Faceți căutări pe acest blog

luni, 24 decembrie 2012

Mari fraude pe telefoanele mobile

ATENŢIE!

Redacţia "Semănătorul" vă atenţionează că în perioada sărbătorilor de iarnă se comit cele mai mari fraude şi excrocherii pe telefoanele mobile.

Cea mai frecventă este aceea prin care sunteti sunat din partea unui administrator Vodafone, de exemplu, prin care sunteţi anunţaţi că aţi câştigat un PREMIU DE SARBATORI, de ex. o maşină de spălat "Samsung" şi 1000 de dolari. Vi se mai spune că s-a tras la sorţi prin "calculator" iar dvs. trebuie să cumpăraţi o cartelă de 5 sau 10 €  şi să le daţi codul cartelei pentru a deveni posesorul bunurilor.
Apoi vă intreabă în cât timp puteţi cumpara cartela ca sa vă sune iar.

Dintr-un foc, după ce aţi cumpărat cartela, aţi pierdut cei 10 € dând codul ei acelui derbedeu. După primirea codului puteţi să scăpaţi doar cu o înjurătură de "adio bani" sau vi se pot întâmpla lucruri şi mai rele.

Unde aţi greşit?
1.Trebuia să observaţi că cel care vă sună este "Fără nume" sau alt fel de user pentru că cei de la vodafone au numele firmei.
2. După ce a expirat timpul convenit, sunteţi sunat iar pentru a da codul  cartelei pe care tocmai aţi cumpărat-o. 
CE TREBUIE SĂ FACEŢI!
1. Nu răspundeţi nici direct nici la SMS-uri de la derbedeii care apar pe ecran "Fără nume" 
2. Reţineţi numărul de la care aţi fost sunat şi sunaţi imediat la 112 şi spuneţi-le lor numărul
3. Dacă n-aţi fost atent şi aţi răspuns totuşi, daţi un termen de o oră derbedeilor ca să aveţi timp sa sunaţi la 112, la poliţie sau telefonul din atenţionarea de mai jos.
4. Când revin fraudatorii spuneţi că aţi vorbit la Vodafone sau ati intrat pe site-ul lor şi v-aţi convins că e o fraudă, nici vorbă de premiu. Aveţi dreptul să-i înjuraţi înainte de a o face ei.

Să nu credeţi că aţi scăpat, derbedeii se vor răzbuna, vă vor da un SMS şi fie că sunteţi invitat să mergeţi la o pagină de Internet plină cu viruşi, fie o să procedeze ca în cazul atenţionării de mai jos a ministerului de interne:




ATENTIONARE DE LA MINISTERUL DE INTERNE - IMPORTANT - NU ESTE GLUMA...   Sunt nformatii utile!

         Un nou tip de frauda face ravagii: esti sunat de cineva care se da drept operator la Cosmote , Orange sau Vodafone. Poate fi un fost angajat al firmei respective, pentru ca are acces la baza de date. Iti spune ca e ceva in neregula cu factura ta si te roaga sa tastezi un cod de cifre.
Daca ai facut asta, ii incarci cartela respectivului cu 300 EURO!
Da mai departe daca vrei sa ajuti si pe altii.
Cu respect,          
Adrian Daniel Apostol - Referent - Biroul Instante si Proceduri Judiciare - Directia Juridica - Tel: 0372262306

Informare a Ministerului de Interne:
In atenţia tuturor deţinătorilor  de telefoane mobile
  

Daca un corespondent lasă un mesaj sa apelati numărul 06 07 74 52 41.  Nu apelaţi în nici  un caz acest număr; factura  dumneavoastră va fi foarte  mare.
Această informaţie, transmisa de Oficiul Central de  Stopare a Terorismului, a fost comunicată în masă.
După un timp escrocii au găsit un alt  sistem pentru utilizarea frauduloasă mobilelor.. Ei va apelează pe GSM, se prezintă ca fiind "Provider" Orange , Cosmote (sau orice retea in care sunteţi abonat), vă cer să introduceţi un cod care este 09 # explicându- va că este vorba de o verificare a  mobilului dumneavoastră.
NU TASTATI IN NICI UN CAZ CODUL INDICAT SI  INCHIDETI IMEDIAT.
Hotii dispun de dispozitive ce le permit sa citeasca cu acest cod cartela SIM.  
Nu le rămâne decât să creeze o noua cartelă (sau oricat de multe) cu care vor vorbi in contul tau. Această fraudă se practică în mod curent şi este, deci, necesar ca aceastăinformaţie să fie difuzată rapid unui număr cât mai mare de persoane.
           

