Faceți căutări pe acest blog

marți, 27 octombrie 2015

Nicu N. Tomoniu - Jurnalismul este o activitate de creație


Nicolae N. Tomoniu
      La Senat s-a făcut dreptate:

               Jurnalismul este o activitate de creație


MOTO: „Nimeni nu are nevoie de milă,
ci numai de niţică dreptate socială”
Dumitru Tătăroiu - jurnalist

         Senatul României a reparat o „nedreptate"  acordând jurnaliștilor "drepturile pe care trebuie să le aibă, alături de scriitori, muzicieni, cineaşti sau artişti plastici” ne informa aseară secretarul general UZPR, domnul Benone Neagoe. Şi, normal, mi-am zis: „- De-ar îndrepta-o până la capăt şi deputaţii !”
Eram de ani buni într-o dublă situaţie stresantă: pe de o parte, ca pensionar, datorită „politichiei” eram un paria al societăţii, pe de alta, ca jurnalist, s-a creat ideea falsă că jurnalistul e un „băgăreţ” ce vâră sub nasul oamenilor un microfon punându-le „întrebări nesimţite” pentru a lua şi el un ban.
În prima ipostază mă aflasem cu câteva zile înainte într-o bancă. Fusesem umilit timp de ore întregi pentru schimbarea unui „token” pentru banking, un mic util digital care-şi dăduse duhul lui electronic. În a doua ipostază, ca jurnalist, fusesem invitat să concep o broşură pentru promovare turistică alături de un tipograf ce-mi trimitea la revistă articole tehnoredactate ale autorilor şi care punea după titlul articolului virgulă. După acesta, un titlu de articol era un fel de scrisoare, tip Facebook, către iubită: „Dragă papushik,”. Ei bine, m-a câştigat la licitaţie, avea cel mai mic preţ !
Vai, România de azi !  Şi totuşi, românimea în profundul ei îţi dă şi revelaţii. Ieşind jignit de la bancă, în piaţă, vânzătoarea m-a ajutat să bag marfa în geantă şi mi-a zis, neprefăcut, „Sărumâna!” iar în cazul broşurii, s-a lăsat în final cu scor egal: tipograful tipăreşte dar concepţia broşurii tipărite va fi a jurnalistului.
Aşa fu şi cu „îndreptarea nedreptăţii” din senatul României. Vorba lui Dumitru Tătăroiu: n-aveam noi jurnaliştii nevoie de milă, ci doar de niţică dreptate socială.
Tocmai încheiam ieri forma finală a revistei „Sămănătorul”, cu articolul de fond, lansarea cărţii Dumitru Tătăroiu – „Însemnări”,  gândindu-mă cu jind la poziţia jurnalistului în societatea românească din anii 1940, faţă de situaţia ingrată a lui în România post-decembristă de azi, când am primit vestea că la senat s-a făcut dreptate breslei jurnalistice. Ah, în sfârşit!
Ziaristul gorjean Dumitru Tătăroiu (1914 – 1989), este bine reliefat în postfaţa cărţii semnată de prof., dr. în filozofie, Ion Mocioi. "Scriitorul Florian Văideianu din Târgu-Jiu reuşeşte să publice o primă plachetă despre viaţa şi opera acestui ilustru înaintaş al artei scrisului, intitulată „Însemnări”, o antologie necesară."... "Ambele părţi ale cărţii sunt opere literare, creaţii de sine stătătoare, ale unui scriitor de o deosebită pregătire intelectuală şi de o mare sensibilitate, un talent ce foloseşte mijloacele artistice care concretizează un stil propriu şi atractiv." , iată două extrase confirmând că „însemnările” unui jurnalist pot deveni foarte uşor, „opere literare, creaţii de sine stătătoare”, „o veritabilă memorialistică, care prezintă, firesc, date despre sine şi familia părintească, despre copilăria sa, despre şcolile urmate, despre prieteni, colegi şi săteni, despre fapte şi acţiuni memorabile şi semnificative.”
„Să te porţi bine, mumă, şi să-nveţi, că suntem săraci…”. D. Tătăroiu şi-a ascultat muma şi a ţinut cont şi de sfaturile patronului ziarului interbelic „Gorjeanul”, Jean Bărbulescu, care dorea ca jurnaliştii săi „să facă cunoscute tuturor faptele frumoase ce se săvârşesc în judeţul nostru şi aiurea şi să aducă, de asemenea, la cunoştinţa tuturor, relele şi nedreptăţile care împovărează viaţa (…)”.
În decursul activităţii mele de redactor la Asociaţia Română pentru Patrimoniu a lui Artur Silvestri apoi ca director la revista „Sămănătorul”, am primit la redacţie sute de articole, creaţii de excepţie despre „relele şi nedreptăţile” care au împovărat viaţa românilor după ’89. Eu însumi am scris despre nedreptatea ca pensionarii numai dintr-o singură uniune de creaţie din România să beneficieze de sprijin bănesc conform Legii nr.8/2006. Pentru că mulţi din cei care-şi desfăşoară activitatea de jurnalist la revista „Sămănătorul”,  membri vechi ai UZPR, cum ar fi, Ion Mocioi din Târgu Jiu, Ion N. Oprea din Iaşi, Al Ionuţ Ţene din Cluj, s-au plâns mereu că, adunând creaţiile lor într-un volum antologic, nu pot să-l tipărească decât în regie proprie, rupând din mizerabila lor pensie. Vor avea soarta lui Dumitru Tătăroiu căruia, un împătimit de literatură, îi tipăreşte „însemnările” după mai bine de două decenii de la moartea sa? În ce fel de societate trăim dacă statul stimulează o aşa zisă „creaţie literară” a puşcăriaşilor iar pensionarii jurnalişti sunt lăsaţi de izbelişte cu opera lor literară de o viaţă ? Câte foloase ar trage societatea noastră din relatările jurnaliştilor despre poticnelile sau izbânzile mersului ei ! Ştergem istoria sinuoasă a interminabilei tranziţii post-decembriste fără să reţinem din ea nimic util pentru viitorime? 
Felicităm conducerea UZPR pentru consecvenţa cu care a pregătit prima bătălie într-o cameră a parlamentului, parlament a cărui încredere aluneca periculos pe toboganul sondajelor de opinie a populaţiei. Felicităm îndârjirea senatorului Haralambie Voichiţoiu, devenită subit o dovadă irefutabilă că nu „toţi parlamentarii sunt la fel”, că există şi iniţiative parlamentare care elimină neajunsurile şi omisiunile sistemului legislativ ce şerpuieşte de ani buni între interesele proprii sau de grup şi interesele poporului.
Să dea Dumnezeu ca îndreptarea urechilor parlamentarilor spre suspinele poporului să fie o boală care se ia de la senatorii cărora nu le-a fost, acum, silă să se aplece!

Nicolae N. Tomoniu, Tismana, 27 oct. 2015
Membru UZPR, director al revistei „Sămănătorul”

 ***************************************

IMPORTANT!

Senatul a dat undă verde proiectului de lege

privind indemnizația jurnaliștilor

Logo UZPR
Propunerea legislativă privind completarea art. 1 din Legea nr. 8/2006, astfel încât şi jurnaliștii să beneficieze, în anumite condiţii, de o indemnizaţie de 50% din pensia care li se cuvine, a fost aprobată de Senat. Proiectul a ajuns la Camera Deputaţilor, care are rol decizional în acest caz.
Votul final ar putea fi un act de reașezare a profesiei de jurnalist într-un context echitabil, așa cum sugerează și inițiatorii lui. El repară o nedreptate, completează o lege din care a fost omisă  “creația jurnalistică“.
Supus dezbaterii cu argumente  pro și contra proiectul a primit avize favorabile în Comisiile de specialitate, care au acceptat ideea că această măsură nu este altceva decât îndreptarea unei omisiuni regretabile, un act de reașezare a profesiei de jurnalist într-un context echitabil, așa cum sugerează și inițiatorii lui. Excepția a venit, curios, tocmai din partea Comisiei pentru cultură și media.  În opinia acesteia,  jurnaliștii  nu fac parte din categoriile îndreptăţite să primească un astfel de venit. În expunerea de motive, o parte din membrii comisiei nu au acceptat faptul că jurnalismul ar fi un act de creație, impunând alte criterii de calitate și deontologice, decât cele stabilite de Comisia de atestare a organizației (aşa cum procedează toate celelalte Uniuni) atunci când se pronunță asupra admiterii candidaturii sau întocmirii dosarului. Proiectul a generat un val de reacții, dezbateri și sedințe  amânate pe parcursul a patru întâlniri în speranța unui vot favorabil.
S-au primit întrebări, s-au dat răspunsuri, reprezentanții Uniunii Ziariștilor Profesioniști prezenți la toate ședințele insistând pe faptul că aplicarea prevederilor Legii 8/2006 membrilor UZPR este un act de recunoaștere a meritelor lor civice, profesionale și creatoare, un act moral, un act necesar care nu trebuie să mai sufere amânare.  
Împlinirea acestei iniţiative, pentru care a luptat mult Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, va veni, sperăm, în noiembrie, când votul deputaților, decizional în acest caz va repara o  nedreptate  acordând jurnaliștilor drepturile pe care trebuie să le aibă, alături de scriitori, muzicieni, cineaşti sau artişti plastici.
BENONE NEAGOE
Secretar general al UZPR





duminică, 18 octombrie 2015

„Festivalul Castanului” de la Tismana, ediţia a III-a, 2015



Cum a relatat presa evenimentul de la Tismana


 

