Videoclipurile lunii ianuarie

Videoclipurile lunii se aleg dintre propunerile făcute în cursul unei luni de colaboratorii şi cititorii fideli ai revistei "Sămănătorul"

La mulţi ani întru unire, pace şi prosperitate, dragi compatrioţi!
„Hora Unirii" interpretată de Maria Tănase, Mărioara noastră de la Gorj fata florarului Ion Coandă Tănase, din satul oltenesc Mierea Birnicii, de pe valea Amaradiei!


Unde poate duce ura rasială. 
Vedem înteţit azi la nivel european acest primitivism barbar care s-a declanşat odată cu visurile paranoice ale lui Hitler. Din păcate încă mai se aleg "democratic" conducători iresponsabili în unele ţări, încă se mai flutură drapelul urii şi separatismului în loc de unire şi înţelegere aşa cum a fost Mica Unire – Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească la 24 ianuarie 1859 şi cum a fost Marea Unire de la 1918. 
Un documentar cutremurator -A fost odata in Transilvania -- de Manuela Morar





Acolo unde lumea gândeşte la binele comun.
Am vrea şi noi europarlamentari români care să aibă discursul acestei inimoase nemţoiaice care ştie pe ce lume trăieşte!
Merkel vasalul SUA




Documentare care trebuie văzute.
THRIVE este un documentar neconvențional care ridică vălul asupra a ceea ce se întâmplă cu adevărat în lumea noastră, face legatura, mai clar decât în alte locuri, între fizică, cosmologie, geometrie sacră, teoria evolutiei.

Noi luări de poziţie în "Afacerea Charlie Hebdo"

Maria Diana Popescu

Pornografie, teroare, laicitate fără limite, dispreţ faţă de alte culte şi planuri secrete

 

Maria Diana Popescu, Agero

 

Tabloidul Hamburger Morgenpost, care a publicat caricaturi ale profetului Mahomed din revista satirică franceză Charlie Hebdo, a fost ţinta unui atac cu dispozitiv incendiar, anunţă AFP. Incidentul a avut loc la ora 2 în dimineaţa zilei de 11 ianuarie, ora locală. Potrivit RT, două persoane, identificate rapid, au aruncat cu „pietre şi un dispozitiv incendiar printr-o fereastră” a clădirii ziarului german, declanşînd un incendiu care a fost stins imediat, a declarat un purtător de cuvînt al poliţiei. Două camere au fost avariate. Nu au fost răniţi, pentru că nu se afla nimeni în clădire la ora aceea. „Este adevărat. În această noapte a avut loc un atac asupra ziarului nostru”, a scris pe Twitter Hamburger Morgenpost.  Mulţi nebuni vor să pară eroi, dar se vindecă repede. Am văzut şi eu caricaturile la adresa Profetului Mahomed şi sînt oripilată de pornografia oribilă folosită de jurnaliştii francezi. Astfel de desene pornografice care produc silă, furie şi dezgust nu ar fi trebuit să ia contact cu privirile publicului de pe glob niciodată. Pentru simplul fapt că sînt exprimări pornografice care ţin de o patologie violentă şi nu ironie în artă.  Am condamnat şi condamn cu vehemenţă pornografia din artă, literatură, film şi din orice manifestare publică. Sînt total împotriva oricăror exprimări publice care aduc atingere demnităţii şi credinţelor umane! Cred doar că am un simţ al moralei, al bunului gust şi sensibilitatea care nu trebuie să-i lipsească nici unui jurnalist, indiferent de ţara de origine.

 

Caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo sînt exact genul de mîzgălituri pe care obsedaţii-sexual le fac pe pereţii WC-urilor

 

Sînt total împotriva actelor de violenţă asupra semenilor, împotriva crimei organizate, împotriva terorismului, dar un anume echilibru susţinut de o cauză dreaptă, mă obligă să-mi spun părerea în calitate de modest cronicar de artă şi literatură, şi trebuie să reţinem odată pentru totdeauna că libertatea noastră, a presei, începe şi se termină acolo unde începe libertatea altor semeni, iar exprimările publice care ţin de estetica urîtului, a imoralei şi pornografiei trebuie oprite. Sîntem înecaţi cu forţa în prostia, misoginismul, decăderea morală, dezmăţul şi vulgaritatea altora! Nu merităm asemenea decadenţe oferite privirii sub denumirea de ironie sau artă instituţionalizată! Nu sîntem în aşa hal de degradare pentru a accepta degradarea umorului ca gen literar şi  a spune că aceasta este artă! Caricaturile jurnaliştilor de la Charlie Hebdo sînt exact genul de mîzgălituri pe care obsedaţii-sexual le fac pe pereţii WC-urilor, unde nu-i vede nimeni, cu deosebirea că aici e vorba de jurnalişti de profesie, care în numele artei au pus în pagini exhibări mizerabile, care au făcut înconjurul lumii. (s.n.).

Dreptul de a aproba copierea articolelor prezentate AGERO aparţine deţinătorilor de copy-right (autorul/autoarea) care trebuie contactaţi şi informaţi în timp util. Orice preluare de texte din AGERO (presă, televiziune, radio, net) fără aprobarea autorilor și precizarea sursei AGERO intră sub incidenţa legii dreptului de autor. Redifuzarea preluării prin alte medii (presă, televiziune, radio, net) trebuie să indice pe mai departe autorul şi AGERO ca sursă originală. Director şi editor-şef, Lucian Hetco.

 

Ura faţă de alte naţiuni, fanatismul etnic, religios sau ideologic, sînt extrem de dăunătoare şi antiumane

 

