Liviu-Florian Jianu - Din "Amintiri asomate" (1)

Din icoanele bisericii Vânăta - Tismana

DRAGI COLEGI,

Nu ştiu voi cum simţiţi, dar eu ştiu că anii şcolii şi tinereţii mele au fost Raiul.

Îngeri, arhangheli, serafimi şi heruvimi  au fost bunicii, părinţii, învăţătorii şi profesorii. Iar noi, copiii, am fost pesemne nişte drăcuşori atât de iubiţi, încât  simţeam că suntem şi nemuritori, şi veşnici. Şi poate chiar aşa şi era.

            Nu vreau să vă spun eu cum a fost în Rai. Amintiţi-mi, vă rog, şi mie . Memoria mea este atât de slabă, încât zi de zi notez ce am de făcut, ca să nu uit. Unele din puţinele fapte pe care mi le amintesc din liceu, sunt două întâmplări: o victorie, şi o înfrângere. Victoria – când am obţinut într-un an, nu îmi aduc aminte care, locul I la concursul de baschet pe liceu. Nimeni nu ne dădea nicio şansă. În primul rând, profesorul Amărăscu. S-a dus.  Râdea de noi, care nici nu ştiam bine regulile jocului: “Berbecii! Heee, berbecii!” Am ajuns până în finală. Am întâlnit o echipă  cu un an, sau doi, mai mare. Care era condusă de căpitanul echipei de baschet a Şcolii Sportive. Şi mai avea cel puţin un jucător de acolo. Profesorul Amărăscu a râs, şi a vrut să le dea tricourile galbene de campioni de la bun început. Dar jocul a fost altfel. Noi, o echipă de pitici, ne-am legat de fiecare minge. De fiecare palmă de teren. Şi am învins.

            Cât despre înfrângere… Era finala competiţiei de handbal. Ajunsesem şi acolo, după ce echipa clasei sportive jucase hochei cu noi pe teren. Jucam şi eu, şi îmi aduc aminte că trebuia să fiu în acelaşi timp în două locuri: şi la meci, să joc, şi la un spectacol, la sala T94, astăzi Marin Sorescu. Am stat acolo şi după spectacol, să privesc o fată. Când am venit la liceu, finala de încheiase. Clasa noastra pierduse. Dar mi-au spus: ştii, până la pauza eram la egalitate. Te aşteptam să vii. Şi eu nu am venit.

            Dragii mei. Cei care ne-au făcut, cum au putut, din ce au putut, mai mult din ei, Raiul, se duc.

            E rândul nostru, acum, să le luăm locul.

            Să facem Raiul. Pentru alţi copii.

            E drept, nu e drept. Dar e perfectibil.

           

            Să nu faceţi ca mine. Să rataţi o victorie, alături de colegi, pentru că nu aţi venit să învingeţi.

Cu drag,

Jianu Liviu-Florian

Publicaţiile Semanatorul – primul autor exclus!

Biserica Buna Vestire - Tismana. Construită în anul 1720

 Dragi autori, colaboratori şi cititori,

Din nefericire, după cinci ani de funcţionare a Editurii online „Semănătorul”  vă anunţăm că am fost nevoiţi să retragem de pe site-urile noastre poeziile unui poet având reşedinţa la New-York!  

Acest autor a fost EXCLUS din rândurile autorilor publicațiilor "Semănătorul" pentru următoarea afirmaţie:

BISERICA ORTODOXA ROMANA SI CREDINCIOSII EI - IMBECILIZATI  CRESTINESTE- VOR FI JUDECATI CA TRADARTORI DE TARA SI NEAM.

Nu se admit replici pe alte căi ale acestuia, fiindu-i eliminate toate înregistrările din baza noastră de date cu excepția poeziilor publicate în Revista Sămănătorul, revistă care a fost distribuită prin e-mail şi numerele nu mai pot fi retrase fizic nici de la autori nici de pe site-urile de găzduire!

Spunem "pe alte căi", pentru că adresa lui de la Editura online Semănătorul a fost blocată definitiv. Sub sancţiunea de a i se face reclamaţie la serviciile telefonice, nu-i permitem nici de a ne da telefoane nici a ne scrie pe alte adrese de e-mail.

NOTĂ.

Atragem atenția autorilor noştri că deşi publicaţiile "Sămănătorul" sunt deschise oricăror opinii personale, nu admitem nicio agresiune scrisă sau verbală la adresa instituţiilor noastre recunoscute de legile statului român.

Orice extremism politic, religios, etnic sau de altă natură, orice discriminare pe bază de vârstă, rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex sau orientare sexuală, apartenenţa la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu asemenea, va fi sancţionată imediat CU EXCLUDEREA din rândul nostru. Aviz amatorilor!

Precizări privind tematica religioasă. Consecventă politicii sale editoriale, Asociaţia "Semănătorul Tismana" promovează scrieri inedite, mai ales ale debutanților indiferent de subiectul (legal totuși!) abordat. Nu facem ură de rasă, discriminare pe motive religioase sau politice, cu excepția acelor partide politice care prin guvernarea lor şi propaganda lor deșănțată, se înscriu în linia partidelor extremiste sau a celor care sunt repudiate de istorie prin tragismul şi dezastrul la care au adus umanitatea şi civilizația. Repudiem populismul politic şi pe cei care se infiltrează în parlament pentru propria bunăstare şi nu pentru bunăstarea populației și a creşterii respectului României în lume ca ţară democratică.

Pentru o bună informare a cititorilor noștri, reamintim că  "În România nu există religie de stat; statul este neutru față de orice credință religioasă sau ideologie atee. Cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice. Statul, prin autoritățile sale, nu va promova și nu va favoriza acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult." (Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor Publicată în Monitorul oficial Partea I, nr. 11/8.01.2007)

Editura online "Semănătorul Tismana" pune totuşi în prim plan Biserica Ortodoxă Română, promovează mai ales lucrările scrise de cei pregătiți în domeniu,  clerici ortodocși şi  studenţi de la Facultăţile de Teologie ortodoxă având în vedere majoritatea covârșitoare a cititorilor şi autorilor publicaţiilor "Semănătorul" precum şi a Comitetului Executiv al asociaţiei, 100% de religie ortodoxă.

