Silviu Aurelian Jimborean
Canoanele Apostolice prezentare
generală
Introducere
Încă dintru începuturile
ei, Biserica primară a avut nevoie de reguli care să îi ofere posibilitatea de
a se organiza și
gestiona și
pentru ca instituția
nou formată să devină activă și
funcționabilă,
bazată fiind pe normele care îi delimitau ariile de activitate și îi ofereau
puterea de a legifera și
juriza anumite aspecte.
O dovadă deosebit de
importantă care atestă existența unor norme și legislații cu aplicabilitate generală, adică
a unor canoane care erau folosite în secolele de început ale vieții bisericești o constituie
ceea ce numim astăzi în literatura de specialitate ca fiind canoanele
apostolice. Acestea au apărut undeva în secolul al II-lea[1] și sunt în număr de
85, legiferând probleme .
De-a lungul istoriei, ele
au fost traduse în diferite rânduri, atât integral, cât și parțial, atât în
diferite Pidalioane sau lucrări, cât și în lucrări care s-au referit în mod explicit la ele.
O traducere frumoasă și bine realizată
aparține
părintelui pe atunci, Ioan Mihălcescu, mitropolitul de mai târziu Irineu al
Moldovei, un mare om de cultură al vremii sale. Aceasta, realizată în
colaborare cu economii Matei Pîslaru și G. Nițu,
a apărut la editura Facultății
de Teologie din Chișinău
în anul 1929, unde el era de altfel de ceva vreme profesor universitar, fiind
de mare folos atât studenților,
cât și
cercetătorilor care se vor apleca ulterior asupra acestei teme.[2]
O altă lucrare de referință o reprezintă cea
a regretatului și
vrednicului de pomenire, părintele arhidiacon dr. dr. Ioan Floca, intitulată ,,Canoanele Bisericii Ortodoxe”, unde acesta traduce și el integral
canoanele, alături de alte opere de mare frumusețe și valoare și de mare importanță canonică[3]. Chiar
dacă traducerea sa nu este întur totul originală sau nu este în chip total
opera sa, lucrarea lui rămâne una deosebit de importantă, de referință în literatura
canonică a Bisericii ortodoxe Române, atât prin încorporarea în paginile ei a
canoanelor apostolice, cât și
prin prezentarea altor lucrări precum hotărârile canonice ale sinoadelor
ecumenice sau ale sinodului Trulan.
O altă lucrare de referință pentru teologia
românească, în paginile căreia se regăsesc și canoanele apostolice, este cea a
părintelui profesor Ioan Ică jr, intitulată ,,Canonul Ortodoxiei”.[4]
Alese, aranjate, traduse într-o limbă frumoasă și accesibilă, însoțite de glosare de termeni și explicate,
comparate cu altele, canoanele apostolice, în număr de 85 se regăsesc și aici, întregind
editarea integrală a predaniei apostolice și demonstrând existența canoanelor din
primele secole creștine.
Alte referințe la caonnele
apostolice vom regăsi apoi în toate lucrările de drept canonic, ele fiind
receptate deosebit de bine și
de frumos în cadrul dreptului canonic al ortodoxiei universale și bineînțeles și în dreptul
canonic românesc, unde se regăsesc la mare cinste, fiind adesea adaptate în
paginile previlelor și
pidalioanelor, spre a fi apoi aplicate atât în lergislația bisericească, cât și în viața de zi cu zi a
credincioșilor
și a laicilor și având deci, acolo
unde este cazul, și
o aplicare civilă, ceea ce arată frumoasa și buna lor receptare în acest domeniu
și în acest
sens.
Un exemplu în acest sens
îl constituie bunăoară lucrările părintelui profesor Ioan Floca pe care l-am
pomenit mai sus, care, chiar și atunci când vorbește despre dreptul canonic românesc și despre legislația bisericească
contemporană aflată în vigoare, arată locurile în care este vorba despre
receptarea dreptului canonic aparținător canoanelor apostolice, delimitându-l și realizând
trimiteri exacte.[5]
Aceasta este așadar istoria
canoanelor apostolice în ceea ce privește receptarea lor în Biserica Ortodoxă Română. Aceasta
ne este dovedită în primul rând de către multiplele traduceri existente atât în
timpuri mai vechi, cât și
în timpurile mai noi, cu precădere în ultimele trei secole, în cadrul cărora
el se regăsește tradus integral și acceptat integral ca normativ
pentru credința
ortodoxă, valorificându-i-se totodată și multiplele și indispensabilele valențe istorice, care arată vetustețea și bogata sa
utilizare încă din vremurile de început ale creștinismului.
