SERAFIM DUICU
- O
SĂMÂNŢĂ RODITOARE DIN PĂMÂNTUL TISMANEI -
SERAFIM
DUICU – OBÂRŞII STRĂVECHI
Se împlinesc în anul 2014, la 6
august, 76 de ani de la naşterea la Tismana a istoricului literar Serafim
Duicu, unul din marii patrioţi ai neamului românesc cu obârşie în vatra
milenară a Tismanei, leagăn al neamului basarabilor întemeietori de Ţară
Românească.
Tismana, cu văile, munţii şi
plaiurile ei nu fu numai un leagăn al patrioţilor de ev mediu ce făcură din
voivodatul lui Litovoi un loc de adăpost, o zonă de protecţie a
băştinaşilor contra hoardelor tătare şi
maghiare. Ci ea fu unul din centrele vitejilor geţi din linia sudică a
Carpaţilor ce păstra, prin păstorii satelor din munte, elementul autohton în
faţa latinizării romane din jurul castrelor Pinoasa-Vârţ de pe râul Tismana şi
Valea Perilor – Cătune de pe râul Motru.
Arhetipul
de muntean dârz şi patriot răsări deci din negura vremii la Tismana iar Serafim
Duicu fu unul din vlăstarele lui, ce prinse rădăcină peste munţi printre
patrioţii Ardealului aşa cum George Coşbuc veni, parcă în compensaţie, din
Transilvania la Vila Sfetea, pentru a semăna un arbore de românism ardelean pe
Valea „Tismenii”.
Nu
întâmplător aceste lucruri le-a legat Dumnezeu aici la Tismana, pentru că
învăţătorul Nicola Chiţiba, finul lui George Sfetea, fu şi dascălul lui
Serafim. Iar când dascălul şi Elena Coşbuc aleseseră pentru frontispiciul
noului corp al şcolii primare din Tismana îndemnurile lui Spiru Haret
„Luminează-te şi vei fi!”, „Voeşte şi vei putea!” , scrise cu litere mari în
relief, Serafim Duicu fu unul din aceia care cu siguranţă că le citi şi le
desluşi înţelesul. Şi nu fu singurul căci mulţi din cei care astăzi fac onoarea
Tismanei, îşi amintesc cum exigentul învăţător şi director Chiţiba, îi scotea
de ureche în curtea şcolii când „se lăsau pe tânjeală de carte” pentru a citi
de acolo sfaturile lui Spiru Haret.
Aşa
se făcea şcoală atunci, mai cu plăcere lăuntrică, mai cu impuls de afară şi
nu-i fu deloc silă de carte lui Serafim Duicu de îndată ce el însuşi se hotărî
să se facă învăţător. Fu remarcat însă la Şcoala Normală de la Târgu-Jiu de
profesorul de limba română C. Gorun, care-l îndemnă să se dedice literaturii.
Ştia pe dinafară încă de la Tismana poeziile clasicilor, temele sale dezvăluiau
un talent nativ spre meticulos, spre scrierea de rigoare documentară iar
culesul de poezii şi povestiri de natură folclorică deveni o cutumă plăcută
pentru el.
Dar
până la apariţia primei sale culegeri de folclor poetic din judeţul Mureş, în
colaborare cu Lazăr Lădariu, „Mureş pe marginea ta”, vor mai trece ani mulţi de trudă pentru
afirmarea sa deplină. Să observăm că, făcând Facultatea de Filologie a
Universităţii „Babeş-Bolyai” la Cluj, aceasta asigura forţa de muncă în primul
rând în Transilvania. Prin repartiţia sa ca „profesor la Centrul Şcolar
Forestier Blaj, judeţul Alba”, el
plonjase în plin necunoscut, într-un teritoriu cu obiceiuri puţin deosebite de
cele olteneşti şi în care era singur, trebuind să acceadă ierarhic pe treptele
societăţii, fără pile, fără sfătuitori apropiaţi şi fără experienţă de viaţă.
SERAFIM
DUICU – UN ARBORE DE ROMÂNISM, ÎNFLORIT ÎN ARDEAL
Dacă Serafim
Duicu trecu peste munţi nu înseamnă că-şi trădă neamul, pentru că ştia că şi
acolo erau fraţi de-ai lui conduşi încă din vremea dacilor de zarabi, veche
ramură conducătoare din neamul băsărăbesc. A spune acest lucru cu dovezi
irefutabile fu ţinta lui de viaţă pentru că după teza de doctorat „Vladimir Streinu, critic, istoric literar,
estetician al poeziei şi poet”[1],
se aplecă cu toată sârguinţa asupra studiului monografic „Gheorghe Şincai”. Să
fi fost întâmplător? Aşa aş fi putut crede dacă Serafim Duicu ar fi fost un
străin de noi. Dar a plecat de aici, de
lângă sfânta noastră mănăstire Tismana, pe care toţi cei care ne-am născut pe
aste meleaguri o preţuim. O preţuim şi o iubim, cum îi iubim deopotrivă pe
Mircea cel Bătrân şi pe duhovnicul lui „kir popa Nicodim” care-l învăţă pe
voievod la Tismana, în veacul al XIV-lea, să citească şi să scrie dar şi cum să
se roage ca să-i bată singur cu oastea sa pe turci la Rovine.