Din păcate, şi regret nespus, jurnaliştii au fost victima propriilor „opere” pornografice. Iată marile rateuri ale globalizării, multiculturalismului şi democraţiei fără limite, mult prea de stînga, mult prea anti-religioase! Eu militez pentru echilibru, pace şi înţelegere între naţiuni. Trebuie să existe un echilibru perfect între securitate şi libertate. Din păcate, democraţiile occidentale au ajuns într-un mare impas! Întreaga planetă trăieşte o stare endemică de război civil înarmat. Atacurile teroriste din Franţa sînt un duş rece peste puterile Europei. Şi nu numai. Să subliniem cu două linii faptul că ura faţă de alte naţiuni, fanatismul etnic, religios sau ideologic, sînt extrem de dăunătoare şi antiumane.  S-au auzit tot felul de comentarii şi teorii ale conspiraţiei cu privire la atacurile teroriste din Franţa, mass-media din întreaga lume manifestînd o frenezie apocaliptică în transmiterea informaţiilor din zonele atacate de terorişti. Dar prea puţini s-au gîndit sau, poate, se tem să vorbească despre cîteva aspecte extrem de importante care au dat naştere unui sentiment antioccidental: atacurile teroriste vin pe fondul  unor inegalităţi sociale între naţiuni, pe fondul cucerii unor state şi al exploatării bogăţiilor lor, iar celulele teroriste care acţionează în diverse colţuri ale lumii sînt copiii „Primăverilor arabe”, copiii „democratizării” prin forţă armată a ţărilor arabe libere. N-ar trebui ignorate intervenţiile Franţei în Libia şi Mali, dar şi faptul că Occidentul vrea cu tot dinadinsul să impună o laicitate fără limite. Şi o libertate la fel. Printr-o propagandă agresivă face eforturi considerabile pentru înlocuirea sistemului religios cu unul laic, extrem de permisiv unor manifestări comportamentale radicale, unor orientări sexuale deviante, ele însele, atentate asupra moralităţii tradiţionale şi familiei creştine, cum ar fi organizaţia Lesbian, Gay, Bisexual and Transgender (L.G.B.T. - lesbiene, homosexuali, bisexuali şi transexuali). Să ne amintim că Parlamentul francez a aprobat în 2013 căsătoriile civile pentru cuplurile de homosexuali, facînd din Franţa a 14-a ţară din lume care recunoaşte căsătoriile între persoanele de acelaşi sex. Iată cum civilizaţia occidentală a implementat omenirii mari stricăciuni.

 

Francezii şi englezii ar trebui să-şi mai modereze sarcasmul vetust şi dispreţul lor faţă de alte naţiuni şi culte religioase

 

În acest moment  asistăm la o schimbare de paradigme: teroriştii nu mai călătoresc cu avionul spre locul vizat,  ci sînt  racolaţi chiar dintre cetăţenii ţărilor adoptive.  Cred tot mai mult că atentatele  de la Paris au şi ele o regie de Oscar, menită să unească naţiunile împotriva islamismului. Timpul foarte mare pînă la prinderea teroriştilor (48 de ore), cei nouăzeci de mii de luptători francezi incapabili să-i găsească, dar şi alte indicii: buletinul uitat în maşină - la ce i-ar fi folosit teroristului buletinul în timpul atacului?, şi culoarea oglinzilor maşinii folosite de terorişti, vorbesc de la sine. Numai un om crud s-ar bucura de atacurile teroriste şi de moartea unor nevinovaţi. Regret nespus pierderea de vieţi omeneşti. Mă declar solidară cu familiile celor dispăruţi, însă, francezii ar trebui să-şi mai modereze sarcasmul vetust şi dispreţul lor faţă de alte naţiuni  şi culte religioase, decît cel practicat la ei, „operele de artă” ale celor de la „Charlie Hebdo” fiind edificatoare.   Ar trebui să înţeleagă că valorile civilizatoare nu sînt cele impuse de marile puteri, ci acelea pe care naţiunile le moştenesc de la înaintaşi. Ca o concluzie: Ar fi o eroare să credem că măcelul de la redacţia Charlie Hebdo a fost provocat de caricaturile deloc onorabile la adresa Profetului. Experţii în anti-terorism ai site-ului de intelligence Debka spun că locul atacului a fost ales dintr-un calcul rece: centrul unei mari capitale europene, pentru a şoca Occidentul, şi la sediul unei redacţii, pentru a provoca o reacţie masivă de solidaritate a presei din toată lumea, şi, implicit, de a supra-mediatiza acţiunea.

 

„Primăverile eliberatoare”, blănuri de oaie pentru doctorate în terorism

 

Prin similitudine, să ne amintim că umoriştii emisiunii „Les Guignols d’info” - Canal Plus Franţa au făcut repetate ironii la adresa românilor, lezînd sentimentul naţional şi bunul simţ al românilor: „sportul naţional în România”, spuneau aceştia, „nu este fotbalul, ci cerşitul; romanii au păduchi, iar Bucureşti înseamnă coş de gunoi”. Ştiu că inteligenţa lor e dată la minim, pentru că le vine din afara, mai cu seama de la noi, dar noi am fost răbdători cu ei şi nu ne-am mîniat. Pentru că ei nu sînt cu nimic superiori naţiunii române. Naţiunea română a fost şi de rîsul nerod al umoristului francez Jonathan Lambert, cu toate că  spiritualitatea românească a dat Europei, fără să cerşească, aşa cum am fost acuzaţi, destule capete luminate pe care se reazemă istoria continentului şi a omenirii. Sînt impardonabile atitudinile premeditate ale francezilor şi dispreţul faţă de alte naţiuni şi faţă de poporul român. Lambert a vrut să-l linguşească, să-l perie pe realizatorul Laurent Ruquier pentru că l-a invitat în emisiune. Spunîndu-i că-i aduce salutul suprem, a executat „salutul românesc”, cu mîna întinsă, precum cerşetorii şi rostind replica „S’il vous plait, Messieurs, Mesdames!”. Laurent Ruquier a continuat reprezentaţia, replicînd: „O să ne trezim cu Ambasada României pe cap”. Un alt actor francez, pe numele său, Jamel Debbouze, invitat la o emisiune a postului de radio „Rire et Chansons”, a afirmat că echipa de fotbal a Franţei ar trebui să aibă un căpitan român, care ar cerşi într-un mod plăcut : „Va rog, daţi-mi mingea (...) ca am doi copii acasă”. Deci, cine a amalgamat bunul mers al statelor lumii, încît au creat găuri negre care au înghiţit milioane de vieţi omeneşti? În numele democraţiei, cucerirea naţiunilor prin tot felul de „primăveri eliberatoare de suveranitate şi bogăţii”  şi prin îndatorare va fi declarată, mîine, poimîine,  filosofie, ştiinţă, artă şi cultură universală, iar miliţienii lumii capitaliste, preocupaţi, oricît ar costa, doar să îmbrace, funcţie de interese, cîte o blană de oaie,  vor obţine doctorate în terorism. 

La rédaction ne suit pas Charles!