Având în vedere acest
fapt, vom încerca ca în rândurile următoare să ne ocupăm și noi cu analiza
acestora. Vom avea în vedere numărul lor, sectoarele asupra cărora se opresc,
importanța
lor, împărțirea
și receptarea
lor de-a lungul timpului atât în cadrul sinoadelor și legislaturilor canonice ulterioare,
cât și în
cadrul bisericilor autocefale naționale de mai târziu în care se regăsesc ele.
Numărul, importanța și împărțirea și receptarea canoanelor
apostolice
După ce am văzut cum au
fost receptate în dreptul canonic românesc canoanele apostolice, este necesar
să facem și
o analiză profundă a lor, al cărei scop va fi reliefarea complexității, valorii și importanței lor.
Plasate pe locul întâi în
toate colecțiile
canonice ale Bisericii Ortodoxe, ele, în număr de 85,[6]
reprezintă o mare comoară și
valoare a sa. Ele reprezintă de altfel izvoare comune ale dreptului canonic
occidental și
oriental,[7] fiind
clasificate în categoria colecțiilor
postapostolice și
constând din ,,norme moral-religioase, după care se
conducea Biserica”[8].
În privința originii lor,
părerile sut împărțite.
Cercetătorii sunt în unanimitate de acord că ele nu aparțin Sfinților Apostoli, ci unor ucenici ai
acestora. Iată o părere în acest sens:
,,Codicii apostolici nu provin de la Sfinții
Apostoli, ci de la ucenici ai lor, care au cunoscut bine învățătura și gândirea
Sfinților
Apostoli”.[9]
Alții susțin
că ele au fost folosite în Siria, în timp ce alții spun că au fost folosite în întreg
spațiul creștin al Bisericii
primare:
,,Canoanele Sfinților
Apostoli sunt o colecție veche de 85 canoane disciplinare care au fost
folosite în secolul IV ca text canonic
în Siria. Conținutul său, din multe punct de vedere, reflectă uzanțele din
perioada preniceeană, dar cu siguranță nu origini Apostolice.[10]
Din punct de vedere al esenței și al profunzimii,
ele reflectă însă cu certitudine ideile, convingerile și învățăturile Sfinților Apostoli, după cum arată în
volumul său și
marele canonist Nicodim Milaș:
Iar ca dovadă că aceste canoane sunt expresia celor
învăţate de Apostoli şi a ceeace dânşii au transmis verbal celor dintâi
succesori ai lor, serveşte împrejurarea că aceste canoane concordeayă deplin în
ideile lor fundamentale cu doctrina cuprinsă în cărţile canonice ale Sfintei
Scripturi, apoi serveşte ca dovadă şi aceea că ele corespund cu rigurositate
deplină practicii bisericeşti, ce ni se înfăţişează în scrierile discipolilor
Apostolilor și ale succesorilor lor și în fine faptul că sinoadele și Părinții din
primele veacuri au recuoscut autoritatea lor apostolică. Astfel aceste canoane,
dacă şi nu au fost date în scris nemijlocit de către Apostoli, totuşi sunt
vrednice de numirea aceasta şi de cinstea dată lor de Biserica ecumenică.[11]
Sorgintea
apostolică, rezultată din urmarea întru totul a ideilor apostolice, a consfințit-o biserica la
Sinodul II Trulan[12]
când, prin canonul al II-lea, a statornicit hotărârile cuprinse aici drept universal
valabile și
obligatorii întregii Biserici și
pentru totdeauna.[13]
Din analiza conținutului observăm
că primele două analizează instituția episcopatului,[14]
respectiv cu hirotonia preotului, următoarele două se preocupă cu problema
prinoaselor, cel dintâi cu cele pentru altar, următorul pentru cele ale
clerului, cel de-al cincilea reglementează relațiile conjugale, după cum observăm din
conținutul
lui:
Episcopul sau presbiterul sau diaconul să nu-şi
alunge soţia sa pe motiv de evlavie. Iar dacă ar alunga-o, să se afurisească;
şi stăruind să se caterisească.[15]
Mai apoi, observăm că cel de-al șaselea canon
interzice episcopului să ia asupra sa purtări de grijă lumești, adică să aibă o slujbă laică sau
alte activități
(în limbaj contemporan – o afacere sau altceva), în