„Festivalul Castanului” din luna octombrie se află, în anul 2015, la a treia ediţie. Ca un pantof tras pe calapod, relatările din presă s-au potrivit cu cele din ediţiile precedente iar posturile de televiziune, de bună seamă cu misiune precisă, au căutat doar VIP-urile judeţene, echipa managerială a proiectului şi primarul. Nicio filmare sau interviu cu vreun proprietar de pădure de castan. S-o fi revigorat pădurea statului sau a cetăţeanului aşa cum spun „tovarăşii de la judeţ” ? S-a ales „domnul ţăran” cu ceva de pe urma proiectului „implementat” timp de trei ani ? Barem aflau şi posturile de televiziune că o pădure de castan uscată nu mai valorează nimic. Nu mai e bună nici de construcţii, nici de butoaie şi nici măcar de foc: mai mult fum, decât căldură !
Bine, bine, dacă interviul nu-i de nasul „domnului ţăran” barem vreun pădurar, vreun brigadier sau inginer ce a lucrat efectiv în pădure trebuia intervievat. Pentru că întrebări ar fi cu duiumul: cum s-a comportat puietul de castan în pepiniera pe care o au în îngrijire, banii primiţi prin proiect au fost suficienţi, oamenii care beneficiat de proiect, silvicultorii şi particularii, au plantat ei înşişi puiet nou de castan  în pădure sau s-au mulţumit că echipele de lucru ale proiectului venite de hăt departe cu vaccinul şi cu târnăcopul fac curat prin pâlcurile lor.
Pentru că de lucrat în cadrul proiectului iniţiat de Agenţia Judeţeană pentru Protecţia Mediului Gorj în parteneriat cu Primăria oraşului Tismana s-a lucrat, dar a fost interesat vreun ziar sau vreo televiziune să facă un reportaj atunci când s-a lucrat - la faţa locului - şi să-l insereze în jurnal sau video-clip printre cuvântările înaltelor feţe politiceşti şi inginereşti ?
Pe de altă parte, lipsesc şi informaţiile tehnice şi ştiinţifice din relatările unor jurnale iar ca o probă de lipsă de documentaţie în problematică, relatările abundă de expresii care de care mai hilare: „boală nimicitoare, denumită „Cancerul castanului“”, „ciuperca nemiloasă” sau alte sintagme. E vorba pur şi simplu de mana castanului despre care am scris destul de detaliat anul trecut în articolul Festivalul castanului de la Tismana dar se vede treaba că presa cazonă nu-şi citeşte decât propriile articole…
Spre cinstea lor, doar http://gorjexclusiv.ro şi „Impact în Gorj” includ în relatările lor secvenţe din cuvântarea domnului Dănuț Chira, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului Naţional de Silvicultură Brașov. Păcat că articolul bun din „Impact în Gorj”, este umbrit de vechea meteahnă de agresivitate ce călăuzeşte ca un fir roşu otrăvit publicaţia încă de la prima apariţie.
Boala din născare n-are alinare şi nu cred că se va găsi la ziar vreun vaccin contra „cancerului  nemilos” al revistei când dă titlul http://impactingorj.com/social/festivalul-castanului-fara-castane.html ! Să fi plecat ei de la Tismana fără să ia o porţie de castane fierte şi „friptană” de oaie, cum a luat toată lumea ? Sau ziarul a găsit formula să-l atace pe primar pentru că a zis că „nu prea sunt castane” ! Între „nu prea sunt” şi „fără castane” e o diferenţă ca între „Impact în Gorj” şi „New York Times”, de îndată ce interiorul articolului nu concordă deloc cu titlul. Şi apoi de ce ne-om fi adunat la Tismana? Nu pentru că nu prea sunt toamna castane ca altădată ?
Dar să dăm Cezarului ce-i al lui, iată ce inserează în articol:
„Dănuț Chira, cercetător științific în cadrul Institutului Național de Silvicultură Brașov, a precizat că arborii tratați au început să aibă din nou rod: „Tratamentul merge nesperat de bine, în sensul că avem rezultate, după un an-doi de tratamente. Am reușit, deja, să avem, parcele care sunt într-un proces avansat de vindecare și, din punctul nostru de vedere, sunt vindecate. Procesul va fi de durată, pentru că arborii cu cancere mari nu se vindecă instantaneu. Foarte important este că exemplarele încep să facă din nou castane și coroanele să fie verzi. Am tratat numai generația tânără, cea bătrână fiind compromisă“. Specialistul a precizat că a fost găsit virusul potrivit pentru a distruge ciuperca distrugătoare: „Ciuperca este de origine asiatică. Castanul din America a murit în totalitate, mă refer la generația bătrână. Din păcate, tratamentul la ei nu prea merge, pentru că ciuperca are 76 de tulpini. Dacă tratezi cu tulpina utilă, tratamentul merge, dacă nu, nu sunt șanse. Norocul nostru este că și la Baia Mare, și aici, la Tismana, tulpina majoritară e cea pe care există virusul ciupercii natural în Grecia și Italia. Am adus virusul de la Baia Mare aici și a mers bine. E vorba de tulpina europeană 12. Proiectul se va încheia în anul 2017, dar dorim să tratăm în continuare. Tratamentul nu este ușor de făcut. Este bine că se duce singur împreună cu ciuperca de vânt, ploaie, gândaci, astfel încât, de pe cancerele tratate, virusul se duce pe cancerele netratate, astfel încât, în timp, virusul îmbolnăvește ciuperca peste tot“.
  Acelaşi extract din cuvântare îl găsim şi la Gorj Exclusiv, ceea ce denotă că copy-paste se ia foarte uşor de la Ponta la jurnalişti. Ţineţi distanţa, domnilor, sunt numai politicieni virusaţi de boli incurabile prin guvern şi parlament : mită, confict de intrese, abuz în serviciu şi chiar hoţie prin legi cu valabilitate de două zile!
 Ei bine, să lăsăm cancerul politic şi plagiatorii! În paragraf e multă ştiinţă iar mass-media ar trebui să lanseze o dezbatere pe tema manei pentru că fenomenul se manifestă şi la alte specii de arbori. Ba putem afirma, la sigur, că în lumea vegetală ca şi în lumea animală este aceiaşi luptă cruntă pentru păstrarea şi acapararea de noi teritorii. Cu deosebirea că microciupercile ca şi viruşii de altfel, sunt produşi organici şi îşi dezvoltă tulpini noi în momentul când pe suportul pe care se instalează s-a găsit un antidot. Dar ultima frază din citat trebuie să ne dea de gândit. Factorii naturali participă ei însăşi la migraţia din cancerele tratate în cele netratate de om. Va veni o vreme când, fenomenul va fi generalizat şi noua armată biologică antidot , va câştiga „războiul” cu mana castanului. Asta va conduce inevitabil la tulpini noi care se vor aşeza pe alte specii de arbori. Deja se vorbeşte de migraţiune pe alţi arbori şi chiar pe vii, tomate şi alte specii de plante. Şi atunci ce vom face dacă tratarea chimică va fi inutilă?
Printre alte lipsuri ale presei se remarcă şi faptul că puţine publicaţii sau posturi de televiziune au amintit măcar de taraful Şcolii Populare de Artă, Târgu Jiu sau Ansamblul de Datini şi Obiceiuri „Tisa” instruit de doamna Maria Corlan Mischie. „Impact în Gorj” mai face un impact neserios în respectarea valorilor, şi, datorită neinformării, scrie că atmosfera festivalului a fost întreţinută de "muzica prichindeilor din zonă". Halal respect faţă de o instructoare ce depune mari eforturi ca ansamblul artistic să stea în prima poziţie a formaţiilor gorjeene de prestigiu şi nu o adunătură de „prichindei din zonă” cum afirmă ziarul. Mă rog, boala jurnaliştilor gorjeeni este că nu ştiu numele formaţiilor artistice din judeţ dar ştiu numele şoferilor tuturor politicienilor cărora le cântă ode.
A mai dat cu stângul în dreptul şi http://www.tele3.ro care tam-nisam a văzut taman din Bucureşti, în cadrul festivalului, „un simpozion  dedicat proiectului „Managementul Conservativ al Habitatelor“. Nu e prima dată când televiziunea noastră publică înfloreşte evenimentele ca pe vremea lui Ceauşescu. Pe banii noştri bineînţeles !
Din stânga: Gicu Alesu, Ciocea Ion, Marian Slivilescu, Aparicio Viguri Cezar Guzman, Ion Daju
În fine, niciun jurnalist din urbea de nord a Jiului n-a remarcat prezenţa unui grup, condus în sala Consilului Local de Gicu Alesu:  Ciocea Ion – primar în Bustuchin, Daju Ion – Roşia de Amaradia, investitorul spaniol Aparicio Viguri Cezar Guzman, oameni care s-au remarcat prin proiecte foarte ambiţioase de dezvoltare a localităţilor lor. Primarul Marian Slivilescu s-a întreţinut îndelung cu aceştia, ca într-un schimb reciproc de experienţă. Gustând castanele noastre, Aparicio Viguri, încântat de gust, a spus că are ce povesti în mirifica Spanie, care s-a dovedit a doua noastră soră din vest, găzduind peste un milion de români.