Sursa: http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/COMENTARII/Pornografie teroare laicitate MDP Editorial Agero.htm

Maria Diana Popescu, Agero

www.agero-stuttgart.de



Vedeţi şi articolele precedente, citiţi nota redacţiei, la subsolul articolului:
 http://samanatorul.blogspot.ro/2015/01/cantecul-je-suis-charlie-traducere-in.html

SAVATIE BAȘTOVOI: Despre moarte şi caricaturi

 

SAVATIE BAȘTOVOI: Despre moarte şi caricaturi

Ce este o caricatură? Aş putea răspunde la această întrebare ca un copil educat de caricaturi. Nu aş greşi dacă aş spune că m-am născut într-o ţară-caricatură: URSS, că îmi înveleam bucăţile de pîine cu unt pe care mi le luam la şcoală în gazeta ”Pravda” care era plină de caricaturi, că învăţam într-o şcoală care avea un panou cu caricaturi, că îmi cumpăram îngheţată şi limonadă de la o alimentară pe peretele căreia era o caricatură, că citeam cărţi pioniereşti ilustrate cu caricaturi, că uneori şi oamenii îmi păreau caricaturi decupate din gazete.

Într-un cuvânt, eram înnebunit de caricaturi. Am studiat pictura şi, la rîndul meu, am desenat caricaturi.

Caricatura este o invenţie a modernităţii. În antichitate, când locul fiecăruia în societate era clar şi unde ponegrirea simbolurilor şi a imaginii imperiale erau pedepsite cu moartea, caricatura nu îşi avea locul.

Răsfoind, de-a lungul scurtei mele vieţi, reviste şi cărţi despre istoria omenirii, cu ce a avut ea rău şi bun, am observat următorul lucru: caricaturile se înmulţesc atunci cînd cei care le fac nu pot ucide. Caricaturile apar înaintea unei revoluţii, dispar în perioada măcelului şi reapar pe timp de ”pace”, dar nu ca operă a partizanilor, ci ca armă a sistemului.

Caricatura a ucis sute de milioane de oameni de la Revoluţia Franceză pînă azi.

În Rusia ţaristă nişte oameni au început să lipească pe ziduri caricaturi în care ţarul, bancherul şi preotul erau reprezentaţi într-o cuşcă, iar oamenii de pe stradă îi priveau râzând. Peste câţiva ani ţarul a fost asasinat şi sute de mii de preoţi lichidaţi sau deportaţi în lagăre, unde majoritatea au murit în chinuri.

Totul a început de la caricaturi, epigrame, glume, dacă vreţi. După ce milioane de oameni au fost ucişi şi regimul socialist s-a instaurat în Rusia şi ţările cucerite prin crimă, a fost declarată perioada de pace, de libertate a expresiei, de justiţie echitabilă. A venit vremea cînd oamenilor care desenaseră oarecând caricaturi li s-a zis că nu mai au voie să împuşte preoţi, comercianţi şi pe urmaşii familiilor aristocrate chiar aşa, pe stradă. Atunci ei s-au întors iarăşi la caricaturi – aceste caricaturi au umplut Uniunea Sovietică şi erau expresia celei mai sincere uri de clasă, ură care a ucis sute de milioane de oameni.

Charlie Hebdo, prin caricaturile religioase cu caracter pornografic pe care le-au răspândit, a exprimat aceeaşi ură sinceră faţă de credinţele altor oameni, care nu cred ca ei.

Această ură contravine legilor Franţei şi ordinii democratice, totuşi ea a fost încurajată, iar acum e aclamată de spuma naţiunilor europene.

Franţa, ca şi URSS, a avut orgoliul să proclame libertatea cu ghilotina şi baioneta. Când râurile de sânge s-au scurs în pământ şi din pământ au crescut iarbă şi flori, regimul instaurat a declarat vreme de pace şi a făgăduit să apere libertatea, chiar şi cea religioasă. Imperiile moderne nu au avut onestitatea imperiului antic roman în care religiile se întâmpla să fie interzise prin lege, cum a fost şi cazul creştinismului, ci au făgăduit în chip mincinos libertatea de exprimare cu gândul ascuns de a extirpa în timp orice urmă de religiozitate. În acest scop au fost folosite batalioanele de scriitori, artişti, actori, bufoni, jurnalişti, caricaturişti care umilesc, batjocoresc, murdăresc pe toţi cei care cred altfel decât sistemul.

Ceea ce nu poate face statul ”democratic” cu sabia, a încredinţat să o facă celor de la Charlie Hebdo şi altora ca ei, de care e plină lumea.

Asistăm la un proces grotesc de reeducare la care sânt supuşi oamenii de diferite credinţe în tot spaţiul Europei. Tragedia care a avut loc în aceste zile în Franţa anunţă eşecul reeducării de tip Piteşti, când preoţii erau torturaţi fizic prin bătăi cumplite, iar psihic prin impunerea să înghită fecale şi să bea urină într-un ritual demonic care batjocorea Taina Sfintei Împărtăşanii. Acum, când acest lucru nu se mai poate face în România, toţi cei care urăsc pe Hristos se bucură când văd caricaturile murdare de la Charlie Hebdo şi le venerează ca pe nişte icoane.

Din păcate, isteria a cuprins întreaga Europă. Există mărturia prin care se confirmă că cei doi fraţi vinovaţi de crima de la Charlie au fost împuşcaţi de poliţie, deşi nu au opus rezistenţă şi nu au luat ostateci. Mărturia a fost făcută de Michel Catalano, omul care a petrecut o oră în firma sa cu cei doi asasini, bând cafea cu ei, deşi presa a trîmbiţat că managerul fusese luat ostatec.

Câţi oameni mai trebuie să moară pentru a apăra reputaţia unor caricaturi mizerabile şi pornografice? Nici autorii acestora şi nici alţii nu au meritat să sfârşească astfel. Viaţa este un preţ mult prea scump şi care poate fi plătit o singură dată.

Opriţi-vă! Și dacă nu puteţi desena ceva frumos, priviţi-vă pur şi simplu. Frumuseţea chipului uman a trezit dintotdeauna admiraţia. Strădania de a strâmba ceea ce este frumos vine de la diavol, chiar şi la cei pentru care diavolul nu există.

Sursa: http://chisinaulcultural.md/

La rédaction ne suit pas Charles!

Un articol propus de Ion Longin  Popescu

Vedeţi şi articolul precedent, citiţi nota redacţiei, la subsolul lui:
 http://samanatorul.blogspot.ro/2015/01/cantecul-je-suis-charlie-traducere-in.html

Cântecul Je Suis Charlie - traducere în limba română

                        Je Suis Charlie by JB Bullet la chanson

Verset, le chant, la traduction en langue roumaine

Un hommage aux victimes des attentats de Charlie Hebdo écrit par un internaute, et inspiré d'Hexagone de Renaud, a été vu plus de 10 millions de fois sur la Toile dans trois jours.

