Albert Thomas: Prefață la NOUA CETATE A LUI DUMNEZEU. Traducere din limba franceză de George ANCA
Albert Thomas
NOUA
CETATE A LUI DUMNEZEU
I
CALEA
SAU
CUM JUSTIFICĂ FILOSOFIA
ISTORIEI
SOCIETATEA NAŢIUNILOR
ŞI IDEOLOGIA SA: NEO-CREŞTINISMUL
Prefaţă de Albert
THOMS
Directorul Biroului Internaţional al Muncii
Traducere din limba
franceză de George ANCA
PREFAŢĂ
A trecut deja mult timp de când
prietenul meu Draghicesco mi-a vorbit de marea sa operă şi mi-a dezvoltat,
într-o conversaţie încrezătoare, ideile principale ale acesteia. Încă de atunci,
i-am promis să i-o prezint publicului francez.
Unii poate că s-ar mira.
Într-adevăr, în această carte, sunt multe idei la care eu nu pot subscrie.
Prietenul nostru a notat el însuşi că mai multe concluzii ale studiului său
erau în contradicţie cu „manierele sale obişnuite de a vedea”, cu „vechile sale
convingeri”. Acestor vechi convingeri, eu rămân, din partea mea, obstinat
credincios. Nu pot subscrie la critica sa faţă de Democraţie. Nu pot ajunge să
înţeleg nici legătura pe care el pretinde a o stabili între ideea Societăţii
Naţiunilor şi unele principii teologice. Aş fi gata să mă bucur de o înnoire a
tradiţiei creştine. Marele nostru Saint-Simon trăgea din această tradiţie, acum
ceva mai mult de un secol, primele afirmaţii socialiste, principiile unei
reconstrucţii a comunităţii umane. Neo-creştinismul pe care Draghicesco îl
prezintă ca ideologie a Societăţii Naţiunilor îmi pare dificil a trebui să
integreze toate afrmaţiile fremătătoare care afluează astăzi din mii de
tradiţii diferite şi care toate tind egal la stabilirea unei solidarităţi
internaţionale noi. Mi-e teamă că în bucuria sa mistică de a descoperi „Noua
Cetate a lui Dumnezeu”, prietenul nostru să nu se fi aservit un pic prea mult
urmăririi fidele a dezvoltării vechimii.
Şi totuşi, după ce am citit-o, am
simţit mai mult ca niciodată datoria de a-mi ţine promisiunea. Nu numai pentru
că Draghicesco este un suflet sincer şi pasionat, unul din acele suflete „care
sunt foc”, cum spunea un mare mistic; nu numai pentru că eu mă simt antrenat de
valul abundent al gândirii sale! Dar mai ales pentru că lupta pe care el vrea
s-o intreprindă, şi ca apostol şi ca profet, în favoarea Societăţii Naţiunilor,
este urmare a marii bătălii care ne-a unit în trecut, bătălie pentru dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, bătălie pentru independenţa
naţionalităţilor. Prietenul meu reaminteşte în introducerea sa cum, în 1918, la
Roma, noi am acţionat împreună pentru libertatea românilor, a sârbilor, a
cehilor şi a polonezilor şi pentru antanta lor solidară. Societatea Naţiunilor
este astăzi complementul indispensabil al acestei politici. Noi continuăm lupta
noastră fraternal. Câteva divergenţe de opinie nu ne pot face să ne renegăm
amintirile.
Apoi Draghicesco pretinde a da
Societăţii Naţiunilor titlurile sale. „Filosofia istoriei, spune el, o
justifică.” Or, o astfel de justificare este preţioasă. Spiritul uman este
astfel făcut. Chiar când logica pare a impune o soluţie, lui îi place să-i
găsească antecedente, îi place să simtă că ea se inserează în trama eforturilor
generaţiilor trecute. Societatea Naţiunilor nu este numai o improvizaţie a
generaţiei umane ucisă de război. Ea este reuşita întregii istorii. Foarte
puternic, Draghicesco preia o idee dragă lui Wells sau lui Ferrero, ideea că
toată istoria universală se rezumă într-un efort al rasei umane spre unitatea
sa. „Această tendinţă a unificării are atot-puternicia unui fatum şi aliura
unei providenţe. Ea stăpâneşte umanitatea ca voinţă esenţială, dacă nu unică, a
unei divinităţi implacabile.” În Asia şi în Africa,
precum şi în Europa, în antichitate ca şi în timpul lui Carol cel Mare, în
vremurile moderne cu tentativele lui Carol Quintul; mai târziu, cu Ludovic al
XIV-lea, cu Napoleon I, „atâtea aspiraţii de a constitui umanitatea într-un
vast corp organic”. Au existat multe tentative ratate. Au existat de asemenea
reuşite momentane. Cea mai mare este cea a Romei. Societatea Naţiunilor, pe un
câmp mai vast şi pe o durată mai lungă, nu trebuie ea să realizeze din nou
„pacea romană” sau, mai degrabă, acum, „pacea umană”?