Aceasta nu ne împiedică de a promova şi scrierile autorilor altor culte religioase recunoscute legal în România şi pe care le reamintim aici:

1.      Biserica Ortodoxă Română

2.      Episcopia Ortodoxă Sârbă de Timișoara

3.      Biserica Romano – Catolică

4.      Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică

5.      Arhiepiscopia Bisericii Armene

6.      Biserica Creștină Rusă de Rit Vechi din România

7.      Biserica Reformată din România

8.      Biserica Evanghelică C.A. din România

9.      Biserica Evanghelică Lutherană din România

10.  Biserica Unitariană din Transilvania

11.  Uniunea Bisericilor Creștine Baptiste din România

12.  Biserica Creștină După Evanghelie din România - Uniunea Bisericilor Creștine După Evanghelie Din România

13.  Biserica Evanghelică Română

14.  Uniunea Penticostală - Biserica Lui Dumnezeu Apostolică din România

15.  Biserica Creștină Adventistă de Ziua a Șaptea din România

16.  Federația Comunităților Evreiești din România

17.  Cultul Musulman

 Exceptând "Organizația Religioasă Martorii Lui Iehova" care nu este un cult religios propriu zis ci a fost acceptat printr-o decizie îndoielnică în parlamentul român, sfidându-se astfel legile din România (ex. Legea sănătăţii) şi din majoritatea ţărilor europene în care această organizație este interzisă (tot datorită interdicțiilor membrilor de a se alinia la legile acelui stat) publicăm toate scrierile autorilor cu apartenentă la cele 17 culte.

Redacţia Asociaţiei "Semănătorul Tismana"

S.O.S. STOPAŢI EVACUAREA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCOR

S.O.S. STOPAŢI EVACUAREA INSTITUTULUI DE ETNOGRAFIE ŞI FOLCOR!

SCRISOARE DESCHISĂ către

Domnul Victor Ponta, premierul Guvernului,

Doamna Mona Pivniceru, ministrul Justiţiei,

Domnul Mihai Gâdea, directorul postului ANTENA 3

Antena 3 a mai făcut cîteva reportaje despre mafia retrocedărilor constituită din „rechinii imobiliari”, cu referire, printre altele, la cazul Romalo, care revendica, cu acte false, toată partea de Sud-Est de zona Dristor a Bucureştilor.

Vă solicit, ca prin audienţa şi puterea de care mai dispune presa, să interveniţi, în cadrul programului 100 de locuri de salvat din România, şi pentru salvarea şi recuperarea caselor lui Take Ionescu.

În urma unor procese frauduloase – în care, la fel, a fost implicată o clică de escroci avocaţi şi judecători –, casele lui Take Ionescu au fost „revendicate“ de un necunoscut, Călin-Mircea Popescu-Nasta – un pretins moştenitor indirect al averii imobiliare a lui Take  Ionescu. Printre aceste case se numără imobilul din str. Arhitect Ion Mincu nr. 19 (sau B-dul Kiseleff nr. 9), unde a funcţionat o secţie a Muzeului  Naţional de Artă; acum e ocupată de ţigani, deoarece Călin-Mircea Popescu-Nasta nu o poate vinde – cum avea intenţia –, căci nu are acte de proprietate. O alta la fel de importantă este aceea din str. Take Ionescu, nr. 25 (fostă str. Atena nr. 25), în care se află sediul central al Institutului de Etnografie şi Folclor (I.N.E.F.). Clădirea fusese vîndută statului de către Adina K. Woronieka (cf. facsimilului cu Monitorul Oficial nr. 163/17 iulie 1940), contra unei rente viagere, deci nu mai putea fi restituită! Pe 8 noiembrie a.c. este ultimul termen pentru evacuarea I.N.E.F. De fapt, s-a început evacuarea arhivei I.N.E.F., în condiţiile în care Primăria Capitalei sau Ministerul Culturii nu au atribuit nici un sediu provizoriu I.N.E.F.-ului. Acesta are o arhivă imensă, care reprezintă o comoară inestimabilă pentru istoriografia şi literatura României. Această comoară se va pierde, tot aşa cum s-a prăpădit colecţia de tablouri şi alte documente a secţiei Muzeului  Naţional de Artă din str. Arhitect Ion Mincu nr. 19, colecţie care a fost jefuită de diverşi funcţionari (ca Aurel Dragoş Munteanu), inclusiv de către locatarii vecini ai imobilului.

I.N.E.F. este condus de către Sabina-Cornelia Ispas, care, deşi îl conduce de vreo zece ani, nu a făcut nimic pentru salvarea sediului institutului; probabil pentru această inacţiune a fost făcut academician în 2009.

A treia casă importantă a lui Take Ionescu  este clădirea din str. Take Ionescu nr. 2, din Sinaia, unde a funcţionat un cămin de copii, care au fost aruncaţi pe drumuri. Această ultimă clădire a fost vîndută Silviei Rednic, soţia lui Mircea Rednic, pentru 200.000 de euro – conform contactului –, deşi în piaţă se vorbeşte de suma de 1.300.000 de euro, iar în presă se spune că „a plătit în schimbul ei doar 400.000 de euro, întrucît se afla într-o stare avansată de degradare“; între timp, ziarul Adevărul din 5 octombrie 2011 scrie că Rednic „a plătit suma de 600.000 de euro în urmă cu şase ani“; în alt ziar se afirmă că a făcut investiţii de 600.000 de euro, pentru a o transforma – deşi nu are voie, deoarece este monument istoric. Aceste sume diferite de cele din contractul de vînzare-cumpărare – de 200.00 de euro – dezvăluie o veritabilă evaziune fiscală prin ascunderea sumei reale – ceea ce este şi faptă penală!

