Dumitru Vlăduţ, profesor la Sibiu |
A FOST ODATĂ O ŢARĂ
BOGATĂ CU OAMENI HARNICI,
CU MULTE FABRICI ŞI UZINE
A
fost odată, nu ca în poveşti dar real. A fost frumos, cu oameni harnici şi
cinstiţi, cu ţăranul sănătos şi roşu la faţă, cu mâini puternice şi harnice, cu
case mici cu geamuri din băşică de oaie, primitori – oferindu-ţi la vizite tot
ce aveau mai bun la masă. Vizitele între rude erau obligatorii, cu zile mai
multe, cu căruţe împodobite, cu cai frumoşi, cu trăsuri trase de cai cu
clopoţei. Când îţi veneau în vizită – ştiai după clopoţeii cailor cine venea.
Erau bâlciuri la satele româneşti cu lăutari şi cu hore frumoase. Fiecare sat
avea hora lui cu fete roşii la faţă, cu costume ţesute şi cusute cu mâna lor la
lampa cu gaz nr. 5 – 8 sau ii lucrate din zorii zilei şi până la apusul soarelui.
Întoarcerea
de la munca câmpului se făcea cu oboseală dar şi cu bucuria zilei. Seara
stăteau pe marginea şanţului fetele, băieţii, femeile şi bărbaţii, bătrâni şi
femei bătrâne, care mai de care îşi povesteau munca zilei şi ce mai aveau de
lucru. Fetele serioase se uitau pe sub sprâncene după băieţi harnici şi roşii
ca un bujor. Fiecare avea în gândul lor un viitor. Seara târziu apărea luna. Şi
luna era veselă şi frumoasă. Pe vremea copilăriei mele parcă şi serile erau
frumoase. Duminicile la sate erau de odihnă. Se făceau hore în zăvoiul satului,
fetele şi femeile tinere mergeau desculţe, cu pantofii în săcui, la intrarea în
zăvoi trecea un pârâu cu apă limpede; fetele şi femeile se spălau pe picioare
şi îşi încălţau pantofii. La hora din zăvoiul Tismenei veneau fete îmbrăcate în
costume româneşti cusute de mâna lor, care mai de care mai frumoase cu catrinţe
cusute cu fir argintiu sau auriu. Când jucau învârtita se fluturau cătrinţele
ca nişte steaguri.
Când
se făceau nunţi în sat, era sărbătoare mare, se îmbrăcau fetele cu ce aveau mai frumos. Sâmbăta se făcea steagul
şi se făcea horă în curtea miresei şi a mirelui.
Sârba gorjenească |
Zestrea
miresei se ducea cu căruţa trasă de doi cai frumoşi, împodobiţi cu pamblici colorate,
iar în mijlocul căruţei era nelipsită lada de zestre a miresei. După cununie se
făceau întreceri între călăreţi ce reprezenta garda tinerilor, care să ajungă
primul la casa mirilor. Era ca în poveşti şi de fapt în zilele de azi sunt poveşti.
În fiecare duminică se făcea horă în zăvoiul Tismenei, azi transformat în
mormane de pământ excavat. Mergeam şi eu la hora din zăvoi, aveam 5 – 6 ani şi
îl căutam pe naşul meu învăţătorul Dumitru Popescu, „sărut mâna naşule”; îmi scotea din chimir 2 – 3 bănuţi găuriţi. Mulţumeam
naşului, fugeam la negustorii ambulanţi şi îmi cumpăram alviţă sau turtă dulce.
Eram fericit. Priveam cum jucau fetele şi băieţii. Se vedea bucuria pe feţele
privitorilor. Zăvoiul de azi este o grămadă de gunoaie şi grămezi de pământ.
Interesul de ieri s-a transformat în neglijenţa celor ce conduc azi. În anii
copilăriei mele în zăvoiul frumos al Tismenei întâlneai dascăli, preoţi,
primari, gospodari din satele vecine şi din Tismana, bogaţi, mijlocaşi dar şi
săraci.
În
zilele lucrătoare săracii te căutau acasă şi te întrebau dacă ai ceva să-ţi
lucreze. Astăzi în democraţia mascată nu te mai întreabă nimeni dacă ai să-i
dai de lucru. Azi îi căutăm noi şi îi rugăm să vină la lucru. Te întreabă cât
îi dai? Nu ce ai de lucru? Dacă îi dai de băut, cafea, prăjituri? Dacă nu-i
convine nu vine. A… nu vin, stau la primărie şi mă fac că lucrez; femeile mai
şterg praful prin biroul primarului, mai mătură pe la poliţie şi dispensar şi
primeşte ajutor social 2 – 3 sute lei noi.