ATENTIE de transmis URGENT
Dacă aveţi un apel telefonic şi pe mobil se afişează "A C E" nu răspundeţi;
anulaţi apelul.
Este un virus care distruge cartela SIM şi distruge mobilul. Aceasta a fost confirmata de Motorola, Sagem si Nokia 

In atentia utilizatorilor  Internetului

RUGAM TRIMITETI ACEST AVERTISMENT PRIETENILOR, FAMILIEI ETC....
Fiţi vigilenţi în următoarele zile!
 Nu deschideţi niciun mesaj care are ataşata o filă numita "Invitaţie", indiferent cine o trimite.
Este un virus care deschide o Flacără Olimpică. Aceasta "arde" întregul hard disc al computerului dvs.    
 Acest virus va fi trimis de la cineva care are adresa dvs. de email în lista de contact, de aceea trebuie să trimiteţi acest email  tuturor contacţilor.
E mai bine să primiţi acest mesaj de 25 de ori, decât să primiţi virusul şi  să-l deschideţi.
Dacă primiţi un mail cu denumirea de 'invitaţie", chiar trimis de un prieten, nu-l deschideţi şi scoateţi-l din computer imediat.
Acesta este cel mai periculs virus anunţat de CNN; a fost clasificat de Microsoft ca fiind cel mai distructiv virus introdus vreodată in retea.
Acest virus a fost descoperit de cateva zile de către McAfee şi încă nu există remediu pentru el.

       Prof. univ. dr. ing. Constantin Nitu 
           Academia Tehnica Militara

joi, 20 decembrie 2012

Al. Florin Ţene - "A doua carte", treaptă pe scara valorii



Satul Vânăta azi

 “A doua carte “, treaptă pe scara valorii

( Însemnări pe marginea cărţii  lui Florian Văideianu)
        
 “A doua carte “, semnată de Florian Văideianu, apărută la Editura “Măiastra “, Târgu Jiu, 2010, având prefaţa de Doru V. Fometescu şi două postfeţe de prof. Dan Pupăză şi prof. Grigore Haidău, care semnează şi superba grafică ce ilustrează sugestiv o parte din poeziile şi proza cuprinsă între coperţi, ne dezvăluie un autor aplecat asupra nostalgiilor satului oltenesc.

         Volumul este structurat în două părţi: ”Poezie “ şi “Proză “, componente, faţă în faţă, ca două oglinzi, în care se reflectă vibraţiile eului, deosebite din punct de vedere stilistic, de abordare a exprimării ,dar, nu mult diferite din punct de vedere al ideilor   în contact cu nostalgia realităţilor.

Dorul
         Ciclul de “Poezii “, unele cu dedicaţie, scrise în stil clasic, sunt sentimente faţă de soţie, ( Dorinţă), prieteni, vârstei prin care a trecut poetul, (Adio Puştiu ), nu de puţine ori frisonate de o aplecare spre divinitate ( Rugă), şi alte amintiri transfigurate în chip superior şi controlate de reflecţia lucidă. Naivitatea şi candoarea au dispărut cu totul din evocare, iar ingenuitatea e mai degrabă un efect liric premeditat împletit cu reflexul psihologic. Relatarea poetului e duioasă, iar imaginea prietenilor, întâmplărilor relatate e mai degrabă o operaţie pe sufletul viu, atunci când este vorba de istorie: “În mănăstire păşeşti cu sfială, / De teamă să nu calci pe istorie/ Furtuni sufleteşti iscate-n greşeală/ Se spulberă-n vânt, devenind glorie.“(Intimitate ).

         În poezii, (în genere nu au mai mult de 2-3 catrene), cenzura lirică e mereu atentă, întreţinută cu rigoare, construcţia poemelor e rotundă. Din păcate, uneori, rima este imperfectă ( exemplu: “aproapele „ cu „faptele „ din poezia Dialog). Fluxul evocării e purtat de tensiuni subterane (Noroc irosit ), într-o alternanţă studiată, (Dialog ), rumoarea are mereu un aer complice. În plină evocare, se deschide o fantă neprevăzută prin care trece căldura surprizei: ”Lemne din pădure aduc,/ Stele de pe cer s-apuc; /Turta dulce de pe vatră,/ Dă-mi să fiu eu lumea toată„( Rugă). Această surpriză este un fel de egoism al poetului.

         A doua parte a volumului, cuprinzând proza, de fapt povestiri rememorative, unele cu dedicaţie, (Eu sunt o troiţă, povestire dedicată preotului iconom Alexandru Eugen Cornoiu) sunt adevărate clic-clacuri ale unui aparat de fotografiat ce surprinde secvenţe din viaţa cotidiană, trăită cândva, (Domnul Tudor ) sau în prezentul apropiat,( Dorul). Textele scrise matur, cu precizia stilului, dens şi încărcate de sensuri morale, dar şi de obiceiurile locului( Cânepa), în care se relatează un tablou al aratului locului de la Văcării şi în brazdele căruia se semăna cânepa.

Fântâna cu coinace
         Metoda naraţiei, dacă se poate spune aşa, e una de extracţie etnofolclorică (Călcătura), în care surprindem specificul ironic al olteanului, sau cu aluzie, ca în povestirea “Fântâna cu coinace “. Arhaismele folosite de autor dau culoare atmosferei şi autenticitate relatării.

         Povestirile relatează un prezent al confesiunii, mai puţin al acţiunii. Retorica amintirii fuzionează, fără cusur, căci amestecă mai multe stiluri şi timpuri epice, desigur din dorinţa de a face convingătoare reconstituirea, bazându-se şi pe arhaismele folosite, care musteşte în fraza scrisă cu precizie. Confesiunea fiind un act de exorcism trăit cu febrilitate şi cu tensiunea implicării. Fiind o dorinţă de purificare şi eliberare prin spovedanie.