Dar să lăsăm locul video-clipurilor realizate de echipele din Târgu Jiu iar ca gazde, lăsăm video-clipul nostru la urmă. Adică ce s-a şi întâmplat „în teren”. VIP-urile prioritar, iar mulţimea adunată, mai la coadă !




FESTIVALUL CASTANULUI LA TISMANA

S-au pus aici mai multe video-clipuri dar puţine au rămas. Ori jurnaliştilor le e sfială de ce au realizat, ori au mârâit ceva ce nu le-a convenit şefilor, trist e că şi-au relocat articolele şi video-clipurile. Ne mulţumim cu ce a mai rămas la aceiaşi adresă de pe reţeaua Internet.



PROBLEME CU CASTANII LA TISMANA

http://www.tele3.ro/festivalul-castanului-la-tismana

Festivalul Castanului de la Tismana, ediţia a III-a, 2015.

Videoclip al Asociaţiei "Semănătorul Tismana": secvenţe (fără şefi !) filmate la Festivalul Castanului, ediţia a III-a, 15 octombrie 2015. Cântă taraful Şcolii Populare de Artă, Târgu Jiu




Articole de presă:




miercuri, 14 octombrie 2015

Al Florin Ţene - Concepte fundamentale despre viață în opera literară a scriitorului Mircea Pavel Morariu 

Al Florin Ţene
În general opera  literară, aflată în fața definiției, pare un lucru neobișnuit. Căutând-o, din motive independente de voința noastră ne-am izbit de dificultăți aproape la tot pasul. Dar labirintul bibliotecii, cu seducțiile ei violente ori paradisiace, ne-a deschis, în cele din urmă, o poartă, spre cărțile scriitorului Mircea Pavel Morariu, trăitor în Germania, originar din România. Copilăria petrecând-o la umbra Cetății Sighișoarei.
Şi ce-am găsit în stufoasele cărți ale acestui scriitor ale cărui cărți originale aduc un suflu nou în literatura română, și nu numai. Opera acestuia pornește dintotdeauna dinspre lume spre concepția lumii. Ea comunică, face cunoscută lumea lumii înseși. Vigoarea îi vine din semnul Crucii între Verticalitate și Orizontalitate și din raportul mereu rejudecat, în fiecare nouă carte, dintre Subiect și Autor.
Cărțile acestuia sunt opere ale secțiunii de aur, sunt marile reculegeri, un turn al lacrimei, o cădere între cuvinte, extazul păsării de rouă, întâlnirea cu aproapele nostru pe diferite planuri, unele imaginare,, o hermeneutică a transimaginarului, sau o transhermeneutică a imaginarului, interfața dintre creator și cititor, mitul unor edenice viziuni ori realitatea unor transviziuni procesuale. Acest scriitor, prin cărțile sale, inclusiv în volumul de debut, intitulat : “Mozaic “(versuri ), semnat împreună cu soția, apărut la Editura “Studia “, temperatura lirică, în care verbul sugerează un act de magie, și care se transformă în prozele sale, în subtile jocuri onirice, dublate de voluptoase imersiuni în imaginar. Poezia este pentru cei doi soți un mod de acțiune a sufletului ritmic- glas ce însoțește sinele în formare- drum în țara frumuseții. Așa cum descoperim în romanul “Catacombe “, ce a văzut lumina tiparului în anul 2010, la aceeași editură. Romanul este structurat în doua parți:”Vulcanii” si „Diafanii”obligând cititorul la o lectura atenta, cu benefcii pentru toți aceia care sunt interesați în descifrarea subconstientului.Este un autor înzestrat cu talentul cunoasterii, un radiograf al starii psihopatologice al personajelor, bun povestitor al starilor psihice confuze, întemeiate pe instincte cețoase si vanități. Autorul nareaza aventura unei vieți umane prinse în capcanele subconstientului, Opera aceasta este cuprinsă pe jumătate de beția imaginației, cealaltă jumătate este produsul autorului ca viață liberă, spiritual. Iar dacă spiritual sfințește- reflectarea, spune Novalis- atunci orice carte adevărată este Biblie.
Rar în literatura română poţi găsi un roman cu prozodie rimată fără să alunece în poetizare inutilă este “Planeta insulară” de Mircea Pavel Morariu, apărut în anul 2013, la Editura “ Napoca Nova”. Acesta face parte din specia romanescă ce are o mitologie proprie şi fragmente livreşti cu substanţă epică genuină. Autor al romanului de succes “Catacombe”, ce abordează fenomenul transcendentalului, scriitorul de data aceasta vine în faţa cititorilor săi cu un roman ce ne surprinde prin forma textuală şi subiect, ce-mi aminteşte de zicerea lui Macedonski: „Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri şi bucurii, punând lacrimi lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns“. Aici nu scriitorul vorbește, ci limbajul se vorbește pe sine, limbajul ca operă și opera limbajului. Prozatorul care rimează prozodia face ca opera de pur limbaj iar limbajul din această operă este întoarcerea la propria-I esență. Frumosul aici nu este o idée teoretică, ci o idée exprimată în formă sensibilă.
Cartea are două părţi, fiecare cuprinzând capitole cu anu¬mite denumiri, din care nu lipseşte cuvântul „insulă”, acel întreg înconjurat de o altă formă a întregului, caracterizat printr- o specificitate proprie. Romanul glisează între poemul prozodic şi proza poematică cu ele¬mente din marginea fabulaţiei; se deschide cu un moment al naşterii autorului asistată de cele trei Sorţi: Zâna Sorţii, a Dragostei şi a Sănătăţii. Descoperim în paginile cărţii un amestec subtil de inteligenţă şi facondă, de lirism şi introspecţie. Prozatorul mută interesul de la epicul aventurii la comportamentism. În gesturile, limbajul şi manifestările protagoniştilor noi ghicim o psihologie şi o mentalitate care dau seamă şi despre un cod social, politic şi cultural, prin acţiuni înglobate în Planeta democraţiei, sau insulele politicienilor, religiilor, manipulatorilor, dorinţelor, bandiţilor, egoiştilor, a birocraţilor, sau Insula lui Eros. Cartea are un limbaj universal, subliminal, care este experiența totalității ființei autorului reunită dincolo de aparențe. Această carte este o experiență, iar experiența înseamnă contact cu ființa, reînoire a sinelui prin acest contact. Forța limbajului, aici, oscilează între prozodie și poeticizare, și constă în a evoca tăcerea, fiindcă dincolo de tăcere este totul.Vorba lui Hamlet: The mrest is silence.
 
