Doru V. Fometescu - Eseurile verii 2013

Alexandru Doru Şerban - tainic fenomen cultural
(4 iulie 1948-25 iulie 2011)

Ne-am întâlnit şi cunoscut în urmă cu peste două decenii, fiind un grup de gorjeni ocrotiţi şi stimulaţi de tradiţia locului, de seninătatea spiritului brâncuşian, de sensibilitate şi cunoaştere nuanţată. Când lumile cotidiene sunt în dezechilibru, artistul-creatorul de armonie şi frumos se apără, zămisleşte pilde şi îndemnuri, gândeşte limpede, cu compasiune pentru ceilalţi şi acţionează iute, din suflet şi din instinct. Pentru cultura libertăţii pentru împlinire de Neam românesc aflat în impas şi la răscruce...

Nu există valori durabile în afara credinţei şi a tradiţiei. Alexandru Doru Şerban, prenume de cuceritor lirizat, ştia bine acest adevăr şi într-o competiţie cu sine însuşi, cu un neobişnuit simţ al datoriei de a lăsa cărţi şi documente importante, el a devenit om de cultură autentic, recunoscut de cei din breasla literară şi autorităţile administrative.

Câteva repere biografice. Doru a răsărit în plină vară toridă la 4 iulie 1949, într-un sat de oameni simpli, Preajba, cu vocaţie creştină şi cultul ordinei naturale. Având plăcerea unei cunoaşteri sistemice a devenit dascăl, a profesat luminând adolescenţi prin satele Gorjului, apoi a revenit în Cetatea capitală de judeţ, dar surprinzător, şi-a depăşit profesia printr-un imbold - zeu lăuntric al creativităţii... Se zice, utopic şi filozofic rostind, că omul e predispus la singurătate şi eşec... Ieşirea din această apocalipsă, stare nefastă, e posibilă numai prin creaţie, o alternativă divină... Ei bine, Doru Alexandru, înzestrat cu talent şi uriaşă disponibilitate la trudă, căutare prin hrisoave şi arhive, iniţiat în atingerea Tainei şi nemărginitului, rămâne o personalitate culturală înnobilată de caracter şi crezul în valorile tradiţionale.

Grupul spiritual „Ager” al cărui fondator a fost, a însemnat un climat prielnic de afirmare pentru iubitorii de artă, a cultivat prietenii literare şi rezonează fericit cu nume de cărturari remarcabili - Ion Tarbac, Grigore Haidău, Ion Elena, Tudor Voinea, Ion Popescu-Chebacea, Victor Barbu, Romeo Ionescu, Gheorghe Rădulescu, Nicolae Brelea, George Drăghescu, Doru V. Fometescu şi alţii - câţiva dintre aceştia trecuţi în veşnicie... fiecare strălucind încă prin astralul creator.

Deşi nu laud fără să înţeleg şi să simt pe Doru l-am admirat mereu, fiind o personalitate complexă pârguită în focul unor evenimente culturale locale şi naţionale; pentru entuziasmul şi izbânzile sale impresionante.

Este autorul celor 46 de cărţi cu tematică diversă (beletristică, cercetarea tradiţiei şi spiritualităţii gorjene, creaţie umoristică), publicist neobosit la peste 40 de publicaţii, a scris cu pasiune şi vigoare despre meşteuguri, despre evenimente şi personalităţi gorjene, despre revoluţia recentă a românilor, despre lăutari şi nomazi, mereu cu gândul la ce este important şi slujeşte educaţiei...

Era, oarecum, nedumerit şi trist de „migraţia europeană” fiindcă destui români sunt nomazi şi nu ieşim din sărăcie, pe această cale...

Ce frumos o spune Doru în epigramele sale! precum supunerea - închinare la Apus este degeaba!

„Almanahul meu liric” o carte de poeme dintre cele târzii, la limitele existenţei, devine ontologică în multe privinţe, relevă sensuri înălţătoare dar şi blestemate ale vieţii, deschide punţi înspre hotare necunoscute pământenilor, pătrunde în imperiul tainic al Poeziei, ca formă privilegiată de cunoaştere umană - divină.

„Rondelurile vinului” din „Ţara lui Bachus” sunt scurgeri de roze fluide, tămăduitoare, ceva enigmatic şi rotund, influenţând prielnic proiectele comunitare „Focuri peste zăpezi” şi  „Logodna vinului cu ulcica”, evenimente cu parfum de vibraţie străbună, lângă „Sărbătoarea narciselor” din marginea satului natal îndrăgit aşa mult de Doru Şerban, până la identificarea cu veşnicia naturii.

Scriitorul - poet, om de cultură, Alexandru Doru Şerban ne destăinuie moduri miraculoase de renaştere prin apropierea de valorile perene, tradiţionale, prin cultul familiei ca univers esenţial-sacru, prin acel joc inspirat şi trudnic cu puteri nebănuite, generate de asocieri de cuvinte, metafore, crâmpeie de aluat divin.

Fără o uriaşă forţă interioară, Doru, cel din capul satului, spirit integrat pe verticală, sigur, periodic şi văratec va răscoli comunitatea Poeţilor smeriţi şi cutezători aflaţi în cultura Libertăţii asumate spiritual.