Zice autorul
chiar la începutul cărţii „Pe urmele lui Gheorghe Şincai”[2],
prima lui monografie, premieră în istoriografia literară românească:
„Din Şinca Veche se trage Gheorghe Şincai. Toată
partea aceasta, de la poalele Perşanilor şi până la Avrig, e vechea „ţară” a
Făgăraşului sau a Oltului, din care ar fi pornit şi legendarul descălecător al
Ţării Româneşti, Negru Vodă. Locurile au fost vreme îndelungată sub stăpânirea
domnilor munteni. Mircea cel Bătrân se intitula şi „herţeg al Almaşului şi
Făgăraşului” şi a ridicat o biserică la Scoreiu.”[3]
Cinci ani a
lucrat la această monografie, trei ani la o analiză totală a operei lui Samuil
Micu[4],
altă premieră absolută în istoriografia literară românească şi patru ani la cea
lui Petru Maior[5],
realizând un triptic monografic de mare valoare şi sinteză referitor la Şcoala
Ardeleană. Împlinind cu maximă fidelitate o obsesie mai veche privind
iluminismul transilvănean, el realizează o extrem de valoroasă incursiune în
biografia celor trei mari personalităţi istorice ale Ardealului din perspectivă
contemporană. Trei mari corifei ai Şcolii Ardelene asupra biografiei cărora
merită, măcar în treacăt, să reamintim şi noi câteva date pentru identificarea
ideii centrale urmărită de Serafim Duicu în elaborarea monografiilor privind
opera lor: originea poporului român şi a limbii române, continuitatea românilor
pe teritoriul fostei Dacii.
Gheorghe
Şincai, (1754-1816) urmaş al lui Ioan Şincai din Şinca Veche, istoric şi
filolog român, ca director general al învăţământului primar unit din
Transilvania, fu primul care ridică între 1784-1794 numărul şcolilor româneşti
către cifra de trei sute. A strâns sute de documente, alcătuind prima colecţie
privind istoria românilor pe baza căreia scrie ”Hronica românilor şi a mai
multor neamuri” o operă reprezentativă pentru dezvoltarea istoriografiei
româneşti. L-a ajutat pe Samuil Micu la elaborarea primei gramatici tipărite a
limbii române. A simplificat ortografia şi a militat pentru înlocuirea în
scrierile laice şi în învăţământul în limba română a literelor chirilice cu
cele latine. A editat manuale şi lucrări de popularizare a ştiinţei. De ce şi-a
dedicat viaţa asupra unor astfel de ţinte? Scrie Serafim Duicu în monografia
sa:
„Locuitorii Ţării Făgăraşului au fost, din timpuri
străvechi, crescători de vite şi agricultori. Bărbaţii erau oieri în munţi,
unde se întâlneau cu cei din Oltenia şi Muntenia în bună frăţietate. Cum
istoria le-a fost vitregă prin vremuri, au coborât pe celălalt versant al
masivului Făgăraş, nu numai cu turmele, ci şi cu tot ce agonisiseră, întemeind
acolo, în zonele subcarpatice, o salbă de sate, circa 90 la număr, de
„ungureni”, care-şi păstrează până astăzi portul specific şi unele obiceiuri.
Muntele le-a dăruit o conformaţie sufletească specifică: dârzenie, spirit
justiţiar isteţime, dragoste faţă de natură etc. Înfrăţiţi cu apele şi codrii,
ei au conservat mai bine tradiţia şi au înţeles să lupte pentru păstrarea ei.
Cultul trecutului şi cultul frumuseţii limbii, aceasta şlefuită întâi de doină
şi baladă, ne vin şi de la ei, cum ne vine şi întâiul sistem filosofic original
românesc, cel al lui Lucian Blaga.”[6]
Samuil Micu, (1745-1806) supranumit si Klein
sau Clain, pe numele laic Maniu Micu, a fost un alt teolog, istoric, filolog si
filosof iluminist român, reprezentant al Scolii Ardelene. El a tradus
"Biblia de la Blaj" în anul 1795, fiind după Biblia de la Bucureşti
cea de-a doua traducere integrala a Sfintei Scripturi în limba româna, şi
amândouă, după traducerea Sfintei Scripturi în limba slavonă în anul 1405, de
către cuviosul Nicodim de la Tismana. Spre sfârşitul vieţii, Samuil Micu devine
„cenzor” al cărţilor româneşti care apăreau în Tipografia Universităţii din
Buda (1804-1806).
