Faceți căutări pe acest blog

duminică, 9 februarie 2014

P. P. Panaitescu - Români şi bulgari



   
            P. P. Panaitescu - Români şi bulgari în timpul dinastiei Asan 
Notă. Paginile 5-23 din total 66 din volumul cu titlul „Români şi bulgari, autor Panaitescu, Petre P. (1900-1967), Bucureşti, 1944, deţinător Biblioteca Metropolitană Bucureşti. Se păstrează ortografia originală
INTRODUCERE

Românii şi Bulgarii sunt două popoare vecine care au trăit alături multe veacuri. Ele au format pe o temelie rasială străveche comună aceia a Tracilor, cari din veacul al XII-lea înainte de Hristos ocupau cu triburile lor ambele maluri ale Dunării. Ca structură socială există de asemenea o mare asemănare între cele doua popoare sunt amândouă neamuri de ţărani, plugari. Agricultura este ocupaţia marii majorităţi a populaţiei pe amândouă părţile Dunării de Jos şi viaţa sătească este caracteristică pentru economia şi cultura celor doi vecini. Acestea sunt temeliile pe care se poate clădi prietenia şi colaborarea în viitor între cele două state, căci neamurile de muncitori şi de ţărani cu vieaţă simplă, fără pretenţii de asuprire a vecinilor, sunt făcute să se înţeleagă şi să se ajute ca să-şi apere în comun munca. Din paginile ce urmează, desprinse din trecutul adesea dureros dar niciodată fără de nădejde, al Bulgarilor şi al Românilor, se va vedea că prietenie şi colaborare între ei a fost adesea în istorie, că Românii şi Bulgarii s'au sprijinit de multe ori în lupta lor pentru vieaţă, pentru libertate şi pentru cultură şi că paginile de prietenie sunt mai numeroase mai semnificative decât cele de duşmănie şi luptă.
Acestea sunt mai mult datorite vecinilor puternici şi mari, puterilor imperialiste şi nesăţioase care căutau să pue stăpânire pe roadele muncii neamurilor de plugari şi pentru a’şi atinge scopul învrăjbeau neamurile mici, ca să le poată mai uşor supune influenţei lor. In acest sens istoria legăturilor dintre Români şi Bulgari are o valoare adâncă de educaţie politică pentru destinele viitoare ale celor două popoare vecine. Interesele politice, ca şi cele economice ale Românilor şi ale Bulgarilor au fost aproape întotdeauna în istorie, cum sunt şi acum convergente; cultura ortodoxa pe un plan de vieaţă sătească dădea în trecut, ca şi azi de altfel, putinţa unei comunicări pe plan spiritual. Dunărea nu a constituit niciodată o barieră de netrecut, nici pentru legăturile comerciale, nici pentru treceri de populaţii în amândouă direcţiile. De aceea considerăm relaţiile româno-bulgare ca o colaborare activă între vecini, din care a ieşit mult bine pentru amândoi şi fără de care nu se poate înţelege formarea politică şi culturală a Ior în decursul veacurilor.
Venirea Bulgarilor.  Regiunile centrale şi nordice ale Peninsulei Balcanice, precum şi România de azi, erau ocupate în Antichitate de un popor mare împărţit însă în triburi numeroase, poporul Tracicilor Cucerirea romană în aceste părţi mai depărtate   de   coastele   Mediteranei s’a produs destul de târziu, în vremea Imperiului. Împăratul Claudius formează provincia Moesia în Bulgaria şi Serbia de azi, iar împăratul Traian supunând regatul Daciei lui Decebal, formează în România de azi provincia Dacia. Pe când sudul şi centrul muntos al Peninsulei Balcanice era supus influenţei cul­turale greceşti, Bulgaria de azi Ia nord de Bal­cani, munţi care se numeau pe atunci Hemus, precum şi Dacia erau sub influenţa romană. In
aceste două  regiuni vecine spre deosebire de cele de la sud, s’a făcut o intensă colonizare romana toate inscripţiile mormântale şi din temple erau în limba latină, iar Tracii au învăţat limba latină şi s'au romanizat aproape complet. Stăpânirea romană în Dacia a ţinut până în vremea împăratului Aurelian (271), care a părăsit provincia în stăpâ­nirea Goţilor, dar populaţia romană a con­tinuat să trăiască sub stăpânirea barbară şi să aibă relaţii de tot felul în special economice şi religioase cu Românii din Moesia (Bulgaria de azi). Până la venirea Slavilor, în veacul al Vl-lea după Christos, Moesia Inferioară, ca şi cea Superioară au fost aproape exclusiv romane. In vremea împăratului Justinian, istoricul Procopios a scris o carte despre întăririle şi monumentele ridicate de acest împărat şi toate localităţile dela Dunăre au numiri latine, ba chiar romanice (adică o limbă de­rivată din cea latină, apropiată de româna de azi)
Până la crearea situaţiei ethnice de acum, Românii şi Slavii au trăit foarte îndelungată vreme împreună, am zice în comunitate de muncă. De aceea limba bulgară de azi, cum a arătat în special învă­ţatul bulgar Stojan Romanski, a suferit  o importantă influenţă a limbii române, sau mai bine zis a limbii romanice din Balcani, influenţă care se vede nu numai în lexic (cuvinte) dar şi  în structura   gramaticală.   Mulţi filologi au remarcat faptul că limba bulgară dintre toate limbile slave este singura care are articol şi anume articol la sfârşitul cuvintelor ca în româneşte, şi e de asemenea singura care nu are terminaţii deosebite pentru cazurile substantivelor ca în celelalte limbi slave prin influenţa limbei române. De asemenea toponimia (numirile de locuri) în Bulgaria a pă­strat multe urme romane (Isker-Oeseus, Vidin, Bononia), dovadă a convieţuirii cu Românii.