El va răzbate printre oamenii locului risipind ori dăruind adieri de bucurie şi neuitare. Nevoia de sentimente, de reverie şi zbatere ideatică în căutare de echinocţiu ne va apropia de farmecul tăcut al inefabilului şi călătoriei suverane înspre lumi cu metamorfoze de neocolit ...

Însemnat cu har şi talent, Al.Doru Şerban aparţine prin creaţia sa, de lumile spirituale, nimbate cu suflet activ chiar după transcendere în alte dimensiuni..

Prin urmare, prietenul nostru, cândva supus rosturilor creative şi-a asumat un timp strădaniei şi vibraţiei eterne, reuşind să iasă din realitatea captivă, cotidiană, să urce într-un plan astral şi să se manifeste sensibil, cu discreţie, fiind acel anotimp văratec ce ne încălzeşte cu uimire şi îndemnul la stări creative!

21.08.2013

DVF

Sensul culturii - între reţineri şi avânt

Există ceva, un fel de putere generoasă cu mijloace capabile de a te face să reuşeşti saltul din ţarcul preocupărilor profesionale către un alt orizont al înţelegerii prin cunoaştere şi sentimente de solidaritate cu ceilalţi.

Acestă forţă a concordiei umane, în vremuri cu accente pe nimicuri şi senzaţional zornăitor, este cultura ca speranţă a bunelor direcţii...

Această stare de entuziasm cultivat care altădată conferea vigoare şi deschidere către frumuseţe, fiind preţuită ca realitate morală şi psihologică a echilibrului social, pare să fie azi, în derivă, uitând de tradiţie şi aderenţă la omul simplu...

Dar, să reflectăm împreună la câteva metehne ori inadecvări ale culturii în viaţa cotidiană.

De ce nu prinde însufleţire şi benefice trăiri modelul de expresie spirituală, precum zumzetul până la vacarm al stadioanelor?!

Să fie oare cultura un pisc înzăpezit care se învecinează cu iluzia neputinţei implicării în realul obişnuit? Viaţa ne oferă destule exemple, cu oameni ce trăiesc printre cărţi, care în situaţii limită nu găsesc soluţii la problemele existenţiale. Prin urmare, există o slăbiciune a culturii în faţa feluritelor împrejurări de viaţă. Altfel zis, cultura câştigă bătălii pe termen lung şi adeseori e înfrântă de chestiuni, oarecum, minore.

Altă hibă a femomenului cultural ar fi că acesta, uneori, nu ţinea seama de rigoarea unui cod moral. Există destui oameni de cultură lipsiţi de verticalitate spirituală, îndepărtaţi de credinţele cele mai simple şi metafizica bunelor mirări.

Aşadar, cultura se face vinovată de o trecere spre viclene libertăţi în vârtejul relativului, neglijând anumite rosturi şi reguli morale. Totuşi, cultura, în esenţă, rămâne o valoare de prim rang, cale de sprijin şi încredere.

Iată, pe scurt, câteva motive care ne provoacă să facem cultură, fără temere:

- Cultura este o resursă permanentă de bucurie, fără riscul de a ţi-o fura altcineva.

- Cultura e o formă de pârguire a spiritului, ce trage totul în sus, chiar aparenţele.

- Cultura e drumul cel mai scurt care te poartă spre libertate, spre regăsirea de sine.

 - E un fel de gimnastică şi primenire a spiritului, asigurând eficienţă şi flexibilitate în social.

- Poate să-ţi asigure consolare şi refugiu din realul abrupt, până trece clipa cea rea...

- Cultura se vrea în opoziţie cu matematicile „totalitare” care ştiu totul şi „văd” individul doar ca un număr statistic.

- Cultura pare să fie un teritoriu unde iubirea năbădăioasă e temperată până la uitare...

În atmosfera răsfirată a culturii triumfă OMUL, aproape totdeauna, pe drumul sinuos al ascensiunii sale, către primordial...

D.V. Fometescu

FANBOX, GLUMA DOLARILOR VIRTUALI PRIN LUME

După FanBox s-a apucat şi Facebook de fraierit români. Reclamele sponsorizate
nu mai sunt în dreapta paginii ci direct pe pagina principală. Iar şmecheria prinde la români:
 15.781 s-au înscris  la un Nikon „gratuit” şi doar 466 văd  o reclamă mincinoasă.
În dreapta imaginii, alţi şmecheri care „îţi găsesc loc de muncă”, adică vin-o la noi samsarii
liber-profesionişti, tu vei munci iar noi vom lua banii. Ce-ţi vom da şi ţie din ei, mai vedem…

CAPCANELE REŢELEI INTERNET (4)

PUNCT FINAL CU CHIVUŢĂ FANBOX

FANBOX, GLUMA DOLARILOR VIRTUALI LA FINAL!

Printr-o discuţie cu o chivuţă colţoasă, ce se dădea mare „Success Coach” la FanBox,  m-am hotărât definitiv:  am închis ultimul cont de la  FanBox şi am şters de la Paypal datele cardului meu bancar. Asta este soluţia finală - dură dar sănătoasă - cu şmecherii de la FanBox, hoţi ca mulţi alţii de pe reţeaua Internet dar având ca momeală himera unor dolari virtuali pe care ţi-i vântură la fiecare postare!