         Citind acest volum mi-am adus aminte de ce spunea Panait Istrate: “Artistul trebuie să facă din arta sa o armă, din succesul său o înfrângere şi din bucuria sa o suferinţă “, cuvinte înţelepte ce le presimt şi la autorul comentat.

         Atât poeziile cât şi povestirile ţes un văl de îndârjire melancolică, în cutele căreia starea permanentă de febricitate a autorului lasă amprentele unui talent, pentru care confesiunea e o formă de răbufnire a interiorităţii.

                                                                                            Al. Florin Ţene

         FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet 
 Citiţi Despre  
        - A doua carte, Proză si poezie  vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 4099 ko

Iuliu-Marius Morariu - Recenzie Florian Văideanu



Şcoala veche din Vânăta şi şcoala nouă la 1930

Florian Vaideianu, Din cenuşa vremii, Târgu Jiu, 2010, 133 p.

Cronică de Iuliu-Marius Morariu


După cum în parte îl desconspiră și numele, semănătorismul, în calitatea sa de curent literar care a marcat peisajul scriitoricesc al secolului trecut, s-a remarcat prin promovarea valorilor rurale și prin prezentarea țăranului ca prototip și ca exemplu comunitar și național, fapt ce a făcut ca și alte genuri literare să se molipsească de modelele sale și să le împroprieze în operele autorilor lor reprezentativi[1].

Continuând buna tradiție întemeiată de autori ai unor vremuri apuse, sămănătorismul contemporan, aflat sub grija părintească a profesorului Nicolae Tomoniu, care lecturează și selectează cu grijă talente contemporane, perpetuează în contemporaneitate această tradiție plină de sevă și profunzime. Un exemplu în acest sens îl reprezintă și proaspătul debutant gorjean Florian Vaideianu, care în volumul său, intitulat sugestiv ,,Din cenușa vremii”, ce desconspiră încă din titlu conținutul memorialistic al antologiei de schițe literare (ce-i drept, o memorialistică atipică), reia marile teme sămănătoriste, aducând o contribuție notabilă în reiterarea marelui curent moștenit din secolul trecut.

Lucrarea, ce reunește în paginile sale, aproape cinzeci de crochiuri și evocări ale neperisabilului ruralității și ale icoanei satului gorjean, este deschisă de prefața doctorului Doru Fometescu, care remarcă imoprtanța caracterului anamnetic al lucrării autorului, profunzimea dimensiunii sale și prevede importanța sa pentru viitor:

Gestul spiritual - altruist, dincolo de profesie, al lui Florian Văideianu, izbuc de lumină, oarecum întârziat, va răzbate peste ziduri reci, cotidiene, desferecând erori şi înstrăinări de Fiinţa primordială...Preţul datoriei plătite pentru renaşterea satului natal, chiar „din cenuşa vremii” (p. 9).

Şcoala Vânăta în anul 2006
            După partea introductivă, cartea se deschide, oferind cititorului o pleiadă de chipuri evocări ce se răsfiră din abundență în paginile volumului, constituind seva sa memorialistică[2]. Dincolo de acestea însă, asemenea lui Marin Preda, Vaideianu prezintă în tablouri antologice evenimente și obiceiuri cu sorginte ancestrală ce circumscriu atât cadrul sătesc, cât și viața locuitorilor comunităților rurale. Vom remarca aici frumusețea descrierii sărbătorii Crăciunului și a obiceiurilor sale, a sărbătorii Paștelui, dar și obiceiurile de nuntă, înmormântare sau parastas (cu care debutează lucrarea), sau minunatele portrete precum cel al bunicii, al preotului[3] sau ale altor săteni care i-au marcat copilăria și i s-au întipărit în memorie.

Portretele și descrierile sale au adesea un profund conținut moral, izvorât pe de-o parte din realitatea și empirismul satului, precum și din formele sale de autocenzură și autoconservare (îngroparea sinucigașului singur, la marginea cimitirului - ,,Așa se îngroapă cei care se omoară p. 73), fapt ce le conferă și un statut didactic, pe lângă cel literar, reliefat în chip apodictic de autor.

Din punct de vedere stilistic, lucrarea se remarcă prin îmbinarea armonioasă a descrierii, dialogului și a narațiunii, toate trei având o pondere echilibrată în rândul fiecărei povestiri. După câte se pare, autorul este din fire o persoană pragmatică, fapt ce transpare și din succintul și precizia descrierilor care nu reușesc să plictisească cititorul, cu toate că au o complexitate și o frumusețe estetică aparte. Exemple în acest sens sunt: descrierea mustății țiganului (p. 41, o chestiune de amănunt, care multora nu le-ar fi suscitat interesul și nu le-ar fi atras atenția), descrierea țiganilor din  șatră și a ținutelor lor:

Copii, bătrâni cu mustăţi cât şura, ţigănci zbârcite şi ţigănci cu obrazul rumen. Toţi se ţineau de chilimii să nu cadă din căruţele care scoteau nişte zgomote înfiorătoare. Se învârteau roţile de nu le vedeai spiţele de lemn. Când se lovea şina de piatră săreau scânteile ca de la amnar. Căldările, legate pe margini se trosneau între ele de parcă pocneau castanele în foc. Caii, loviţi cu bice de curea, săltau în hamurile de fulger (p. 22).