timp ce al șaptelea
interzicere prăznuirea Paștilor
deodată cu praznicul iudaic:
Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon va
sărbători Sfânta Zi a Paştilor cu iudeii, înaintea echinocţiului de primăvară,
să se caterisească.[16]
Cel de-al opătulea canon, deosebit de interesant și de important și el, reglementează
chestiuni privitoare la împărtășanie
pentru clerici:
Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau
vreunul (altul) din catalogul clerului, aducându-se Sfânta Jertfă
(săvârşindu-se Sfânta Liturghie) nu s-ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ea
ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de n-ar spune-o, să se afurisească ca
unul ce s-a făcut vinovat de tulburarea poporului şi a făcut să se nască
bănuială împotriva celui care a adus ca şi când acesta nu ar fi adus-o după
rânduială.[17]
Următorul canon reglementează probleme privitoare la
împărtășirea
credincioșilor[18],
celelalte două care îl urmează, al zecelea și al unsprezecelea interzic
comuniunea cu cei osândiți
și caterisiți, probleme ce se
vor aprofunda și
în următoarele două. Canonul 14 vorbește despre transferul episcopilor:
Nu este îngăduit ca un episcop, părăsindu-şi
parohia (eparhia) sa, să se treacă la alta, chiar dacă ar fi silit (la aceasta)
de către mai mulţi episcopi, fără numai dacă ar fi vreo cauză binecuvântată
care-l silieşte să facă aceasta, şi adică, putând el să aducă celor de acolo
(din altă eparhie) vreun folos mai mare în ceea ce priveşte dreapta credinţă.
Dar şi aceasta (să nu o facă) de la sine, ci prin chibzuinţa multor episcopi şi
cu cea mai mare rugăminte (în urma celei mai mari stăruinţe).[19]
Urmând o structură pe care am mai întâlnit-o și anterior, la
împărtășirea
clericilor, după expunerea problemei episcopale, canonul următor tratează
problema transferului preoților
(can 15-16), după care, cel de-al șaisprezecelea se preocupă de starea sa civilă. În
următoarele canoane sunt combătute automutilarea și excesele, interzicându-se laicului
care se mutilează să intre în cler și caterisindu-se celricul care săvârșește astfel de practici, după cum arată
canonul 23:
Dacă cineva cleric fiind, se castrează (scopeşte),
să se caterisească, căci este ucigaşul lui însuşi.[20]
Mai apoi, canonul 26 interzice căsătoria după hirotonie,
după care sunt osândite simonia, folosirea influenței și a schismei
(canoanele 29, 30, 31)[21], cel
de-al 32-lea vorbește
despre posibilitatea ridicării afurisirii,iar următorul despre cartea canonică:
Nici unul dintre episcopii şi presibterii sau
diaconii străini să nu se primească fără scrisori de încredinţare
(recomandare), şi aducându-le pe aceastea, să fie ispitiţi (verificaţi), şi
dacă vor fi propovăduitori ai dreptei credinţe, să fie primiţi, iar de nu,
dându-li-se lor cele de trebuinţă, să nu-i primiţi pe ei în biserică
(comunitate), fiindcă multe se fac prin vicleană răpire (amăgire).[22]
Următoarele două canoane se referă la autonomie, cel din
urmă consfințind
autonomia eparhială:
Episcopul să nu îndrăznească să facă în afara
eparhiei sale, în cetăţile şi în satele care nu-i sunt supuse lui; iar de s-ar
dovedi că a făcut aceasta fără încuviinţarea celor care stăpânesc cetăţile sau
satele acelea, să se caterisească şi ei, şi cei pe are i-a hirotonit.[23]
Cel de-al treizeci și șaptelea canon reglementează o
problemă care conferă statut juridic instituției mitropolitane. Aceasta trebuie să
întrunească sinodul tuturor eparhiilor sale cel puțin de două ori pe an:
De două ori pe an să fie
(întrunit) sinodul episcopilor, şi ei să cerceteze împreună dogmele dreptei
credinţe şi să rezolve problemele (controversele) bisericeşti care se vor ivi:
o dată, adică, în a patra săptămână a Cincizecimii, iar a doua oară, în a