Cum fac concret ca să te fure cei de la FanBox aţi citit concret şi cu imagini concludente în articolul meu din februarie 2013: „FANBOX, GLUMA DOLARILOR VIRTUALI SAU HOŢIE PE FAŢĂ DIN CONTUL PERSONAL!” aflat pe site-ul meu şi pe blogul Sămănătorul. (http://samanatorul.blogspot.ro/2013/02/fanbox-gluma-dolarilor-virtuali-sau.html)

Poate că mai ardeam gazul pe acolo dar virulenţa cu care s-au repezit samsarii Fanbox la apariţia acelui articol m-a făcut să las baltă toată grămada mea de articole şi fotografii puse pe site timp de trei ani! Dacă mai aveam o nedumerire în hoţia Fanbox, uite că am aflat-o, şi anume, nişte români îţi scriu că „Un Success Coach în FanBox este o persoană care se oferă voluntară pentru a-i ajuta pe ceilalţi” când în realitate ei au fost avansaţi Coach pe FanBox tocmai datorită „darului” de a minţi şi a se lua la harţă cu nemulţumiţii pentru ca să li se dea nişte dolari împuţiţi. Pentru că nu sunt există dolari adevăraţi decât pentru o muncă cinstită.

Ciclul şmecheriei FanBox este precum bine v-aţi dat seama, următorul:

- îţi alegi o „cauză” nobilă la deschiderea contului; (chestia asta cu „cauza” sună bine nu?)

- te pui pe postări de articole, fotografii, videoclipuri, diaporame şi ce mai doreşti şi vezi că ai câştigat … un cent dacă te citeşte cineva;

- tocmai faci socoteala dacă merită munca să primeşti pentru un citit de articol doar 0,01 $ , adică să primeşti 1 $ pentru 100 de articole citite şi 10 $ pentru 1000 de articole, că numai bine, iată! vine unul care se dă mare Success Coach şi-ţi spune că trebuie să te împrumuţi obligatoriu ca să câştigi mult şi bine;

- te împrumuţi, dolarii virtuali curg gârlă, pui mereu osul la treabă, bagi postări în draci şi-ţi zici că ai destui dolari ca să-ţi dea şi ţie FanBox ceva creiţari pe cât ai muncit;

- intervine însă iar Success Coach-ul - ce-şi zice mândru antrenor - „ca să te ajute”: mai bagă muncă nene, pentru că n-ai ajuns la maturitate…;

- mai pierzi timp preţios din viaţa ta, ca să te „maturizezi” şi când crezi că-i bine, vine iar Success Coach-ul (citeşte samsaroiul sau samsaroaica, teleloaica sau chivuţa ce aduce slugi boierului) şi-ţi spune că n-ai „fani”, musai mai ai nevoie de vreo 100 de admiratori pentru ce ai scris;

- cauţi admiratori, „te-am admirat eu, admiră-mă şi tu”, te umpli de busturi foto şi iar vine chivuţa: mai „add” nişte poze, niscaiva videoclipuri şi cere bani pe ele;

- bagi reclamă cu poze de la firma ta sau a unui prieten şi iar vine samasarul: fă-ţi cont la Paypal, cum vrei să te plătească FanBox dacă n-ai cont?;

- faci cont, dai datele cardului tău şi vine teleloaica: vezi că întâi trebuie să plăteşti, pozele, împrumutul şi tot ce ai folosit aici, apoi te vei umple de bani;

- te-ai blocat, începi să-ţi dai seama de şmecherie cam târziu şi iar vine chivuţa sau samsarul cu ameninţare: vezi că dacă nu plăteşti până la …, suma se va dubla…;

- uite că n-ai plătit de ceva luni, să zicem 5 $ şi s-au făcut din lună în lună, 10 $, 20 $, 40 $, a dracu’ mai e şi dobânda asta FanBox, să tot împrumuţi toţi proştii.

Sau varianta b) te trezeşti că Paypal având la dispoziţie cardul tău, te-a jumulit de bani, vrei-nu vrei!

Şi cu asta, după ce te-ai dumirit de hoţie ai două variante:

Varianta 1. Faci reclamaţie degeaba la Paypal, ţi se spune că nu-i treaba lor, ei plimbă nişte bani. Îţi zic, rezolvă cu FanBox datoria!  Ştergi contul de la Fanbox şi musai să ştergi şi datele cardului de pe contul Paypal. Urmează ameninţări sau diversiuni Paypal: uite îţi dăm 20 $ ca să cumperi cu ei ceva din magazinul nostru. Dar pune pe site-ul nostru datele cardului dumitale… Te-ai prins? Deci, numai dacă ai noroc să nu fii dator mult, Paypal ar putea închide ochii după vreo jumătate de an. De altfel Paypal e o bancă de investiţii serioasă, se va găsi pentru tine o modalitate de a rămâne client şi o să aibă ei grijă să nu iese în pierdere!

Varianta 2. Eşti încăpăţânat, te-au prostit ăştia şi ţi-au luat banii, le mai dai ce bani mai cer şi continui cu îndârjire! Bravo! Eşti bun! Te-au avansat Success Coach şi ai acum altă misiune pentru care vei fi plătit: să fraiereşti şi tu pe alţii, s-a terminat cu munca de jos! Ce articole pentru „cauză”? Eşti ditamai samsarul sau isteaţa chivuţă ce aduce jupânilor slugi noi numai bune să fie mulse de bani.