Je n’ai pas peur de toi l’extrémiste

Qui vient descendre nos journalistes

Crois-tu passer pour un croisé

En butant nos gardiens d'la paix

Penses-tu vraiment avoir des couilles

Quand c’est ton frère que tu zigouilles

Pendant qu’à terre il t’implorait

C’est bon chef, j’en ai eu assez.

Refrain

Si tu t’demandes où est Charlie ?

A jamais dans nos esprits

Un coup de kalash’ pour un coup d’crayon

Tu salis ta religion (...)

Partir en Syrie faire le Djihad

Et rev'nir faire des fusillades

C'était ça ton plan de carrière

Penses-tu aux familles qu’y’a derrière ?

T’es-tu vraiment senti menacé

Par un pauvre crayon a papier

Faire de l’humour dans un journal

Mérite-t-il la peine capitale… ?

Refrain

Tu débarques froidement depuis Reims

Armé, cagoulé, comme un prince

En scandant le nom de ton dieu

Qui n’voudra même pas d’toi cieux

C’est d’respecter nos diferences

Qui fait beauté de la France

Mais toi c’matin t’as tout gâche

C’est la haine que tu as semée…

Refrain

J’m’en fous tu vas à la messe

Mais ne t’en prends pas à la presse

Car quand c’est la guerre qu’y’a là-bas

T’es content qu’y’ait des caméras

Ne viens pas m’parler d’religion

C’t’excuse est complét’ment bidon

J’pense pas qu’il existe de bouquin

Qui dise de flinguer son prochain…

Refrain

Même si j’ai envie d’crier aux armes

J’mets pas tout l’monde dans l’même panier

C’est en partant d’une amalgame

Qu’on fabrique des croix gammées…

Mais j’ai peur, je suis français !

Et c’est debout qu’tu vas m’trouver

Contre toi je lève mon stylo

Je suis aussi Charlie Hebdo !

Refrain

Bafuer notre liberté d’expression

C’est s’en prendre à toute nation

On est 66 millions, et on te dit…

Moi aussi #JeSuisCharlie !

O traducere revista "Sămănătorul" Tismana, director Nicolas Tomoniu, il ne suit pas Charles

                        Eu sunt Charlie, cântec de JB Bullet

Nu am frică extremiste

De dobori nişte reviste

Şi crezi tu, pentru o cruce

Pui poliţia-n răscruce

Tu te dai că eşti c..ios,

Când fratele tău rănit fiind jos

De la pământ umil a implorat

- E bine şefule, m-am săturat

Refren

Unde-i Charlie dacă întrebi

Fi-va-n al nostru gând şi-n alte trebi

Un foc de AKM pentr-un condei

Îţi pui pată religiei

Te duci în Siria vii la Jihad

Ca revenit să faci prăpăd

Asta ţi-era-n viaţă cariera

Nu ştii ce-i dincolo de-a ta mitraliera?

Dacă te simţi atacat

De un sărac creion rotat

Făcând glume-ntr-un jurnal

Merită să fii un criminal?

Refren

În Reims apari tu ca un bulă

Te dai un prinţ armat şi cu cagulă

Ţipând numele alahului tău

N-ajungi în ceruri, ci în hău

Respectă-ne şi ţine diferenţa

Ce face azi frumoasă Franţa

Dimineaţa tu ai gafat

Prin ura ce ai semănat

Refren

Mă doare-n cur de a ta mesă

Dar dau vina pe-a voastră presă

Când aici tu faci urât război

Ai un cămin, un loc călduţ la noi

Nu ne clama azi ce relige-i bonton

Când tu te porţi ca un bidon

Nu cred să-ţi spună ţie în vreo carte

Împuşcă lumea din care faci parte

Refren

 

La arme strigi tu cu reproş

De fapt punând lumea într-un coş

În cap nu ai decât ostatici

Fabrici în astă lume noi şi vechi zvastici

Dar n-am eu frică, sunt francez !

Am pentru tine-un titirez

E un creion ce-mi scrie credo

Eu sunt la fel un Charlie Hebdo !

Refren


NOTA REDACŢIEI. Redacţia s-a asociat imediat lui JB Bulett care a adus un omagiu "Un hommage aux victimes des attentats de Charlie Hebdo écrit par un internaute" victimelor săptămânalului Charlie Hebdo (vedeţi sigla corespunzătoare). Era revolta unui băiat de bună purtare împotriva unei tragedii declanşată de nişte fanatici ce acţionau de prost gust, fără simţ faţă de aproapele lor pe scară biologică deci îndoctrinaţi cu o ură primitivă. 
În acelaşi timp, nu putem observa că tragedia s-a transformat în "Afacerea Charlie Hebdo", afacere de îmbunătăţire a imaginii din ce în ce mai proaste a politicului, a revigorării imaginii şi mai proaste a mass-media ale cărei "învăţături" lansate în articole şi emisiuni TV  fuseseră - şi sunt - înlocuite de unele comentarii educative ale cititorilor - referitoare la articolele publicate - care depășesc nivelul de cultură şi bun simţ al autorilor sau al redactorilor de ştiri. Pe care nu-i interesează decât senzaţionalul ieftin, nu şi lecţiile de bună purtare ce lipsesc cu desăvârşire din politica lor editorială.
 Redacţia noastră se disociază (vedeţi sigla corespunzătoare, "La rédaction ne suit pas Charlie") de asemenea atitudini şi suplineşte cutumele unei astfel de presă cazonă, publicând - deocamdată în două postări următoare - părerile unui scriitor şi ale unui teolog de peste hotare! Aşteptăm şi pe alţii! 
Şi mai întrebăm: pe când vor lua cititorii atitudine şi faţă de stâlcirea limbii române prin citirea ştirilor (la toate televiziunile) de către unii prezentatori cu infinite smiorcăieli de "ăăă..", "îîî...", "ooo..." şi alte silabe ce fac din dicţia acestora o catastrofă? Sau faţă traducerea ad-hoc a unei cuvântări din altă limbă, în fapt, o jenantă şi obscenă screme de repetent?

