 |
| Al Florin Ţene |
În general opera literară, aflată în fața definiției, pare un lucru neobișnuit. Căutând-o, din motive independente de voința noastră ne-am izbit de dificultăți aproape la tot pasul. Dar labirintul bibliotecii, cu seducțiile ei violente ori paradisiace, ne-a deschis, în cele din urmă, o poartă, spre cărțile scriitorului Mircea Pavel Morariu, trăitor în Germania, originar din România. Copilăria petrecând-o la umbra Cetății Sighișoarei.
Şi ce-am găsit în stufoasele cărți ale acestui scriitor ale cărui cărți originale aduc un suflu nou în literatura română, și nu numai. Opera acestuia pornește dintotdeauna dinspre lume spre concepția lumii. Ea comunică, face cunoscută lumea lumii înseși. Vigoarea îi vine din semnul Crucii între Verticalitate și Orizontalitate și din raportul mereu rejudecat, în fiecare nouă carte, dintre Subiect și Autor.
Cărțile acestuia sunt opere ale secțiunii de aur, sunt marile reculegeri, un turn al lacrimei, o cădere între cuvinte, extazul păsării de rouă, întâlnirea cu aproapele nostru pe diferite planuri, unele imaginare,, o hermeneutică a transimaginarului, sau o transhermeneutică a imaginarului, interfața dintre creator și cititor, mitul unor edenice viziuni ori realitatea unor transviziuni procesuale. Acest scriitor, prin cărțile sale, inclusiv în volumul de debut, intitulat : “Mozaic “(versuri ), semnat împreună cu soția, apărut la Editura “Studia “, temperatura lirică, în care verbul sugerează un act de magie, și care se transformă în prozele sale, în subtile jocuri onirice, dublate de voluptoase imersiuni în imaginar. Poezia este pentru cei doi soți un mod de acțiune a sufletului ritmic- glas ce însoțește sinele în formare- drum în țara frumuseții. Așa cum descoperim în romanul “Catacombe “, ce a văzut lumina tiparului în anul 2010, la aceeași editură. Romanul este structurat în doua parți:”Vulcanii” si „Diafanii”obligând cititorul la o lectura atenta, cu benefcii pentru toți aceia care sunt interesați în descifrarea subconstientului.Este un autor înzestrat cu talentul cunoasterii, un radiograf al starii psihopatologice al personajelor, bun povestitor al starilor psihice confuze, întemeiate pe instincte cețoase si vanități. Autorul nareaza aventura unei vieți umane prinse în capcanele subconstientului, Opera aceasta este cuprinsă pe jumătate de beția imaginației, cealaltă jumătate este produsul autorului ca viață liberă, spiritual. Iar dacă spiritual sfințește- reflectarea, spune Novalis- atunci orice carte adevărată este Biblie.
Rar în literatura română poţi găsi un roman cu prozodie rimată fără să alunece în poetizare inutilă este “Planeta insulară” de Mircea Pavel Morariu, apărut în anul 2013, la Editura “ Napoca Nova”. Acesta face parte din specia romanescă ce are o mitologie proprie şi fragmente livreşti cu substanţă epică genuină. Autor al romanului de succes “Catacombe”, ce abordează fenomenul transcendentalului, scriitorul de data aceasta vine în faţa cititorilor săi cu un roman ce ne surprinde prin forma textuală şi subiect, ce-mi aminteşte de zicerea lui Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns“. Aici nu scriitorul vorbește, ci limbajul se vorbește pe sine, limbajul ca operă și opera limbajului. Prozatorul care rimează prozodia face ca opera de pur limbaj iar limbajul din această operă este întoarcerea la propria-I esență. Frumosul aici nu este o idée teoretică, ci o idée exprimată în formă sensibilă.
Cartea are două părţi, fiecare cuprinzând capitole cu anu¬mite denumiri, din care nu lipseşte cuvântul „insulă”, acel întreg înconjurat de o altă formă a întregului, caracterizat printr- o specificitate proprie. Romanul glisează între poemul prozodic şi proza poematică cu ele¬mente din marginea fabulaţiei; se deschide cu un moment al naşterii autorului asistată de cele trei Sorţi: Zâna Sorţii, a Dragostei şi a Sănătăţii. Descoperim în paginile cărţii un amestec subtil de inteligenţă şi facondă, de lirism şi introspecţie. Prozatorul mută interesul de la epicul aventurii la comportamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod social, politic şi cultural, prin acţiuni înglobate în Planeta democraţiei, sau insulele politicienilor, religiilor, manipulatorilor, dorinţelor, bandiţilor, egoiştilor, a birocraţilor, sau Insula lui Eros. Cartea are un limbaj universal, subliminal, care este experiența totalității ființei autorului reunită dincolo de aparențe. Această carte este o experiență, iar experiența înseamnă contact cu ființa, reînoire a sinelui prin acest contact. Forța limbajului, aici, oscilează între prozodie și poeticizare, și constă în a evoca tăcerea, fiindcă dincolo de tăcere este totul.Vorba lui Hamlet: The mrest is silence.