Autorul, având alături personajul feminin Maia, nume ales nu întâmplător, el însemnând esenţă, a prinde puteri, matcă, plonjează într o naraţiune având semnele unui spirit postmodern. Textul fiind un mixtum compositum, căci se trece de la o perspectivă narativă la alta, pune pe tapet o nesfârşită ştiinţă a naraţiunii rimate, în care descoperim şi un ritm interior subtil. Analiza amănunţită a fenomenelor politice, sociale şi cultural cuprinse în capitol separate descoperim un analist lucid, jovial, şi cu o truculenţă a comentariului de un farmec indicibil, cum însăşi atmosfera cărţii e, în cea mai mare parte: „Cu un impuls fenomenal de energie ne am trezit prin poartă propulsaţi şi aterizaţi pe o planetă vie, care la o privire lapidară avea o formă insulară. Totul era luminos şi strălucitor de frumos. Pe un ecran enorm ce se afla pe aerodrom, era scris cu litere de foc: planeta democraţiei, ce toate dorinţele le satisface şi îţi asigură ce i mai valoros pe lume, bunăstare şi pace”.
Supleţea limbajului şi fragmentarismul e, deopotrivă, o metodă şi o viziune, căci fizionomia exterioară se încheagă prin acumulări lente de senzaţii şi detalii. Romanul se poate încadra în specia celor ce oscilează între realismul autentic şi science fiction. Cartea este experiență, iar experiența înseamnă contact cu ființa, ființa fiind personajele, deci, reînoire a sinelui prin acest contact.
Medic de profesie, Mircea Pavel Morariu abordează în mod psihologic acţiunile personajelor sale, fiind ispitit de jocul ficţiunii erudite, fiind un constructor ingenios de utopii şi ucronii, sedus de artificiul inteligenţei. Ucroniile autorului sunt abordate ca teorie în filozofia culturii potrivit că¬ruia evenimentele şi faptele de civilizaţie din istoria omenirii s- au produs ca o consecinţă inevitabilă, dar nu previzibilă, a progresului continuu. Elementele ştiinţifice, din domeniul medical, în special, înserate printre texte şi contexte, apropie, uneori, romanul, în unele părţi, de eseu. Autorul ne împinge spre concluzia că inima omului este nemărginită. Sângerează şi se sfâşie printre democraţi, politicieni, religii, manipulatori, sau în iubire şi erotism, în dorinţe împlinite sau neîmplinite. Şi totuşi, rămâne mereu prea plină: mare, încărcată până la refuz de dureri. Fiindcă omul chiar dacă are de toate, totuşi nu este fericit. Pe bună dreptate: pentru că nu ştie că este fericit. Şi esenţa vieţii nu este să „fii “, ci să ştii că „eşti“ fericit. Încălecat pe Roib, calul amintind de Pegas, personajul cărţii a galopat spre insula dorinţelor. O fabulă cu iz istoric şi politic, în acest context, dezvoltă autorul.
 
În această carte trunghiul semanto-pragma-hermeneutic, gândit ca o semiotică interpretativă, de scriitorul Mircea Pavel Morariu, servește perfect celor trei grille ale lecturii: infrahermeneutică, ce prefigurează modelul metaphoric al subiectului, hermeneutică, având ca finalitate figurarea unui sens integrator, unitar, rotund, și supra(trans)hermeneutica, ducând la poetizarea textului.
Romanul Planeta insulară ne face să gândim că nicio ştiinţă nu-şi este suficientă sieşi. Orice ştiinţă se împlineşte dincolo de ea însăşi, se extinde dincolo de ceea ce se crede că este domeniul său, în spaţiul filosofiei. Orice ştiinţă specială, perfecţionându se, devine filosofie. Nu există graniţe între ştiinţă şi filosofie. Trecerea se face în trepte. Acest roman marchează prima treaptă. Iar despre această treaptă este imposibil să spui dacă aparţine literaturii, filosofiei sau ştiinţei medicale. O singură delimitare e limpede: filosofia există acolo unde obiectul nu este nici lucru, nici eveniment, ci idee. Cărțile scriitorului Mircea Pavel Morariu pot fi interpretate și ca text al unui fel de a înțelege viața, al condițiiei umane, ca o meditație asupra unor chestiuni de etică, asupra conflictelor sociale, asupra viciului și a virtuții, asupra fericirii, asupra adevărului și aparenței, asupra destinului și libertății.
Descoperim în cărțile lui Mircea Pavel Morariu o filozofie a vieții, o plasă magică ce leagă lucru de lucru, talent de talent, episod de episod. Instinctul său psihologic, ce-l împrumută personajelor este, de fapt, o concepție magică pe care o găsim, de altfel, la o bună parte dintre marii noștri contemporani europeni, alături de care îi așezăm numele.
 
Al Florin Ţene
Președintele internațional al Ligi Scriitorilor Români
Membru corespondent  al Academiei Americană Română de Știință și Artă.

miercuri, 7 octombrie 2015

Eugen Dorcescu - Anunţ lansare antologie şi "Pro memoria"


Pro memoria:


Olimpia - Octavia Berca, soţia poetului Eugen Dorcescu. 
Portret în gips patinat de Aurel Gheorghe Ardeleanu.




Dumitru Vlăduţ - A fost odată...


Dumitru Vlăduţ, profesor la Sibiu
A FOST ODATĂ O ŢARĂ BOGATĂ CU OAMENI HARNICI,
CU MULTE FABRICI ŞI UZINE