Bogdan Lupescu - Muntele cu comori

Steiul Coziei, peştera comorii lui Matei Basarab

                        Muntele cu comori

- Când spui Tismana, gândul îţi zboară spre mânăstirea din nordul judeţului Gorj, o comoară a spiritualităţii ortodoxe. Puţini sunt cei care ştiu că dincolo de ogrăzile monahale, acolo unde încep să crească Munţii Vâlcan, care despart Oltenia de Ardeal, o puzderie de peşteri săpate în piatră ascund comori din lumea reală, măsurate în aur greu. Comoara Sfântului Nicodim, ctitorul Mânăstirii Tismana, comoara lui Matei Basarab, marele domnitor al Munteniei, ba chiar şi tezaurul Băncii Naţionale a României, ascuns din calea ruşilor, într-o grotă, în preajma celui de al doilea război mondial. Dar bijuteria cea mai de preţ este, cu siguranţă, un pergament aparţinând lui Matei Basarab, o hartă desenată de mână, care arată ascunzişul tezaurului domnesc. Un document dispărut sau dosit, deşi este o relicvă istorică fără preţ. Ispite suficiente, pentru ca într-o zi de noiembrie să porneşti spre povârnişurile de piatră din nordul Tismanei, ca să afli taina atâtor poveşti -

 

Darul bunicului

Chiar şi acum, după atâţia ani, căutătorul de co­mori Nicu Frăţilescu încă se mai teme. Trăieşte singur deasupra satului Sohodol, în apropierea Mânăstirii Tis­mana, în două căsuţe bătrâne de două veacuri. Ajungi greu la el, pe-o hudiţă îngustă şi desfundată, ce suie abrupt spre păduri. Dar şi mai greu e să pătrunzi în ograda lui întinsă pe-un mal de deal, căci gazda nu răspunde la strigările noastre, iar câinii se-oţărăsc cu clonţii dezveliţi. Iese târziu, rămânând, bănuitor, pe pridvorul casei, şi nu răspunde la întrebări până ce nu aude "parola": venim din partea profesorului Tomo­niu, de la Tismana, un om în care Frăţilescu are de­plină în­cre­dere. Totuşi, mai dă un telefon pentru con­firmare, după care dispare iarăşi în casă, făcându-mi semn să aştept. "Oare mai vine, sau m-a lăsat aici?", mă întreb în timp ce frigul îmi pătrunde în oase.

Hudicioara pe care am ajuns se numeşte "a Bure­ţilor" şi urcă în sus, către munte, la fel ca toate celelal­te uliţe ale satului, care se caţără şi ele spre înălţimi. Aşe­zat la poalele sudice ale Vâlcanului, vecin, peste cres­tele sale, cu Ţara Haţegului, şi la apus, cu Ţara Clo­şanilor, Sohodolul Tismanei a fost, şi el, cândva o ţară domnească, ţara regilor Basarabi, a căror amin­tire e vie, încă, în conştiinţa localnicilor şi în poveştile des­pre comorile ascunse în munţi. În stâncile de piatră ce înconjoară localitatea sunt sute şi sute de peşteri adânci şi întortocheate, despre care se spune că încă adăpostesc comori uriaşe, ascunse acolo de-a lungul istoriei...

Frăţilescu apare, în sfârşit, în ograda ca­sei, îmbrăcat c-o haină lungă, de piele, cra­vată şi pălărie pe cap. E felul lui de-a spune că e dispus să vorbească, că mă consideră demn de încre­derea lui. Ştie de ce am venit şi încuviin­ţea­ză cu o resemnare în care se mai simte mâ­nia: "Da. Perga­mentul este al meu!". L-a ţinut ascuns ani şi ani, l-a des­cifrat şi l-a contemplat de mii de ori, i-a în­fier­bântat speranţele şi i-a aprins visele, şi a plătit pentru asta înzecit. Ce vreau să ştiu mai mult? De pe dâm­bul din curtea casei îmi

Soholodul

arată apoi Sohodolul, satul în care pe ju­mă­tate din oameni îi cheamă Frăţilescu, în care mulţi purtau până nu de mult porecla "de-a lui Basarabă". Îmi zice de străbunica sa, Iri­na, care era fiică de logofăt domnesc şi a moştenit cam un sfert din sat (are şi docu­mente doveditoare), de bunicul său, Frăţiles­cu V. Nicolae, mare vânător, care, chiar îna­inte de moarte, i-a lăsat moştenire perga­men­tul acela înscris pe piele, cu semnătura lui Matei Basarab. Îl vede şi acum înaintea ochilor. O piele de viţel, scrisă cu litere vechi, slavone, purtând sigiliul domnesc. O har­tă a lui Matei Basarab, indicând ascunzi­şul unei comori. "Îl ţineam în braţe pe buni­cul meu, pe pat. Avea dureri şi plângeam. Eu n-am avut tată, bunicul ăsta m-a crescut pe mine. Era anul 1985, în toamnă, şi dân­sul mi-a povestit de comoară, cu exact două zile înainte să-şi dea sufletul. Prin 1938-'40, îi ducea blănuri de animale mari unui om din Baia de Aramă - neam cu noi - un negus­­tor bogat şi bătrân, zis Co­soabă. Avea han aco­lo, moară, avere. Şi bunicu-i adu­cea din munte blănuri, urşi, lupi mari, pentru hanul lui. Ca fraţii erau ei doi. Într-o seară, la un pahar de vin, negustorul i-a arătat perga­mentul ăsta: «Mai bine ia-l tu. Mi l-o dat unu' de-a lui Basarabă, din sat de la tine. Zice că-i un înscris, făcut de mâna domni­torului, cu o hartă! Io-s bătrân şi mi-i frică. Îi scris în altă limbă, îi încâlcit, nu ştiu eu cu din astea. Or fi comori bleste­mate...». Pe urmă, ime­diat, a venit războiul, comunis­mul. Şi lui bunicul i-a fost frică, nu s-a băgat. Mi l-a dat mie, şi eu n-am pu­tut să mă ţin. Eram tânăr, visam nopţile aur. După câteva luni am pornit să caut co­moara lui Basarab".

Din mila lui Dumnezeu, Io, Matei Voievod...