Petru Maior
(1756-1821) a fost un istoric, filolog si scriitor român transilvănean, de
naţionalitate româna, protopop greco-catolic de Reghin, reprezentant de frunte
al Scolii Ardelene, în lucrările sale istorice combătând istoricii străini
Franz Josef Sulzer, Josef Karl Eder, Johann Christian von Engel si Jernej
(Bartholomäus) Kopitar, care contestau romanitatea si continuitatea românilor
pe teritoriul fostei Dacii. A scris cartea „Istoria pentru începutul românilor
în Dachia”.
Toţi cei trei
iluminişti, reprezentaţi de seamă ai Şcolii Ardelene, au fost cei mai
importanţi militanţi pentru drepturile românilor din Transilvania, participând
– alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei
declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, „Supplex Libellus
Valachorum” document de căpătâi al luptei pentru egalitatea în drepturi a
românilor cu celelalte naţiuni din Transilvania, pentru înlăturarea iobăgiei.
 |
| Dând autografe la biblioteca din Târgu Mureş |
SERAFIM
DUICU – OMUL DE CULTURĂ
După liceu a
fost învăţător la Şcoala Mixtă nr. 9 din Craiova, apoi după facultate profesor
la Blaj şi universitar la Târgu – Mureş. Serafim Duicu a dus o viaţă plină de
trudă şi de zbucium sufletesc, trecând rapid prin treptele ierarhice ca
universitar şi ajungând un om preţuit pentru dragostea lui de cultură în
folosul neamului românesc. A predat ca asistent (1964-1974) la Institutul
Pedagogic din Târgu Mureş apoi la Institutul de Teatru, avansând ca lector,
conferenţiar şi profesor. În anul 1977, teza lui de doctorat despre Vladimir
Streinu face subiectul unei ample dezbateri la televiziunea publică. A fost numit inspector şef la Comitetul
Judeţean pentru Cultură şi Artă, director general al Teatrului Naţional din
Târgu-Mureş, apoi rector al Universităţii "Dimitrie Cantemir". În
anul 1993, a plecat la Bucureşti, ca secretar de stat cu rang de ministru în
Ministerul Culturii.
A fondat
Societatea Culturală şi Fundaţia "Şcoala Ardeleană" precum şi revista
acesteia, "Şcoala Ardeleană" (1991-1993). Înfiinţarea Societăţii
Culturale "Alexandru Papiu Ilarian" aparţine tot lui. A fost redactor
al revistei "Vatra" şi al publicaţiei "Curierul de
Transilvania". Ca istoric literar, critic şi publicist de mare vază, a
colaborat la numeroase şi prestigioase periodice româneşti:
"Tribuna", "Cronica", "Ramuri", "Convorbiri
literare", "Steaua", "Transilvania",
"Familia", "Romania literara", "Orizont".
Serafim Duicu
nu a fost deci doar un cercetător în arhive, un meticulos al scrierilor exacte,
bine documentate ci si un spirit critic, profesionalismul prin care a gândit şi
redactat principalele sale cărţi - toate contribuţii preţioase la istoriografia
naţională - aducându-i un binemeritat premiu al Asociaţiei Scriitorilor din
Târgu-Mureş pentru cartea „Dicţionar de personaje dramatice”[7].
Această scriere îl pune alături de personalităţile care şi-au adus contribuţii
importante pe această temă: Petru Maior
(Procanon), Vasile Moldovan (Memorii din 1848-49), Al. Papiu Ilarian (Istoria
romanilor din Dacia Superioară), Ion Pop Reteganul (Amintirile unui şcolar de
altădată).
Cărţile lui
Serafim Duicu, la care se adaugă sute de articole publicistice, note critice,
studii, conferinţe, preocupările lui
pentru folclor, - iniţiind numeroase acţiuni de răsunet în oraşele transilvane
- nu sunt decât partea vizibilă a acestui mare gânditor, el formând de-a lungul
timpului ca profesor zeci de generaţii de studenţi în spiritul preţuirii
valorilor spirituale ale zbuciumatului nostru neam românesc.
Acum, la 76 de ani de la naşterea sa şi la 18
ani de la trecerea prematură în nefiinţă, întreaga elită culturală naţională şi
chiar internaţională, este datoare să preţuiască şi să promoveze pe Serafim
Duicu, ca pe un vlăstar sănătos de românism, plecat din meleagurile noastre
gorjeene în Transilvania, fără să fi uitat o clipă valorile folclorice,
culturale şi alte valori spirituale gorjeneşti, care i-au fost mereu sprijin şi
îndemn de viaţă.
Prof. Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 5 aug. 2014
[2] Serafim Duicu, Pe urmele lui Gheorghe
Şincai, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1983
[4] Serafim Duicu, Pe urmele lui Samuil
Micu-Clain, Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1986
[5] Serafim Duicu, Pe urmele lui Petru Maior,
Bucuresti, Editura Sport-Turism, 1990
[7] Serafim Duicu, „Dicţionar de personaje
dramatice” Bucuresti, Editura Iriana, 1986