A fost odată, nu ca în poveşti dar real. A fost frumos, cu oameni harnici şi cinstiţi, cu ţăranul sănătos şi roşu la faţă, cu mâini puternice şi harnice, cu case mici cu geamuri din băşică de oaie, primitori – oferindu-ţi la vizite tot ce aveau mai bun la masă. Vizitele între rude erau obligatorii, cu zile mai multe, cu căruţe împodobite, cu cai frumoşi, cu trăsuri trase de cai cu clopoţei. Când îţi veneau în vizită – ştiai după clopoţeii cailor cine venea. Erau bâlciuri la satele româneşti cu lăutari şi cu hore frumoase. Fiecare sat avea hora lui cu fete roşii la faţă, cu costume ţesute şi cusute cu mâna lor la lampa cu gaz nr. 5 – 8 sau ii lucrate din zorii zilei şi până la apusul soarelui.
Întoarcerea de la munca câmpului se făcea cu oboseală dar şi cu bucuria zilei. Seara stăteau pe marginea şanţului fetele, băieţii, femeile şi bărbaţii, bătrâni şi femei bătrâne, care mai de care îşi povesteau munca zilei şi ce mai aveau de lucru. Fetele serioase se uitau pe sub sprâncene după băieţi harnici şi roşii ca un bujor. Fiecare avea în gândul lor un viitor. Seara târziu apărea luna. Şi luna era veselă şi frumoasă. Pe vremea copilăriei mele parcă şi serile erau frumoase. Duminicile la sate erau de odihnă. Se făceau hore în zăvoiul satului, fetele şi femeile tinere mergeau desculţe, cu pantofii în săcui, la intrarea în zăvoi trecea un pârâu cu apă limpede; fetele şi femeile se spălau pe picioare şi îşi încălţau pantofii. La hora din zăvoiul Tismenei veneau fete îmbrăcate în costume româneşti cusute de mâna lor, care mai de care mai frumoase cu catrinţe cusute cu fir argintiu sau auriu. Când jucau învârtita se fluturau cătrinţele ca nişte steaguri.
Când se făceau nunţi în sat, era sărbătoare mare, se îmbrăcau fetele cu ce  aveau mai frumos. Sâmbăta se făcea steagul şi se făcea horă în curtea miresei şi a mirelui.
Sârba gorjenească
Zestrea miresei se ducea cu căruţa trasă de doi cai frumoşi, împodobiţi cu pamblici colorate, iar în mijlocul căruţei era nelipsită lada de zestre a miresei. După cununie se făceau întreceri între călăreţi ce reprezenta garda tinerilor, care să ajungă primul la casa mirilor. Era ca în poveşti şi de fapt în zilele de azi sunt poveşti. În fiecare duminică se făcea horă în zăvoiul Tismenei, azi transformat în mormane de pământ excavat. Mergeam şi eu la hora din zăvoi, aveam 5 – 6 ani şi îl căutam pe naşul meu învăţătorul Dumitru Popescu, „sărut mâna naşule”; îmi scotea din chimir 2 – 3 bănuţi găuriţi. Mulţumeam naşului, fugeam la negustorii ambulanţi şi îmi cumpăram alviţă sau turtă dulce. Eram fericit. Priveam cum jucau fetele şi băieţii. Se vedea bucuria pe feţele privitorilor. Zăvoiul de azi este o grămadă de gunoaie şi grămezi de pământ. Interesul de ieri s-a transformat în neglijenţa celor ce conduc azi. În anii copilăriei mele în zăvoiul frumos al Tismenei întâlneai dascăli, preoţi, primari, gospodari din satele vecine şi din Tismana, bogaţi, mijlocaşi dar şi săraci.
În zilele lucrătoare săracii te căutau acasă şi te întrebau dacă ai ceva să-ţi lucreze. Astăzi în democraţia mascată nu te mai întreabă nimeni dacă ai să-i dai de lucru. Azi îi căutăm noi şi îi rugăm să vină la lucru. Te întreabă cât îi dai? Nu ce ai de lucru? Dacă îi dai de băut, cafea, prăjituri? Dacă nu-i convine nu vine. A… nu vin, stau la primărie şi mă fac că lucrez; femeile mai şterg praful prin biroul primarului, mai mătură pe la poliţie şi dispensar şi primeşte ajutor social 2 – 3 sute lei noi.
Copiii crescuţi în cămine nu învaţă să muncească, nu au loturi de pământ să cultive necesarul căminelor, îi găseşti pe bănci prin curte cu ţigările aprinse.
Îmi pare rău ce-i va aştepta: unde vor merge aceşti tineri când vor ieşi din cămine? Ce au învăţat de la dascălii lor? Ştiu ei cum îşi vor câştiga existenţa când vor ieşi din cămine?Dar când se observă aceste lipsuri ale educaţiei tinerilor crescuţi în că,ine. Am căutat doi tineri mai voinici să-i iau la muncă pe timpul vacanţei, să le dau bani şi mâncare.. Păi credeţi că am găsit tineri interesaţi să muncească? Ce faceţi domnilor ce conduceţi frâiele Revoluţiei de după 1989. Unde şi cum veţi folosi aceste tinere vlăstare crescute fără educaţie şi dragoste de muncă? Nu observă nimeni aceste lipsuri? Televiziunile, ziarele  observă imediat dacă un dascăl ia de urechi un elev şi-l face în toate felurile, ba îi cere şi plecarea din învăţământ. Cum televiziunile şi presa nu observă când un elev îi răspunde urât dascălului şi mai ales când unii elevi obraznici îşi insultă dascălul, educatorul, profesorul, sau pe un bătrân ce-şi duce anii grei, ce zice presa e corect??
Am crezut că odată cu venirea democraţiei, ne vom întâlni cu respectul, cu cinstea şi cu munca cinstită. Nu a fost să fie aşa. Autorităţile s-au înmulţit şi necazurile au crescut.
În satele noastre româneşti cu tradiţii frumoase era un primar, un notar, un contabil şi un preceptor. Era nelipsită toba prin sate ce transmitea porunca primarului. Şeful de post avea un jandarm sau doi, astăzi nu poţi să-i numeri câţi poliţişti are un şef de post şi câţi subalterni are un primar. Încearcă să ceri sau să soliciţi ceva, vei primi aroganţă şi indiferenţă.
În 1940 a venit la Tismana Regele Mihai. Era însoţit de şoferul său şi păzit de şeful de post cu doi jandarmi. A fost primit de familia învăţătorului Neferescu unde a luat masa şi a fost servit de mama mea Marioara lui Gărleanu vară primară cu soţia învăţătorului Neferescu unde a fost găzduit M.S. Regele Mihai I.
Regele a fost la hora din zăvoi. Era într-o duminică din luna lui iulie. A privit cum se distrau ţăranii, a intrat în horă şi a jucat alături de ţăranii Ungurenilor. Ce vremuri frumoase am trăit. Astăzi locul respectului, al cinstei şi omeniei a venit minciuna şi ura, lipsa de respect faţă de aproapele tău, faţă de părinţi, de dascălii tăi şi îndeosebi faţă de bătrâni !
Copiii nu mai sunt aproape de părinţi cum eram noi în vremuri de cinste şi omenie; nu trec cu anii să-şi vadă părinţii. Vremurile s-au schimbat. Plata divinităţii este prezentă şi ne afectează viaţa şi traiul zilelor ce vor urma. O ţară cu o industrie  ce rivaliza cu industria altor ţări dezvoltate – distrusă de noi. Este de ajuns că ne plătim neîmplinirile noastre, dar vor plăti şi alte generaţii. Se laudă cu creşterea economică, propagandă – prin creştere economică preţurile scad nu cresc!
Acum să călătoresc în vremurile copilăriei mele.