Acelaşi lucru s'a petrecut şi în Dacia din Nordul Dunării, numai că aci rezultatul convieţuirii între Slavi şi Români a fost desnaţionalizarea celor dintâi de către cei din urmă, pe când în sudul Du­nării, în Bulgaria, s'a petrecut fenomenul invers. La trecerea Slavilor de sud prin Dacia, nu toate triburile slave au traversat Dunărea, ci mai multe au rămas în Dacia, formând acolo ramura Slavilor Dacici. Aceşti Slavi Dacici au trăit mai multe vea­curi în România de azi, până ce în veacul al XII-lea au fost complet romanizaţi. Slavii Dacici erau de acelaşi neam cu Slavii Bulgari şi limba lor era aproape identică cu vechea bulgară. De aceea, când se vorbeşte de influenţa slavă în limba ro­mână, trebue să înţelegem prin aceasta influenţa bulgară şi nu cumva influenţa altei limbi slave. Această influenţă slavă în limba română a fost importantă: un foarte mare număr de cuvinte româneşti sunt de origine slavo-bulgară, atât în terminologia privitoare la vieaţa sufletească (dra­goste, blajin, mândru), în cea socială (rob, cneaz, voevod), militară (voinic, războiu, viteaz, straje), în cea privitoare Ia credinţele supranaturale (vrajă, nălucă, vârcolac, cobe, năzdrăvan), nume de animale (în special peşti), unelte agricole, etc. De asemenea numirile de locuri în România (de am­bele părţi ale Carpaţilor) au suferit o importantă influenţă slavă ca şi onomastica (nume de oameni). Totuşi, nu se poate spune că influenţa slavă este un element constitutiv al limbii române, nu numai pentru că cuvintele cele mai fundamentale şi mai des întrebuinţate sunt de origine latină, dar şi pentru că structura gramaticală a limbii române este latină verbele şi substantivele slave împru­mutate de limba romană s'au supus conjugării şi declinării de origine latină a limbii române şi nu s'a păstrat nimic (afară de vocativul femenin în o) din declinarea şi conjugarea slavă în româneşte. Pe de altă, parte toate comunităţile creştine dela Dunărea de Jos, cu mai multe episcopate, erau latine şi numele episcopilor şi reprezentanţilor acestor comunităţi la sinoadele ecumenice sunt caracteristice latine şi scrise cu litere latine.
In veacul al Vl-Iea au venit asupra acestei po­pulaţii comune ca limbă şi ca origine, Slavii. Slavii s'au format prin Polonia, pe malurile Vistulei, până la coastele Mării Baltice. Cu prilejul marei migraţiuni a popoarelor, cunoscute şi sub numele de «năvălirea barbarilor», Slavii au pornit din patria lor primitivă şi au apucat în trei direcţii; formând astfel trei grupe de popoare: Slavii Răsă-riteni (Ruşi şi Ukrainieni), Slavii Apuseni (Poloni şi Cehi) şi Slavii de Sud (Bulgarii şi Sârbo-Croaţi). Aceştia din urmă au trecut în veacul al V-lea prin Dacia şi Panonia (Ungaria de azi,) şi au aşteptat un prilej nimerit să treacă Dunărea în Imperiul Roman de Răsărit, care pe atunci luase numele de Bizantin, după capitala sa, Bizanţul sau Constantinopol.