Copiii
crescuţi în cămine nu învaţă să muncească, nu au loturi de pământ să cultive
necesarul căminelor, îi găseşti pe bănci prin curte cu ţigările aprinse.
Îmi
pare rău ce-i va aştepta: unde vor merge aceşti tineri când vor ieşi din
cămine? Ce au învăţat de la dascălii lor? Ştiu ei cum îşi vor câştiga existenţa
când vor ieşi din cămine?Dar când se observă aceste lipsuri ale educaţiei
tinerilor crescuţi în că,ine. Am căutat doi tineri mai voinici să-i iau la
muncă pe timpul vacanţei, să le dau bani şi mâncare.. Păi credeţi că am găsit
tineri interesaţi să muncească? Ce faceţi domnilor ce conduceţi frâiele
Revoluţiei de după 1989. Unde şi cum veţi folosi aceste tinere vlăstare
crescute fără educaţie şi dragoste de muncă? Nu observă nimeni aceste lipsuri?
Televiziunile, ziarele observă imediat
dacă un dascăl ia de urechi un elev şi-l face în toate felurile, ba îi cere şi
plecarea din învăţământ. Cum televiziunile şi presa nu observă când un elev îi
răspunde urât dascălului şi mai ales când unii elevi obraznici îşi insultă
dascălul, educatorul, profesorul, sau pe un bătrân ce-şi duce anii grei, ce
zice presa e corect??
Am
crezut că odată cu venirea democraţiei, ne vom întâlni cu respectul, cu cinstea
şi cu munca cinstită. Nu a fost să fie aşa. Autorităţile s-au înmulţit şi
necazurile au crescut.
În
satele noastre româneşti cu tradiţii frumoase era un primar, un notar, un
contabil şi un preceptor. Era nelipsită toba prin sate ce transmitea porunca
primarului. Şeful de post avea un jandarm sau doi, astăzi nu poţi să-i numeri
câţi poliţişti are un şef de post şi câţi subalterni are un primar. Încearcă să
ceri sau să soliciţi ceva, vei primi aroganţă şi indiferenţă.
În
1940 a venit la Tismana Regele Mihai. Era însoţit de şoferul său şi păzit de
şeful de post cu doi jandarmi. A fost primit de familia învăţătorului Neferescu
unde a luat masa şi a fost servit de mama mea Marioara lui Gărleanu vară
primară cu soţia învăţătorului Neferescu unde a fost găzduit M.S. Regele Mihai
I.
Regele
a fost la hora din zăvoi. Era într-o duminică din luna lui iulie. A privit cum
se distrau ţăranii, a intrat în horă şi a jucat alături de ţăranii Ungurenilor.
Ce vremuri frumoase am trăit. Astăzi locul respectului, al cinstei şi omeniei a
venit minciuna şi ura, lipsa de respect faţă de aproapele tău, faţă de părinţi,
de dascălii tăi şi îndeosebi faţă de bătrâni !
Copiii
nu mai sunt aproape de părinţi cum eram noi în vremuri de cinste şi omenie; nu
trec cu anii să-şi vadă părinţii. Vremurile s-au schimbat. Plata divinităţii
este prezentă şi ne afectează viaţa şi traiul zilelor ce vor urma. O ţară cu o
industrie ce rivaliza cu industria
altor ţări dezvoltate – distrusă de noi. Este de ajuns că ne plătim neîmplinirile
noastre, dar vor plăti şi alte generaţii. Se laudă cu creşterea economică,
propagandă – prin creştere economică preţurile scad nu cresc!
Acum
să călătoresc în vremurile copilăriei mele.
Era
foarte frumos chiar dacă nu aveam toate bunătăţile, aveam ceea ce astăzi a
dispărut bucuria unei copilării frumoase şi pentru că eram o rudă apropiată cu
familia învăţătorului Neferescu şi finul învăţătorului Dumitru Popescu. Mă
purtau cu ei prin locuri astăzi pline de istorie. Aveam 5 ani când împreună cu
unchiul meu învăţătorul Neferescu şi mătuşa mea Tanţa – vară primară cu mama
mea. Am făcut o vizită la casa înconjurată de o pădure frumoasă a fostului
prim-ministru Tătărăscu. Cei mari discutau lucruri importante. Eu nu le
înregistram, ieşeam în curtea casei d/lui Tătărăscu şi mă jucam cu pisicile, apoi mâncam nişte prăjituri aşa de bune.