Era foarte frumos chiar dacă nu aveam toate bunătăţile, aveam ceea ce astăzi a dispărut bucuria unei copilării frumoase şi pentru că eram o rudă apropiată cu familia învăţătorului Neferescu şi finul învăţătorului Dumitru Popescu. Mă purtau cu ei prin locuri astăzi pline de istorie. Aveam 5 ani când împreună cu unchiul meu învăţătorul Neferescu şi mătuşa mea Tanţa – vară primară cu mama mea. Am făcut o vizită la casa înconjurată de o pădure frumoasă a fostului prim-ministru Tătărăscu. Cei mari discutau lucruri importante. Eu nu le înregistram, ieşeam în curtea casei d/lui Tătărăscu  şi mă jucam cu pisicile, apoi mâncam nişte prăjituri aşa de bune. Astăzi şi în decursul anilor vieţii mele nu am mai întâlnit vremurile de atunci când aveam 5 ani. Îmi amintesc la plecare: D-l Tătărăscu m-a luat în braţe şi mi-a zis să cresc mare, să fiu cuminte, să înveţi bine şi să ne urmezi! Astăzi nu  mai am de făcut comentarii şi mă gândesc cu dragoste la ziua când Tătărăscu m-a luat în braţe şi mi-a dat sfaturi. Le păstrez în minte ca un dar al divinităţii. Aşa a fost. Astăzi tot omul în interesul lui meschin schimbă totul, ba uneori pe ruinele altora. Voi părăsi această lume că nu există altă cale, dar plec cu amintirea întrevederii cu Majestatea Sa Regele Mihai I şi cu frumosul gest al fostului prim-ministru Tătărăscu de a mă lua în braţe şi a-mi da frumosul sfat la 5 ani ai mei deşi fraged, cuvintele mi-au rămas cimentate în memorie. Le voi transmite şi celor de dincolo de poarta necunoscutului. Dacă va exista - această poartă şi acest paradis – în care locuiesc astăzi părinţii, bunicii şi străbunicii mei. Chiar dacă nu există această lume; cred în puterea divinităţii care te poartă prin apele vii ale destinului.
Trecând prin lungul drum al destinului, trebuie să nu uit şi de frumoasa meserie de dascăl, mai ales când o încerci şi o desfăşori în mijlocul unor colegi buni şi de neuitat.
1956 - Exam. de absolvire a 8 cls. D. Vlăduţ, dreapta 
Aşa am ajuns în anul 1955 dascăl la o şcoală din inima Ardealului. Nu numai că aveam colegi buni dar şi gospodarii satului erau oameni cu mult bun simţ şi cu respect faţă de aproape sau, aici am întâlnit pe Ungureanu Vasile – directorul şcolii – un om sincer şi devotat familiei, dar mai ales învăţământului. Nu era înregimentat politic, nici nu făcea ceva rău împotriva politicului de atunci, dar nu-i plăcea să se supună unor indicaţii  date de secretarul organizaţiei comuniste. Îşi urma cu sfinţenie datoria faţă de şcoală şi familie. Această nesupunere i-a adus mari necazuri. Cetăţeanul fără şcoală, secretarul de partid în lipsa lui educativă, într-o zi l-a reclamat pe directorul şcolii Ungureanu că a fost legionar. Şi atunci ca şi acum nu se verifica dacă este adevărat sau nu. Ungureanu a fost scos din învăţământ. Greu pentru el, avea 5 copii, soţia fără serviciu. A trebuit să înfrunte această minciună a secretarului de organizaţie P.C.R. să muncească prin sat să câştige un ban să-şi întreţină familia. Aşa ajuns aşa de greu, de lucra cu ziua prin sat.
D. Vlăduţ, stânga, la şc. din Sibiu
Dar cum divinitatea ţi-a descris traseul vieţii, după doi ani s-a descoperit minciuna acestui secretar, nu-i dau numele pentru că şi numele îmi creează o repulsie urâtă scriindu-l.
A revenit în învăţământ Ungureanu ca dascăl şi s-a sfârşit lunga, frumoasa şi zbuciumata viaţă la vârsta de 96 ani – flori şi recunoştinţă pentru acest dascăl. Dar la părăsirea acestei lumi a lăsat un urmaşi de nădejde, pe fiica lui Angelica tot învăţătoare şi tot cu dragoste faţă de meseria de dascăl la aceeaşi şcoală unde a funcţionat şi tatăl său ca director. Dar nici ceilalţi copii ai lui nu au uitat dragostea faţă de muncă şi familie. Nu pot să nu admir pe fiica sa Maria, pe Otilia – două fiice harnice şi respectuoase, iar fiul său Vasile are şi el doi fii cuminţi şi harnici – Răzvan şi Ceriş – ultimul cu multă carte slujeşte ţara cu credinţă şi devotament.
Îmi aduc aminte de o întâmplare. Pe timpul colectivizării  noi dascălii eram obligaţi să lămurim ţăranii să se înscrie în colectiv.
Într-una din zilele lunii martie a anului 1956, am mers la o familie de gospodari pe lângă altele. Am intrat în curtea unui gospodar, ne-a primit cu cuvintele „Bine aţi venit domnilor în curtea mea!”. Avea 78 de ani. Ne-a poftit în casă, ne-a pus pe masă o bucată de şuncă, o pâine ardelenească făcută în cuptorul casei , pe masă ne-a pus şi un bocău de vin. A plecat şi ne-a lăsat singuri. Am aşteptat noi mult timp să revină. Am uitat să spun că pe masă nu ne-a pus nici pahare şi nici cuţit. După o aşteptare de o oră  l-am chemat în  casă şi i-am prezentat scopul venirii noastre. I-am spus ce bine e în colectiv, ce avantaje are, aşa aveam sarcina. Ne-a ascultat şi apoi ne-a răspuns: Nu mă lasă. „Surprinşi” de răspunsul lui, l-am întrebat că este cineva care nu-l lasă. Şi uite aşa câteva minute ne răspunde că nu-l lasă. În timpul discuţiei care a durat aproape o oră, am insistat să ne spună persoana care nu-l lasă să se înscrie în colectiv. Răspunsul a fost neaşteptat. Nu era vorba de vreo persoană, ci de cei 78 de ani ai lui. Am plecat de aici la alte case şi am întâlnit tot felul de răspunsuri.
Ar fi multe de spus despre aceste vremuri dar mă opresc aici în speranţa că poate divinitatea se va întoarce cu faţa şi spre ţara noastră, înzestrându-ne din nou cu oameni cinstiţi, cu un învăţământ bun, cu o sănătate supravegheată de doctor profesionist şi o justiţie dreaptă, slujind şi pe omul simplu şi poate divinitatea ne va ajuta să înflorească pe teritoriul ţării noastre fabrici, uzine, irigaţii ca românul să nu mai plece din ţara lui şi să stea slugă la cei de peste hotare, uneori în condiţii grele, lăsându-li familia şi copiii în mrejele unor greutăţi create însuşi de noi în vremuri necântărite.
Nu pot trece cu vederea că în ţara noastră – România frumoasă – cu oameni cinstiţi şi muncitori care nu primeau ajutoare sociale sau handicapuri ne reale plătite cu bani din munca oamenilor cinstiţi a luat locul – lenea, înşelăciunea şi minciuna, în locul marilor uzine, fabrici şi ateliere cu diverse meserii unde fiecare om harnic îşi găsea să muncească, au apărut tot felul de cântăreţi, trupe de veselie cântând prin baruri, nunţi şi restaurante, unde cei avuţi prin muncă cinstită sau prin înşelătorii aruncă cu bani, iar marea masă a oamenilor săraci, abia îşi mai caută câte un leu rămas rătăcit  prin buzunare să-şi poată cumpăra o pâine. În locurile unde oamenii se întorceau istoviţi de munca zilei au apărut scandaluri, bătăi şi jafurile create fie de cei înavuţiţi prin câştiguri necinstite fie de unii dintre semenii noştri cărora nu le place să muncească, crescuţi în vremuri cu educaţie sumbră. Dar ca să termin – la părerile şi constatările petrecute în 83 de ani – nu numai unii oameni şi-au schimbat caracterul, dar şi unele instituţii create de actualul sistem . În multe cazuri dau dreptate minciunii. Săracii dacă vor să-şi apere un drept de orice fel fiind el, trebuie să-şi angajeze un apărător - ani în şir – rămânând în ultimul moment şi fără succes şi fără bani, cheltuiţi în apărarea lor. Dar cine se gândeşte la aceşti oameni? Cei ce sunt puşi să facă legi le fac pentru ei cu lefuri mari, chiar foarte mari prin măriri de taxe la gaze, energie, impozite şi câte şi mai câte taxe pentru noi care am ajuns la pragul de subzistenţă.
Aceasta este România de azi condusă şi jefuită de cei ce au trecut prin guvernările 2000 – 2015. Mai speră săracul la o minune? Minciunile vor pieri definitiv din întreaga democraţie, aşa spun cei ce duc frâiele ţării. Va dispărea luându-i locul omenia, cinstea şi curajul de a înlătura minciuna instalată la putere, dar lumina nu dă semne să se întoarcă spre marea masă a sărăcimii, a oamenilor cinstiţi şi muncitori.