Autorul, având alături personajul feminin Maia, nume ales nu întâmplător, el însemnând esenţă, a prinde puteri, matcă, plonjează într o naraţiune având semnele unui spirit postmodern. Textul fiind un mixtum compositum, căci se trece de la o perspectivă narativă la alta, pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a naraţiunii rimate, în care descoperim şi un ritm interior subtil. Analiza amănunţită a fenomenelor politice, sociale şi cultural cuprinse în capitol separate descoperim un analist lucid, jovial, şi cu o truculenţă a comentariului de un farmec indicibil, cum însăşi atmosfera cărţii e, în cea mai mare parte: „Cu un impuls fenomenal de energie ne am trezit prin poartă propulsaţi şi aterizaţi pe o planetă vie, care la o privire lapidară avea o formă insulară. Totul era luminos şi strălucitor de frumos. Pe un ecran enorm ce se afla pe aerodrom, era scris cu litere de foc: planeta democraţiei, ce toate dorinţele le satisface şi îţi asigură ce i mai valoros pe lume, bunăstare şi pace”.
Supleţea limbajului şi fragmentarismul e, deopotrivă, o metodă şi o viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii. Romanul se poate încadra în specia celor ce oscilează între realismul autentic şi science fiction. Cartea este experiență, iar experiența înseamnă contact cu ființa, ființa fiind personajele, deci, reînoire a sinelui prin acest contact.
Medic de profesie, Mircea Pavel Morariu abordează în mod psihologic acţiunile personajelor sale, fiind ispitit de jocul ficţiunii erudite, fiind un constructor ingenios de utopii şi ucronii, sedus de artificiul inteligenţei. Ucroniile autorului sunt abordate ca teorie în filozofia culturii potrivit că¬ruia evenimentele şi faptele de civilizaţie din istoria omenirii s- au produs ca o consecinţă inevitabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu. Elementele ştiinţifice, din domeniul medical, în special, înserate printre texte şi contexte, apropie, uneori, romanul, în unele părţi, de eseu. Autorul ne împinge spre concluzia că inima omului este nemărginită. Sângerează şi se sfâşie printre democraţi, politicieni, religii, manipulatori, sau în iubire şi erotism, în dorinţe împlinite sau neîmplinite. Şi totuşi, rămâne mereu prea plină: mare, încărcată până la refuz de dureri. Fiindcă omul chiar dacă are de toate, totuşi nu este fericit. Pe bună dreptate: pentru că nu ştie că este fericit. Şi esenţa vieţii nu este să „fii “, ci să ştii că „eşti“ fericit. Încălecat pe Roib, calul amintind de Pegas, personajul cărţii a galopat spre insula dorinţelor. O fabulă cu iz istoric şi politic, în acest context, dezvoltă autorul.
În această carte trunghiul semanto-pragma-hermeneutic, gândit ca o semiotică interpretativă, de scriitorul Mircea Pavel Morariu, servește perfect celor trei grille ale lecturii: infrahermeneutică, ce prefigurează modelul metaphoric al subiectului, hermeneutică, având ca finalitate figurarea unui sens integrator, unitar, rotund, și supra(trans)hermeneutica, ducând la poetizarea textului.
Romanul Planeta insulară ne face să gândim că nicio ştiinţă nu-şi este suficientă sieşi. Orice ştiinţă se împlineşte dincolo de ea însăşi, se extinde dincolo de ceea ce se crede că este domeniul său, în spaţiul filosofiei. Orice ştiinţă specială, perfecţionându se, devine filosofie. Nu există graniţe între ştiinţă şi filosofie. Trecerea se face în trepte. Acest roman marchează prima treaptă. Iar despre această treaptă este imposibil să spui dacă aparţine literaturii, filosofiei sau ştiinţei medicale. O singură delimitare e limpede: filosofia există acolo unde obiectul nu este nici lucru, nici eveniment, ci idee. Cărțile scriitorului Mircea Pavel Morariu pot fi interpretate și ca text al unui fel de a înțelege viața, al condițiiei umane, ca o meditație asupra unor chestiuni de etică, asupra conflictelor sociale, asupra viciului și a virtuții, asupra fericirii, asupra adevărului și aparenței, asupra destinului și libertății.
Descoperim în cărțile lui Mircea Pavel Morariu o filozofie a vieții, o plasă magică ce leagă lucru de lucru, talent de talent, episod de episod. Instinctul său psihologic, ce-l împrumută personajelor este, de fapt, o concepție magică pe care o găsim, de altfel, la o bună parte dintre marii noștri contemporani europeni, alături de care îi așezăm numele.