Vînzarea a fost comisă cu ajutorul notarului Victor Mocanu, dar a fost ilegală, deoarece nu a existat actul de proprietate asupra clădirii. Clădirea a fost proprietatea Patriarhiei Române, iar în escrocherie s-a implicat şi preotul Vasile Răduca, de la Biserica Kretzulescu.  Deşi Corneliu Ghiciu, ultimul moştenitor al lui Take Ionescu, s-a adresat Patriarhiei Române cu memoriul înregistrat în data de 14 iulie 2011, în care denunţa escrocheria şi cerea să se intervină pentru recuperarea clădirii, consilierul patriarhal Doru Moţoc a refuzat să răspundă respectivului memoriu. Clădirea din Sinaia fusese donată de Adina Woronieka Eforiei Bisericii Kretzulescu, în 11 sept. 1948, deci nu mai putea face obiectul înstrăinării şi, cu atît mai puţin, al retrocedării! (Cf. facsimilul cu actul de donaţie).

Procesele pentru aproprierea (adică jefuirea) averii lui Take Ionescu le-a cîştigat într-un proces la C.E.D.O., unde Popescu-Nasta a fost apărat de escroaca Monica Macovei, fiica ex-procuroare  a colonelului (r.) Vasile Gherghescu, care, pînă la lovitura de stat din decembrie 1989, a fost instructor la Secţia Militară şi Probleme de Justiţie – Sector M.A.I. – a C.C. al P.C.R. Acum, deoarece l-au ajuns blestemele pentru ceea ce au comis el şi scorpia de fi’sa, se află internat într-un azil, în cărucior şi abandonat e către marea moralistă europarlamentară, care denigrează copios România.

La C.E.D.O.,  România a fost apărată de Cristina Tarcea, secretar de stat în ministerul Justiţiei. Din informaţiile mele, Monica Macovei a ajuns cu abjecţia pînă acolo încît, în plenul şedinţei secţiei C.E.D.O. în care a avut loc procesul, a scuipat-o în faţă pe Cristina Tarcea. Vă rog să luaţi legătura cu d-na Cristina Tarcea, să vă confirme incidentul.

Oricum, în urma succesului de la C.E.DO., escrocul Călin-Mircea Popescu-Nasta a primit cea mai mare despăgubire de la statul român, de circa un milion de euro, deşi nu are nici  un document care să ateste că are dreptul la aceste proprietăţi. Toate aceste proprietăţi au fost lăsate, prin testament  de către Take Ionescu Academiei Române. NU există nici un act de căsătorie a lui Take Ionescu cu Adina Olmazu, alias Adina Woronieka, recte Ecaterina-Alexandrina Woronieki şi nici un act de moştenire cu aceste imobile în favoarea lui Călin-Mircea Popescu Nasta; acestui individ i-a lăsat doar mobila şi nişte sume de bani la C.E.C. (cf. facsimilele cu actul de deces al individei şi cu certificatul de moştenitor nr. 504/1975 al E. A. Woroniecki).

Donatia A. Woroniecka pag. 1; Donatia A. Woroniecka pag. 2; Donatia A. Woroniecka pag. 3
Decizia 1017 din 13.05.1996 a Curţii de Apel Ploieşti

Dar nici Patriarhul Daniel, nici preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, nu au făcut nimic pentru a-şi apăra proprietăţile, care, oricum, nici nu puteau fi retrocedate! Mai mult, testamentul lui Take Ionescu a dispărut din arhiva Academiei Române! Evident, ca să se faciliteze furtul! Vinovaţi direcţi sunt preşedintele Academiei Române, Ionel Haiduc, şi secretarul acesteia, Păun Ion Otiman – şi, în genere, conducerea Academiei Române, aceasta acuzată şi de alte escrocherii legate de vînzarea unor terenuri al Academiei.

            Menţionez că, între timp, publicistul Voicu Tudor a mai semnalat prin presă ilegalităţile comise, precum „Take Ionescu şi chestiunea Banatului“ (în Naţiunea, nr. 417, 1-7 aug. 2007, pag. 7), „MAFIA RETROCEDĂRILOR. Anonimul Călin-Mircea Popescu Nasta, ajutat de avocata Monica Macovei, a primit cea mai mare despăgubire – 3 imobile ale lui TAKE IONESCU“ (în România Mare, 8 aprilie 2010, pag. 18), „Profanarea Mausoleului lui Take Ionescu din incinta Mănăstirii Sinaia“ (înTricolorul); „Rednic i-a luat soţiei o vilă monument istoric“ (în Atac la persoană, 22-28 noiembrie 2010, pag. 15), „Mafia retrocedărilor şi averea lui Take Ionescu“ (în Danubius, nr. 4, iulie-august 2006) etc. Apoi, el şi Corneliu Ghiciu au făcut apel la instituţiile statului îndrituite să înlăture inclusiv această mare escrocherie, dar toate instituţiile – Preşedinţie, Patriarhie, Parchete, Ministerul Justiţiei etc. – au muşamalizat cazul, ceea ce constituie o dovadă în plus că avem un stat mafiot, condus de o clică de mafioţi, clică manevrată din interior de către cleptocraţia postcedembristă, iar din exterior de alte clici oculte, care-i apără pe alogenii din ţară.
            Încercaţi să stopaţi această escrocherie, să-i pedepsiţi pe vinovaţi şi să recuperaţi casele lui Take Ionescu, fiindcă fac parte din patrimoniul inalienabil al statului român.

Voi reveni cu un material mai extins şi cu alte documente.

6 noiembrie 2012

Colonel (r.) Vasile Zărnescu

Voicu TUDOR - Arhitect CEZAR LĂZĂRESCU

ARH. CEZAR LĂZĂRESCU

1923-1987

– 25 de ani de la moarte –

            Anul acesta, la 30 martie, s-au împlinit 25 de ani de la moartea lui Cezar Lăzărescu, arhitect, profesor de arhitectură, omul care a schimbat înfăţişarea Bucureştiului.