Câtă vreme a trăit Justinian şi câţiva dintre urmaşii săi mai războinici, Slavii s'au mulţumit cu năvăliri prădalnice asupra oraşelor şi satelor din Imperiu, adesea însoţiţi de Avari. Dar când îm-păraţii îşi trecură toate forţele în Asia de unde venea cotropitoare primejdia arabă, Slavii tre­cură în valuri nenumărate cu triburile lor în Pen­insula Balcanică şi o acoperiră aproape în întreg­ime ajungând până Ia Adriatica şi chiar până la (Peloponez) (sec. VII). Această aşezare în  Peninsulă avu de rezultat dislocarea elementului romanic, care, precum am spus, era masat până atunci în partea de nord şi mai ales în valea Dunării. De aceea Românii sau Valahii, cum îi porecliseră Slavii, care sunt urmaşii acestui element romanic, se prezintă împărţiţi în trei grupe diferite, izolate între ele prin populaţii slave. Anume: Daco-Românii, adică Românii din România de azi, Macedo-Românii şi Istro-Românii, aceştia din urmă fiind un mic rest al Poporului Românilor Apuseni, care era răspândit în Evul mediu în Dalmaţia, Croaţia şi Serbia. Dar în afară de aceste trei grupe, care subsistă şi azi, mai era la sfârşitul Evului Mediu şi un al patrulea grup de români, azi desnaţionalizaţi, anume Românii sau vlahii din munţii Hemus (Balcani), care cum vom vedea, au avut un mare rol istoric, dând dinastia domnitoare a celui de al doilea imperiu bulgar. Despărţirea românilor în diferite grupe izolate nu s’a făcut imediat la năvălirea Slavilor, ci treptat, într’o perioadă de mai multe veacuri.
Am arătat mai sus că, precum în România din Nordul Dunării a existat în prima parte a evului Mediu o populaţie slavă, care a exercitat o influenţă adâncă asupra Românilor, a existat şi în Bulgaria o populaţie românească în munţii Balcani, iar după cucerirea Macedoniei de Bulgari şi Românii din Macedonia au trăit împreună cu Bulgarii. Este adevărat că ţarul David al Bulgarilor din Mace­donia, a cărui capitală se afla pe Iacul Presba, a fost ucis pe Ia 960 de nişte Vlahi din acele părţi, dar nu putem trage din acest fapt concluzia unei duşmănii între Bulgari şi Români în acea vreme Dimpotrivă, un scriitor bizantin, Checavmenos care a scris un manual de strategie după recucerirea Macedoniei de către Bizantini, spune că Vlahii de acolo sunt periculoşi (pentru Bizantini), deoarece se răscoală împreună cu Bulgarii şi ameninţă să puie mâna şi pe oraşe, pătrunzând în târguri sub pretexte comerciale. După ce împăratul bizantin Vasile II Bulgaroctonul cucereşte definitiv Imperiul Bulgar, el ia anume măsuri pentru conducerea religioasă a ţărilor supuse de dânsul.
Anume se reînfiinţează arhiepiscopia dela Ohrida cu străvechiul titlu de o „Justiniana Prima». In edictul imperial se ordonă ca de această arhiepiscopie bulgară să ţie „şi toţi Vlahii din Bulgaria”. Aceasta înseamnă că în privinţa religioasă Românii din Bulgaria aveau o organizaţie comună cu a Bulgarilor şi Grecii până la cucerirea ţării nu au putut să’i despartă, ei i-au menţinut în aceiaşi comunitate religioasă. De altfel pentru a denumi pe Români, Grecii au adoptat termenul întrebuinţat de SIavi: VIahi.
După căderea Primului Imperiu Bulgar sub stă­pânirea bizantină, care a fost deplină pe la anul 1020, Bizantinii au stăpânit ceva mai puţin de două veacuri întreaga Bulgarie până la Dunăre precum şi Dobrogea. În această epocă se vorbeşte adesea de Vlahii din aceste parţi. Ei intrau ca trupe deosebite în oştirile împăratului de Răsărit şi s’au distins în luptele cu Normanzii, care debarcaseră pe coastele Mării Ioniene şi a celei Adriatice. Alte ori Vlahii din Hemus (Balcani) se luptă în oştile lui Alexios Comnenul la Dunăre împotriva Pece­negilor, popor turanian care năvăli la Dunărea de Jos în veacul al Xl-Iea. La 1166 împăratul Manoil Comnen făcu o expediţie împotriva Ungurilor, trecând Dunărea şi Carpaţii prin Muntenia (Valahia), cu o oaste mare în care se aflau ca un corp deosebit o mulţime de Vlahi, adunaţi din părţile vecine cu Marea Neagră. Astfel Românii şi Bulgarii trăiră sub aceiaşi stăpânire străină şi luară armele împreună pentru înlăturarea ei, când ceasul desrobirei a sosit.