Treceau ţiganii în căruţele lor. Mândrii. Aveau şalvarii roşii şi cămăşile verzi. Brâurile late ţineau strâns, la burtă, cuţite iuţi şi zvelte. Fustele creţe se înfoiau în vânt. La spatele căruţelor stăteau câini ce-şi arătau colţii de parcă-şi muşcau limba (p. 22).

            Un alt moment descriptiv deosebit de frumos, de această dată însă profund în sensibilitate, îl reprezintă și descrierea bunicii, prezentă în mai multe schițe, ce lasă să se întrevadă dragostea nepotului și calitățile morale înalite, reflectate și în portretul fizic. Vom reține dintre multele pasaje, unul pe care îl considerăm reprezentativ:

Mie mi se părea că văd o zână bună. Faţa-i era brăzdată ca arătura de toamnă. Adâncă. Ochii mici, pe jumătate închişi, lăcrimau în dosul ochelarilor legaţi cu aţe de mai multe culori (p. 37).

Fluieraşul Ion Brotea
            Cum era și firesc unei lucrări ce are în vedere lumea satului, opera lui Florian Vaideianu abundă și în pasaje umoristice, majoritatea cu tentă regională, ce trădează specificul umorului neaoș gorjenesc (așa cum, la umorul lui Creangă trădează specificul umorului moldovenesc, sau, după alții – Teodor Tanco, pe cel ardelenesc, dacă ne raportăm la originile transilvane ale autorului). Hazul transpare atât din situații, cât și din dialoguri, o particularitate aparte, cu tentă caragialeană, dacă ne este îngăduit termenul, transparând din multitudinea poreclelor, care înclină fie spre un comic al numelor, fie spre unul de moravuri (a se vedea episodul cu Bivolaru, pp. 43-44).

            Dincolo de haz, moravuri și dialoguri, lucrarea se distinge și prin opulența expresiilor cu caracter local, a regionalismelor, care sunt uneori explicate (p. 86 –pociump), alteori nu. Lipsa unor explicații nu îngreunează însă lectura, ele putând fi lesne deduse din context, datorită capacității descriptive a autorului, care reușește să împodobească lucrarea printr-o pleiadă de imagini auditive, vizuale, olfactive sau chiar sinestezii.

Având în vedere acestui fapt, recomandăm deopotrivă gorjenilor nostalgici după clipele copilăriei, cât și românilor care nu au proveniență rurală autohtonă, dar vor să pătrundă, fie și numai pentru câteva clipe, în frumusețea și bogăția satului, lectura acestor schițe, crâmpeie, pasteluri și portrete.



[1] Mă gândesc aici bunăoară că atât Ion al lui Rebreanu cât și Moromete al lui Marin Preda sunt considerate ca aparținând modernismului, primul prin prisma personajului eponim, a fondului ideologic, a particularităților descrierii și a altor factori, iar al doilea, atât prin calitățile primului, cât și prin statutul de ,,personaju reflexiv (datorat monologului în care opera abundă) a lui Moromete.
[2] Fapt ce ne face să-l asemuim cu marile opere memorialistice ale vremii noastre sau cu alte descrieri asemănătoare, cu mențiunea că multe dintre ele sunt depășite de autor
[3] Demn de remarcat în contextul în care literatura contemporană, desacralizată, tinde să respingă ideea religiosului și să surprindă grotescul  și imoralul ei, atât în descrieri, cât și în dialoguri. În antiteză cu tendințele, autorul nostru îl descrie pe preotul Cornoiu, pe care îl numește ,,sfânt”( p. 113)

         FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet  
Citiţi Despre
Citiţi        - Din cenusa vremii, Proză scurtă  vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 1077 ko

miercuri, 19 decembrie 2012

Jianu Liviu-Florian - Cântecul mâinilor, auzul ochilor



Cântecul mâinilor, auzul ochilor


“Dacă deschizi ochii bine, poţi vedea stelele a căror muzică o auzi demult”.
Elevii Centrului Şcolar “Beethoven” nu au auzit niciodată muzica stelelor. Şi nici nu o vor auzi vreodată.
            Le-au  rămas pentru ascultat, numai ochii. Şi pentru grăit, numai mâinile.
            Două mâini, cu trei degete strânse căuş, ca un potir de ghiocel, legănate în aer, înseamnă “Colindăm”.  Este gestul colindătorului care scutură un clopoţel.
            Mâinile ne colindă din nou. “Colindăm”.
            Două palme ridicate, cu faţa spre noi, care coboară, cu degetele fluturându-şi falangele, înseamnă “iarna”. Este gestul cu care Dumnezeul Tăcutei Simfonii Universale răsfiră din nori, fulgi de zăpadă.
            Aşa începe pentru elevii fără grai şi auz, un colind.
            “Colindăm, colindăm, iarna”
            Gesturile şi  ochii. Pe acompaniamentul tăcerii. Acesta este colindul lor, încropit dintr-un  alt fel de alfabet.
            Fiecare deget, clapa unui pian.
            Fiecare mişcare, o apăsare pe clape.
            Fiecare nuanţă, un ton, un timbru, o măsură, un ritm.
            Grupul de colindători nu a auzit şi nu va auzi niciodată.
            Dar cântă cu mâinile. Şi ascultă cu ochii.
            Un colind pe care îl aud numai sufletele lor.
            Îi privesc şi mă gândesc în faţa câtor simfonii universale ale binelui şi frumosului, mâinile celor care aud şi vorbesc adastă indiferente să imagineze speranţa, iar ochii şi urechile lor  rămân în voluptatea întunericului şi a surzeniei.
            Colindul elevilor continuă.
            O palmă deschisă, care se roteşte, peste încheietura altei palme deschise, fixă.
            Două palme care se deschid, ca o fereastră.
            “Pe la uşi, pe la fereşti “.
            Gest de clopoţel.
“Cu colinde”…
            Palmele lor, depărtate, în unghi drept, se apropie, şi îşi ating vârfurile degetelor, strânse mănunchi. Apoi palmele se depărtează iar, spre unghiul drept.
            Două aripi, vâslind prin aer.
            Zborul este românesc. Românesc înseamnă zbor.
            …”româneşti”.
            Românesc este şi motto-ul şcolii “Beethoven” , în toată cunoaşterea şi libertatea lui etern umană.
            “Daţi-le aripi şi lăsaţi-i să zboare”.
            Fiecare deget, pana unei aripi.
            Fiecare mişcare a palmei, un elan al vieţii.
            Fiecare câtime de înţelegere şi armonie, un început de  plutire şi bucurie.
            Oda Bucuriei Zborului Universal.