            Puţini cititori ştiu cine a fost arhitectul, profesorul şi omul Cezar Lăzărescu. Unii l-au iubit şi apreciat foarte mult, iar alţii l-au duşmănit cu aceeaşi forţă. Cezar Lăzărescu s-a născut la 30 octombrie 1923 la Bucureşti, dintr-o familie de intelectuali, tatăl militar şi mama pictoriţă. Din partea tatălui, bunici erau din Valea Stanciului, pe Jiu. Copilăria şi-a petrecut-o în cetatea lui Bucur, în Valea Izvorului. A urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr şi a absolvit Institutul de Arhitectură Ion Mincu din Bucureşti, cu calificativul Magna cum laudae.

            A fost profesor de arhitectură la Institutul de Arhitectură Ion Mincu, astăzi Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti; a fost rectorul Institutului de Arhitectură Ion Mincu în intervalul 1970-1977 (două mandate); a fost preşedintele Uniunii Arhitectilor (1971-1987); a fost numit, în 1972, în conducerea Uniunii Internaţionale a Arhitecţilor, cu sediul la Paris. Printr-un decret din 28 iunie 1972 al Consiliului de Stat, i s-a acordat titlul de Profesor Universitar Emerit.

            Între anii 1955-1960 a coordonat şi a participat la proiectul pentru litoralul românesc, unde şi în calitate de arhitect a proiectat multe dintre construcţiile noi de pe litoralul românesc.

            Arhitectul Cezar Lăzărescu a proiectat 11 lucrări de urbanism şi 67 lucrări de arhitectură. A publicat 11 lucrări şi 50 de articole de specialitate – urbanism şi arhitectură. Pe lîngă lucrările menţionate mai sus, cele mai importante proiecte realizate de el sunt următoarele: clădirea Aerogării din cadrul Aeroportului Otopeni; Palatul Sporturilor şi Culturii Bucureşti; Sala OMNIA (sala congreselor); Ambasada României la Beijing; Ambasada R.P. Chineze din Bucureşti; Turnul de Televiziune din Bucureşti; Palatul prezidenţial din Sudan; clădirea Parlamentului din Sudan; Biblioteca Naţională din Capitală; Casa de Cultură şi clubul cu sală ale oraşului Piteşti; Palatul Administrativ Focşani; vilele şi hotelurile de pe litoral, de la Mamaia la Mangalia etc.

            Proiectul Bibliotecii Naţionale din Bucureşti a fost ultima lucrare a prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu. Din nefericire, disparitia lui fulgeratoare l-a impiedicat să continue şi să-şi desăvîrşească proiectul iniţial.

            Biblioteca Naţională a României are la baza studiile arhitectului Cezar Lăzărescu, începute în 1985 şi va rămîne unul dintre cele mai impresionante edificii bucureştene; pentru detalii, vedeţi cartea Vise în piatră – În memoria prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu de Ileana Lăzărescu şi Georgeta Gabrea, Editura Capitel, 2003, Bucureşti).

            Arhitectul prof. dr. Cezar Lăzărescu a fost primul proiectant al Casei Poporului. Nici nu se putea altfel. Conducerea statului nu putea să încredinţeze o asemenea lucrare unei arhitecte stagiare. Mira Anca Victoria Petrescu-Mărculeţ (născută la 20 martie 1949, Sighişoara), care pretinde că este arhitectul şef al Palatului Parlamentului, abia terminase facultatea cînd se începuse, deja, construcţia Casei Poporului. Proiectul era de mult terminat. Lucrarea de proiectare începuse din anul 1977 (vezi: http://ro.wikipedia.org/wiki/Anca_Petrescu ). La proiectarea Casei Poporului au lucrat peste 400 de arhitecti, dintre cei mai valoroşi. Dacă este să fim corecţi, adevăratul şef de proiect coordonator al Casei Poporului a fost preşedintele Nicolae Ceauşescu. Arhitectul Cezar Lăzărescu a fost apreciat şi s-a bucurat de toată consideraţia conducătorilor statului român: Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu.

Construirea Casei Poporului (acum Palatul Parlamentului) a început în primele luni ale anului 1983, iar proiectul era de mult terminat. Nici nu se putea începe construcţia unui asemenea edificiu fără o documentaţie elaborată, verificată şi aprobată. Arhitecta Anca Petrescu, care pretinde că ea este proiectantul edificiului CASA POPORULUI, era la vremea respectivă arhitect stagiar, fusese secretar al biroului U.T.C. pe facultate, fusese un an repetentă şi era în grupul beţivilor din preajma lui Nicu Ceauşescu.

            Banda care se lipise de Nicu Ceauşescu, formată, în majoritate din evrei, ţigani, iudeo-ţigani şi sectanţi, urmăreau, de fapt, crearea imaginii de antisemit a preşedintelui Nicolae Ceauşescu şi au reuşit. Această gaşcă era, de fapt, în slujba complotiştilor internaţionali şi interni, care urmărea, în principal următoarele: România să fie lichidată ca stat şi poporul român ca naţiune, împroprietărirea „evreilor“ autohtoni şi a evreilor care vor invada România cu bunurile materiale şi spirituale ale patriei noastre, alungarea românilor de pe meleagurile lor strămoşeşti şi chiar schimbarea denumiririi teritoriului care ar mai fi rămas. Se urmărea dezrădăcinarea poporului nostru din patria lui. În mare parte, acţiunile complotiştilor internaţionali şi interni au reuşit. România după 1989 a devenit un teritoriu administrat de iudaismul mondial, iar, cu timpul, îşi va schimba şi denumirea. Românii vor deveni nişte grupuri răzleţe, rătăcite în istorie, fără patrie, o curiozitate etnică.

            Pe Nicolae Ceauşescu nu-l puteau înlătura de la conducerea Statului Român decît dacă îi creeau o imagine de antisemit. Nicolae Ceauşescu nu era antisemit, era chiar prietenul evreilor din toată lumea – inclusiv al statului Israel, cu care, cum se ştie a păstrat continuu relaţiile diplomatice (pe cînd toate celelalte ţări socialiste le rupseseră) şi chiar a mediat legături între Israel şi ţările arabe etc.; avea evrei în familie şi suprasaturase toate instituţiile statului român cu evrei. Comitetul Central al P.C.R., guvernul, conducerile ministerelor şi întreprinderile statului, presa, Radioul, Televiziunea, Agerpres-ul erau pline de evrei. Aşa a fost posibilă baia de sînge din decembrie 1989 şi păcălirea românilor. Nimeni nu a vrut schimbarea sistemului socialist, pentru că românii ştiau că, prin trăsătura sa, capitalismul este antisocial şi antiuman. Socialismul este sensul universal al Istoriei în proxima etapă. Se vede de 23 de ani, de cînd a fost asasinat preşedintele Nicolae Ceauşescu, iar complotiştii internaţionali şi interni au impus sistemul capitalist: ţara este o ruină şi e deposedată de aproape toate bunurile materiale şi spirituale.