Triburile slave trecute în Peninsula Balcanică nu formau un stat independent, ci recunoşteau autoritatea Imperiului Bizantin. La anul 679 s’au ivit însă în Sudul Dunării Bulgarii turanieni sub conducerea haganului Asparuch (sau Isperich). Acest popor de călăreţi de stepă a dat fermentul politic, care a format primul stat slav din sudul Dunării. Bulgarii veneau din părţile Volgei, tre­cuseră prin sudul Rusiei de azi şi traversară Dunărea aproape de gurile ei, intrând în Peninsula Balcanică prin coridorul Dobrogei. Bulgarii supuseră în scurtă vreme triburile slave până la munţii Balcani dar după câteva secole de convieţuire elementul slav mai numeros deznaţionalizează pe cuceritori. Poporul bulgar este un neam slav, care vorbeşte o limbă slavă, iar dela stăpânitorii tura-nieni n'a rămas decât numele ţării şi al poporului. Totuşi dela Bulgarii turanieni s'au păstrat monu­mente impresionante la Pliska, unde a fost prima lor capitală, aproape de Şumla, cu ruinile palatelor chaganilor şi eu aşa numitul „cavaler dela Madara», un uriaş călăreţ săpat în piatră pe o stâncă din acea regiune, însoţit de o inscripţie preamă­rind faptele războinice ale Bulgarilor.
Românii şi Liturghia slavonă. Ia epoca formării statului bulgar în nordul Peninsulei Balcanice, regiunile României de azi se aflau in dependenţă de imperiul Avarilor, a cărui putere centrală se afla în stepele Panoniei, adică în Ungaria de azi. Imperiul Avar în decădere a dăinuit totuşi în aceste regiuni din centrul Europei până la sfârşitul veacului al VIII-lea, când Carol cel Mare venind din Germania distruge acest stat mongolic din valea Dunărei. Imperiul carolingian se întinde acum până la Tisa, formându-se marca Panonică şi de­pendenţele ei de state slave dintre Dunăre şi Tisa. Atunci profitară de acest prilej şi haganii bulgari şi-şi întinseră autoritatea în nordul Dunării, în regiunea rămasă fără stăpân după căderea Avarilor. Nu numai analele france şi germane pomenesc de luptele dintre Franci şi Bulgari şi dintre Moravi şi Bulgari (Moravii ocupau Moravia şi Bohemia), dar chiar vestitul istoric bizantin Constantin Porfirogenet, împărat şi scriitor, vorbeşte de vecinătatea dintre Franci şi Bulgari pe la 900 şi anume Bulgarii aflându-se la apusul Francilor. O inscripţie din pala­tul haganilor din Pliska vorbeşte de un viteaz bulgar căzut în luptele dela Tisa. Aşa dar, România de azi se afla între 800—900 sub supremaţia haga­nilor turarieni din Bulgaria. Este vorba de o supremaţie recunoscută de juzii şi de voevozii locali, pomeniţi categoric în cronicile vremii şi nu de o încorporare la teritoriul Imperiului Bul­gar. Şefii locali din Dacia erau în mare parte Slavi, dintre Slavii Dacici, de cari am vorbit, căci în această epocă elementul slav care nu fusese încă românizat constituia pătura superioară, din care se trage mai târziu boierimea românească, clasa proprietarilor de pământ. La Români, ca la mai toate popoarele Europei, clasa nobilă a fost de origine străină (la Francezi, Franci, la Spanioli, Vizigoţi, la Ruşi, Normanzi, la Bulgarii Slavi, Turanienii) anume slavonă, şi de asemenea ca şi la celelalte popoare europene această clasă a fost desnaţionalizată în decursul secolelor mai ales prin aportul claselor de jos care se ridicau la avere şi stăpânire. Este deci uşor de înţeles de ce această clasă boierească slavă a primit câtva timp supremaţia haganului bulgar, întrucât statul bulgar era pe atunci pe cale de slavizare
Dar urmările culturale ale existenţei unei clase nobile slave la Români şi a unor mici stătuleţe conduse în parte de şefi slavi au fost mult mai adânci decât cele politice. Anume, liturghia în limbă slavă bisericească, adică veche bulgară a fost introdusă la Români şi odată cu ea şi cultura cărturărească slavonă, care s'a menţinut până în veacul al XVII-lea la acest popor de origine latină.