Nicu Frăţilescu

Ieşim din curtea casei, şi Nicu Frăţilescu mă duce mai sus, spre-un loc unde uliţa coteşte către un hău ame­ţitor. Îmi arată în zare, peste întreg satul, o pată albă de stâncă. Se vede vag, în ceţuri. Ca un perete ver­­­tical, dispus în coloane cal­caroase, aşa cum întâl­neşti doar prin marile canioane: Steiul Coziei! Acolo, într-un versant, e locul comorii pe care a căutat-o ani la rând! Acum, pe ninsoarea asta, e im­posibil să ajungi acolo, zice. Chiar şi vara, trebuie să mergi mult, prin păduri, pe poteci neum­blate. Şi dacă ajungi, nu vezi locul. Trebuie să cobori pe funie.
Doi ani de zile i-a luat ca să găsească intrarea în Peştera Rotată. Doi ani în care n-a ştiut de el, n-a avut odihnă nici ziua, nici nopţile. L-a căutat pe un unchi de-al său, Frăţilescu G. Nicolae, un bătrân cantor, cu studii teologice, care ştia latina, greaca, şi mai ales slavona veche. L-a rugat sub jurământul tăcerii să îi tra­ducă pergamentul. Aproape o lună le-a luat să des­lu­şească slovele acelea vechi, să le compare cu cele din alte documente ale vre­mii, să pună cap la cap sem­nele hărţii. Era limpede, li­teră cu literă, dedesubtul schiţei comorii scria: "Din mila lui Dumnezeu, Io, Matei, voievod şi domn a toată Ţara Românească, azi leatul 7142 (1634 d. H.), luna ghenar..." S-au speriat amândoi. Aveau în mâini, nu doar un tezaur mare (pro­­babil sute de kilograme de aur, după calculele lor), ci şi o relicvă istorică nepre­ţuită. Tăinuirea ei însemna puşcărie, primejdie de moar­­te. Nicu era însă prea tânăr ca să-i mai stea ceva împo­trivă. Şi-a adunat un grup, cu cei mai de încrede­re oa­meni pe care îi cunoştea. Munteni tăcuţi, care ştiau să ţină secrete. L-a chemat pe Ro­mu­lus Barbu din Motru Sec, un vechi căutător de co­­mori, fost ţără­nist, ce su­fe­rise sub comunişti, şi nu mai avea ce pierde. Au por­nit să găsească comoara, pas cu pas, după indiciile per­gamentului. Şi-au adus oile-n Steiul Coziei şi au făcut "conac" lângă stâncă, o casă de bârne, în care se adă­pos­teau, zicând că sunt ciobani. Au stat acolo, lângă munte, şi au aşteptat clipa...

"Ne-am dat seama unde era perete zidit de mâna omului, gros de doi metri, dar înăun­­tru, peştera se surpase chiar la intrare. S-au dărâmat stalactitele de la un izvor sub­teran. De câteva ori am dinamitat stânca, la intervale rare, apoi dispăream şi iarăşi ne întorceam după un timp. Săpam noaptea, împreună, şi visam cu toţii cum o să ni se schimbe viaţa. Eram deja băgaţi adânc în grotă, zgomotele noastre nu se mai auzeau afară, spre sat. Săpam, şi-n fiecare zi ne aş­tep­tam să ieşim în «camera» tezaurului. Era vară, anul 1987. Ziceam că suntem atât de aproape..."

Trădarea

Călăuză pe Steiul Cozia

La fiecare întrebare mai abruptă, Frăţi­lescu răbufneşte imediat: "Da' de ce mă în­tre­­baţi asta?" E suspicios, temă­tor, i se pare că ştiu mai multe decât el şi nu vreau să-i spun. Nu s-a lămurit nici azi, pe deplin, des­pre desfăşurarea eve­nimentelor. Despre ma­rea trădare. Nici acum n-are toate răspunsu­rile. Bănuieşte cine i-a trădat, dar nu vrea să spu­nă. Când îşi aminteşte, chipul i se înne­gu­rează ca de moarte. Au fost şase oameni care au venit în acea noapte cu miliţienii la coliba din munte, toţi înarmaţi cu puşti de vânătoare. "Erau pădurari. Guţă Gheor­ghe, Vasiloni V. Ion, Aldoiu Constantin, Căpriţă M. Mihai. Mi-erau prieteni, vecini, oameni de aicea, din sat. Toţi au fost informatori. Unul, Gavrilescu Vasile, zis «Neamţu'», a băgat puşca pe uşă şi-a strigat: «Sus mâinile, că trag!» Din spatele lui au năvălit doi miliţieni, trăgând focuri de armă, de aver­tizare. Ne-au pus cătuşe pe mâini, ne-au culcat şi ne-au pus pis­tolul la tâmplă: «Ziceţi unde-s armele şi sacii cu aur!» Şi-au început să ne bată. Lui Romulus Barbu, de la asta cred că i s-a tras moartea, de la cât a fost lovit numai în cap. Ne acuzau că suntem din Brigăzile Roşii, că suntem spioni. Atâta ne-au bătut până ce am recunoscut. N-aveai cum. Ne omorau aco­lo. Le-am dat dinamita, am mers cu ei să le ară­tăm peş­tera. Totul s-a sfârşit pentru mine, în noaptea aceea. Aveam numai 25 de ani, abia mă căsătorisem."

Securitatea şi aurul

Frăţilescu, un "inspector" al peşterilor gorjene

Miliţienii, însă, n-au întrebat atunci de pergament. Nu ştiau. Îi interesa aurul. Le-au ordonat să se prezinte a doua zi la secţie, să înceapă ancheta. Dar Frăţilescu nu s-a mai dus. Ştia că doar pentru dinamită ar fi făcut ani buni de închisoare, dar putea fi mult mai rău. A fugit în munţi, s-a ascuns prin peşteri, aproape o lună, apoi la mânăstirea Lainici, pierzându-se printre călu­gări. După un timp, a primit veşti de la un "frate" de-al lor, tot membru al grupării, care i-a spus că sunt şanse să scape. A coborât muntele spre apus, la Cerna-Sat, şi acolo s-a întâlnit cu un profesor de liceu din Seve­rin, pe nume Aurel Pera.

"Era căpitan de Securitate, mi-a spus că nu voi păţi nimic, să stau liniştit. M-a urcat într-o maşină şi m-a dus la Severin, într-un birou, unde m-a hipnotizat, mi-a pus ceva în cafea, substanţe din acelea pe care le folosesc spionii, ca să spui tot adevărul. Mi-a zis că voi scăpa de puşcărie, dacă le spun unde e perga­mentul. Pergamentul, asta voia el, mai mult decât aurul. Am mers cu dânsul în Steiul Coziei, l-am dez­gro­pat din spatele «conacului» şi i l-am dat. Cu mâna mea i l-am dat. Şi el a pus prietenos mâna pe mine şi mi-a spus «bravo, aşa o să fie bine». După câteva zile, mi-a dat un plic sigilat, m-a băgat într-un Aro de armată şi m-a trimis la gară la Severin, apoi cu trenul până la Bucureşti, la domnul Ioan Talpeş, care în vremea aceea era locotenent-colonel în armată. I-am dat plicul, el l-a deschis şi mi-a pus în faţă o hartă deta­liată a zonei Tismana: «Arată-mi unde e».

