Umilință și recunoștință
sau
La o cană de cafea cu
Cati Urucu
După
fiecare pagină citită din „Umilință și recunoștință”, autor Cati Urucu
mi-au venit în minte rânduri dintr-o poezie a lui Vincenzo Cardarelli (traducere
de Simona Enache)
Amintirile, aceste umbre prelungi
În corpul nostru efemer,
Acest traseu de moarte
Pe care noi îl lăsăm să trăiască
Înfiorătoare amintiri de neuitat,
Iată-le deja apărute
Melancolice şi tăcute
Fantome stârnite de un vânt funebru.
...
În corpul nostru efemer,
Acest traseu de moarte
Pe care noi îl lăsăm să trăiască
Înfiorătoare amintiri de neuitat,
Iată-le deja apărute
Melancolice şi tăcute
Fantome stârnite de un vânt funebru.
...
Momente trecătoare ale unei poveşti obişnuite
Închisă ermetic şi tristă.
Închisă ermetic şi tristă.
și dacă nu aș fi știut că poetul s-a dus
printre stele când autoarea Cati Urucu abia învăța să articuleze
cuvinte, aș fi putut jura că povestea cuprinsă între coperțile acestei cărți, poate nu
întâmplător colorată în alb și roșu, l-a inspirat.
„Înfiorătoare amintiri de neuitat”
așterne Cati Urucu cu roșul sângelui pe fila albă, iar tu
cititorul îți simți sufletul foșnind asemeni frunzelor bătute de vânt și aștepți să întorci pagina, să te trezești sub un cer senin cu soare. Așteptări deșarte; vântul se înteţeşte, nori
din ce în ce mai negri acoperă cerul.
Micuța Cati se hotărăşte să vină pe lume „într-o toamnă sumbră, mizeră şi gata de
plecare” a anului 1957, fiind al treilea copil al unei familii adânc
traumatizată de schimbările politice din acea perioadă. Doi tineri, din pătura
de mijloc a societății, cu o inteligenţă peste medie, şcoliţi, sunt nevoiți de aceste împrejurări
să nu simtă bucuria naşterii fetiței, să o considere o povară în plus care nu este
prea ușor de dus. Din păcate, atitudinea lor își pune amprenta de
timpuriu asupra sufletului micii copile, care pe lângă lipsa de afecțiune mai are de luptat
și cu o sănătate șubredă. Toate acestea o vor marca profund și nu se va putea
desprinde nici mai târziu când la rândul ei devine soție și mamă.
Așa o cunoaștem pe Cati în prima parte a cărții, intitulată
sugestiv, La început a fost cuvântul.
Aflată în miezul problemelor
grave ale familiei pe care le percepe ca un pericol, are totuși, de-a lungul copilăriei momente în care întâlnește oameni ce nu numai
că o înțeleg și încearcă pe cât le stă în putință să o protejeze, dar vor avea o contribuție însemnată în
formarea caracterului ei, insuflându-i dragostea pentru aproape, pentru învățătură, pentru cunoaștere.
Întâia învățătoarea din satul unde trăiește, în temă cu tragedia familiei,
apoi doamna Mara, un pedagog de excepție de la un cămin spital de lângă București, sunt cele două ființe cărora autoarea ține să le arate în paginile cărții o adâncă recunoștință pentru căldura cu care au îmbrățișat-o, pentru îndreptarea pașilor spre învățătură, spre cultura românească și universală.
Rând pe rând, facem cunoștință cu unii membrii ai familiei a căror
caractere le descoperim din participarea la acțiuni în care sunt implicaţi, acțiuni descrise cu măiestrie
scriitoricească și un profund simț psihologic; sora mai mare, frumoasă și inteligență care îi va trimite un leu demonstrând astfel că
depărtarea nu a făcut-o să își uite sora; fratele premiant, ce își poartă cu mândrie pe cap coronița din flori, chiar dacă papucii
lui sunt stâlciți, dar care dintr-un egoism ce nu poate fi explicat în loc să o ajute în
relația cu tanti Sinica, un alt personaj ce va avea o influență benefică asuprea tinerei
adolescente, va pune sare pe rana făcută de o mamă ce nu poate să-și controleze trufia chiar dacă pune în joc soarta fiicei.
Mătușa Moni, unchiul George, tanti Sinica și fiica ei handicapată Ina, Carol și Romică, iată câteva personaje,
pozitive sau negative, care prin comportamentul lor o o pregătesc pe tânără să
ia lumea în piept. Și va trebui să facă acest lucru destul de repede, pentru că într-un fel sau
altul, toți cei buni sau răi, o lasă singură în bătaia vântului, problemele fiecăruia
contând mai mult decât ființa ce nu a ținut cont de mediul social și economic și s-a încăpățânat să vină pe lume.
S-a străduit de
a nu fi o piedică familiei ei, învățând, însușindu-și toate caracterele unui om educat
și sensibil au trecut neobservate, nebăgate în seamă. Era cea mai mică, deci
trebuia să se mulțumească cu firimiturile de la masa celor mari, atunci când ele rămâneau.
Cu pași repezi, însoţită şi de naivitatea omului de bună credință, Cati va intra în cea de-a doua etapă a vieții sale, descrisă cu lux de amănunte în
partea a doua a cărții: Hiroshima vieții mele.