Creştinarea Bulgarilor a avut Ioc la anul 864, când conducătorul lor Boris a fost botezat cu întreg poporul său de către împăratul bizantin Mihail. Opera de religie şi cultură întreprinsă în ră­sărit de Imperiul dela Bizanţ câştiga pentru civilizaţia europeană un nou popor. Dar opera de creştinare a maselor bulgare nu a fost deplină decât după ce a răspândit în ţara lor liturghia în limba naţională prin propovăduirea elevilor celor doi fraţi din Salonic, Metodie şi Ciril. Apostolii Sla­vilor fuseseră întâi chemaţi sa răspândească cuvântul Evangheliei la Moravi, în principatul Iui Rostislav, dar acolo după oarecare succese iniţiale e loviseră de opoziţia călugărilor apuseni, partizani ai liturghiei latine. După ce creştinară şi pe Slavii din Panonia, elevii lui Metodie şi Cirril găsiră adăpost în Macedonia şi de acolo fură chemaţi la Curtea ţarului Simion, fiul lui Boris, la Preslav. Astfel liturghia slavă fu adoptată de Bulgari apoi de celelalte popoare slave ortodoxe: Ruşii, Sârbii şi cum am spus, şi de un popor latin Românii. Centrul de răspândire al acestei liturghii a fost Bulgaria ţarului Simion
Ce era de fapt liturghia slavă? Metodie şi Ciril a tradus toate cărţile sfinte din greceşte în slavoneşte şi anume în limba slavă pe care o cunoşteau ei, aceia care se vorbea la Salonic şi în împrejurimi Este vorba de un dialect al limbii bulgare; deci când se vorbeşte de limba liturgică slavă, este în­totdeauna vorba de limba veche bulgară, limbă vorbită în veacul al IX-lea şi care fireşte diferă, mai ales în privinţa structurii gramaticale, de bul­gara de azi, datorită evoluţiei limbei timp de zece veacuri. La început, fraţii Metodie şi Ciril au folo­sit un alfabet foarte complicat, creat de dânşii, pentru scrierea textelor religioase în slavoneşte, alfabetul glagolitic. Dar după aşezarea elevilor apostolilor Slavilor la Preslav, la curtea ţarului Simion, acest alfabet slav a fost schimbat cu altul, mai simplu, numit chirilic în cinstea sfântului Ciril. Cele mai vechi texte cirilice s'au descoperit de curând pe frescele de pe ruinele desgropate de arheologi ale bisericilor dela Preslav.
Se pune acum întrebarea, în ce împrejurări au adoptat şi Românii liturghia slavă, care a dat coloratură aşa de specială culturii lor vechi.
Dat fiindcă precum am spus, Imperiul Bulgar a exercitat o supremaţie asupra şefilor locali din Dacia şi mai ales că toate scrierile slave din România până în secolul al XVII-lea sunt în limbă bulgară, este clar că Românii au împrumutat liturghia slavă, precum şi alfabetul cirilic, dela Bulgari. Această introducere a liturghiei slave la Români a însemnat o foarte adâncă reformă culturală; Românii erau creştini încă din Antichitate, dovadă că în limba română terminologia creştină (cuvin­tele ce privesc credinţa) este de origine latină. Dar întrucât clasa conducătoare în veacurile al IX-Iea şi al X-lea era slavonă (cum arată şi numele ei slav: boieri), iar şefii micilor comunităţi politice erau şi ei în mare parte slavi, s'a adoptat în chip firesc şi la Români liturghia slavonă. Numai în a est chip se poate explica de ce un popor latin primit liturghia şi cultura în limba slavona. Epoca în care Românii au adoptat liturghia slavă este, fireşte, după ce a  luat forma ei definitivă, cu inventarea alfabetului cirilic, la curtea ţarului Simion, cu alte cuvinte, după anul 900.
Pe de altă parte, trebue să ţinem seamă de faptul că pe la anii 1000, Ungurii sub regele lor Ştefan cel Sfânt  încep cucerirea Transilvaniei româneşti, unde, după mărturia cronicarului lor, Notarul Ano­nim, au aflat ducate” conduse de şefi români şi slavi. Regatul apostolic maghiar a despărţit pe Românii din Transilvania de cei de dincoace de Carpaţi, nu numai din punct de vedere politic, dar şi religios, prin stăpânirea de stat catolică. Dar liturghia slavă a fost răspândită şi adoptată nu numai de Românii din Valahia şi Moldova, dar şi de cei din Transilvania, până în veacul al XVII-lea. Trebue deci să admitem liturghia slavo-bulgară a fost adoptată de toţi Românii într'o epocă în care trăiau toţi în aceleaşi condiţiuni politice, adică înainte de aşezarea stăpânirii catolice maghiare in Transilvania. De aci rezultă că Românii au adoptat Liturghia slavă şi alfabetul chilie dela Bulgari în cursul veacului al X-Iea.