Astăzi şi în decursul anilor vieţii mele nu am mai întâlnit vremurile de atunci
când aveam 5 ani. Îmi amintesc la plecare: D-l Tătărăscu m-a luat în braţe şi
mi-a zis să cresc mare, să fiu cuminte, să înveţi bine şi să ne urmezi! Astăzi
nu mai am de făcut comentarii şi mă
gândesc cu dragoste la ziua când Tătărăscu m-a luat în braţe şi mi-a dat
sfaturi. Le păstrez în minte ca un dar al divinităţii. Aşa a fost. Astăzi tot
omul în interesul lui meschin schimbă totul, ba uneori pe ruinele altora. Voi
părăsi această lume că nu există altă cale, dar plec cu amintirea întrevederii
cu Majestatea Sa Regele Mihai I şi cu frumosul gest al fostului prim-ministru
Tătărăscu de a mă lua în braţe şi a-mi da frumosul sfat la 5 ani ai mei deşi
fraged, cuvintele mi-au rămas cimentate în memorie. Le voi transmite şi celor
de dincolo de poarta necunoscutului. Dacă va exista - această poartă şi acest
paradis – în care locuiesc astăzi părinţii, bunicii şi străbunicii mei. Chiar
dacă nu există această lume; cred în puterea divinităţii care te poartă prin
apele vii ale destinului.
Trecând
prin lungul drum al destinului, trebuie să nu uit şi de frumoasa meserie de
dascăl, mai ales când o încerci şi o desfăşori în mijlocul unor colegi buni şi
de neuitat.
1956 - Exam. de absolvire a 8 cls. D. Vlăduţ, dreapta |
Aşa
am ajuns în anul 1955 dascăl la o şcoală din inima Ardealului. Nu numai că
aveam colegi buni dar şi gospodarii satului erau oameni cu mult bun simţ şi cu
respect faţă de aproape sau, aici am întâlnit pe Ungureanu Vasile – directorul
şcolii – un om sincer şi devotat familiei, dar mai ales învăţământului. Nu era
înregimentat politic, nici nu făcea ceva rău împotriva politicului de atunci,
dar nu-i plăcea să se supună unor indicaţii
date de secretarul organizaţiei comuniste. Îşi urma cu sfinţenie datoria
faţă de şcoală şi familie. Această nesupunere i-a adus mari necazuri.
Cetăţeanul fără şcoală, secretarul de partid în lipsa lui educativă, într-o zi
l-a reclamat pe directorul şcolii Ungureanu că a fost legionar. Şi atunci ca şi
acum nu se verifica dacă este adevărat sau nu. Ungureanu a fost scos din
învăţământ. Greu pentru el, avea 5 copii, soţia fără serviciu. A trebuit să
înfrunte această minciună a secretarului de organizaţie P.C.R. să muncească
prin sat să câştige un ban să-şi întreţină familia. Aşa ajuns aşa de greu, de
lucra cu ziua prin sat.
D. Vlăduţ, stânga, la şc. din Sibiu |
Dar
cum divinitatea ţi-a descris traseul vieţii, după doi ani s-a descoperit
minciuna acestui secretar, nu-i dau numele pentru că şi numele îmi creează o
repulsie urâtă scriindu-l.
A
revenit în învăţământ Ungureanu ca dascăl şi s-a sfârşit lunga, frumoasa şi
zbuciumata viaţă la vârsta de 96 ani – flori şi recunoştinţă pentru acest
dascăl. Dar la părăsirea acestei lumi a lăsat un urmaşi de nădejde, pe fiica
lui Angelica tot învăţătoare şi tot cu dragoste faţă de meseria de dascăl la
aceeaşi şcoală unde a funcţionat şi tatăl său ca director. Dar nici ceilalţi
copii ai lui nu au uitat dragostea faţă de muncă şi familie. Nu pot să nu admir
pe fiica sa Maria, pe Otilia – două fiice harnice şi respectuoase, iar fiul său
Vasile are şi el doi fii cuminţi şi harnici – Răzvan şi Ceriş – ultimul cu
multă carte slujeşte ţara cu credinţă şi devotament.
Îmi
aduc aminte de o întâmplare. Pe timpul colectivizării noi dascălii eram obligaţi să lămurim ţăranii să se înscrie în
colectiv.