            17-18 decembrie 2012, Craiova
Jianu Liviu-Florian

Nota redacţiei. Nici nu deschisesem fișierul atașat e-mail-ului trimis de poetul şi prozatorul nostru Jianu Liviu-Florian dar auzind că e vorba de colinde ne-am grăbit ca baba zgârcită din capul satului: nu primim colinda decât în ajunul Crăciunului!
Vai nouă! Habar n-aveam că vom descoperi câteva minute mai târziu un centru şcolar de excepţie, cu care nu numai Oltenia se poate mândri ci şi România. Cu o clădire impunătoare şi un nume excelent ales, Centrul Şcolar “Beethoven”, aveam să rămânem profund impresionaţi de ce găsisem pe Internet. Ne suscitase interesul articolul colaboratorului nostru şi am zis, ia să vedem?
Citiţi dragi cititori, pe lângă excelentul articol al d-lui Jianu şi relatarea din ziarul local:
Apoi, priviţi pagina acestui centru pe Facebook:
https://www.facebook.com/CentrulScolarBeethoven
şi veţi descoperi viaţă, tinereţe şi dragoste de frumos!
Să cânte colinda lor şi înălţaţi "Oda Bucuriei" până la cer! 
Nu va muri România când vor vrea câinii!
Bucuraţi-vă!


  


marți, 18 decembrie 2012

Cezarina Adamescu - Secvenţe de viaţă pe răbojul cuvântului



Cu o prefaţă de Doru V. Fometescu - medic

SECVENŢE DE VIAŢĂ PE RĂBOJUL CUVÂNTULUI

Recenzie
Florian Văideianu, “Din cenuşa vremii”, Târgu Jiu, 2010


   Aşa cum mărturiseşte autorul, povestirile din cartea de faţă proiectează lumea satului arhaic din copilăria sa.
    La vremea aceea, oamenii satului puneau mare preţ pe credinţă, bunătate şi milostenie, echivalentul virtuţilor capitale din Evanghelie.
   M-am simţit dator să scot din cenuşa vremii, bucuria copilului, care se minuna de tot ceea ce vedea în jurul său. Dorinţa de a merge la şcoală, respectul pentru bătrânii satului, jocurile şi năzbâtiile copilăriei, lucruri care definesc şi înnobilează poporul român.