Mulţi istorici români au considerat intrarea Românilor în cadrul popoarelor de cultură slavă ortodoxă ca o nenorocire istorică, o piedică pentru contractul cu civilizaţia superioară apuseană care ar fi desvoltat prin influenţa ei cultura română în forme cu totul superioare. Aceşti istorici nu şi-au dat seama că Românii au fost în Evul Mediu un popor patriarhal-agricol şi că nu putea adopta atunci cultura apuseană de esenţă orăşenească. In schimb, cultura slavă, cu multe şi adânci influenţe bizantine populare, era potrivită pentru acest stadiu economic şi cultural. Pe de altă parte adop­tarea culturii religioase slave de către Rom ni a dat naştere unei solidarităţi şi unei înţelegeri între Români şi Slavii ortodocşi, mai ales cu cei din sudul Dunării. Solidaritatea de luptă de mai târziu împotriva cotropirii otomane, despre care vom vorbi mai jos, precum şi comunitatea de cultură ortodoxă (scrierile religioase în limbă slavonă bisericească circulau în mănăstirile din Serbia, Bul­garia şi România, ca şi la curţile domneşti) au dat naştere la o perioadă de cooperare între Români şi Slavii din Sudul Dunării, care formează o frumoasă pagină a legăturilor lor în trecut.
Imperiul Valaho Bulgar. La anul 1186 domnea la Bizanţ împăratul Isac Anghelos, care-şi căsătorea fiica cu regele Bela al Ungariei şi vrând să facă o nuntă ca în poveşti, pusese noi biruri pe locuitorii din Bulgaria, dela Dunăre şi din munţi Balcani, ca să aibă de cheltuială. Impozitele erau în special pe vite şi loveau păstorii Valahi, adică Români, din munţii Balcani. „Acei barbari ce locuiesc peste tot cuprinsul muntelui Hemus (Balcani) şi care înainte se numeau Mysi, iar acum se  chiamă Vlahi”, scrie cronicarul bizantin Nichita Choniates, au trimis dintre dânşii pe doi fraţi, Petre şi Asen, la Constantinopole, ca să arate că povara birurilor era prea grea. In vechile pomelnice din mănăstirile bulgare Petru mai este numit şi cu al doilea nume, Theodor, iar Asen este poreclit Bielgun, ceea ce s’ar putea tâlcui: „cojoc alb”, haina obişnuită a păstorilor dela munte. La curtea imperială delegaţii Valahilor cerură să li se dea şi o moşie din munţi, poate o feudă autonomă căci cronicarul Nichita aminteşte şi de castelele pe cari le aveau Vlahii în părţile inaccesibile ale munţilor. Nu erau aşa dar nişte simpli păstori, ci aveau chiar o organizaţie feudală. Dar delegaţii fură primiţi cu dispreţ la curtea împăratului şi când unul dintr'înşii cuteză să ridice glasul, un demnitar al împăratului porunci să i se dea o palmă. Astfel batjocoriţi, s'au întors înapoi fără nicio ispravă. Solii s'au dus atunci în târgul dela Târnova, unde erau atât Bulgari cât şi Vlahi. Când lumea se afla adunată la slujbă în biserica Sf. Du­mitru, s'au ivit oameni strigând în mijlocul mul­ţimii: «Dumnezeul Bulgarilor şi al Vlahilor a îngăduit scuturarea jugului grecesc». Pe dată s-au turburat toţi şi au ales ca protector al oştilor răsculate pe Sf. Dumitru. Curând s'a aflat în toată ţara că îndemnul trimis de sus împotriva Bizantinilor dă nădejde de libertate şi poporul împilat din Bulgaria a luat armele. Cel mai mare dintre fraţi, Petre, a luat insignele imperiale, încălţând pantofii roşii şi punând în cap coroana imperială. Atunci împăratul a pornit în persoană împotriva Bulgarilor şi a Vlahilor, iar răsculaţii care nu erau încă organizaţi au fugit, urcându-se în nişte luntre şi au trecut Dunărea în ţinuturile României de azi, unde stăpâneau pe atunci Cumanii, popor de călă­reţi de stepă asiatică. Petru şi Asen au obţinut alianţa Cumanilor şi eu ajutor dela dânşii s'au în­tors în Bulgaria. Luptele cu împăratul bizantin au continuat până ce s'a ajuns deocamdată la o împă­care. Petru şi Asen au recunoscut suzeranitatea îm­păratului plătindu-i probabil tribut, iar fratele lor mai mic, Ioanicius sau Caloian, a fost trimis ostatec la curtea imperială. In schimb, rămânea autonomă întreaga regiune a Bulgariei dela Balcani până la Dunăre. Dar cu tot acest armistiţiu, ostilităţile cu Grecii nu încetară, cetele de oameni dela munte năvăleau mereu, prădând satele şi oraşele din su­dul munţilor Balcani. «Vlahii nu mai steteau tupilaţi pe dealuri, ci se încumetau împreună eu Cu­manii de prădau chiar oraşe”, scrie cronicarul bi­zantin. Împăratul se văzu nevoit să întreprindă a treia expediţie, dar nici acum nu izbuti să distrugă independenţa imperiului Valaho-Bulgar.