Al Florin Ţene
Președintele internațional al Ligi Scriitorilor Români
Membru corespondent al Academiei Americană Română de Știință și Artă.
Şi ce-am găsit în stufoasele cărți ale acestui scriitor ale cărui cărți originale aduc un suflu nou în literatura română, și nu numai. Opera acestuia pornește dintotdeauna dinspre lume spre concepția lumii. Ea comunică, face cunoscută lumea lumii înseși. Vigoarea îi vine din semnul Crucii între Verticalitate și Orizontalitate și din raportul mereu rejudecat, în fiecare nouă carte, dintre Subiect și Autor.
Cărțile acestuia sunt opere ale secțiunii de aur, sunt marile reculegeri, un turn al lacrimei, o cădere între cuvinte, extazul păsării de rouă, întâlnirea cu aproapele nostru pe diferite planuri, unele imaginare,, o hermeneutică a transimaginarului, sau o transhermeneutică a imaginarului, interfața dintre creator și cititor, mitul unor edenice viziuni ori realitatea unor transviziuni procesuale. Acest scriitor, prin cărțile sale, inclusiv în volumul de debut, intitulat : “Mozaic “(versuri ), semnat împreună cu soția, apărut la Editura “Studia “, temperatura lirică, în care verbul sugerează un act de magie, și care se transformă în prozele sale, în subtile jocuri onirice, dublate de voluptoase imersiuni în imaginar. Poezia este pentru cei doi soți un mod de acțiune a sufletului ritmic- glas ce însoțește sinele în formare- drum în țara frumuseții. Așa cum descoperim în romanul “Catacombe “, ce a văzut lumina tiparului în anul 2010, la aceeași editură. Romanul este structurat în doua parți:”Vulcanii” si „Diafanii”obligând cititorul la o lectura atenta, cu benefcii pentru toți aceia care sunt interesați în descifrarea subconstientului.Este un autor înzestrat cu talentul cunoasterii, un radiograf al starii psihopatologice al personajelor, bun povestitor al starilor psihice confuze, întemeiate pe instincte cețoase si vanități. Autorul nareaza aventura unei vieți umane prinse în capcanele subconstientului, Opera aceasta este cuprinsă pe jumătate de beția imaginației, cealaltă jumătate este produsul autorului ca viață liberă, spiritual. Iar dacă spiritual sfințește- reflectarea, spune Novalis- atunci orice carte adevărată este Biblie.
Rar în literatura română poţi găsi un roman cu prozodie rimată fără să alunece în poetizare inutilă este “Planeta insulară” de Mircea Pavel Morariu, apărut în anul 2013, la Editura “ Napoca Nova”. Acesta face parte din specia romanescă ce are o mitologie proprie şi fragmente livreşti cu substanţă epică genuină. Autor al romanului de succes “Catacombe”, ce abordează fenomenul transcendentalului, scriitorul de data aceasta vine în faţa cititorilor săi cu un roman ce ne surprinde prin forma textuală şi subiect, ce-mi aminteşte de zicerea lui Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns“. Aici nu scriitorul vorbește, ci limbajul se vorbește pe sine, limbajul ca operă și opera limbajului. Prozatorul care rimează prozodia face ca opera de pur limbaj iar limbajul din această operă este întoarcerea la propria-I esență. Frumosul aici nu este o idée teoretică, ci o idée exprimată în formă sensibilă.
Cartea are două părţi, fiecare cuprinzând capitole cu anu¬mite denumiri, din care nu lipseşte cuvântul „insulă”, acel întreg înconjurat de o altă formă a întregului, caracterizat printr- o specificitate proprie. Romanul glisează între poemul prozodic şi proza poematică cu ele¬mente din marginea fabulaţiei; se deschide cu un moment al naşterii autorului asistată de cele trei Sorţi: Zâna Sorţii, a Dragostei şi a Sănătăţii. Descoperim în paginile cărţii un amestec subtil de inteligenţă şi facondă, de lirism şi introspecţie. Prozatorul mută interesul de la epicul aventurii la comportamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod social, politic şi cultural, prin acţiuni înglobate în Planeta democraţiei, sau insulele politicienilor, religiilor, manipulatorilor, dorinţelor, bandiţilor, egoiştilor, a birocraţilor, sau Insula lui Eros. Cartea are un limbaj universal, subliminal, care este experiența totalității ființei autorului reunită dincolo de aparențe. Această carte este o experiență, iar experiența înseamnă contact cu ființa, reînoire a sinelui prin acest contact. Forța limbajului, aici, oscilează între prozodie și poeticizare, și constă în a evoca tăcerea, fiindcă dincolo de tăcere este totul.Vorba lui Hamlet: The mrest is silence.