Au gândit bine cei de la FanBox: poziţia de „şef” se potriveşte de minune românului, care când a ajuns miliţian (poliţai), întâi pe taică-su l-a băgat la pârnaie! Apoi, pupincurismul este o artă adusă la perfecţiune la români: aţi văzut acum câteva zile pe Băsescu prin porumbul Bărăganului cum strâmba din nas că-i vine praf de la jurnalişti? „ – Bă! La tine vine mai mult praf ca la mine!”, glumise el, şi în acelaşi timp, fiind primul care hăhăia cu gura până la chelie. Ca la o comandă, toată gloata din jur a început să râdă din răsputeri. Până şi cei din capătul tarlalei râdeau cu lacrimi deşi n-auziseră nimic din ce spusese jupânul Băse…

Deci, dacă vrea FanBox să facă bani pe spinarea românilor, pupincurişti, samasaroi, samsaroaice, teleloaice şi chivuţe căcălău! Cât cuprinde Bărăganul!

Şi cum spuneam, taaare mult se fălesc toţi aceştia când ajung şefi pe undeva.

Înainte de a şterge eu un cont FanBox (aveam două!) mă abordase un Coach-samsaroi cu ochelari şi gras ca porcul de Crăciun. Mă mai lua şi la „per-tu”, maimuţoiul. I-am zis vreo două şi am închis un cont FanBox  lăsându-l fără obiectul „muncii”. L-or fi dat boierii FanBox afară, e treaba lui.

Apoi, la ştergerea contului al doilea a contribuit din plin o precupeaţă care m-a luat cu „Să-mi fie ruşine!” pentru articolul pe care l-am scris despre FanBox. Că sunt un prost şi nu stau ca ea toată ziua la muncă pe Fanbox, că ea are „dreptul la o părere avizată deoarece sunt pe acel site de aproape 2 ani, sunt Success Coach de 15 luni şi am ajutat sute (sic!) de persoane să scoată banii”. Ce mai, o mahala întreagă! Ba mai avea şi un ID de te durea capul! Că să atragă lumea îşi zicea „desprelocuriledemunca” şi se fandosea că ar fi prin… Spania. A ţinut cu dinţii să-mi arate că ea n-a plătit la FanBox nimic mai înainte, mi-a trimis şi un extract de bancă despre i-am spus: „minţiţi când spuneţi că aţi câştigat bani acolo după ce din captura trimisă reiese că aţi băgat la FanBox vreo - 400 $, vi s-au dat vreo + 447 $ din care vi s-au retras - 30 € râmânând cu un mezelic de câţiva dolari câştig. Ce loc de muncă bun visaţi pe FanBox?"

 Mi-a răspuns întâi că „Acei 400$ eu i-am schimbat in Euro pentru ca in Europa folosim Euro (sic!) (eu in acel moment aflandu-ma in Spania).” Apoi că „eu n-am bagat 400$ in FanBox, ceea ce vedeti dvs. sunt banii pe care i-am transferat prin PayPal unei alte persoane”  pentru ca în final, de furie probabil sau din inconştienţă, să spună adevărul: „Nu am bagat 400$ in FanBox ci ceea ce-am facut a fost sa-mi achit taxa pentru creditul pe care l-am utilizat, am lucrat, am fost activa si am castigat.”

 Adică o confirmare a celor spuse de mine mai sus: a plătit celor de FanBox „împrumutul” lor hoţesc şi ca recompensă a fost avansată „Coach” super-a-ntâia, numai bună să fraierească şi ea pe alţii.

Era o chivuţă de tot hazul! Ştersesem contul FanBox demult aşa că cucoana îşi răcea gura degeaba cu mine. I-am spus să termine cu e-mail-urile pentru că o  reclam pentru „psihing” şi aşa am terminat eu cu hoţii de la FanBox definitiv.

În concluzie, la FanBox întâi dai bani ca să ajungi  Success Coach, îţi zici la început cu mândrie „antrenor” dar în final, datorită felului în care este gândit site-ul, ajungi un samsaroi sau samsaroaică demnă de toată mila, minţind că la FanBox se câştigă gras şi împroşti cu jigniri, scepticii şi oamenii serioşi care nu se aliniază şmecheriei lor de pe Internet.

HOŢIILE DE PE INTERNET (ŞI NU NUMAI), SE ŢIN LANŢ

După moda FanBox, Google sau a altor şmecheri despre care am vorbit în articolele trecute, s-au învăţat şi românaşii noştri la furat. Să fim mândri! Românii sunt al dracului de inteligenţi şi învaţă foarte repede hoţiile capitalismului sălbatic. Să luăm nişte exemple.

Ai Internet pe cablu, serviciu unde firmele mici au fost înghiţite rapid de samsarii ai mari. De pildă, AKTA, Romtelecom sau oricare alta ajunsă pe poziţie cheie după ce guvernele postdecembriste „privatizară” străinilor totul. Vine o ploaie şi cade reţeaua. Te pune diavolul să dai telefon la tehnic. Te încurci vreo cinci minute ca să tot apeşi „tasta n” până vine în sfârşit vocea: „aşteptaţi un moment şi echipa tehnică vă va răspunde imediat!”  Momentul acesta imediat e de vreo 10 minute, timp în care asculţi reclama firmei, cum că e cea mai minunată din ţară şi te serveşte la ţanc. Tu, care ai păţit-o din cauza lor, eşti car de nervi. In fine, se aude un tehnician care te mai ţine şi el vreo 10 minute spunându-ţi că poate eşti un prost şi de vină o fi calculatorul tău puturos. După ce-l convingi ca să vină să reparare totuşi cablul, constaţi că jumătatea de oră de conversaţie te costă cât întreg abonamentul.

