bulgari? Cartea îndeamnă la crearea
unui forum de istorici români şi bulgari pentru dezbaterea acestei chestiuni
controversate. Iar dacă aceasta nu s-a făcut până acum, e musai să se facă până
nu vom fi obligaţi să renunţăm la ortodoxism în favoarea ecumenismului
european.”
Acest subiect foarte important
al istoriei noaste va face obiectul şi a altor articole de tipul celui care are
link-ul mai jos şi pe care vă invit să-l citiţi. Pentru că este foarte
importantă corespondenţa dintre papă şi Ioaniţă din perspectiva rearanjării
strategice a statelor din Balcani. Papa Inocenţiu al III-lea şi apoi urmaşii săi
Onoriu al III-lea şi Gregorio al IX-lea urmăreau să şteargă urmările schismei
religioase din 1053, aducând Grecii şi statele ortodoxe din Balcani la unirea
cu Roma. Conducătorii acestor state ortodoxe, Caloian în primul rând, urcat
după moartea fraţilor săi mai mari, Asan şi Petru, pe tronul de la Târnova, în
1197, şi Ştefan Nemania, regele Sârbilor, se orientau către Roma pentru a fi
declaraţi de papă împărat respectiv cneaz.
Şi aşa se şi întâmplă până la
cruciada a IV-a. Ioaniţă Caloian acceptă
unirea bisericii sale cu Roma şi făcu jurământ de credinţă Papei. La 24
februarie 1204 papa luă decizia de a-l încorona ca rege, trimiţându-i steagul
papal, cheile Sfântului Petru şi sceptrul, prin cardinalul Leon, la 8 noiembrie
1204. Dar, din păcate, ororile cruciaţilor conduşi de Balduin de Flandra, în
1204 la Constantinopol îl scârbi pe Ioniţă, mai mult, acest criminal care
ucisese cu sânge rece şi care pusese prostituate bete să cânte pe înaltul tron
al Bizanţului, ajunse Împărat latin la Constantinopol. Ca să pună capac la
toate Balduin de Flandra, mai revendică cu aroganţă şi tot teritoriul care
aparţinuse odinioară, înainte de 1185, împăraţilor bizantini, deci, inclusiv
teritoriul aparţinând lui Caloian.
O mare nemulţumire se produse în
rândul vlahilor din Adrianopole care cerură lui Ioniţă să-i elibereze de sub
aceşti duşmani ai creştinătăţii şi nu apărători ai ei, aşa cum se declarau
cruciaţii. Ioaniţă Caloian şi oastea sa sosiră degrabă la chemarea cetăţenilor
Adrianopolului şi fu război pentru depresurarea cetăţii asediate. Lupta
decisivă fu la 14 aprilie 1205 lângă Adrianopol, unde oastea lui Caloian birui
catastrofal pe cea lui Balduin care fu luat prizonier, dus în închisoare la
Târnova, unde şi muri. Ludovic de Blois, comandant împreună cu Balduin al
armatei Francilor, murise pe câmpul de bătălie iar dogele veneţian Enrico
Dandolo abia reuşi să se salveze.
După aşa victorie, Ioaniţă
Caloian revendică el tronul Bazileilor de la Constantinopol, în numele originii
sale romane.
Relaţiile cu papa se răciră însă
din cauza morţii în închisoare a lui Balduin de Flandra. Din nefericire, în
1207 muri în plină glorie şi Ioaniţă Caloian. Complotase impotriva lui aliatul
său, un comandant cuman, la asediul Salonicului.
Tronul de la Târnova, fu ocupat de Borilă (1207-1218),
nepot de soră al lui Caloian. Alt nepot al lui Ioaniţă Caloian - fiul fratelui
său Asan - Ioan Asan al II-lea (1218-1241), crescut printre ruşi în cnezatul
Wolhinia, la Halic îl urmă la domnie, sub protecţia regatului ungar. Deveni
unul mai mari ţari Bulgariei dar treptat, vechiul regat româno-bulgar de sub
Asan, Petru şi Ioaniţă Caloian, deveni doar regat bulgar, Ioan Asan al II-lea
trăgându-şi legitimitatea din primul
ţarat bulgar al lui Boris (secolul IX) şi nu din originea romană pe care o avea
Caloian. Uniunea bisericească cu Roma se sfârşi la 1235, biserica bulgară
întorcânduse la uniunea cu ortodoxia greacă.
Anexa 1.
Bătălia de la Adrianopole
Strategia lui Ioniţă Caloian la Adrianopole. Pact cu cumanii din
Bărăgan, crescători de vite dar având o cavalerie uşoară foarte mobilă. Aceştia
atacă tabăra armatei lui Baldovin, crează panică, importante forţe cruciate
rămân să apere tabăra. Tot diversionist cavaleria uşoară a lui Ioniţă atacă
frontal unităţile inaintate ale cruciaţilor. Intervine însă la momentul oportun
în luptă cavaleria grea a lui Ioniţă, atacând pe flancuri. Ludovic Blois este
ucis, Balduin este luat prizonier şi închis într-un turn la Târnovo, unde
fusese tronul fraţilor Petru şi Asan.
Anexa 2.
Corespondenţa dintre Inocenţiu al
III-lea şi Ioniţă Caloianul.
Începând din anii 1185-1187 românii (vlahii) alături de bulgari ies de
sub stăpânirea Imperiului bizantin. Victoria împotriva bizantinilor, duce la
crearea un stat multinaţional cunoscut ca Imperiul vlaho-bulgar, condus până în
1258 de dinastia românească (vlahă) a Asăneştilor. Ioniţă cel Frumos (Caloian,
1197-1207), într-o scrisoare adresată Papei i se adresează cu cuvintele
Caloiohannes Imperator Bulgarorum et Blachorum (Caloian, împaratul bulgarilor
şi al vlahilor).
Anexa 3.
Ioan Asan al
II-lea
(1218-1241)
(pictură murală, biserica Mânăstirii Zografu – Grecia)
Întemeierea de către romani în secolul al
XIV-lea a celor două state proprii nord-dunărene, Tara Românească sub Basarab I
(1310-1352) şi Moldova sub Bogdan I (1359-1365), printr-un excepţional efort de
despresurare de sub dominaţiile străine, a fost faptul decisiv al istoriei
naţionale româneşti.)