            În România, înainte de 1989, Naţionalismul învinsese Comunismul. De aceea l-au asasinat complotiştii internaţionali şi interni pe preşedintele României Nicolae Ceauşescu. România, după 1989, a devenit un teritoriu administrat de iudaismul mondial cu sediul la New York, iar românii au devenit nişte robi, nişte slugi la străini. Ne merităm soarta. Am avut milă de alogeni.

Mulţi s-au întrebat cine îl sfătuia pe preşedintele Nicolae Ceauşescu în probleme de arhitectură. Nu ştia nici arhitectul Cezar Lăzărescu. Cu cîteva zile înainte de a muri (22 iunie 1992), academicianul arh. prof. Grigore Ionescu a mărturisit că el este cel care l-a îndrumat pe Nicolae Ceauşescu în probleme de arhitectură şi urbanism. Grigore Ionescu este înmormîntat în cimitirul Bellu Militar fig.  5, loc 5, la 10 m depărtare de mormîntul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.  Statul Român are numai cinci arhitecţi, membri ai Academiei Române: Petre Antonescu (29 iunie 1873-22 aprilie 1965), Nicolae Ghica- Budeşti (22 decembrie 1869-16 decembrie 1943), Duiliu Marcu (23 martie 1885-9 martie 1966), Octav Doicescu (8 ianuarie 1902-10 mai 1981) şi Grigore Ionescu (11 ianuarie 1904-22 iunie 1992). Toţi aceşti arhitecţi-academicieni i-au fost profesori arhitectului Cezar Lăzărescu.

Teatrul Naţional din Bucureşti a fost proiectat de arhitectul Romeo Belea. Preşedintele Nicolae Ceauşescu a fost aşa de supărat cînd a văzut cum arată clădirea în 1975, încît a comandat imediat o modificare de proiect, însărcinîndu-l pe Cezar Lăzărescu cu reproiectarea acestui edificiu. Nicolae Ceauşescu i-a transmis, prin arhitectul Constantin Jugurică, lui Cezar Lăzărescu următoarele: „Spune-i să se uite şi el la ceea ce au făcut înaintaşii lui“, îndreptînd braţul spre lucarnele din acoperişul clădirii Universităţii, realizate de arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti. Preşedintele României Nicolae Ceauşescu avea un cult pentru arhitectul Nicolae Ghica-Budeşti. Nicolae Ceauşescu desena cu un stilou gros ceea ce dorea – după cum relatează d-l arhitect C. Jugurică, care era, în aceea vreme, directorul tehnic al Institutului Proiect Bucureşti. Unii spun că Nicolae Ceauşescu avea chiar talent la desen. De asemenea, i-a spus să meargă în strada Mihail Moxa, nr. 5, să vadă cum arată clădirea care a aparţinut generalului Radu Rosetti, şi edificiul Muzeul Ţăranului Român, ambele proiectate de arh. Nicolae Ghica-Budeşti. Decizia de modificare a faţadelor este pusă şi pe seama posibilelor eventuale pretenţii de daune pecuniare şi morale pe filieră franceză, cauzate de plagierea faţadei după celebra lucrare La Chapelle Ronchamp a lui Charles Edouard Jeanneret (1887-1965), cunoscut sub şi mai faimosul nume Le Corbusier, arhitect francez, de origine elveţiană.

La Chapelle Ronchamp

           Fotografiile clădirii Teatrului Naţional în 1975, înainte de modificările proiectate de arh. Cezar Lăzărescu şi după acestea – până cu câteva luni în urmă –, sunt prezentate în cartea Vise în piatră – În memoria prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu, de Ileana Lazarescu si Georgeta Gabrea. Clădirea iniţială, din 1975, semănă cu o pălărie evreiască. Este trist, chiar dureros, că, în prezent arhitectul Romeo Belea, proiectantul iniţial al clădirii Teatrului Naţional din Bucureşti, a acceptat să se refacă faţada imobilului, spre a se reveni la faţada sa, din 1975, prin care l-a plagiat pe Le Corbusier. Probabil a făcut aceasta faptă ca o recompensă pentru primirea sa în Academia Română. Nu poţi să crezi! Te doare că trebuie să crezi! Generaţiile viitoare nu vor fi aşa de indiferente că actualii conducători ai Statului Român doresc o Românie fără români. Nu este îndepărtată vremea cînd va fi arătată poporului român adevărata valoare a fiecărui individ. Înseamnă că Nicolae Ceauşescu nu era un om nepregătit, cum încearcă o mînă de conspiratori şi de infractori de drept comun, în majoritatea lor alogeni, să împroaşte cu noroi familia Ceauşescu şi poporul român. Totodată, apelăm la Ambasada Franţei la Bucureşti – personal la Excelenţa Sa Phillipe Gustin – să impună Guvernului României să oprească lucrările de remodificare a faţadei Teatrului Naţional, comise spre a se reveni la forma plagiată după Le Corbusier. În caz de refuz, Franţa să intenteze statului român proces de plagiat şi să ceară daune materiale, pe care să le plătească primarul Sorin Oprescu şi cei din clica ocultă care au manevrat această acţiune dolozivă.            Discreditîndu-l pe Nicolae Ceauşescu, autorii şi profitorii complotului internaţional antiromânesc din decembrie 1989 se tem că vor rămîne în istorie nu ca bravii eroi, aşa cum şi-ar dori-o, ci ca asasini, ceea ce şi sunt cu adevărat. Trebuie să remarcaţi că, prin corecturile sale, Nicoale Ceauşescu le ceruse arhitecţilor să se inspire din faţada Teatrului Naţional aşa cum arăta înainte de a fi distrus de bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944!