Alt exemplu. Ai bani trimişi din străinătate printr-o bancă şi trebuie să dai telefon, ca să vezi cum faci să-i scoţi. Nu spun care bancă pentru că toate sunt la fel de hoaţe, la fel de străine şi la fel de umplute cu samsari români care şi-au găsit servici acolo. Ca să nu mai păţeşti ca înainte, intri pe Internet să vezi sucursala cea mai apropiată. Iei numărul de telefon de acolo cu gândul că va merge mai repede la sucursală decât la Bucureşti! Suni şi te pomeneşti că îţi răspund tot ăia de laBucureşti! Numărul de telefon al sucursalei era doar aşa, „d’un pamplezir”, adică pentru prostime. Şi pierzi la bani, ca la firma de cablu, ce, banii tăi nu merg?

Cârcâie ţara de hoţi, tinerii şomează sau ard gazul bunicilor pe la ţară dar pe Internet  e plin de momeli cu bani şi locuri de muncă. Toţi te îmbie să-ţi umple traista de bani sau să te angajeze. Dar după o experienţă cu FanBox sau Forex te-ai lecuit. Numai de caută pe Google „ţeapa Forex” şi lucrurile sunt clare: „Ce este de fapt Forex ? Forex este o țeapă foarte veche, prin care oameni creduli sunt păcăliți să bage banii lor reali, munciți, într-un cont din care nu-i mai văd niciodată. Este explicat mai pe larg pe Wikipedia, http://en.wikipedia.org/wiki/Forex_scam”

Mai nou, samsarii au ieşit cu un site propriu unde-şi zic „freelanceri” ca să nu priceapă lumea că sunt nişte lăutari (conf. dicţ., FREE-LANCE FRI-LÉNS/ s. n. muzician liber-profesionist, neîncadrat prin contract în vreo formație. (< engl. free-lance)), adică nişte liberi-profesionişti care numai de meserie adevărată pentru a îndruma tinerii spre locurile de muncă nu se ocupă ci de hoţie tip teleleu.

Există proiecte guvernamentale, „Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă”, „Camera de Comerţ şi Industrie”, sau „Camera agricolă”, precum există şi site-ul www.tinact.ro . Se fac gratuit cursuri de instruire prin ONG-uri, training-uri gratuite, seminarii gratuite. Dar ce faci cu presa care se ocupă de gâlceava politică în loc să facă cunoscute proiectele unor ministere? Pentru mass-media temele dezbătute sunt, crimele, divorţurile, violurile, scandalurile, ţiganii, regii asfaltului, regii manelelor şi ai fotbalului şi orice altceva, numai de informarea tinerilor, de oportunităţile lor de angajare şi dezvoltarea unei afaceri, nu se ocupă să-i tai! De parcă ar fi interzis prin lege să faci un articol (sau emisiune) care să prezinţi măcar o listă cu granturile care există pentru dezvoltarea unei afaceri.

Nici vorbă să vezi prin ziare că guvernul a decis să prelungească, pentru încă 7 ani, aplicarea Programului pentru stimularea înfiinţării şi dezvoltării microîntreprinderilor de către întreprinzătorii tineri. Dar citeşti peste tot că guvernul e o gaşcă de hoţi, agricultura la pământ (sic!), industria este fier vechi, justiţia este scutul lui Băsescu de a sta cocoţat la Cotroceni, resursele minerale ale ţării vor fi la cheremul străinilor, trenurile sunt pe butuci iar pieţele sunt pline de produse agricole aduse din străinătate prin moluri.

Tinerii privesc a lehamite la tot ce-i în jurul lor, fiind total debusolaţi, ca să nu zic altfel. Fac pe Internet 16.000 de înscrieri pentru un „Nikon gratuit” şi 400 de accesări ale site-ului samsarilor ce-şi zic freelanceri. Sau se înscriu pe site-urile firmelor ca să facă reclame la săpun, parfum, bijuterii, undiţe, cuţite şi furculiţe, ţoale de tot felul. În instituţiile amintite mai sus intră doar vreo 10 tineri pe zi din care 9 ies strâmbând din nas că n-au găsit un post de şef pe undeva.

E vremea capitalismului sălbatic, al pupincuriştilor, samasaroilor, samsaroaicelor, teleloaiceloe şi chivuţelor care te îmbie pe reţeaua Internet ca şi când aceasta ar fi panaceul universal al fericirii pe pământ.

Intr-un fel aşa şi este dar din alte motive decât cele căutate de leneşii care, gândind la dolari virtuali, se aşteaptă să le pice din ecranul calculatorului un purcoi de bani de la FanBox, Forex, Google sau orice altă faună digitală.

Nu ştiu când s-o deştepta românul, reclamele mincinoase ale samsarilor continuă în draci, de cum deschizi calculatorul.

ŞI TOTUŞI, CE-I DE FĂCUT?