Astfel este marea teză a cărţii.
Este necesar a sublinia, pe de o parte, cum ea prelungeşte tradiţia marilor
filosofi ai istoriei, de la Vico la Michelet şi la Ferrero? Este necesar, pe de
altă parte, cât este ea de reconfortantă pentru cei care, astăzi, şi-au plasat
cele mai înalte speranţe umane în stabilirea solidă a unei Societăţi a
Naţiunilor?
Dar meritul esenţial al acestei
opere enorme este că ea este un act de credinţă antrenant.
Societatea Naţiunilor are
adversari franci. Sunt oameni care cred în permanenţa, în binefacerea
războiului. Cu excepţia Statelor Unite ale Americii şi a Rusiei, cea mai mare
parte a statelor, este adevărat, participă la opera sa. Dar această participare
nu este adesea formală? Cancelariile nu se resemnează adesea acestei colaborări
internaţionale ca unei activităţi secundare? În fond, ele consideră Societatea
Naţiunilor ca o oportunitate diplomatică putând la rigoare să nu fie lipsită de
interes. Nu este, în sfârşit, starea de spirit curentă la Geneva că lucrările Societăţii Naţiunilor
trebuie să se desfăşoare cu o extremă prudenţă, cu o rezervă atentă? Ce de
apeluri la înţelepciune, la legile naturale, la necesităţile vieţii! Societatea
Naţiunilor rămâne, în deciziile ei cotidiene, cu totul pătrunsă de grija
intereselor particulare, interesele naţiunilor, interesele claselor, interesele
industriilor.
L-am criticat pe Drăghicescu de a
fi fost poate obsedat de marele său model, Sfântul Augustin. Dar cum să nu
recunoaştem puterea convingerii şi a speranţei care se degajă din opoziţia
dintre „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, Societatea Naţiunilor astfel cum a
conceput-o prietenul nostru, şi Societatea Naţiunilor empirică zbătându-se
mereu în greutăţile ei de după război. Fără îndoială, profeţii, utopiştii sau
„cranks” (căci, pentru pretinşii înţelepţi, toate aceste epitete sunt
echivalente) sunt denunţaţi cotidian la Geneva drept cei mai răi duşmani ai
instituţiilor noastre. Dar fără ei, vom ajunge noi cu adevărat, din mijlocul dificultăţilor
şi nevoilor noastre zilnice, la menţinerea intactă a marii speranţe care,
pregătită de secole, s-a formulat după război? Draghicesco are dreptate,
„Oameni fără credinţă nu vor putea să dea viaţă unei Societăţi a Naţiunilor
eficace şi durabilă”. „Noua Cetate a lui Dumnezeu sau Republica socială trebuie
să se completeze cu Liga Naţiunilor, nu va fi niciodată opera unei umanităţi
sceptice.” Mai mult, Societatea Naţiunilor nu va putea fi stabilită decât dacă
crearea sa se însoţeşte cu o mare redresare morală, cu un mare efort de
civilizare. Eu nu ştiu, încă o dată, dacă această redresare morală, această
regenerare religioasă, în sens larg al cuvântului, se vor acompania în formele
precise pe care le imaginează Draghicesco. Eu nu le recunosc mai puţin şi
necesitaea şi deja existenţa.
Pentru că el ne face să simţim
această credinţă, cartea lui Draghicesco va fi binefăcătoare.
Viaţa noastră de administratori
internaţionali, viaţa noastră din Geneva
solicitată de mii de detalii ale unei activităţi cu totul universală şi
embrionară, imensă şi încă reţinută, este în orice zi aspră, adesea chiar
descurajantă. Pentru a o trăi, noi avem nevoie, mai mult decât alţii, de a
reflecta la „Noua Cetate a lui Dumnezeu”, de a ne întreţine şi exalta credinţa.
Între discuţiile abstracte şi bizantine unde comisiile şi sub-comisiile par
deseori a se înfunda, între aritmetica şi marile visuri ale filosofului, parcă
există adesea un abis. În orele de tristeţe ce urmează deseori după zilele
epuizante de muncă sau de dezbateri suntem, noi, recnoscători gânditorilor, de
a veni să reanimeze flama speranţei noastre şi a credinţei noastre. Bătaie de
joc cine va vrea entuziasmele noastre. Celor sceptici sau celor realişti, vom
răspunde prin admirabilul cuvânt al luiVilliers de l'Isle-Adam: “Îmi place mai
mult să am capul în nori decât picioarele în noroi”.
Albert THOMAS