            Am încremenit cînd am văzut că pe clădirea Teatrului Naţional a apărut, din nou, pălăria evreiască. Au biruit răul, boala, cancerul, hoţia, Iuda, satana, Antihristul. De unde are primarul Oprescu bani pentru această nemernicie, dar nu are bani pentru alte lucrări, cu adevărat importante pentru Capitală? Cum de nu are un pumn de euroi să refacă inscripţia BUDAPESTA, de pe Arcul de Triumf, (re)acoperită cu ciment de vreo zece ani, dar are bani pentru enorma lucrare de refacere a plagiatului? Oricum, se vede că plagiatul arhitectului Romeo Belea este recompensat, în loc să fie condamnat, aşa că putem spune că numele său este predestinat, fiindcă este o adevărată belea! Aşa au inversat valorile guvernanţii postdecembrişti.

            Generaţiile viitoare de adevăraţi români, dacă vor mai exista, vor şti ce să facă, de fapt, ceea ce a vrut să facă şi preşedintele Nicolae Ceauşescu, cînd a văzut prima dată clădirea. În mod sigur o vor demola, aceasta şi pentru a dispărea acuzaţia de plagiat din partea statului francez.

            Mareşalul Ion Antonescu a avut perfectă dreaptate cînd a declarat: „Mai bine dispărem ca naţie, decît să devenim slugi la străini!“

            Cezar Lăzărescu s-a stins din viaţă la 30 martie 1987, în urma unui accident vascular cerebral, după o muncă neîntreruptă, lăsînd în urmă o operă pentru eternitate.

            Şi după toată această activitate şi lucrările pe care le-a proiectat, arhitectul Cezar Lăzărescu n-a avut parte de recunoştinţa şi nici de mormînt. Omul, profesorul, arhitectul Cezar Lăzărescu a fost înmormîntat în Cimitirul Ghencea Civil din Bucureşti, fig. d14, loc. 344. În prezent mormîntul este în paragină, plin de buruieni, crucea din marmură este spartă şi doborîtă la pămînt, iar inscripţia de pe cruce este aproape ilizibilă. Mormîntul este împrejmuit cu un gard metalic, parţial distrus. Locul de înmormîntare a fost atribuit pentru 7 ani şi, în cazul cînd nimeni nu se mai interesează de mormînt, probabil peste cîţiva ani va fi profanat şi înstrăinat. Aceasta este recunoştiinţa poporului român?! Uniunea Arhitecţilor din România ar trebui să se implice.

Teatrul National in 2011

            Guvernele postdecembriste doresc o Românie fără români şi vor să şteargă orice urmă de existenţă a Neamului Românesc de pe meleagurile strămoşeşti ale românilor.

            Cezar Lăzărescu a avut mulţi duşmani în timpul vieţii. Mulţi arhitecti l-au denigrat şi i-au creat o atmosferă defavorabilă. În mod deosebit alogenii conduşi de Horia Maicu şi Damian Ascanio. Ei nu concepeau că un Român este mai valoros decît ei. Campania de denigrare a lui Cezar Lăzărescu continuă şi după moarte. Mai întîi, i s-a furat proiectul care a schimbat înfăţişarea Capitalei. Acum i se fură şi demnitatea ştiinţifică, printr-o gravă acuzaţie de „naţional-comunism“ – o absurditate conceptuală.

            Locul Arhitectului Cezar Lăzărescu era la Cimitirul Bellu Ortodox alături de cei 7 mari arhitecţi ai Neamului Românesc: Ion Mincu (1852-1912) fig. 81, loc 12; Petre Antonescu (1873-1965) fig. 32 bis, loc 11-12; Nicolae Ghica-Budeşti (1869-1943) fig. 124 loc 12; Duiliu Marcu (1885-1966), parcela academicienilor; Octav Doicescu (1902-1981) fig. 118, loc 95; Grigore Ionescu (1904-1992) fig. 5 loc 5, Cimitirul Bellu Militar; Horia Creangă (1893-1943) fig. 123, loc 41.

            După arhitectul Ion Mincu (1852-1912), care, spre regretul tuturor românilor, nu este membru al Academiei Române, arhitectul Cezar Lăzărescu va rămîne o personalitate de frunte a arhitecturii şi urbanismului din România.

            Timpul va rezolva problema şi lui Cezar Lăzărescu, i se vor recunoaşte meritele.

            Naţiunea veşnic recunoscătoare. Spre glorie şi eternă recunoştinţă.

            31 octombrie 2012                              Voicu TUDOR 

Articol propus de Col (r) Vasile Zărnescu

---------------------------
Detalii. Un link către pagina Le Corbusier
https://www.artsy.net/artist/le-corbusier

Una din listării expoziție Corbusier

Le Corbusier
Chapelle de Notre-Dame du Haut, Ronchamp, France, 1950-1954
Anthony Scibilia / Art Resource, NY / Le Corbusier (Charles-Edouard Jeanneret,1887-1965) © ARS, NY
Ronchamp, France
https://www.artsy.net/artwork/le-corbusier-chapelle-de-notre-dame-du-haut-ronchamp-france

Jianu Liviu-Florian - Ştefan Doru Dăncuş - "Bocitorii"

ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ: ÎN AŞTEPTAREA CERTITUDINII

(“Bocitorii. Aşteptătorul”, Editura Singur, 2007 - Târgovişte)

Ce vrea să ne spună, în esenţă, Ştefan Doru Dăncuş, în “Bocitorii”?

Că omenirea a devenit o turmă bocitoare.