Situaţia lucrurilor de muncă în România este dezastruoasă! Majoritatea tinerilor se simt abandonaţi, sunt frustraţi pentru că trăiesc pe banii părinţilor, care dacă şi ei au o pensie de mizerie abia îşi duc traiul! Ceea ce este paradoxal, este că majoritatea tinerilor sunt bine pregătiţi în sistemul informatic chiar dacă unii au învăţat meserie de la alţi tineri. Prezenţa lor se face simţită pe Internet pentru că îi găseşti la tot pasul unde li se promit bani, aidoma şmecherilor de la FanBox sau alţi şmecheri de nepoţi ai vechilor pistolari de prin Statele Unite. 
Cheia problemei este că există foarte multe mijloace pentru ca tinerii să se descurce chiar la ei acasă în România dar mass-media numai de a le da informaţia trebuincioasă nu se ocupă! Pentru presa noastră sunt mai importante scandalurile, accidentele de circulaţie, violurile, înghesuielile la moaştele sfinţilor, ce geantă de mii de euro au politicianistele noastre şi care vip şi-a schimbat nevasta! Despre tineri, Dumnezeu cu mile!
Dăm aici o publicaţie pentru tineret care cuprinde tot ce gândești dacă vrei să te implici şi să nu te mai simți mereu abandonat de societate: cursuri gratuite, loc de muncă, granturi, finanțări, servicii de informare și consiliere,  implicare în viata asociativă, voluntariat în altă tară,  iar cu plata, soft educativ pentru elevi şi cadre didactice, cursuri pentru obținerea permisului european de conducere a calculatorului şi multe altele la care nici nu te-ai gândit! 

01_I- Revista Noua ne pasa de tine(ri), an I, nr. 1, 2013

Publish at Calameo or read more publications.

Citiţi articolul de mai sus şi pe site-ul 

http://www.tomoniu.ro/opinii/societate/capcanele-internet-4.htm

Prof. Nicolae N. Tomoniu

Alexandru Melian - Tristeţi de Timişoara

TRISTEŢI  DE  TIMIŞOARA

Motto : Cine-şi bate joc de moştenire

 are parte de blestemul moştenitorilor

 

Clădire nezugrăvită în plin centrul oraşului (clic, format mare)

De peste 10 ani, când doamna mea din Franţa vine în România, consacrăm o parte a vacanţei unor călătorii aş putea spune iniţiatice. Iniţiatice pentru ea, care vine din afară, dar şi pentru mine, care mă aflu înlăuntru. Ea descoperă o ţară despre care nu ştia mai nimic, în afară de Ceauşescu, ţigani şi Dracula, eu o redescopăr împreună cu ea, mândru de tot ceea ce-i stârneşte admiraţie şi  preţuire, trist şi ruşinat de tot ceea ce tăcerile ei delicate îmi vorbesc mai mult decât orice comentariu.

Tara Maramureşului, cu folclorul şi tradiţiile lui profunde şi spectaculoase, Moldova lui Ştefan, cu mănăstirile şi cetăţile ei emblematice şi pline de mister, Sighişoara medievală şi Sibiul pecetluit de istorie, Mănăstirea Curtea de Argeş cu unicitatea ei mitică, Tismana cu împrejurimile ei pitoreşti, Delta Dunării, tărâm de basm, de poezie şi de dramă, - ca să mă refer doar la popasurile cele mai de neuitat -  au reprezentat pentru ea nu doar revelaţii tulburătoare. Simţeam cum afecţiunea pe care mi-o poartă mie se proiectează asupra lumii pe care o descopăr şi cum această lume revaloriza în sufletul ei caratele afecţiunii mele faţă de ea.

Anul acesta ne-am propus să vizităm Timişoara, oraş pe care îl păstrasem între ultimele localităţi de referinţă ale blazonului românesc. O făceam din două motive. Mai întâi pentru că eu însumi am fost acolo o singură dată, în 1965, după absolvirea facultăţii şi, cu toate că excursia a fost scurtă şi selectivă (ori poate tocmai de aceea !) am rămas entuziasmat de frumuseţea oraşului, de patina timpului dată de arhitectura barocă a construcţiilor, îngrijite ca şi cum vremea nu trecuse peste ele, de Bega misterioasă care logodea cele doua jumătăţi ale oraşului, de lumea dinamică şi atrăgătoare care colora spaţiile publice şi mai ales zonele universitare.

Regretul pe care l-am resimţit atunci a fost că n-am cunoscut Timişoara înainte de repartiţie. Cum datorită mediei de absolvire a facultăţii puteam să-mi aleg orice localitate din ţară, am optat pentru postul de preparator la Facultatea de limba şi literatura română a Universităţii din Bucureşti. Era o opţiune logică. Dar dacă repartiţia se producea după călătoria pe malurile Begăi, opţiunea ar fi fost, desigur,una sentimentală.

Universitatea de vest - Timişoara

Cel de al doilea motiv era împrejurarea că la anul se împlinesc 25 de ani de când în acest oraş, - unde cu câteva secole în urmă apărea prima universitate în spaţiul românesc, unde fusese realizat pentru prima dată în Europa iluminatul electric public şi unde spiritul occidental pătrunsese cel mai mult – s-a aprins flacăra Revoluţiei din decembrie 1989. Acea revoluţie anticomunistă care ar fi trebuit şi ar fi putut să genereze renaşterea autentică a României întru libertate, demnitate şi bunăstare. Ar fi trebuit şi ar fi putut , dacă spiritul şi idealurile celor care au înfruntat moartea la Timişoara, Bucureşti şi în atâtea alte localităţi din ţară, n-ar fi fost trădate şi terfelite de cei erijaţi în reprezentanţi ai poporului, în timp ce ei nu s-au dovedit - şi nu se dovedesc nici astăzi - decât spoliatorii acestuia şi profitorii nemernici ai Revoluţiei.