Căsătoria
din 6 august, dată care concordă cu tragedia atomică de la Hiroshima , îi va
devasta trupul și sufletul. Alături de Nabal, soțul și tatăl
celor două fete și al unui băiat, trăiește momente
cumplite care o dezumanizează în fiecare zi puțin câte puțin iar
singurul scop al vieții devin cei trei copii cărora vrea să le ofere o copilărie și o
adolescență normală, în care afecțiunea să
nu lipsească, așa cum, să nu lipsească nici elementarele
condiții materiale pentru o dezvoltare fizică și morală
corespunzătoare.
O fire luptătoare, cu credință față de
Dumnezeu, față de valorile umane care au dat naștere atâtor
capodopere de tot felul, soția și mama ce își poartă
cu ea frustrările copilăriei, va lupta cu toate mijloacele bunului simț pentru
viitorul copiilor ei, sacrificându-se pe sine însuși.
Citești pagină după pagină, îți spui că
deja este prea mult, că trebuie să vină ziua în care măcar cei trei copii o vor
răsplăti cu dragostea lor necondiţionată. Dar nu, nu se întâmplă așa,
destinul vrea altceva, valorile materiale par a fi totuși mai
importante decât dragostea față de mama care s-a sacrificat. O lovitură
greu de suportat și care poate fi egalată doar de răceala mamei
față de cel mai mic dintre puii ei, care nu a avut altă vină
decât aceea de-a se naște într-un moment neadecvat.
Așa cum învățătoarea
din sat și pedagogul de la căminul – spital au fost alături de
fetița Cati tot așa, la momentul în care
disperarea i-au îndreptat pașii spre sinucidere, va întâlni oameni deosebiți care îi vor
oferi ajutor moral și spiritual.
În cele două părți care
urmează, Am trăit bine la evrei și Domnul profesor
Cotigaru nu fac altceva decât să demonstreze că
hrana spirituală dăruită de cei din jurul tău atunci când ai nevoie, indiferent
cine sunt, te întărește și te ajută să răzbați peste
toate piedicile vieții.
Cati Urucu își pune
între coperțile acestei cărți, cu un număr considerabil
de file, întreg sufletul ei zbuciumat. O face ca un bun narator, ne
pierzându-se în descrieri plictisitoare și lăsând acțiunea să
fie cea care să transmită emoțiile. Ea este însă atent pregătită, făcând
cititorul să aștepte cu sufletul la gură desfășurarea ei.
Cati Urucu m-a surprins plăcut cu
cartea ei. Urmărind șirul poveștii, poate atât de comună
atâtor femei umilite și înjosite
de un bărbat fără scrupule, egoist și prost crescut, găsești
adevărate oaze de lumină, încât te întrebi cum de această femeie cu ochii în
lacrimi le-a putut vedea și descrie cu lux de amănunte. Aș aminti
aici un fragment, în care, sunt descrise locurile observate în călătoria pe
care o face cu prilejul vizitei în Germania Democrată, dar și o descriere
minunată a unei zone din București, prilej cu care autoarea ne dă și o
adevărată lecție de istorie.
În toată această atmosferă apăsătoare,
puternic încărcată emoțional, există totuși un leit
motiv care îți aduce un zâmbet în colțul gurii și care nu
face altceva decât să îți întărească convingerea că protagonista poveștii nu
este un personaj artificial, căruia i se scot în evidență doar
calitățile pozitive, ea este reală, pentru că numai un personaj
real nu s-ar putea despărți în nici o situație de licoarea
neagră din ceașca de cafea. Iar dacă cartea aceasta ar fi purtat titlul La o ceașcă de cafea l-aș fi considerat foarte potrivit și ar fi
fost încă un motiv în plus să o citesc.
Seneca spunea: „Lucrurile greu de suportat
devin dulci amintiri.”
Vreau să cred,
că o dată cu așternerea pe hârtie a crudelor întâmplări ale vieții ei, Cati Urucu s-a descătușat de povara ce a purtat-o mult prea multă vreme pe
umerii ei și că în sufletul ei rămâne doar picătura de recunoștință față de cei pe care îi prețuiește atât de mult, care într-un fel sau altul au ajuta-o să
iasă din mocirla vieții asemeni florii de lotus, să își descopere propriile valori care nu ar însemna nimic
fără cunoașterea atâtor altora ale lumii în care trăim.
Umilință și recunoștință este cartea care alături de alte multe povestiri pe care am avut ocazia să
le citesc, îmi întărește încrederea în talentul scriitoricesc al autoarei Cati Urucu, pe care o felicit din suflet și căreia îi doresc multe succese.
Cati
Urucu s-a născut la 15 nov. 1957, la PIETROSANI, județul TELEORMAN.
În prezent trăiește în București și este prezentă cu povestiri în mai multe situri și reviste literare
online sau pe suport de hârtie.
Publică în 2011 cartea ei de
debut, Umilință și recunoștință și are în lucru un volum de
povestiri multe dintre ele, fiind deja publicate în revistele sau siturile de
specialitate.
Helene Pflitsch
Membru Liga Scriitorilor Români
Iulie2014