Personajele sunt reale. Le-am adus în paginile acestei cărţi din respect. Mulţi, aproape toţi, ne-au părăsit” – mărturiseşte autorul în scurta intervenţie de început, ca un cuvânt înainte.
   Personal, făcând cunoştinţă cu scrierile lui Florian Văideianu din cele două cărţi recente, m-am întors în taina fără sfârşit a copilăriei, în care cuvântul scris avea putere de lege, iar desenul, ilustraţia alb-negru mă introduceau într-o lume necunoscută pe care treptat o cercetam şi parcurgeam cu emoţia descoperitorului de comori spirituale, mai valoroase decât orice avuţie materială.
Uliţa
Cu ochii aceia încerc să privesc, să citesc, să pipăi, tărâmul mirific pe care piciorul nu mai îndrăzneşte demult a-l călca, dar pe care jindul şi închipuirea mi-l pot aduce înapoi, sub forma unor scrieri personale, sau alte altor confraţi de condei. Pentru aceasta ar trebui să fiu recunoscătoare fiecărui scriitor care-mi dăruie bucurii pe care le pot ascunde în sân şi nu-mi pot fi luate de nimeni.
Cartea dintâi a lui Florian Văideianu, alcătuită din proze scurte cu încărcătură emoţională deosebită, se înscrie în aceste coordonate spirituale pe care le respect, le admir şi le cercetez cu asiduitate.
Aşa cum e şi firesc, autorul începe şirul amintirilor cu un episod din copilărie, intitulat “La pomană”. Cu multă acurateţe şi umor bine dozat, el relatează evenimentul cu pricina, când autorul copil merge la o pomană cu lingura de lemn de acasă, pentru a întinge în strachina cu mâncare de prune şi pilaf de orez. Naşterea, botezul, nunta, moartea sunt evenimentele principale ale lumii satului şi toţi oamenii participă la ele. Copiii, în inocenţa lor, se bucură că vor căpăta ceva de mâncare. Cei mari se bucură de întâlnire, de un păhărel cu băutură şi o lingură de mâncare, dar şi de faptul că pot socializa şi pune ţara la cale.
Bătrânii se bucură pentru faptul că le-a mai fost dat să participe la înmormântarea cuiva şi n-au fost ei cei duşi…
Fiecare are câte un motiv temeinic de mulţumire.
Paparudele
Întâmplările se derulează în jurul familiei autorului, în special iese în evidenţă chipul bunicii, al străbunicii, al mamei, icoanele copilăriei, de la care scriitorul a avut ce învăţa.
Citesc scurtele texte şi nu ştiu ce să fac, să râd ori să plâng. Până la urmă, mă aleg cu nodul din gât, care se încăpăţânează să rămână acolo, inundându-mă cu o duioşie fără de margini, faţă de aceste scurte minuni, din schiţa numită: “Paparadă” – e drept că aici, după ce-mi trece emoţia, râd în sine de sfatul pe care nea Alampe i-l dă micuţului, de a-şi aranja frizura cu ajutorul văcuţei, care-i linge sarea de pe frunte. Această păţanie avea să-l sperie grozav pe copil. Toate acestea relatate cu un umor greu de atins la scriitorii de azi: “Eu, cocoţat pe prispă, cu sarea pe frunte şi cu un drob de sare în mână o ademeneam să vină la mine să-mi facă freza. Vaca se apropie încet, simţi mirosul sării, scoase o limbă neagră, mare şi aspră şi mă trăsni cu ea peste faţă de-mi întoarse pleoapele ochilor pe dos. Mă trânti şi de pe prispă. N-am mai văzut decât beznă. Am început să plâng. Ce zic eu plâns, urlam. Mai mult de sperietură.

Bunica, săraca, văzându-mă căzut şi cu ochii fără pleoape, ca moroii, se sperie de nici nu mai nimerea să-mi dea pleoapele la locul lor. Mă ustura şi pielea capului”.
Înţelepciunea unor săteni este proverbială şi copilul se hrăneşte cu ea. De asemenea, şi umorul lor sănătos. Proza “Accidentul” atestă cinstea şi demnitatea străbunicii centenare care, lovită de o bicicletă, nu vrea să primească despăgubiri, nici bani pentru medicamente.
Trecerea convoiului de căruţe cu ţigani pe uliţă este un adevărat spectacol dar şi un motiv de teamă pentru copii, pentru că se zvoneşte că fură copiii, sau poate îi mănâncă, adaugă scriitorul cu umor.
Majuru
Figura lui Mutu este descrisă cu multă bunăvoinţă. El trăia “din mila oamenilor săraci” şi a devenit notorie povestea femeii care n-a vrut să dea de pomană unui sărman decât o bucăţică de mămăligă pe care o scăpase pe jos. Prilej pentru autor de a reflecta şi a spune că, de atât a avut parte femeia pe lumea cealaltă. Îndemnul la bunătate şi milostenie este şi aici prezent, ca în mai toate prozele autorului.
Meşteşugul fabricării ţuicii de prune este descris cu mare artă. El leagă acest eveniment de un altul de sorginte spirituală, prima zi de şcoală a micuţilor: “Cazanele fierbeau în draci. Pe uliţe mirosea a boască de te trăsnea. Curgea ţuica în bote, şiroaie. Sudoarea prunelor. Tot satul se bucura. Numai eu eram trist. Da rău de tot.

Prietenul meu cel mai bun Gheorghe al lu’ Chizduţă plecase la şcoală, în clasa întâi. Era mai mare ca mine cu un an. Eu trebuia să mai aştept până la toamna ailaltă. Cu cine mă mai jucam eu…”(Clasa întâi).
Şi asta, pentru că voia “să se facă deştept”.
Finalul acestei mici povestiri autobiografice este de un comic irezistibil: copilul se aşezase pe bucata de dovleac copt, pus în traistă de bunica şi-şi murdărise cămăşuţa în spate.
Şi mersul la moară, la măcinat porumbul este un eveniment important. Chiar dacă se stă la rând câteva zile şi e frig. Însă, “zgomotul morii umplea sufletele oamenilor de bucurie”. (La moară).
   Şi povestirile despre Ucigă-l tămâia au hazul lor, mai ales când sunt relatate de bunica şi întărite cu acel cuvânt “zău”, care are putere de jurământ. Fiecare sat are nebunul lui. Şi la Godineşti există unul: Trandaibur. Autorul îl descrie cu duioşie nostalgică.
O încercare de genealogie, începând de la străbunici, face autorul, cu un ton filozofic, în proza: “Neamul Jivineştilor”. Concluzia este clară: cu toate că a adunat averi substanţiale, Nicolae a sfârşit sărac: - Eee..., veni şi stabilizarea. Nu puteam să schimbăm mai mult de două sute de lei. Ţin minte că era şi Căliţă acasă, în vacanţă. Era student, la Bucureşti. Din toţi banii pe care i-am schimbat la Sfatul Popular, de – abia o reuşit frate-miu să-şi cumpere bilet de tren ca să se întoarcă.. Cu restu’...am făcut un foc mare în grădină. Se ridicau hârtiile arse, până la cer. Fum s-a făcut toată averea tatii. Pământul îl luă colectivul.