Eu voiam să-i dezvălui doamnei mele o altă dimensiune a caleidoscopiei româneşti, una plină de frumuseţi şi încărcată de sensuri, aşa cum se păstra în amintirea mea din tinereţe şi în trăirea mereu vie a zilelor  de 16 – 22 decembrie 1989.

Din păcate, intenţia mea a fost virusată de o realitate la care nu mă aşteptam. Căutând Timişoara care îmi lumina amintirea, m-am trezit într-un oraş care mi-a stins luminile. Fiindcă odată ajuns acolo, mi-a fost dat să trăiesc tristeţea dezamăgirii şi revolta neputinţei.

Str. Ion Mihalache

Încă de la prima experienţă, cazarea la pensiunea Mama mia (nume cu totul arbitrar în raport cu oferta submediocră), entuziasmul meu aprioric a început să intre la apă. Încurajat de gentileţea înţeleaptă a lui Jocelyne (« Noi am venit să vedem Timişoara, nu o pensiune care ne dezamăgeşte »), ne-am culcat (după ce am fost nevoiţi să schimbăm camera !!??) cu gândul la bucuriile ce credeam  că ne aşteaptă  în zilele următoare.

N-a fost să fie aşa, deşi câteva bucurii ne-au bemolizat tristeţea zilelor ce-aveau să vie.

Cea mai insuportabilă realitate ce ne-a fost dat s-o trăim a fost starea deplorabilă  a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte mândria oraşului : patrimoniul arhitectural şi străzile. Clădiri din secolul XVII şi XVIII, cu faţade înnobilate de frumuseţile barocului, lăsate într-o stare de degradare care sfidează istoria şi memoria Timişoarei, alături de străzi şi trotuare, individualizate doar de frecvenţa onduleurilor  şi a rănilor cu geometrii diferite din asfalt, rănesc ochiul şi înnegurează sufletul.

Str. C. Negruzzi

Ajunşi noaptea la pensiune, primul contact cu oraşul l-am avut a doua zi dimineaţa. După ce am parcurs strada murdară, cu case mici şi neîngrijite, am dat de linia de tramvai, dincolo de care se holba la noi o construcţie de două etaje rămasă la roşu .  Ne-am apropiat de ea, dar nu prea mult. Fără uşi şi fără ferestre , din această virtuală vilă, devenită magazie de gunoi şi wc public, se degajau mirosuri insuportabile. Am pornit-o spre staţia de tramvai pe un trotuar zdrenţuit. Pe partea stângă, un şir de case mici, stil vagon, dărăpănate, cu geamurile sparte şi « protejate »  cu scânduri  bătute în cruciş, în partea dreaptă un părculeţ. Registrul impresiilor se schimbă pentru o clipă, în faţa unei bisericuţe frumoase si a unui monument de piatră în formă de clopot (abia a doua zi, când vom vizita Memorialul Revoluţiei, vom înţelege că ne aflam în faţa unuia din cele 12 monumente ridicate în memoria timişorenilor care au sacralizat revoluţia cu sângele lor).

Clopotul. Autor: Stefan Călărăşanu
Material: travertin, Piaţa Traian, Timşoara

Spun pentru o clipă fiindcă bucuria ne-a fost scurtă. In faţa noastră, o construcţie barocă îşi etala umilă faţada ei desfigurată de timp şi de nemernicia aleşilor urbei. Si tot aşa până am ajuns la staţia de tramvai. Ne-am zis, « o fi vreun cartier mai periferic ». Dar nu era aşa. Ne aflam la doar trei staţii de Piaţa libertăţii  , iar de acolo îţi mai trebuiau câteva minute ca să ajungi în Piaţa unirii sau Piaţa Victoriei. Deci, în centrul oraşului.

Dar chiar şi în aceste zone definitorii ale Timişoarei, (cu excepţia Pieţii victoriei, - regăsită la înălţimea amintirilor mele şi al prestigiului pe care îl merită acest oraş emblemă) semnele neisprăvelii politice şi administrative  se văd  cu ochiul liber. Cu ochiul liber şi înlăcrimat. Când cobori din tramvaiul 1 la staţia Piaţa libertăţii,  privirea se opreşte pe o clădire deosebită purtând, pe de o parte, pecetea secolelor, pe de altă parte, semnele nesimţirii şi iresponsabilităţii contemporane. Este Primăria veche, construită între anii 1731-1734. In acest monument istoric - care ar fi putut să fie un muzeu -  şi-au aflat sediul o şcoală de muzică şi încă vreo trei întreprinderi . Poate că a fost o soluţie economică. Dar dacă ele îşi lăbărţează firmele pe tencuiala căzută  a unei zidiri care n-a mai fost renovată din 1935 (conform informaţiei din pliant), - pentru că domnii de la primărie au probleme mai importante de rezolvat decât patrimoniul istoric al urbei – n-ar fi fost, cel puţin de bun simţ,  ca aceşti locatari privilegiaţi să-şi dirijeze măcar o fărâmă din buget pentru îngrijirea spaţiului de onoare pe care-l ocupă ?