dousprezecea zi a lui octombrie.[24]
Urmează
apoi un canon în care se definește statutul de administratori ai
averilor bisericești
ai episcopilor:
Episcopul să poarte grija tuturor
bunurilor (lucrurilor) bisericeşti şi să le rânduiască (chivernisească,
administreze) pe ele ca şi când Dumnezeu i-ar sta de veghe; dar să nu-i fie
îngăduit lui să-şi însuşească ceva din acestea, sau să dăruiască rudelor proprii
cele ale lui Dumnezeu; iar dacă ar fi sărace, să le facă parte ca săracilor,
dar să nu vândă din pricina acestora (sub pretextul ajutorării acestora) cele
ce sunt ale Bisericii.[25]
Următoarele
canoane reglementează probleme privitoare la averea episcopilor, la statutul
lui, osândesc jocurile de noroc, beția și pe participanții la acestea (canoanele 42, 43, 44),
opresc comuniunea cu ereticii (canonul 45). Un alt moment deosebit de important
în rândul canoanelor îl constituie cele care se referă la Botez. Astfel,
canonul 49 arată că Botezul se săvârșește
numai în Sfânta Treime, iar următorul că se săvârșește prin trei afundări:
Dacă vreun episcop sau presbiter
nu ar boteza după orânduirea Domnului, în Tatăl şi în Fiul şi în Duhul Sfânt,
ci în trei fără de început, sau în trei firi sau în trei mângăietori, să se
caterisească.
Dacă vreun episcop sau presbiter
nu ar săvârşi cele trei afundări ale unei singure sfinţiri (a botezului), ci
numai o afundare, aceea care se dă (se practică) întru moartea Domnului, să se
caterisească. Pentru că nu a zis Domnul: întru moartea mea botezaţi, ci:
mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-i pe ei în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh.[26]
Urmează apoi o mulțime de canoane care reglementează
probleme morale și
de practică bisericească. Accesul la preoție poate fi oprit în condițiile în care se
constată anumite păcate mari, mărturisite de către candidat însuși, sau reclamate de
către alții,
situație
care-i îngreunează postura. O problemă importantă care constituie un impediment
la hirotonie o consituie desfrânarea, după cum arată canonul 61:
Dacă împotriva unui credincios se
face vreo învinuire de desfrânare sau de adulter sau de o altă oarecare faptă
oprită şi s-ar dovedi, acela să nu se înainteze în cler (să nu devină cleric).[27]
Postul
se regăsește
și el între
preocupările alcătuitorilor canoanelor. Astfel, dacă cel din zilele de peste
săptămână și
din perioadele orânduite de Biserică este încurajat, prin canonul 69 ( în
special Postul Paștelui),
cel din sâmbete și
duminici este înfierat cu tărie, cei ce s-ar face vinovați de o asemenea faptă fiind privat de
comuniunea Bisericii, conform canonului 66:
Dacă vreun cleric s-ar afla
postind în zi de duminică sau sâmbătă (afară numai de una)[28]
să se caterisească; iar de ar fi laic, să se afurisească.[29]
Se
mai arată de asemenea și irepetabilitatea Tainei Hirotoniei ( cu excepția cazurilor în
care ea a fost primită de la eretici, canonul 68) care ar însemna o neîncredere
în harul lui Dumnezeu și
în lucrarea Lui:
Dacă vreun episcop, sau
presbiter, sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, să se
caterisească şi el, şi cel ce l-a hirotonit, afară de cazul că ar dovedi că are
hirotonia (întâia) de la eretici. Căci cei ce sunt botezaţi sau hirotoniţi de
unii ca aceştia nu este cu neputinţă să fie nici credincioşi, nici clerici.[30]
Urmează apoi încă o serie de canoane, mare parte cu
referire la intrarea în cler, după care, corpusul canonic se încheie cu consfințirea cărților care alcătuiau la acea vreme
canonul Sfintei Scripturi:
Vouă, tuturor clericilor şi
laicilor, să vă fie cărţi cinstite şi sfinte adică ale Vechiului Testament:
Cinci ale lui Moise - Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul; a lui