Nicolae a murit cu pantalonii rupţi în dos. Alexandru a mai băut vreo douăzeci de ani”.
            Spectacolul rugului de bancnote este grandios dacă nu ar fi dramatic.
           

Muma

În povestirea “Muma” – autorul îi face portretul străbunicii, în chip admirabil:
   “Mie mi se părea că văd o zână bună. Faţa-i era brăzdată ca arătura de toamnă. Adâncă. Ochii mici, pe jumătate închişi, lăcrimau în dosul ochelarilor legaţi cu aţe de mai multe culori. Îi tot repara. Ştiam că-mi dă şi mie ceva. Totdeauna o făcea. Muma îşi duse mâna în sân pe la chetoarea cămăşii cusute cu fir negru şi scoase un măr. În cămaşa încinsă cu brăciri, ţinea muma de toate, tot ce primea. Dormea cu mâncarea în sân. I s-o fi făcând foame noaptea.
Îmi întinse mărul şi îi simţii bunătatea. În măr pusese muma tot sufletul ei.
Bunătatea străbunicii nu cunoaşte margini. Ea hrăneşte cu mâncare de la sân, până şi un şoricel şi nu face rău nimănui.
Comicul de limbaj răzbate din povestirea: Halvaua”: “Mamă, mai avem halva ?

   Că n-ai fi mâncat-o pe toată !

   I-am dat şi lu’ Gheorghe al lu’ Chizduţă din ea.

         Eee... atunci mănâncă halva din curu lu’ Chizduţă.”
Opincile
       La fel de spumoasă este şi povestirea “Câcâcea”.
       Autorul descrie şi obiceiul sătenilor de a cumpăra marfă de la diferiţi negustori, în schimbul unor bucate. Astfel, bunica îi cumpără copilului o pereche de opinci noi, din cauciuc de cameră de la o maşină şi-i dă în schimb vânzătorului produse agricole. Copilul e fericit şi doarme încălţat cu opincile.
       Toate aceste întâmplări din lumea de altădată au un farmec deosebit în amintirile scriitorului.
       Apariţia radioului în sat, la dascălul Florescu este socotită de ţărani o adevărată minune. Şi cu toţii se apropie cu frică de cutia magică din care se auzeau sunete. Evenimentul este descris magistral de autor:
   “Dinspre casa dascălului Florescu, se auzea. Apoi vorbea, unu, nu ştiu ce. Se strânse lumea, ca furnicile, cu frică, la uliţa Jercheştilor. Era pe la chindie. Ne duceam toţi la Florescu să vedem ce se întâmplă. Bărbaţii mai curajoşi, mergeau în faţă. Urmau muierile, babele şi copii. Ceva de speriat ! Nu putea nimeni în sat să vorbească aşa tare.

Intrarăm în bătătura omului să vedem ce şi cum. Pe prispa casei se vedea o cutie, cam cât o colivie mică. Parcă era biliţă de prins şoareci. Era de lemn, neagră, iar pe partea din faţă avea o pânză, ca de sac.

- Bă, staţi pe loc, zise unul al lu’ Făsui, Făsuiţă care se dovedise mai curajos.
         Mă duc eu întâi vă văd ce-i acolo. Înarmat cu un arac pe care-l scosese din via învăţătorului, se apropie cu grijă de cutie. Îi dădu roată să vadă cine este băgat în troacă de tot ba cânta, ba vorbea. Omul era aşa de speriat că-i tremura şi pălăria pe cap. Noi aşteptam mai la distanţă să ne spună despre ce-i vorba. Babele îşi făceau semnul crucii şi scuipau în sân.

-   Cred că-i ucigă-l toaca, zău.

-     O fi vreo vrăjitorie, că din partea lu’ Florescu te poţi aştepta la orice.

-   Taci, fă !

Deodată se auziră nişte piuituri şi cu o voce de tunet, cineva vorbi:

- La al cincilea semnal, va fi ora douăzeci...

O luarăm la fugă. Apăruse în sat primul aparat de radio”. (Radioul)
Iarna la Godineşti
O altă povestire este “Iarna la Godineşti” unde scriitorul îşi aduce aminte de zăpezile de prin anii ’50, imagini de poveste, ca-n “Iarna pe uliţă” a lui George Coşbuc.
   Ceea ce este cu adevărat remarcabil la Florian Văideianu este că păstrează limbajul din părţile Gorjului, din satul natal, ceea ce dă scriiturii un farmec aparte şi o notă de veridicitate povestirilor. Ele sunt antrenante, vioaie, scrise în ritm alert, concentrat, nerepetitiv şi vizează esenţa şi humorul neamului românesc, cu toate datinile, tradiţiile şi traiul în mediul rural.
“Alfabetizarea” – este povestirea în care autorul relatează cum bătrânele din sat s-au dus la şcoală să înveţe să scrie şi să citească. Umorul este şi de această dată molipsitor:
“Ieşi la tablă, luă creta cu toate degetele şi apăsă aşa de tare că un scrâşnet puternic zgârie şi tabla şi urechile babelor. Nici carul lu’ Bojă de la Tismana nu făcea aşa, când era neuns.