Dacă vine lupul, boceşte. Dacă este război în Gaza, boceşte. Dacă este război în Irak, sau Iran, sau Coreea de Nord, sau Iugoslavia, sau Balcani, sau al III-lea război mondial, boceşte. Dacă este criză mondială, boceşte. Dacă numărul de avorturi întrece de două ori numărul naşterilor, boceşte. Dacă dincolo de ban nu mai contează nimic, boceşte. Dacă asomizează porcul, boceşte. Dacă i se interzice să-şi vândă brânza, vinul, ori carnea, neambalate, boceşte. Dacă vine cancerul de col uterin, aviara, tuberculoza, războiul, sau apocalipsa, boceşte. Dacă nu are de mâncare, loc de muncă, căldură, ori răcoare, apă, sau băutură, boceşte. Dacă animalele, şi omul sunt marcate cu cipuri de identificare, boceşte. Dacă Universul va sfârşi prin marea îngheţare, sau marea implozie, boceşte. Dacă nu mai sunt petrol, apă, sau resurse,  boceşte. Dacă Dumnezeu nu există, boceşte. Dacă există, boceşte. Dacă o covârşesc drogurile, prostituţia, afacerile cu carne de turmă, ori arme, boceşte.

Pe lume nu mai exista luptă împotriva răului. Nici răul, poate.Doar bocitori ai binelui.

Ce vrea să ne spună, în esenţă, Ştefan Doru Dăncuş, în “Aşteptătorul”?

Că el, Ştefan Doru Dăncuş, a obosit. Să lupte cu toţi. Şi cu sine. Pentru toată lumea.  Că este şi el, un om, doar. Care are nevoie de ocrotire. De o mângâiere. De o alinare. Şi atunci, dincolo de microscopicele  lui victorii în lupta cu Hidra, Aşteaptă. Şi  aşteaptă. Să vină apocalipsa. Să îşi ia fiecare recompensa. Sau pedeapsa. Cumpănită de Dumnezeul şi omul care a împărţit totul. Învăţătura, Cuvântul, Viaţa, Calea, Adevărul,  chinul, sângele, şi trupul. Ca să vedem pentru ce a fost creat omul. Nu pentru apocalipsa alienării. Nici pentru triumful dictaturii. Fie ea şi a libertăţii şi democraţiei.

Între bocitorii şi aşteptătorul, Dăncuş iubeşte viaţa. Femeia. Oamenii. Chiar şi atunci când sunt vicioşi. Când îi vând speranţele. Când îl înşeală. Iubirea poate fi palpată în scurte proze, sau poeme în proză de o hipersensibilitate, emoţie, şi încredere, oarbe. Între bocitori şi aşteptători, este atâta lumină oarbă. Atâta sămânţă de bine, călcată de rinoceri, sub copite.

Am citit cartea pe nerăsuflate. Risc să spun că este de o frumuseţe mizerabilă. Frumuseţea vietii noastre ratate. Mizeria vieţii noastre reuşite. Un judecător nebun de maculată iubire a adus pe lume o oglindă în care porcii se văd îngeri care  se admiră unii pe alţii. Sau fiecare, pe sine. Şi pentru sine. 

Nu ne priveşte. Noi suntem oameni.

 

19 ianuarie 2009

Liviu-Florian Jianu - Din AMINTIRI ASOMATE

UN  SCRIITOR GOL-GOLUŢ, ÎNTR-O UNIUNE PLINĂ

Nu sunt critic literar. Şi dacă aş fi critic, aş putea să critic un scriitor, (adică, stai, că scrie, dar nu este declarat oficial scriitor, mai are o veşnicie de scris până acolo, mai are un braţ  de premii de luat, că nu a luat decât un car) mă rog, un om, şi el,  care încearcă să ne facă să zâmbim măcar, pe o lume pe care nu este nimic de criticat? Când lumea pe care trăim este într-o perpetuă rezonanţă cu visele noastre cele mai intime, cu toate speranţele noastre din copilărie, eu să critic? Să spun: uitaţi, oameni buni, toate ar fi bune pe Lumea asta, ce spun eu, ar fi Perfecte, dar, stimaţi concetăţeni, stimaţi semeni planetari, din nefericire, trebuie să vă readuc cu picioarele pe Lună: nu este, totuşi, Perfectă Lumea, şi asta din cauza lui Ion Crisan. El îşi permite ofensa de a scrie împotriva cursurilor vremurilor. Cum aş putea eu să vă stric Domniilor Voastre plăcerea de a trăi bine, şi lipsiţi de griji? Cum aş putea să  aduc în Panteonul valorilor Domniilor voastre un om al zâmbetului, care nu vă face numai să râdeţi, măcar accidental, ci vă mai şi convinge să vă gândiţi dacă nu cumva  aţi ajuns subiect de plâns? Nu pot să vă fac asta. De aceea mă abţin.

Nu sunt critic, după cum vă spuneam. De aceea, am să vă povestesc cum l-am cunoscut pe Ion Crişan. Eram acasă. În Iovacra. Vineri seara. Sună telefonul. Aici Ion Cepoi, directorul Casei de Cultură din Târgu Jiu. Acum, o fi spus managerul Institutului Naţional De Patrimoniu al judeţului Gorj. Se poate. Dar eu tot de directorul Ion Cepoi îmi aduc aminte. De la o vreme îţi dai seama că etichetele de pe clădiri se schimbă, vopselele se schimbă şi ele, ba roşu, ba galben, ba albastru, ba portocaliu, oamenii se schimbă şi ei, numai noutăţile nu se schimbă. Şi Ion Cepoi îmi dă noutatea: Aţi luat premiul I la Festivalul de Umor Ion Cănăvoiu. Veniţi în seara asta. Aveţi o cameră rezervată la hotel, în centru. Eu, ce să zic? Să nu mă duc, când luasem, ca de obicei, premiul I? Să nu onorez cu prezenţa mea un juriu de tineri care bat la porţile afirmării, precum Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, sau Cornel Udrea? Să nu încurajez tânăra generaţie să jurizeze lucrari fumate pentru mine, demult? Nu puteam să le retez aripile şi elanul vârstelor reunite.