Într-una
din zilele lunii martie a anului 1956, am mers la o familie de gospodari pe
lângă altele. Am intrat în curtea unui gospodar, ne-a primit cu cuvintele „Bine
aţi venit domnilor în curtea mea!”. Avea 78 de ani. Ne-a poftit în casă, ne-a
pus pe masă o bucată de şuncă, o pâine ardelenească făcută în cuptorul casei ,
pe masă ne-a pus şi un bocău de vin. A plecat şi ne-a lăsat singuri. Am
aşteptat noi mult timp să revină. Am uitat să spun că pe masă nu ne-a pus nici
pahare şi nici cuţit. După o aşteptare de o oră l-am chemat în casă şi
i-am prezentat scopul venirii noastre. I-am spus ce bine e în colectiv, ce avantaje
are, aşa aveam sarcina. Ne-a ascultat şi apoi ne-a răspuns: Nu mă lasă.
„Surprinşi” de răspunsul lui, l-am întrebat că este cineva care nu-l lasă. Şi
uite aşa câteva minute ne răspunde că nu-l lasă. În timpul discuţiei care a
durat aproape o oră, am insistat să ne spună persoana care nu-l lasă să se
înscrie în colectiv. Răspunsul a fost neaşteptat. Nu era vorba de vreo
persoană, ci de cei 78 de ani ai lui. Am plecat de aici la alte case şi am
întâlnit tot felul de răspunsuri.
Ar
fi multe de spus despre aceste vremuri dar mă opresc aici în speranţa că poate
divinitatea se va întoarce cu faţa şi spre ţara noastră, înzestrându-ne din nou
cu oameni cinstiţi, cu un învăţământ bun, cu o sănătate supravegheată de doctor
profesionist şi o justiţie dreaptă, slujind şi pe omul simplu şi poate
divinitatea ne va ajuta să înflorească pe teritoriul ţării noastre fabrici,
uzine, irigaţii ca românul să nu mai plece din ţara lui şi să stea slugă la cei
de peste hotare, uneori în condiţii grele, lăsându-li familia şi copiii în
mrejele unor greutăţi create însuşi de noi în vremuri necântărite.
Nu
pot trece cu vederea că în ţara noastră – România frumoasă – cu oameni cinstiţi
şi muncitori care nu primeau ajutoare sociale sau handicapuri ne reale plătite
cu bani din munca oamenilor cinstiţi a luat locul – lenea, înşelăciunea şi
minciuna, în locul marilor uzine, fabrici şi ateliere cu diverse meserii unde
fiecare om harnic îşi găsea să muncească, au apărut tot felul de cântăreţi,
trupe de veselie cântând prin baruri, nunţi şi restaurante, unde cei avuţi prin
muncă cinstită sau prin înşelătorii aruncă cu bani, iar marea masă a oamenilor
săraci, abia îşi mai caută câte un leu rămas rătăcit prin buzunare să-şi poată cumpăra o pâine. În locurile unde
oamenii se întorceau istoviţi de munca zilei au apărut scandaluri, bătăi şi
jafurile create fie de cei înavuţiţi prin câştiguri necinstite fie de unii
dintre semenii noştri cărora nu le place să muncească, crescuţi în vremuri cu
educaţie sumbră. Dar ca să termin – la părerile şi constatările petrecute în 83
de ani – nu numai unii oameni şi-au schimbat caracterul, dar şi unele
instituţii create de actualul sistem . În multe cazuri dau dreptate minciunii.
Săracii dacă vor să-şi apere un drept de orice fel fiind el, trebuie să-şi
angajeze un apărător - ani în şir – rămânând în ultimul moment şi fără succes
şi fără bani, cheltuiţi în apărarea lor. Dar cine se gândeşte la aceşti oameni?
Cei ce sunt puşi să facă legi le fac pentru ei cu lefuri mari, chiar foarte
mari prin măriri de taxe la gaze, energie, impozite şi câte şi mai câte taxe
pentru noi care am ajuns la pragul de subzistenţă.
Aceasta
este România de azi condusă şi jefuită de cei ce au trecut prin guvernările
2000 – 2015. Mai speră săracul la o minune? Minciunile vor pieri definitiv din
întreaga democraţie, aşa spun cei ce duc frâiele ţării. Va dispărea luându-i
locul omenia, cinstea şi curajul de a înlătura minciuna instalată la putere,
dar lumina nu dă semne să se întoarcă spre marea masă a sărăcimii, a oamenilor
cinstiţi şi muncitori.
Oct. 2015
Vlăduţ Dumitru