Iisus Navi - una; a Judecătorilor - una; a lui Rut - una; patru ale
Împăraţilor; două Paralipomene ale cărţii zilelor; două Ezdra; un Estera, trei
ale Macabeilor; una a lui Iov; una a Psaltirii; trei ale luI Solomon - Pildele;
Ecleziasticul; Cântarea Cântărilor; ale Proorocilor - douăsprezece; a lui Isaia
- una; a lui Ieremia - una; a lui Iezichel - una; a lui Daniel - una. Pe
deasupra, să vă mai fie aminte spre a învăţa pe tinerii voştri: înţelepciunea
mult învăţatului Sirah. Iar ale noastre (adică ale Noului Testament) patru
evanghelii; a lui Matei, lui Marcu, a lui Luca şi a lui Ioan; paisprezece
epistole ale lui Pavel; două epistole ale lui Petru; trei ale lui Ioan; una a
lui Iacob; una a lui Iuda; două ale lui Clement şi orânduirile (aşezămintele,
constituţiile) făcute cunoscute vouă episcopilor în opt cărţi, prin mine
Climent, care nu trebuisc a fi date în vileag între toţi, din pricina
lucrurilor tainice dintr-însele şi Faptele Apostolilor noştri.[31]
Acestea
sunt așadar
cele 85 de canoane. Pomenite și
de Eusebiu de Cezareea,[32] de
Sfântul Ioan Damaschinul[33] și de alți autori, cel din
urmă atribuindu-l lui Clement Romanul, datorită referinței nominale din utlimul canon, ele
reprezintă o scriere a perioadei imediate celei apostolice deosebit de importantă,
bogată în conținut
și profunzime,
care reglementează principalele raporturi ale vieții Bisericii primare.
Temele
principale întâlnite aici și explicitate și reglementate sunt eclesiologia (în
principal prin ierarhia și
organizarea bisericească și
prin statutul instituției
eclesiastice, implicit prin articolele de natură administrativă – convocarea sinoadelor,
calitatea de administrator al eparhiei a episcopului), partea sacramentală
(întâlnim Taina Hirotoniei și
impedimentele la aceasta, precum și recomandări privitoare la ea, Taina Botezului, care se
face prin trei afundări și
în numele Sfintei Treimi, pe baza învățăturii Scripturistice (Matei 28,
19), Taina Pocăinței,
prezentată și
având același
efect și la
clerici și la
mireni), dar și
latura morală, deosebit de bine reprezentată, cu o pondrere predominantă, care
nu face altceva decât să arate regulile de urmat.
Concluzii
Analizând cele 85 de canoane apostolice, observăm
consonanța
lor cu învățătura
apostolică pe care o regăsim în cele patru Evanghelii și în epistolele pauline, petrine și ale celorlalți apostoli, fie ele
marcate de o destinație
precisă, fie sobornicești.
Din punct de vedere al tematicii tratate, am văzut că
ele sunt foarte utile, atât pentru a consfinți existența în Biserica primară a unor texte
din canonul scripturistic (canonul 85), cât și pentru a arăta problemele bisericii
primare și
regulile care o guvernau (existența ereticilor, schismaticilor etc), dar și a unei vieți sacramentale,
active și bine
reglementate încă de pe atunci.
Observăm că, dincolo de acceptarea lor unanimă prin
canonul al II-lea al sinodului II Trulan, și astăzi ele se regăsesc în
unanimitate între legiuirile bisericești, ceea ce arată valoarea și importanța lor și caracterul lor nepieritor, dar
totodată și
profunzimea lor ca legiuiri bisericești.
În concluzie, observăm importanța canoanelor
apostolice, faptul că ele au avut și atunci și după aceea o receptare integrală și generală și că le regăsim și astăzi în legiuirile bisericești, datorită
importanței lor.
BIBLIOGRAFIE
A. Izvoare
- ***, Biblia sau Sfânta
Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.
- ***, Canoanele, text și
interpretare, vol II ( Sinoadele ecumenice), Tipografia cărților bisericești, București, 1935.
- Floca, Ioan N., Canoanele
Bisericii ortodoxe – note și comentarii, Ediția a III-a îmbunătățită (ediție îngrijită
de dr. Sorin Joantă), Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005.