In aceste împrejurări are Ioc Cruciata a IlI-a (1189), când împăratul din apus, Frederic Barbă-roşie trece cu oastea Iui prin Peninsula Balcanică. El sosi întâi la Belgrad şi se îndreptă pe drumul  spre Sofia, Adrianopol, Constantinopol, dar Isac Anghelos dela Bizanţ îi făcea greutăţi la tre­cerea pe teritoriul imperiului său, temându-se că Apusenii se vor aşeza în aceste părţi. Atunci, cum povesteşte secretarul lui Frederic, Ansbertus, « Calopetrus (Petre)vlahul» a propus împăratului ger­man alianţa sa, oferindu-se să coopereze împotriva Grecilor cu oaste de 40.000 de oameni, dar a cerut ca la luarea Constantinopolului să fie el pro­clamat împărat al Răsăritului.
Această înaltă pretenţie însemna deşteptarea marilor visuri imperiale din vremea lui Simion. Dar Frederic nu se încumetă să provoace aşa de mari răsturnări, ci se înţelege cu Grecii, trecând în Asia Mjcă, unde şi-a găsit în scurt timp moartea.
Dar Isac Anghelos nu putea uita primejdia prin care trecuse din pricina Bulgarilor şi a Vlahilor şi porneşte iar cu o mare oaste peste Balcani în anul 1190, iar flota bizantină străbătu în susul Dunării, ca să ia pe la spate pe apărătorii Bulgariei.
In acelaşi timp principele rus din Galiţia, Roman atacă pe Cumani ca să nu poată da ajutor aliaţi­lor lor, iar Ungurii aliaţi cu Grecii atacau şi ei pe Bulgari. Totuşi expediţia se termină cu un dezastru pentru împăratul bizantin. Atacat în munţii Balcani, el îşi pierdu toată oastea şi era să-şi piardă şi viaţa. Un mare număr de prinşi căzură în mâinile ostaşilor Bulgari şi Vlahi, şi fură cu toţii omorâţi. Numai un preot, care, după cronicarul bizantin, «era ştiutor de limba Vlahilor», s'a rugat de Asen să’I ierte, dar nici acesta nu a scăpat. In urma acestei izbânde Bulgaria deveni complet independentă. Dar feudalii care se for­maseră în acest stat, provocară în curând turburări interne, în urma cărora atât Petre cât şi Asen îşi pierdură viaţa.
In urma lor se ridică la tronul imperial fratele lor mai mic, Caloian (Ioaniciu), la anul 1197. Caloian cucereşte dela Bizantini mai întâi porturile dela Marea Neagră, între cari este pomenită pentru întâia oară Constanţa.
În vremea lui Caloian, scaunul papal era ocupat de marele pontif politic Inocenţiu III, care, dorind să întindă catolicismul în Răsărit, intră în corespondenţă cu Caloian. Aceste scrisori ale lui Caloian, care s’au păstrat, sunt foarte importante: Papa îl îndemnă să admită dependenţa bisericii din ţara lui de scaunul dela Roma, deoarece „spui că te cobori din nobilă origine romană», făcând aluzie la origina românească a lui Caloian. Ca­loian în scrisorile lui către papă se intitulează: «Împărat al Vlahilor şi al Bulgarilor». El admite, în cele din urmă, supunerea bisericii dela Târnova către scaunul papal, dar ceru pentru dânsul recunoaşterea titlului imperial. Această pretenţie păru exagerată papii, care-i ceru să se mulţumească cu cel de rege. Atunci Caloian scrie papii că a gă­sit în «cărţile noastre», adică în cronici, că îna­intaşii şi strămoşii lui, vechii ţari bulgari (e vorba de primul imperiu) aveau titlul de împărat. In cele din urmă un cardinal sosi la Târnova şi încoronă ca rege pe Caloian în numele papei Inocenţiu, dar prietenia cu scaunul papal nu ţinu mult.