După ce-l „făcu” pe unu, doda Lina se uită aşa....lung, a mirare; îşi puse mâna la falcă şi zise încet, mai mult ca pentru ea:
- Mă vai’ că-l făcui cu curu-n sus ! Ce moartea, pe ăsta parcă ştiam să-l fac...

După o săptămână, cursurile au fost suspendate. Nu mai venea nimeni.”
Şi obiceiul ieşitului în drum al paparudelor, cu cântece şi descântece de ploaie este descris de autor cu multă pricepere.
La sate, babele sunt doftoroaie. Tot ele descântă copiii de deochi, de gâlci, de urât. Proza “Deochiul” este tocmai despre obiceiul ţăranilor de a-şi duce copiii la descântat, atunci când se simt rău. Umorul răzbate şi în această bucată literară, umor de limbaj şi de situaţie.
Şi tradiţia nunţilor olteneşti este descrisă cu lux de amănunte şi cu o iscusinţă a condeiului rar întâlnită.
Despre hoţul Mircioc autorul vorbeşte cu îngăduinţă, fiindcă, deşi fura de la ţărani, “…era om bun. Nu făcea alte rele”. (Mircioc).
Ţurţurică
Şi cultul morţilor este descris de autor în povestirea “Ţurţurică”.
Povestirile din cartea “Din cenuşa vremii” – sunt secvenţe de viaţă, trecute pe răbojul cuvântului şi prin sita cea cu ochiuri mărunte a Timpului. El reînvie fapte şi personaje de odinioară şi de acum, cu aceeaşi măiestrie. Toate întâmplările au un talc al lor pe care ţăranii îl descifrează pe rând sau care li se dezvăluie dintr-o dată. Dorul de casă se manifestă la orice vârstă şi copilul, mutat în alt sat împreună cu familia tânjeşte după casa dintâi, unde a văzut lumina.
Autorul iluminează chipurile diferiţilor oameni din sat cu condeiul său: pe nea Nicolae Tomoniu din Tismana care fusese contabil la gară la CFF. Ştraşnic om : onest şi plin de umor”. Acestuia îi plăcea pescuitul numai că odată a uitat să pună momeala. (Noroc chior).
În satul Godineşti, rosturile toate sunt rânduite de bunul Dumnezeu, şi păstrate de localnici din vremuri străvechi. Sătenii le ţin cu sfinţenie. Aici iarba fragedă mirosea a viaţă.
În una din povestiri, autorul scrie: “Aşa era în copilăria mea. Toţi eram fericiţi şi simţeam că trăim.

Acum şoseaua este asfaltată şi pe toată uliţa nu mai e decât o vacă. O paşte un bătrân prin grădină. Călae al Tii”.
În altă parte iarăşi îi dă ghes nostalgia: “Şi apa curgea liniştită la vale măsurând timpul. Ce vremuri!”
La fini
De un haz irezistibil este şi proza: “Vânturi”.
Oamenii ştiu să se distreze. De sărbători se adună la naşi, la fini, la rude şi petrec. Uneori cu lăutari, alteori improvizează ei o orchestră ori cântă din gură. Povestirea “La fini” tocmai acest subiect îl abordează, cum se  “Cânta la vioară, din sticlă, din degete şi din pieptene”.
Judecata satului funcţionează impecabil. De Lăsatul Secului de Crăciun, oamenii se adunau, petreceau cu mâncare de dulce şi cozonac, iar băieţii strigau tot ce se întâmplase în sat peste an. Se scoteau la iveală fel de fel de isprăvi şi cu toţii erau daţi de gol de aceste cete de băieţi strigători.
 Şi obiceiul colindatului în Ajun de Crăciun este relatat cu amănunte, în proza “Piţărăii”.
Un portret emoţionant este cel al poştaşului orb numit Iordache, în povestea cu acelaşi titlu. Autorul îl descrie cu mare duioşie în care se citeşte dragostea curată.
O lume idilică în care ai fi vrut să te naşti. Autorul o readuce în actualitate cu mijloacele sale de expresie. Adică – un umor sănătos şi un talent pe măsură. Comunitatea sătească este ca o mare familie.
Cartea beneficiază şi de un scurt cuvânt în loc de postfaţă, scris de prof. Grigore Haidău.
Prozele lui Florian Văideianu au două calităţi: te fac să plângi şi în aceeaşi măsură, te fac să râzi. Un fel de râsu’plânsu’ amirosind a floare de busuioc şi a melancolie. Sunt scrise foarte bine, concentrate şi degajă o linişte şi o bună dispoziţie pe care doar rugăciunile ţi le pot da.
Eu încă mai cred că autorul le-a scris, rugându-se.

CEZARINA ADAMESCU
17 decembrie 2012
Cronicar "Sămănătorul", redactor "Agero Stuttgart"

          FLORIAN VĂIDEIANU - (n. 1950, Corneşti - Gorj) - prozator, poet  
Citiţi 
        - Din cenusa vremii, Proză scurtă  vedeti - Coperta - dec. 2012, format pdf, 1077 ko