I-am ară­tat, apoi am urcat într-o maşină militară şi împre­ună cu dânsul am mers la generalul Ilie Ceauşescu, în Ghencea, direct în biroul lui. Ilie Ceauşescu m-a invi­tat să iau loc într-un fotoliu, m-a servit cu o cafea şi cu o ţigară Kent. Pe urmă s-a uitat lung la mine, aşa, şi a zis: «Deci, tu eşti...» A vorbit ceva la ureche cu domnul Talpeş şi s-a întors la mine: «Da, eşti liber. O să trimit un telex la primul secretar Bulucea. Gata.»"

Pe urmele pergamentului,
la oraş

Nici azi, după aproape 30 de ani, Nicu Frăţilescu nu pricepe deplin tâlcul celor petrecute în acele zile. Atunci s-a bucurat că e liber, că s-a putut întoarce aca­să. După doi ani, Ceauşescu a căzut şi toţi oamenii au fost la fel de liberi ca dânsul. Imediat după această libertate, au început să apară în Munţii Sohodolului puzderie de căutători de comori, de data asta, cu de­tec­toare super-performante, răscolind peşterile după tezaurele Basa­ra­bilor. În Steiul Coziei, l-a prins el în­suşi asupra fap­tei, pe unul Freddy, un american ce privea pe lap­top-uri în adâncul pământului, însoţit de-un căutător din Oradea, tot cu cetăţenie americană. Săpau chiar în grota lui, în Peştera Rotată! Doar într-o zi au scos un cazan cu 50 de kilograme de aur, dar a fost mult mai mult. De unde ştiau? A fost sfătuit să nu se amestece, că-s implicaţi şi "alţii", servicii secrete, că nu-s veniţi aici de capul lor. Nicu nu s-a băgat. Doar a umblat ca nebun pe munţi şi i-a văzut pe alţii cum se îmbo­găţesc, unul după altul, din aurul "lui". Chiar şi azi, este o adevărată "iscoadă a munţilor". Umblă zilnic zeci de kilometri pe jos, peste tot, fiecare clenaţ de stâncă îl ştie pe dinafară.

Aprig neam, Frăţileştii ăştia din Sohodol! Oameni ai locului. Până nu de mult, mulţi aveau porecla sau chiar numele de "Basarabă". Unii bătrâni sohodoleni mai spun şi azi, cu emoţie, că se trag din stră-strănepoţii oştenilor de elită ai lui Matei Voievod. Că sunt "de-a lui Basara­bă". Puşcaşii şi tunarii care l-au apărat, timp de zece zile la rând, pe Matei Basarab, în cetatea Mânăstirii Tismana, de asediul oştirilor lui Leon Vodă. Tot ei au fost cei ce-au zidit aici, în Steiul Coziei, peştera unde domnitorul fugar a ascuns întregul tribut strâns din Oltenia, pentru câştigarea domniei. Oştenii de suflet ai lui Basarab. Oameni tari, care ştiau să ţină secrete o viaţă. Sohodolenii sunt recunoscuţi pentru asta şi azi. Aşa este şi acest Frăţilescu, nepot de logofăt dom­nesc după acte, care n-a spus nimic vreme de aproape 30 de ani, cumva şi din recunoştinţă faţă de securiştii care, totuşi, i-au oferit libertatea. N-ar fi făcut-o nici azi, dacă acum vreo câţiva ani nu l-ar fi căutat acasă chiar Aurel Pera, fostul securist căruia i-a dat, cândva, pergamentul. Acum e profesor la Universitatea din Craiova, lumea a uitat de trecutul lui. Era vară, venise în vacanţă, s-a gândit să treacă şi pe la "bunul său prie­ten" de odinioară. La întâlnirea aceea, Nicu şi-a luat inima-n dinţi şi i-a cerut pergamentul. I-a spus, fără ranchiuni şi duşmănie, că-i o moştenire din nea­mul lui, că l-ar vrea înapoi, doar aşa, ca amintire, căci de mult nu-i mai stă mintea la comori. Pera l-a bătut prieteneşte pe umăr, la fel ca înainte: "Lasă, c-o să ţi-l dau eu. Mai treci pe la mine, la Severin, pe la facultate, am auzit că studiezi dreptul, o să te ajut..." "Am mai fost pe la el de câteva ori, dar de fie­care dată m-a dus cu vor­ba. Mi-am dat seama că n-o să-l mai văd veci de veci."

Cuibul comorilor

Caverna unde a fost
ascuns tezaurul României

Coborâm către sat, căci Nicu trebuie să aprindă focul la casa de rugăciune a bisericii adventiste. De mulţi ani s-a "pocăit", tră­ieşte curat, smerit, fără pofte de înavuţire. Poate că şi ăsta a fost motivul pen­tru care a dezvăluit toate secretele astea vechi - fiindcă noua religie nu l-a lăsat să mintă. S-a născut de Cră­ciun, îndată e ziua lui, face 55 de ani. I-e dor de fiica sa, Elena, pe care a cres­cut-o singur şi care apoi a plecat în ţări străine, lăsân­du-l sihastru aici, cu co­mo­rile lui negăsite. Deşi tră­ieşte modest, Frăţilescu nu se plânge. E om cu car­te, a făcut o facultate de horti­cul­tură şi alta de drept, a înfiinţat cândva o asociaţie locală de jurişti, care lup­tă fără prea mari speranţe pen­tru retrocedarea pă­mân­turilor, inclusiv pentru cele ale neamului său de urmaşi "de-ai lui Basara­bă". Mai mult decât co­moa­ra îl interesează acum istoria din spatele perga­men­tului său: Basarabii! Dacă s-ar găsi, documentul lui ar re­scrie istoria! De aici, din Sohodol, a pornit totul. Din "cuibul de vul­turi" al Sohodolului şi al Mânăstirii Tismana! El ştie locurile, toate semnele te­zau­relor străvechi. Sunt atât de multe în jurul unui singur sat! Tot în Steiul Coziei, într-o grotă cu cruce, e aurul ascuns de însuşi Sfântul Nicodim, primit de la cneazul Lazăr al Ser­biei, atunci când a venit să înălţe mânăstirile Vodiţa şi Tismana. Nici azi nu a fost scos tot! Mai încolo, în peştera Chiciura, Tudor Vla­dimi­rescu a zidit o altă comoară, căutată îndelung. Şi tot lângă sat, sub cul­mea Tiho­mirului, în­tr-o peşteră adâncă şi amplă, a fost amenajată de Matei Basarab o întreagă topitorie de aramă, pentru arme şi po­doa­be, mare aproape cât o biserică.

