Faceți căutări pe acest blog

sâmbătă, 12 iulie 2014

Florian Văideianu - „Bibliotecarul” şcolii



„Bibliotecarul” şcolii
Abecedar din anul 1940


Dragostea cititului a avut-o de mic. Încă de pe la 8 ani ştia să citească din Biblie – şi asta împotriva mamei Paraschiva, care de multe ori îl certa să nu-şi mai „strice ochii degeaba”. Alţi copii de vârsta lui se zbenguie toată ziua pe uliţă, ce-i trebuie lui atâta citit?
― Mă, vino colea lângă mine să te-nvăţ meserie, lasă cartea, că de pe urma ei nu mai mâncaşi tu pâine. Olăritu-i baza, nu vezi cum mă caută lumea? Pământ, din care să facem oale, slavă Domnului…
De gura părinţilor, deşi ştia că este iubit, a scăpat doar când s-a dus la şcoală, în clasa întâi. Doamna învăţătoare Aurelia Câlniceanu îl luă în primire, îl aşeză în bancă şi după ce împărţi Abecedarele tuturor copiilor, îi întrebă dacă ştie careva dintre ei să recunoască măcar o literă. Din banca în care era aşezat, Ionel copleşit de emoţie, reuşi să articuleze încet:
― Eu, doamnă, eu ştiu şi să  citesc…
― Bravo, mă, să te auzim!
O pagină din abecedarul 1940
Cu Abecedarul în mâinile sale mici, Ionel începu să citească destul de cursiv şi cu intonaţii. Respecta destul de bine şi semnele de punctuaţie, încât învăţătoarea, uimită, nu putu decât să tacă, nu mai întâlnise un asemenea caz în toată cariera sa de dascăl. După ce îşi mai reveni, întrebă dacă mai ştie cineva din clasă să citească.
Nu mai ştia nimeni, aşa că îi spuse băiatului:
― Uite, îţi dau o carte, „Omul fără mâini”, să o citeşti acasă, bine?
Era prima lui carte adevărată. Ziua de şcoală sfârşindu-se, luă Abecedarul şi cartea pe care i-o împrumutase învăţătoarea, le puse în săcui şi plecă bucuros spre casă, împreună cu ceilalţi copii. Nu erau prea mulţi la şcoală. Cursurile se desfăşurau cu câte două clase împreună: a întâia cu a treia, de dimineaţă, iar a doua cu a patra, după amiaza.
Observând cu câtă plăcere vrea să citească, învăţătoarea îi zise, într-una din zile:
― Vezi tu scara asta de lemn? Te urci pe ea în podul şcolii unde vei găsi o mulţime de cărţi. Ai grijă să nu cazi că-i cam şubredă! Îţi alegi pe care vrei să o citeşti, dar cu condiţia să le ştergi de praf, una câte una. De acum încolo te numesc „bibliotecarul” şcolii…
"Stăruinţa" - Imagine din cartea
de citire cls. a III-a, 1909, având
printre autori şi pe George Coşbuc
Era doar un copil de clasa întâi. Cursurile se desfăşurau normal, Ionel n-ar fi lipsit pentru nimic în lume. Venea cu drag la şcoală, învăţase şi ştia lucruri cu mult peste nivelul clasei. Într-una din zile învăţătoarea observă că pe locul pe care îl ocupa Ionel, în bancă, nu era nimeni.
― Ce ştiţi de bibliotecarul nostru, de ce nu este prezent la şcoală?
― Am auzit că şi-a rupt piciorul şi acum stă acasă, în pat.
― Cum, aşa?
Nea Mitru, tatăl său, deja îi legase piciorul rupt între două şindrile, un fel de atele, care să îl ţină fixat. Degeaba, piciorul se umflase aşa de tare şi îl durea, încât, părinţii  hotărâră să îl ducă pe băiat la spital, la Târgu-Jiu. Trase căruţa în bătătură, urcară copilul în ea, aşezat pe nişte pături groase şi porniră spre oraş. Drumul era numai gropi şi piatră de râu mare cât pumnul. Când roţile căruţei loveau  câte o piatră sau treceau printr-o groapă, Ionel simţea o străfulgerare în picior şi  durerea punea stăpânire pe el. Calul, Tartor, întorcea capul spre băiat, parcă simţind şi el chinul. Între copil şi animal exista o relaţie aparte. De multe ori, când era trist şi îngândurat, calul se apropia încet de el şi îl împingea uşor cu capul în piept, forăind uşor pe nările sale mereu umede. Aşa se întâmplă când îţi iubeşti animalele, simt şi ele, ca şi oamenii.
Ajunşi la spitalul din Târgu-Jiu, luară băiatul cu o pătură şi se prezentară la cabinetul doctorului Lupescu. Acesta îl puse imediat la „razele X”, noutate la acea vreme.
― Are osul rupt, va trebui să i-l pun în gips, aşa că, o lună de zile, tinere vei sta imobilizat cu piciorul. Uite, ca să-ţi mai treacă durerea îţi dau o cărticică frumoasă să te uiţi pe ea, că de citit nu cred, că eşti prea mic.
Aplecat spre urechea medicului, tatăl copilului, nea Mitru, îi zice încet:
― Vedeţi că ăsta vă păcăleşte, ştie să citească!
Au plecat spre casă pe acelaşi drum pe care veniseră. La şcoală, Ionel nu s-a mai dus, venea învăţătoarea acasă – mai mult cu cărţi de literatură, pe care copilul le citea cu nesaţ. Doar el le ştersese de praf. Gipsul a trebuit să-l dea jos acasă, nu s-au mai dus la spital să-l taie doctorul. Trecuse de mai multe ori peste locul unde dormea câinele, care – fiind vara, era plin de purici. Se instalaseră în interiorul gipsului şi îl mâncau pe bietul copil, care, neputându-se scărpina, a trebuit să toarne apă ca să înece paraziţii. Aşa a scăpat şi de ghips şi s-a dus la şcoală.
"La furat de cireşe" - Imagine din
cartea de citire cls. a III-a, 1909,
printre autori fiind şi George Coşbuc
― Ion Mocioi, ai obţinut premiul întâi, ia şi coroniţa, stai să ţi-o pun pe cap şi vezi să nu te laşi niciodată de învăţătură. Numai cartea îţi va aduce bucurii şi împliniri în viaţă!
                 Aşa a şi fost!

                  


 Florian Văideianu
                  jurist