Şi m-am dus. Seara, m-am rotit în holul hotelului singur,  printre fotografii şi caricaturi. Ceilalţi plecaseră. Întârziasem. Privind creaţiile mă simţeam, cum să vă spun? Ca Împăratul care mergea ţanţos pe strada principală a lumii, în momentul în care un copil îi strigă din mulţimea care îl aclamă: “Împăratul e gol!” De ce m-am simţit aşa, nu ştiu. Trăiesc doar pe cea mai perfectă dintre lumile posibile. Dacă aş avea o cât de mică îndoială, aş înnebuni. Aveţi totuşi grijă.

A doua zi dimineaţă, aşteptam pe acelaşi hol, într-un fotoliu, ora micului dejun. În hol intră un tânăr cu un cercel în ureche. Se apropie de mine. Bună ziua. Bună ziua. Aşteptaţi micul dejun? Da. Şi eu. Mă numesc Jianu Liviu. Şi eu Ion Crişan. Dăm mâna. Şi cu ce prilej pe aici, îl întreb. Am luat premiul I, îmi răspunde. Brusc, tac. Păi, premiul I l-am luat eu, gândesc. Aşa mi-a  spus Ion Cepoi aseară, raţionam. Să fie doi concurenţi care au luat acelaşi premiu ? Puţin probabil. Posibil, directorul m-a invitat din greşeală. E o ipoteză. Oi fi luat premiul II, sau III. Bucuria premiului scădea. Ei, e bine şi asa. Totuşi, e posibil să nu fi luat niciun premiu. Aţi luat premiul I? Îl întreb pe Crişan.  Da. M-a felicitat şi domnul Udrea. E clar, îmi spun. Omul a  luat premiul I. Orgoliul meu se desumfla cu fiecare secundă. Îmi displăcea enorm diferenţa dintre a fi primul, sau a fi al doilea, sau al treilea. Sau a nu fi, poate, premiat de loc. Mă rog, gândeam. E prematur să mă desumflu de tot. Să aştept. Să am răbdare. Şi aflu eu până la urmă dacă am luat vreun premiu. Am intrat cu Ion Crişan în sala de mese, schimbând vorba.

Din vorbă în vorbă, am ajuns cu autocarul, cu juriul, cu premianţii, cu organizatorii, la Runcu, localitatea de baştină a scriitorului Ion Cănăvoiu, gazda noastra onorifică. Acolo, copiii ne-au tot recitat şi jucat din fabulele, scenetele, şi textetele părintelui spiritual al Runcului. Priveam din sală, zâmbeam, mai şi râdeam, mai şi luam un pahar sau un aperitiv al gazdelor din Runcu, dar gândul îmi zbura tot la premiu.  Au trecut două-trei ore de spectacol, până când organizatorii să ofere premiile.

Eram numai ochi şi urechi. Premiul I pentru proză scurtă… cred că inima îmi stătea… se acordă domnului Liviu Jianu, din Craiova…

Extaz. Şi agonie. Acum, sincer, imi părea rău de Ion Crişan.Care, de aceasta dată, mă privea ca un marţian. Mă duc, îi ofer domnului Ion Cepoi onoarea de a da mâna cu mine, iau diploma, şi mă întorc lângă Ion  Crişan. Felicitări, îmi spune. Mulţumesc, îi spun. Şi tac. Ce era să îi spun? Ţi-am suflat premiul?

Premiul II. Premiul III. Menţiuni…Ion Crişan, nominalizat pe nicăieri… mă luasem la gânduri…

Premiul I pentru volum de umor publicat…, continuă domnul Ion Cepoi… se acordă domnului Ion Crişan, din Sibiu…Ion Crişan se duce pe scenă, şi face câte o perfectă reverenţă directorului, juriului, şi publicului…

Bravo! Îi spun. Mulţumesc! Îmi spune.

Răsuflu uşurat.

Totul e bine când fiecare concurent care ştie că are premiul I, îl şi primeşte…

Aşa l-am cunoscut pe Ion Crişan. De acolo, de la Târgu-Jiu, s-a grăbit să îmi ofere volumul premiat.

Acum ar trebui să critic volumul. Nu pot. Ce să spun despre el? Că e bun? Mă va crede cineva? Că e rău? Ar fi cineva care să nu mă creadă? În ambele cazuri, l-ar citi cineva? Pe o lume de lumi perfecte? Se poate să mai citeşti pamflete?

Aşa că, dragă Ioane, îmi pare rău. Că nu sunt în stare să scriu două rânduri despre cărţile tale. Îmi vine greu să le şi citesc. Nu prea mai văd. Acum câteva seri, nevastă-mea râdea de zor în pat. Citea cartea ta. 

Am să scriu altceva. Ion Crişan este un copil mare. Căruia zeii văzuţi, sau nevăzuţi, i-au oferit mai nimic. Şi el le-a oferit ziua, toată munca, şi noaptea, toată pana.

Aud acum că Ion Crişan este trimis în cer. Să zugrăvească ziua chiliile, şi noaptea, să scrie. (Mi-e teamă doar că nu se mai citeşte pamflet, nici măcar în Rai…) Şi apoi: dacă pe pământ nu se mai primeşte un pamfet, pe o lume perfectă, dacă Uniunea Scriitorilor nu primeşte  un scriitor, ca Ion Crişan,  cum să fie primit Ion Crişan în Rai, ori în Iad? Rămâi pe-aicea, Ioane. Pe pământ, totuşi, este mare nevoie de oameni…

30 octombrie 2009

I-am tot scris lui Ion Crişan pe e-mail. El nu se descurca prea bine cu e-mail-ul. Citea rar corespondenţa. Mă invita pe chat. Eu nu mă descurcam cu chat-ul. I-am tot scris, până într-o zi, când am primit un răspuns, o dovadă în plus că scriitorul Ion Crişan a rămas cu noi, lângă noi, pe pământ:

"dl jianu, cristi a murit în 6 februarie însă mi-ar face plăcere să primesc în continuare pe adresa lui de email poeziile d-voastră. cu respect camelia crişan"

martie 2011

Evolutie

 In pas cu  evolutia spiritului, civilizatiei si politetei conducatorilor auto, puterea autovehiculelor nu se mai masoara in cai – putere, ci in magari-putere.

 1 noiembrie 2012

Jianu Liviu-Florian