Dar domnul Munteniei n-a fost singurul rege interesat de comori. Peste sute de ani, tânărul rege Mi­hai, împreună cu istoricul său, Ion Conea, aveau să vină şi ei la Sohodol, între 1942 şi 1944, ca să sape cu sătenii, după comori. Câţi dintre istoricii de azi ştiu despre aceste eve­nimente? Chiar şi tezaurul Băncii Naţionale, peste 200 de tone de aur, a fost as­cuns, între 1944-1947, într-o peşteră aflată deasupra Mânăstirii Tis­mana. Soho­dolenii au ştiut. Aflaseră, mai ales atunci când o ma­şină din convoiul ce urca spre mânăstire s-a răstur­nat din cauza unui podeţ rupt şi o cutie cu lingouri s-a sfărâ­mat pe uliţă, în văzul sătenilor. Au ştiut, dar au păstrat secretul. Aşa sunt urmaşii lui Basarabă. Aşa e firea oamenilor pe aici.

Un martor de preţ

Matei Basarab,
stapânul comorii

Frăţilescu îmi spune că numărul co­morilor as­cun­se încă în munţi e nesfâr­şit. Sunt peste 2000 de peş­­teri în ţinutul ăsta gor­jean, întortocheate şi greu acce­sibile, cele mai bune ascunzişuri cu pu­tinţă. Pe toate le ştie, cu indicaţii topo­gra­fice pre­cise; le-a văzut, le cunoaşte poveş­tile. Le-a văzut, dar "nu s-a atins", nu-l mai in­tere­sea­ză co­morile, con­vins fiind că aurul smin­teşte oamenii şi le tulbură su­fletele. "Dar sunt sigur că încă mai e mult", zice.

Mărturisesc că, uneori, ascultându-l pe acest om vorbind atât de sec despre lu­cruri atât de senzaţionale, m-am îndoit de spu­sele lui. Mai întâlnisem asemenea cău­tă­tori de comori, ce alergau toată via­ţa după o himeră, punând nefericirea lor pe seama unor conspi­raţii ascunse împotrivă-le. Ser­vicii secrete?... Urmă­riri şi bătăi ca-n filme?... Sute de kilograme de aur?... Pergamente cu hărţi?... Mi se păreau cam prea "puse cu mâna", toate. N-o fi cumva doar o ticluire a min­ţii unui om trauma­ti­zat, care-şi exagerează viaţa ca să se victimizeze? Aşa m-am gândit, până ce am ajuns la Bucureşti şi l-am contactat pe genera­lul Ioan Talpeş. Surprinză­tor, cunoscutul om politic, fost director al SIE, mi-a spus foarte rela­xat că îşi aminteşte totul, că toate evenimentele din viaţa lui Nicolae Frăţilescu relatate mai sus sunt ade­vă­­rate. Episodul cu Ilie Cea­u­şes­cu... Arestarea şi bătăile în­casate de la Mi­liţie, fiind­că au dinamitat mun­tele şi-au tăinuit un perga­ment de patrimoniu al lui Matei Basarab... A recu­nos­cut că zona aceea, Tis­mana-So­ho­dol, a pre­zen­tat mare interes pentru insti­tuţiile sta­tu­lui, datorită den­sităţii extraordinare de tezaure, că a fost trimis el însuşi acolo, de Ilie Ceau­şescu, ca să le cerceteze şi să le caute. "Îmi amintesc bine po­vestea, deşi au tre­cut 27 de ani. Dar perga­mentul nu a ajuns la mine. Am văzut nişte cópii în­tr-un plic, s-au vehi­culat mai multe variante în acea vre­me. Dar origi­nalul nu l-am văzut.

E, într-adevăr, fa­buloasă zona aceea, cu toate trecerile acelea spre Banat, spre Hu­ne­doara, spre ţinutul momârlanilor... Rar vezi un­deva o asemenea concentraţie de poveşti cu comori. După plecarea omu­lui din Sohodol, am avut unele discuţii cu genera­lul Ilie Ceauşescu. Mi-a zis: «Du-te tu acolo şi vezi, e ceva?» Am mers la So­hodol dar, din câte ştiu eu, nu s-au început săpături acolo. Atât ştiu. Dar, repet, pergamentul nu l-am vă­zut. Dacă omul acela ştie mai mult, ar trebui să vină să spună cui i-a dat perga­mentul. Să vină să spună!"

Departe, într-un sat din vârful unor munţi încă plini de poveşti cu aur, omul care ar trebui să spună a obosit. Nu-i mai trebuie comori. Îşi aminteşte mereu ziua când a ieşit din biroul lui Ilie Ceauşescu şi s-a întors acasă, în Sohodolul lui, ţinând în mâini o foaie albă de hârtie. În gară la Tîrgu Jiu erau cordoane de miliţie, dar el a arătat foaia şi l-au lăsat să treacă. A mers tot mai departe, către munţi, având în mână pa­şa­portul său către libertate. S-a gândit atunci la perga­ment. Câtă suferinţă, câte trădări pentru o bucată de piele... El, care l-a avut, a fost singurul care nu s-a îm­bogăţit din asta. Astăzi, este convins că toţi ceilalţi au profitat, cumva, că străinii care-au venit mai târziu să sape în peştera lui trebuie să fi ştiut de undeva despre hartă. Acum, toţi sunt morţi. Cei din grupul lui, cei care l-au bătut, informatorii din sat care l-au tră­dat şi ziceau că-i sunt prieteni. Toţi sohodolenii care-au avut vreo legătură cu comoara. "Toţi au mu­rit, numai eu sunt în viaţă", zice. Şi ăsta i se pare cel mai mare câştig.

(Autorul mulţumeşte în mod special domnului pro­fesor Nicolae Tomoniu, cercetător pasionat al ţinutu­lui Tismanei şi director al revistei "Sămănătorul", pentru sprijinul inimos în realizarea acestui material. Facem apel, totodată, către organele abilitate, să de­clanşeze intervenţiile necesare pentru găsirea perga­mentului lui Matei Basarab. Ar fi un câştig imens pentru patrimoniul României.)

 Sursa: http://www.formula-as.ro/2014/1147/societate-37/muntele-cu-comori-18627

Imagini: Autorul şi Semănătorul Tismana