- Târâlă, Zosima, Popescu, Haralambrie, Pidalion cu orânduire nouă și
tâlcuiri, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Speranța”, București, 1933, p.
258-305
B. Volume
- Chifăr, Nicolae, Istoria
creștinismului, vol. II, Editura Mitropoliei
Moldovei și
Bucovinei, Trinitas, Iași,
2000.
- Ică, Ioan jr., Canonul
Ortodoxiei – vol. I. Canonul
apostolic al primelor secole, Editura Deisis, Sibiu, 2008.
- Floca, Ioan, Drept canonic
Ortodox. Legislație și administrație
bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București,
1990.
- Hertling, Ludwig, S.J., Istoria
Bisericii, traducere
pr. prof. dr. Emil Dumea, Editura Ars Longa, Iași, 2001.
- Mihălcescu, Ioan, Pâslaru, Matei, Nițu, G. N., Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele
și
Canoanele Apostolice, ,,Colecția Teologică”, volumul II, Editura Facultății de Teologie
din Chișinău,
Chișinău,
1929.
- Milaș, Nicodim, Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere
pr. dr. Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1931.
- Pal, Maximian, Pătrașcu, Mihai, Curs de drept canonic oriental, Editura Serafica, Roman, 2007.
- Rămureanu, Ioan, Istoria
Bisericească Universală, manual pentru Seminariile Teologice, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, București,
2004.
- Stănciulescu-Bârda, Alexandru, Drept canonic - curs ţinut la Facultatea de
Teologie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Craiova în anul
universitar 2005-2006, Editura Sitech, Craiova, 2006.
C. Surse Electronice
- http://iulianmihaiconstantinescu.blogspot.ro/2008/06/canoanele-apostolice.html,
accesat în 02. 01. 2013.
- http://www.resurse-ortodoxe.ro/ortodox/canoanele-bisericii-ortodoxe/
, accesat în 02. 01. 2013.
Articol scris de:
· Silviu Aurelian Jimborean
· Student
Cancelar al Facultatii de Teologie Ortodoxa
[2]
Pr. Ioan Mihălcescu, Economul Matei Pâslaru, Economul G. N. Ni
țu,
Scrierile Părinților Apostolici dimpreună cu Așezămintele și Canoanele Apostolice, ,,Colec
ția Teologică”,
volumul II, Editura Facultă
ții
de Teologie din Chi
șinău,
Chi
șinău,
1929. Lucrarea posedă, pe lângă traducerea frumoasă
și accesibilă
și un bogat aparat subsidiar care
cuprinde trimiterile scripturistice referitoare la temă, pe care traducătorii
le-au căutat
și
postat în subsolul paginilor ei, spre a face mai u
șoară lectura celui care se va opri
asupra ei
și
spre a da o notă de profesionalism în plus muncii lor.
[3]
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii
ortodoxe – note și comentarii, Edi
ția a III-a îmbunătă
țită (edi
ție îngrijită de dr. Sorin Joantă),
Editura Arhidiacezana, Sibiu, 2005, pp. 7-55. Canoanele cuprind pe lângă
prezentare
și
o analiză frumoasă
și
bine structurată
și
compara
ții cu
hotărârile altor sinoade, ceea ce arată receptarea lor în dreptul bisericesc de
mai târziu.
[4]
Diac. Ioan Ică jr.,
Canonul Ortodoxiei – vol. I. Canonul apostolic al primelor secole, Editura
Deisis, Sibiu, 2008. Spre deosebire de lucrările anterioare de acest fel, aici
fragmentele alese
și
publicate sunt explicate
și
analizate, ceea ce constituie un mare plus al lucrării.
[5]
Arhid. Prof. dr. Ioan Floca,
Drept canonic Ortodox.
Legislație
și
administrație
bisericească, vol. II, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucure
ști,
1990, pp. 61, 62, 222, 309, 320, 346, 115, 258, 113, 307, 347, 73, 189, 320,
322, 326, 345, 64, 214, 228, 11, 175, 217, 275, 221, 10, 253, 220, 318, 325, et
passim.