Oct. 2015
Vlăduţ Dumitru              

sâmbătă, 3 octombrie 2015

Ion N. Oprea - Balcic

Castelul Regal Balcic
Balcic, reședința de suflet a Reginei Maria a României, 28 octombrie 1875-18 iulie 1938 la Sinaia, ce nu ne spune Lucian Boia în “Balcic Micul paradis al României Mari”, aflăm de la inst. Petria Dolia, Șc. “Duiliu Zamfirescu”, Focșani, 14 iunie 2015 sau de la alții

“Desțelenind adânc, Lucian Boia tot istoric rămâne” se intitulează comentariul meu la cartea lui, “Balcic Micul paradis al României Mari”, publicat în revista “Luceafărul” Botoșani din 24 noiembrie 2014, apoi în alte articole în volumul “Borna sufletului”, Editura PIM, Iași, 2015.
“Până la a fi românesc, din 1913, Balcicul era doar un spectacol al mării și un seducător amalgam etnic și cultural de la marginea fostului Imperiu otoman. Dacă administrația noastră preia un târg modest, pictorii dau aici de Orient în toată splendoarea sa, dar mai ales de un peisaj și de o lumină cu totul aparte. Deși îl vizitează în 1915 și văzuse ce avea de văzut, regina Maria se îndrăgostește de Balcic abia în 1924, într-atât de puternic, încât își construiește, pe țărmul stâncos și sălbatic, un adevărat paradis. Se poate spune că datorită ei, din acest moment, mitul Balcicului nu mai are nevoie de combustia istoriei, este pur și simplu sincron cu realitatea, ba chiar o înrâurește, dându-i o strălucire fără egal în perioada interbelică. Boema artistică, animatorii culturali, scriitorii, arhitecții și chiar și politicienii vin vară de vară la Balcic, înfrumusețându-l și pregătindu-l pentru o promițătoare carieră de stațiune marină și culturală. Ca orice paradis, și Balcicul a fost pierdut. Lucian Boia l-a reconstruit însă atât de bine din fărâme de memorie, din documente și fotografii de epocă, încât se poate spune că, printr-o carte atât de frumoasă, am recâștigat, simbolic, paradisul pierdut”, scrie editorul pe ultima copertă a volumului la care m-am referit (Balcic, Micul paradis al României Mari de Lucian Boia, Editura Humanitas, București, 2014).
Revin asupra subiectului pentru că, dacă Lucian Boia a făcut foarte bine din ceea ce i-au spus amintirile, documentele sau fotografiile de odinioară, pictorii, cum spune editorul, ceea ce vreau să prezint aici sunt actualitățile zilei, culese tot de un om deprins cu frumosul și regret că nu a pus într-un album de artă, că artă naturală și prelucrată, nu doar cu penelul, este ce ne prezintă Petria Dolia, Focșani, aducându–ne și statornicindu-ne, parcă, paradisul în suflet, spre bucuria și a inimii reginei Maria rătăcită pe undeva…acum, iată, se împlinesc 77 de ani. o viață de om!
Regina Maria
“Regina Maria a României. Marie Alexandra Victoria, din Casa de Saxa-Coburg și Gotha, născută la 28 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia – decedată la 18 iulie 1938, Sinaia, tatăl – ducele Alfred de Edinburgh (cel de-al II-lea fiu al Reginei Victoria), mama – ducesa Maria Alexandra, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei, nepoată a Regelui Edward al VII-lea, verișoară primară a Țarului Nicolae al II-lea, verișoară primară a regelui George al V-lea, mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, soția și sfetnicul regelui Ferdinand până la moartea acestuia, în 1927, regină a României.
S-a logodit la 16 ani cu Prințul Ferdinand de Hohenzollern, succesor la tronul României, s-a căsătorit la 29 decembrie 1892.
La Muzeul Național al României se află o cupă de argint gravată cu inscripția – care amintește de această căsătorie: “Bine ai venit mireasă de Dumnezeu aleasă spre a patriei cinstire. Ianuarie 1893”.
Iubea poporul a cărui regină era. Purta cu mândrie straiele populare românești.
„Odată am fost străină pentru acești oameni, acum sunt de-a lor, și, deoarece vin de atât de departe am fost prin acest lucru, mai în măsură de a le vedea calitățile și defectele” (Țara mea, Hodder-Stoughton, 1916).
Regina Maria şi Prinţul Nicolae
Familia regală a avut 6 copii. Mezinul familiei, prințul Mircea, moare după 3 ani, de febră tifoidă, Carol al II-lea, viitorul rege al României, prințesa Elisabeta, prințesa Mărioara, prințul Nicolae, prințesa Ileana.
Perioade diverse: 10 octombrie 1914-20 VII 1927. Încoronarea 15 octombrie 1922 la Catedrala din Alba Iulia, ca succesori ai României întregite.
Supranumită de popor „Mama răniților”, „regină soldat” pentru atitudinea eroică din timpul Primului Război Mondial – a luptat direct pe front, a vegheat în spitale de campanie, a coordonat activitatea unei fundații de caritate – a fost ea însăși Soră de caritate.
„Dacă aș fi fost bărbat, să am drepturile bărbatului și spiritul pe care îl am în corpul meu de femeie...” (Regina Maria a României, Povestea vieții mele, vol. III, București, Editura Eminescu, 1991, p. 487).
„...Oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie...” (Regina Maria a României, Povestea vieții mele...); „Vai! Și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte...”; „Și s-au luptat vitejește, nebunește, cu disperare...”; „Gândul atâtor vieți risipite numai pentru a fi învinse la sfârșit, era pentru mine un chin ce îmi întuneca ceasul de triumf...”; „tragice, și cu mult mai tragice decât mormintele celor biruitori, sunt multele morminte ale celor învinși...”
Regina Maria şi Princ. Elisabeta
Datorită ei, intervențiilor sale în negocierile de pace, după Primul Război Mondial, ia naștere România Mare: Transilvania, Bucovina, Moldova, Basarabia și Muntenia, reunite!
Ea a pledat pentru cauza poporului a cărui regină era, reamintindu-le aliaților occidentali enormul sacrificiu al Armatei Române.
„Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare! Parcă îmi venea amețeala când îmi dădeam seama de minima soartei”.
Mare iubitoare de artă, a încurajat arta și pe creatorii aceștia, la rândul său a pictat, a scris numeroase cărți.
După moartea regelui Ferdinand (1927) conducerea țării a preluat-o prințul moștenitor, Carol al II/lea, care a izolat-o complet pe regină. Maria s-a retras din viața publică la Balcic, până la moartea ei, în 1938.
Conform ultimei sale dorințe trupul i-a fost înmormântat la mânăstirea Curtea de Argeș; inima, îmbălsămată, a fost dusă la reședința din Balcic și adusă în țară, după pierderea Cadrilaterului în 1940, zace pe undeva, prin Muzeul Național de Istorie a României.
Personalitate complexă, regina Maria își merită pe deplin nu doar locul în inimile noastre, ci și datoria noastră de a-i găsi și pune inima sa iubitoare pentru români – acolo unde își merită locul, poate chiar în prim-plan, la intrarea în Muzeul Național de Istorie a României!”...
Castelul Regal
Despre „Castelul Reginei Maria de la Balcic”, Petria Dolia, căreia i-aș fi dorit Albumul-color cu Balcicul, sau BalchiK în limba bulgară, așa cum arată astăzi, scrie, „un orășel situat pe țărmul Mării Negre, în Bulgaria, la circa 60 km. De Vama Veche. Între anii 1913-1940 a aparținut României, în urma celui de al II-lea război balcanic (iunie-august 1913). În 1940, Cadrilaterul, inclusiv Balcicul, a fost redobândit de Bulgaria.
În Balcic se află Celebrul Castel („Cuibul liniștit”), reședință a Reginei Maria, înconjurat de o la fel de celebră grădină botanică, unicat în Europa Centrală și de Est, în special datorită colecției de cactuși.
Cuibul liniștit” este de fapt o vilă cu pereții albi și acoperișuri de țiglă roșie, străjuită de un minaret. Este construit de-a lungul a trei terase și combină elemente ale stilului maur, stilului mediteranean cu cel al caselor bulgărești. Este foarte aproape de mare, fiind despărțit de aceasta doar de faleză.
Poarta mare cu două canaturi a Castelului, care seamănă cu un turn de control, este intrarea principală în complexul Castelului dinspre uscat.
Regina Maria şi MS Regele Ferdinand
Parcul a fost transformat în timp într-o adevărată grădină botanică. Acum conține aproape 3.000 de specii de plante, unele dintre ele rare, precum și o colecție de aproximativ 250 de cactuși, una dintre cele mai importante din Europa. În 1955 grădina a intrat sub tutela Universității din Sofia pentru studiul botanicii.
Grădina are o zonă care imită celebrul labirint Cretan, unele materiale de construcție au fost aduse din Insula Creta.
O altă zonă a Parcului, foarte frumoasă, este “Grădina lui Allah”, cu alei pavate cu piatră adusă din Maroc.
“Grădina lui Allah” face legătura între “Fântâna de Argint” și vila “Săgeata albastră”. Grădina nu trebuie uitată deoarece, după cum am spus, adăpostește o colecție unică de cactuși în aer liber, cactuși plantați acum 80 de ani, deci prin 1927, deveniți astăzi adevărați copaci care dau grandoare și interes locului. Cu puțin noroc, ei pot fi descoperiți și admirați chiar în perioada lor de înflorire, prin luna august, dacă suntem atunci în vacanță.
În această grădină mai pot fi văzute vase antice, diferite tipuri, bănci din piatră și chiparoși zvelți.
Vila Moara se află în apropiere de cascadă. Poate fi ușor observată deoarece Moara a fost păstrată în timp ce lângă ea a fost construită vila, un adevărat loc de odihnă pentru oaspeții Reginei.
Puntea suspinelor” este numit podul care trece peste cascadă și unește cele două maluri ale Canalului. Legenda spune că, dacă această punte este trecută cu ochii închiși, în timp ce ne propunem o dorință, aceasta se va și împlini în foarte scurt timp, chiar până ce terminăm de străbătut puntea în trecerea deja începută.
Cascada artificială e printre cele mai spectaculoase obiective din grădina de la Balcic. Pe malul Cascadei se află Uzina electrică a Palatului, transformată în Magazin de suveniruri. Aici se poate vedea și un dispozitiv de extragere a uleiului din trandafiri.
Tronul Reginei Maria” este un fotoliu din marmură, având în dreptul său o măsuță din piatră. Era un loc preferat al Reginei, multe dintre fotografiile ei fiind făcute în acest loc. Piatra din care a fost cioplit tronul este acum lucioasă de la mâinile tuturor celor care au vrut să stea pe acest tron, fie și numai câteva clipe, ca amintire.