Autorul, având alături personajul feminin Maia, nume ales nu întâmplător, el însemnând esenţă, a prinde puteri, matcă, plonjează într o naraţiune având semnele unui spirit postmodern. Textul fiind un mixtum compositum, căci se trece de la o perspectivă narativă la alta, pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a naraţiunii rimate, în care descoperim şi un ritm interior subtil. Analiza amănunţită a fenomenelor politice, sociale şi cultural cuprinse în capitol separate descoperim un analist lucid, jovial, şi cu o truculenţă a comentariului de un farmec indicibil, cum însăşi atmosfera cărţii e, în cea mai mare parte: „Cu un impuls fenomenal de energie ne am trezit prin poartă propulsaţi şi aterizaţi pe o planetă vie, care la o privire lapidară avea o formă insulară. Totul era luminos şi strălucitor de frumos. Pe un ecran enorm ce se afla pe aerodrom, era scris cu litere de foc: planeta democraţiei, ce toate dorinţele le satisface şi îţi asigură ce i mai valoros pe lume, bunăstare şi pace”.
Supleţea limbajului şi fragmentarismul e, deopotrivă, o metodă şi o viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii. Romanul se poate încadra în specia celor ce oscilează între realismul autentic şi science fiction. Cartea este experiență, iar experiența înseamnă contact cu ființa, ființa fiind personajele, deci, reînoire a sinelui prin acest contact.
Medic de profesie, Mircea Pavel Morariu abordează în mod psihologic acţiunile personajelor sale, fiind ispitit de jocul ficţiunii erudite, fiind un constructor ingenios de utopii şi ucronii, sedus de artificiul inteligenţei. Ucroniile autorului sunt abordate ca teorie în filozofia culturii potrivit că¬ruia evenimentele şi faptele de civilizaţie din istoria omenirii s- au produs ca o consecinţă inevitabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu. Elementele ştiinţifice, din domeniul medical, în special, înserate printre texte şi contexte, apropie, uneori, romanul, în unele părţi, de eseu. Autorul ne împinge spre concluzia că inima omului este nemărginită. Sângerează şi se sfâşie printre democraţi, politicieni, religii, manipulatori, sau în iubire şi erotism, în dorinţe împlinite sau neîmplinite. Şi totuşi, rămâne mereu prea plină: mare, încărcată până la refuz de dureri. Fiindcă omul chiar dacă are de toate, totuşi nu este fericit. Pe bună dreptate: pentru că nu ştie că este fericit. Şi esenţa vieţii nu este să „fii “, ci să ştii că „eşti“ fericit. Încălecat pe Roib, calul amintind de Pegas, personajul cărţii a galopat spre insula dorinţelor. O fabulă cu iz istoric şi politic, în acest context, dezvoltă autorul.
În această carte trunghiul semanto-pragma-hermeneutic, gândit ca o semiotică interpretativă, de scriitorul Mircea Pavel Morariu, servește perfect celor trei grille ale lecturii: infrahermeneutică, ce prefigurează modelul metaphoric al subiectului, hermeneutică, având ca finalitate figurarea unui sens integrator, unitar, rotund, și supra(trans)hermeneutica, ducând la poetizarea textului.
Romanul Planeta insulară ne face să gândim că nicio ştiinţă nu-şi este suficientă sieşi. Orice ştiinţă se împlineşte dincolo de ea însăşi, se extinde dincolo de ceea ce se crede că este domeniul său, în spaţiul filosofiei. Orice ştiinţă specială, perfecţionându se, devine filosofie. Nu există graniţe între ştiinţă şi filosofie. Trecerea se face în trepte. Acest roman marchează prima treaptă. Iar despre această treaptă este imposibil să spui dacă aparţine literaturii, filosofiei sau ştiinţei medicale. O singură delimitare e limpede: filosofia există acolo unde obiectul nu este nici lucru, nici eveniment, ci idee. Cărțile scriitorului Mircea Pavel Morariu pot fi interpretate și ca text al unui fel de a înțelege viața, al condițiiei umane, ca o meditație asupra unor chestiuni de etică, asupra conflictelor sociale, asupra viciului și a virtuții, asupra fericirii, asupra adevărului și aparenței, asupra destinului și libertății.
Descoperim în cărțile lui Mircea Pavel Morariu o filozofie a vieții, o plasă magică ce leagă lucru de lucru, talent de talent, episod de episod. Instinctul său psihologic, ce-l împrumută personajelor este, de fapt, o concepție magică pe care o găsim, de altfel, la o bună parte dintre marii noștri contemporani europeni, alături de care îi așezăm numele.
Al Florin Ţene
Președintele internațional al Ligi Scriitorilor Români
Membru corespondent al Academiei Americană Română de Știință și Artă.