[6]
,,În toate colcețiunile canonice ale Bisericii
Ortodoxe, locul dintâiu îl ocupă cele 85 de canoane ale Sfinților
Apostoli”. Nicodim Mila
ș,
Canoanele Bisericii Ortodoxe, traducere
pr. dr. Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1931, p. 11.
[7]
Maximian Pal, Mihai Pătra
șcu,
Curs de drept canonic oriental, Editura Serafica, Roman, 2007, p. 69.
[8]
Alexandru Stănciulesc-Bârda,
Drept canonic - curs ţinut
la Facultatea de Teologie a Universităţii "Al. I. Cuza" din Craiova
în anul universitar 2005-2006, Editura Sitech, Craiova, 2006, p.
418.
[10]
Maximian Pal, Mihai Pătra
șcu,
op. cit., p. 68 (ele au fost redactate
probabil de acela
și
autor care a compus
și
Constitu
țiile
Apostolice).
[11]
Nicodim Mila
ș,
op. cit., p. 11.
[12]
Pentru hotărârile Sinodului II Trulan, prezentate
și analizate din punct de vedere
canonic, a se vedea: . prof. dr. Ioan Rămureanu,
Istoria
Bisericească Universală, manual pentru Seminariile Teologice, Editura
Institutului Biblic
și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucure
ști, 2004, p. 179; Arhid. prof dr.
Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii Ortodxe- note şi
comentarii, Ediţia a treia îmbunătăţită, Ediţie îngrijită de Dr.
Sorin Joantă, Tipografia Arhidiacezană, Sibiu, 2005, p. 106-177; Arhim. Zosima
Târâlă, pr. Haralambrie Popescu
, Pidalion cu orânduire
nouă și
tâlcuiri, Editura Institutului de Arte Grafice ,,Speran
ța”, Bucure
ști, 1933, p. 258-305; ***,
Canoanele, text și interpretare, vol II ( Sinoadele ecumenice),
Tipografia căr
ților
biserice
ști,
Bucure
ști,
1935, p. 217- 255.
[13]
Nicodim Mila
ș,
op. cit., p. 11; Maximian Pal, Mihai
Pătra
șcu,
op. cit., p. 68.
[14]
Cf. Ludwig Hertling S.J.,
Istoria Bisericii, traducere
pr. prof. dr. Emil Dumea
,
Editura Ars Longa, Ia
și, 2001, p.
166;
Cf. Pr. Nicolae Chifăr,
Istoria creștinismului,
vol. II, Editura Mitropoliei Moldovei
și Bucovinei, Trinitas, Ia
și, 2000, p. 255,
care văd această problematică
și
în contextul Sinodului II Trulan.
[15]
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii
ortodoxe – note și comentarii, op. cit., p. 9.
[18]
Pr. Ioan Mihălcescu, Economul Matei Pâslaru, Economul G. N. Ni
țu,
op. cit., p. 79.
[19]
Arhid. prof. dr. Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii
ortodoxe – note și comentarii, op. cit., p. 15.
[21]
Dacă vreun episcop presbiter sau diacon ar dobândi
această vrednicie (demnitate) prin bani, să se caterisească şi acela ce l-a
hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de
către mine Petru ( can. 29); Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori
(dregători) lumeşti, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se
caterisească şi să se afurisească, de asemeni şi toţi părtaşii (complicii) lui
(can. 30); Dacă vreun presbiter, desconsiderând pe propiul său episcop, ar face
adunare osebită (separată) şi ar pune (aşeza) alt altar, nevădindu-l cu nimic
vrednic de osândă pe episcopul său în privinţa dreptei credinţe şi a dreptăţii,
acela să se caterisească ca iubitor de stăpânire, căci este tiran (uzurpator).
De asemnea şi ceilalţi clerici, şi (anume) câţi se vor adăuga (ataşa) lui, iar
laicii să se afurisească. Dar aceasta să se facă numai după una şi a doua şi a
treia stăruinţă (poftire la ordine) din partea episcopului (can. 31). Ibidem, pp. 22-23.
[28]
De unde rezultă că postul în sâmbăta Pa
ștelor era permis
și chiar încurajat (n.n.)
[31]
Ibidem, pp. 54-55. Chiar dacă din ele
lipsesc câteva, el este totu
și
foarte important, reflectând receptarea canonului biblic în acea vreme.
[32]
Nicodim Mila
ș,
op. cit., p. 13.