Templul apei (The Temple of the Mater), o construcție cu arcade, pictate pe interior, în cărămiziu și albastru puternic, susținute de coloane imense și având în interior bazine în care altădată se afla apă.
Aleea Vinului demonstrează frumusețea acestei plante, umbra ușoară și jocul gingaș al razelor de soare cu frunzele arătoase și boabele de struguri.
Capela Stella Maris (Steaua Mării) – un loc de suflet al Reginei Maria. A ținut să fie o Capelă ortodoxă, din respect deosebit pentru credința poporului său. Undeva, pe peretele de piatră, se află unica inscripție în limba română, păstrată pe întreg domeniul. Este o placă de marmură albă, pe care stă scris, cu litere aproape șterse, faptul că domeniul a fost construit de regina Maria.
Din timpul vieții, regina Maria și-a exprimat dorința ca inima sa să fie îngropată aici. Ceea ce s-a și întâmplat. Inima Mariei a odihnit la Balcic până în anul când această zonă a fost cedată Bulgariei. Caseta cu inima reginei a fost mutată la Bran, celalt loc de suflet al suveranei.
Mormântul Reginei Maria (Queen Marie-s Grave) este un colț retras, aflat puțin mai sus de Castel. Mormântul este săpat în stâncă, fiind de fapt și un cavou , umbrit de un copac și dominat de o cruce pe care se poate vedea o scurtă inscripție, reprezentând povestea vieții reginei.
Regina Maria nu se află însă înmormântată aici, ci în biserica Mânăstirii Curtea de Argeș.
Grădina Ghetsemani a fost proiectată și plantată între anii 1933 și 1936. Este, ca fiecare dintre grădinile botanice de la Balcic, străbătută de un pârâu. În ea se găsesc specii diverse de flori, lalele negre, crini și o uriașă magnolie.
Regina Maria avea o frumuseţe nativă
Născută în Marea Britanie, la Kent (deci pe o insulă), regina Maria mărturisea că Balcicul a fost întoarcerea ei la mare, la prima ei dragoste.
După moartea arhitectului grădinii de la Balcic, regina, drept recunoștință, i-a așezat o piatră funerară pe care stă scris: „Lui Jules Jannin, care a făcut ca visul meu să devină realitate în această grădină”.
După moartea lui Jules Jannin opera sa a fost continuată de Carol Gutman, în cinstea căruia a fost ridicată o vilă care îi poartă numele.
Vizitând fermecătorul Castel de la Balcic și Grădina botanică din jurul lui, care coboară în terase până pe plajă, înțelegi de ce regina l-a îndrăgit atât de mult.
Domeniul de la Balcic nu e dominat de un Castel sau de o construcție somptuoasă care să uimească prin grandoare sau fast. Nu megalomania a stat la baza alcătuirii acestei reședințe, ci simplitatea, dragostea reginei pentru frumos. S-a ales, așadar, o scară a umanului armonizat cu natura”.
Despre ce a mai rămas din Balcicul, cândva, românesc, vorbește și Lucian Boia, p. 183, în primul rând, Castelul și întreg domeniul reginei Maria, zice și domnia-sa, au scăpat de distrugere, sunt în circuitul turistic și sunt bine întreținute, ele fiind principala atracție a locului.
Din ce a construit Henrieta Delavrancea se păstrează primăria, devenită muzeu al orașului, au dispărut locuințele generalului Basoviceanu, vila Nae Ionescu-Popovici-Lupa, vila Grigore Iunian, vila Stelian Popescu... Se păstrează vilele Cancicov, Eliza Brătianu, Moșescu, într-o stare precară „Turnul (fără turn)Mugur”, vila Pilat care a devenit restaurant la malul mării, vila Smărăndescu-de asemenea, bine întreținută, iar părsită, gata de demolare este vila Cuțescu-Storck...
S-a deschis un drum, care nu a existat, de la „Cuibul liniștit” și celelalte vile, terase și scări de piatră care coborau spre mare. Au apărut hoteluri moderne care nu i-ar fi displăcut reginei, crede istoricul.
Important este că regina Maria se bucură de toate onorurile, de onorurile „turistice” îndeosebi, ea a redevenit patroana locurilor, cel mai modern dintre hoteluri îi poartă numele, iar peste tot se vând suveniruri cu chipul ei, iar legendele despre ea, favorabile sau nu, circulă din gură în gură mai ales la vreme de seară...
Ceea ce a pierdut statul român prin renunțarea sau cedarea, fără prea mare și iscusită diplomație, a ceea ce i se cuvenea să fructifice, numai comuniștii o știu, dar e prea târziu...
De Balcic aminteşte în memoriile sale, Nicolae Tretiacov, membru al uneia dintre cele mai mari familii ale nobilimii ruseşti, cum a evacuat şi a ascuns aici, într-o pădure situată la 40 km. depărtare, în vecinătatea Mării Negre, cuferele cu aur ale ruşilor albi, partizani ai Ţarului Nicolae al II-lea, aflat în 1917 în război cu comuniştii, oastea lui Lenin.
Când s-a dezlănţuit dezastrul şi s-a conturat înfrângerea, Trietiacov a fost însărcinat să ascundă bogăţiile – contribuţiile susţinătorilor Ţarului – într-un loc sigur, şi acela a fost ales în sudul Dobrogei, tertoriul României aflată sub conducerea Regelui Ferdinand şi a reginei Maria, prieteni apropiaţi ai Împăratului Nicolae al II-lea.
Tretiacov a săpat patru gropi mari, în care a aranjat cu grijă cuferele şi conţinutul lor, după care a plecat în ţară.
După cum se ştie Nicolae al II-lea şi familia lui au fost executată cu brutalitate de bolşevici.
Spre sfărşitul vieţii, Tretiacov a încercat să recupereze comoara, sudul Dobrogei fiind cedat între timp Bulgariei. A fost o nereuşită, Tretiacov a decedat, iar de atunci căutările au rămas ţinta predilectă a vânătorilor de comori.
Despre Balcic și Castelul Reginei scrie fiecare, după cum îl vede și simte cu mintea, inima și sufletul. Dan Alexe, de pildă, un autor care publică la editura Humanitas, 2015, „Dacopatia și alte rătăciri românești”, de pe coperta, IV, căreia ni se spune că „are inteligență, informații credibile, argumente, cultură și stil”, „cu vervă și umor” reușește „atacuri excelent dirijate împotriva prostiei” unora dintre noi. Într-un capitol al cărții citate, care în întregime desființează nu doar dacismul ci întreg românismul, p.276, vorbește și „de o regină de-a noastră romanică”, care, „și-a construit, cu mână de lucru găgăuză, o vilă fantezistă cu minaret, botezată pompos „palat”, dar care „e cam de prost gust”, p 277.
Mai româncă, Ana Maria Sandu, cu gândul la vacanța mare ce vine, răspunde astfel la „ancheta estivală cu scriitori”, promovată de revista Formula As, nr. 1173, iulie 2015: „...Nu contează de câte ori am fost în grădina Palatului Reginei Maria. Senzația de familiaritate nu mi-a anulat absolut deloc bucuria de a urca și a coborî pe aleile lui înflorite, unde umbra îți face pielea de găină, oricât de cald ar fi afară. Să ne înțelegem, pentru standardele celor mai mulți, palat e mult spus. Și impropriu. Palatul de la Balcic mi s-a părut tot timpul mai degrabă o casă mare, uluitor de simplă. Caldă și prietenoasă, fără nimic ostentativ. Grădinile, văzute an de an, le descopăr și mai spectaculoase. Un colț de rai verde, suspendat deasupra mării.
Balcic din timpul României Mari
Sufăr uneori că la Balcic nu este plajă. Dar m-am obișnuit. Dacă o iei pe străduțele în pantă din orașul vechi, neinvadat de turiști, dai de scări care te duc spre pâlcuri de case ascunse în vegetație. S-a construit mult, alandala, dar un farmec discret tot mai păstrează locul. Într-un an, am căutat toate casele desenate de Henriette Delavrancea, care au mai rămas în picioare. Toate au ceva țărănesc, balcanic și mediteranian. Un fel de „luxe, calme et volupte” care îți bucură ochiul. Au existat vreo 22 de proiectate de marea arhitectă la Balcic, din păcate, unele au dispărut sau au fost mult transformate. Printre cei care i-au comisionat proiecte se numără: Ion Pillat, generalul Rasoviceanu, Eliza Brătianu, ministrul de finanțe Cancicov, familia Cuțescu-Storck...
Dacă vreți să vă faceți o idee despre Balcicul de altădată, căutați și poze. În casa lui Ion Pillat, desenată de Henriette Delavrancea, acum e un restaurant. Clădirii i s-au adăugat terase și alte construcții ajutătoare, dar încă îți mai poți imagina cum arăta în perioada interbelică.
Pentru vila Storck, aflată în apropierea palatului, am o slăbiciune imensă. E lăsată de mult timp într-o paragină care îmi rupe inima. Știu că în scurt timp o să dispară. Și un bloc impersonal îi va lua locul. Dintr-o clădire misterioasă și majestuoasă, înghițită de o vegetație sălbatică, a ajuns azi o ruină, care încă se încăpățânează să rămână în picioare. Tavanul s-a prăbușit și se văd porțiuni mari de cer. Foișorul de abia se mai zărește dintre bălării. Un banner anunță că e de vânzare. Dacă ajungeți la Balcic și treceți prin fața ei, opriți-vă și priviți-o. Va dispărea în curând și, odată cu ea, se va duce o întreagă lume.
Centrul vechiului oraş Balcic
Îmi place și Hotelul Speranța. O clădire boierească din 1886, care i-a aparținut doamnei Ghica și care se află chiar pe strada principală, Cerno More. A fost mult timp de vânzare, dar se pare că și-a găsit la un moment dat un cumpărător englez. Nu l-a renovat, de câțiva ani a rămas semeț și gol, și cu obloanele trase.
Mahalaua tătărească, azi locuită de romi, a rămas la fel de săracă, ca pe vremea Reginei Maria, care mergea acolo și împărțea copiilor haine, mâncare și bani. Regina a iubit locul ăsta cu tot sufletul. Oricâte straturi de istorie crudă ar fi trecut peste el, o înțeleg atăt de bine. Mi-o imaginez, uneori, cum privește, de pe jilțul ei de piatră, marea, până hăt, departe. Și imaginea asta o port cu mine și mă face să mă întorc, precum fiica rătăcitoare, mereu, la Balcic”.
Și trecând în lumea oamenilor de artă, dintre care face și dânsa parte, Ana Maria Sandu mai scrie: „Mihail Sebastian – ca și alții n.n. – fugea din Bucureștiul cald, la Balcic. După o cură de soare și de mare se întorcea cu bateriile încărcate, de fiecare dată”.
Sunt și scriitorii noștri, indiferent de profesie, ceea ce n-ar vrea Dan Alexe să fie românii – niște „deprinși să-și ducă viața îngenunchind în fața pădurii naționale de eroi și statui” care ne poartă în lume...amintindu-ne ce am fost și unde vrem să ajungem.


                                                             
Ion N. Oprea

Am avut odată o regină, iubitoare a neamului românesc...