La 1204 avu loc cruciata a IV-a, care ca şi cele precedente, era patronată de papă. Dar de astă-dată cruciaţii, în loc să se îndrepte spre Locurile Sfinte, cuceriră oraşul ortodox, Constantinopol, înfiinţând acolo un Imperiu Latin, adică catolic. In fruntea lui se afla ducele de Flandra, Baldovin, cu titlu de împărat. Odată cu capitala sa, noul im­periu moşteni şi toate pretenţiile teritoriale ale ce­lui vechiu adică întreaga peninsulă până la Dunăre. Astfel se născu un război între cruciaţi şi împăratul Caloian, pe care cronicarul francez al cruciatei Villehardouin, îI numeşte «Jehan li Blac», adică Valahul, Românul. Lupta decisivă se dădu aproape de Adrianopol (1205) şi Bulgarii cu Românii, ajutaţi şi de Cumanii de peste Dunăre, în rândurile cărora erau de sigur şi Români de din­colo de fluviu, învinseră cumplit oastea de cavaIeri a cruciaţilor. Însăşi «împăratul» Baldovin fu luat prizonier şi-şi sfârşi zilele la Târnova. Ca ur­mare a izbândei, Caloian îşi întinse stăpânirile în Macedonia şi în Rumelia de peste Balcani.
Dar şi domnia lui Caloian a fost de scurtă du­rată, şi el pieri ucis la 1207, după zece ani de dom­nie, fiind înlocuit cu ţarul Boril de origine cumană. Vechea dinastie vlahă reluă însă domnia cu loan Asen II (1218-1241), fiul lui Asen cel bătrân dar în această epocă elementul vlah nu mai are importanţa dela început. In a doua generaţie di­nastia se bulgarizează, adică adoptă limba şi felul de viaţă al majorităţii populaţiei imperiului, aşa că de atunci imperiul nu se mai poate numi valaho bulgar.
Din cauza dispariţiei elementului vlah al cărui rol politic se mărgineşte numai în timpul primei generaţii a dinastiei, acest rol a fost complet con­testat de unii istorici, cari afirmă că prin Vlahi cronicarii vremii nu înţelegeau pe Români, ci de fapt tot pe Bulgari. Acest lucru este imposibil, căci un popor nu poate fi denumit un moment dat cu numele altui popor vecin. De altfel cronicarii, pre­cum şi scrisorile ţarului Caloian vorbesc în acelaşi timp de Bulgari şi de Valahi, ca de două popoare diferite. Pe de altă parte, dacă ar fi vorba de o con­fuzie, ea nu poate fi aşa de generală: dinastia Asăneştilor e numită vlahă de scriitorii bizantini, de cei francezi şi germani, de papă, de însuşi împăra­tul Caloian. Este drept că pe cele două pecetii de plumb, care s'au păstrat dela Asen cel dintâi şi dela Caloian, inscripţiile sunt cu literă cirilică şi amândoi se intitulează numai „ţar al Bulgarilor».
Explicaţia acestor împrejurări nu poate fi decât aceasta: Românii care trăiau în munţii Balcani formau numai o minoritate într'o ţară bulgărească. Cu o puternică tradiţie culturală şi politică slavă rămasă  dela primul imperiu. Dar aceşti Vlahi din Balcani dădură naştere dinastiei domnitoare şi de aci importanţa ce i s’a dat în primele decenii ale vieţii politice a imperiului punându-se numele ei şi în titlul imperiului. În a doua generaţie majoritatea bulgară şi tradiţia oficială a cancelariei slavone rămase dela primul imperiu înlăturară cu totul rolul jucat înainte de Românii din Balcani. Aceşti Români continuau să existe ca popor deosebit în munţii lor şi chiar în capitala ţării Târnova şi în secolul al XIII-lea, deşi nu mai erau element politic de conducere. Dovadă că în listele de robi vânduţi în această epocă la Genova, în Italia, dintre prinşii aduşi din Răsărit, se menţio­nează şi robi cu indicaţia „din neamul Vlahilor dela Târnova”. Era adică şi pe la 1250—60 o colonie românească în Tânova, capitala Bulgariei. Dar această ramură a Românilor din munţii Bal­cani care era izolată de celelalte ramuri ale popo­rului român s'a desnaţionalizat încetul cu încetul, adoptând limba Bulgarilor, în mijlocul cărora trăia. Această desnaţionalizare credem că a fost deplină abea în timpul stăpânirii turceşti.
Amintirea în istoria Românilor a ramurei din Balcani şi a rolului politic jucat de ea în fundarea celui de al doilea imperiu bulgar căruia i-a dat prima lui dinastie, nu este o dovadă de pretenţii politice româneşti, ci pe de o parte, cinstirea ce se cuvine a episoadelor glorioase ale trecutului, pe de alta, sublinierea unei colaborări de arme, de luptă comună pentru independenţă între Români şi Bulgari, încă din Evul Mediu, care poate fi o pildă pentru prezent şi viitor.