Acelaşi sentiment de tristeţe şi nedumerire ni l-a provocat statuia Fecioarei Maria şi a Sfântului Nepomuk (patronul spiritual catolic al Banatului), aflată de cealaltă parte a liniei de tramvai. Realizată la Viena, în stil baroc târziu, în 1759, statuia e marcată nu de patina timpului, ci de murdăria nespălată de pe contururile ei, de iarba crescută printre dalele părculeţului şi de suvenirurile dizgraţioase lăsate de păsări şi animale mai peste tot.

Piaţa Unirii

Până şi cea mai titrată piaţă a Timişoarei, Piaţa unirii, - unul din foarte preţuitele complexe baroce din Europa – poartă semnele iresponsabilităţii şi ale incompetenţei. Nu doar că străzile pe care ieşi din piaţă par a nu mai fi fost reparate de multă vreme, dar improvizarea în spaţiul acestui forum istoric, pe nişte platforme de scândură,  a unor  pseudo-baruri , cu coşurile de gunoi şi depozitele la vedere, denotă în primul rând prost gust şi dispreţ faţa de cultură, faţă de istorie. E de presupus, în acelaşi timp, că această afacere ascunde şi o  suspectă negustorire a ceea ce nu se negustoreşte într-un spaţiu binecuvântat de istorie.

Cimitirul eroilor de pe Calea Lipovei

Din fericire, prima zi nu s-a încheiat în acelaşi registru. Ajunşi în Piaţa victoriei, am dat de o agenţie de turism foarte bine dotată, şi uman şi material unde, întâmpinaţi  cu amabilitate şi profesionalism, am primit informaţii şi materiale ce ne-au uşurat mult orientarea şi opţiunile vizitei noastre de trei zile. Nu m-am putut stăpâni şi am întrebat-o pe doamna de la agenţie :  « Stimată doamnă, puteţi să-mi explicaţi de ce atâtea construcţii de valoare istorică inestimabilă se află într-o stare de degradare impardonabilă ? » Ca şi cum aş fi ruşinat-o personal pentru nu ştiu ce păcat, a lăsat capul în jos. După câteva clipe de tăcere, a îndrăznit să murmure : « Si dacă aţi şti dv. în ce mâini au ajuns multe case de patrimoniu !!!.. ». Apoi a tăcut şi a schimbat vorba : « Ştiţi, în seara asta este un spectacol frumos la Operă ». Era un fel de a ne invita să descoperim cealaltă Timişoară. Aşa am aflat de spectacolul Ansamblului Profesional Banatul, « Mândre plaiuri bănăţene », pe care l-am văzut cu o mare plăcere. O baie de cântec, dans şi voie bună românească ne-a curăţat oarecum de zgura tristeţilor amintite.

Monumentul - Autor: arh. Ionel Pop

Dar excursia nu se terminase. A doua zi, unul din obiective era să vizităm Memorialul Revoluţiei 16-19 decembrie din Timişoara. Numai că proiectul nostru a început cu o lecţie amară. Ne-am urcat, ca şi cu o zi înainte, într-un tramvai vechi şi ponosit care ne amintea că suntem în secolul XXI doar prin casele de compostat bilete. Odată uşile închise, vagonul a pornit-o brusc. Dezechilibraţi, călătorii aflaţi în picioare s-au agăţat de ce-au putut să nu cadă. Un murmur general de nemulţumire şi undeva într-o margine o voce de bărbat a îngânat, parcă mai mult pentru sine : « Bă, ăsta-i nebun ?.. ». Apoi, linişte. La staţia următoare însă, când vatmanul a oprit cu aceeaşi neîndemânare sau poate jemanfişism, cum ar spune francezul, reacţia oamenilor a devenit mult mai vocală. Ceea ce mi-a atras atenţia n-au fost vorbele grele la adresa conductorului, ci acest dialog dintre două femei care s-au agăţat una de alta pentru a nu cădea :

-                     « Dragă, ăsta crede că noi suntem animale ?

-                     Păi cui să te plângi bre de toate mizeriile astea ?  E mai rău ca înainte...

-                     Mai rău n-o fi, da-i tot aşa.  Nu s-a schimbat nimic…Doamne, ce proşti am fost !!..Cât am crezut în revoluţia asta… şi ce ne-a adus ?

-                     Democraţia, - răspunde ironic un bărbat aşezat pe scaun.

-                     Halal democraţie !... Dacă asta-i democraţia, atunci mai bună era dictatura…

-                     Ei, hai să nu exagerăm ! – intervine un domn mai bătrân. Ce, dăm foc la moară din cauza şoarecilor ?

-                     Sunt şobolani, măi fraţilor, nu şoareci… »

Complexul Memorial
Locatie: Cimitirul Eroilor-Calea Lipovei, Timişoara
Compozitia Ansamblului cuprinde:
Monumentul - Autor: arh. Ionel Pop
Morminte simbolice - Autor: arh. Liviu Brebe
Capela - Autor: arh. Pompiliu Alămoreanu

Cum noi trebuia să coborâm, n-am mai putut asculta continuarea dialogului, atât de grăitor şi atât de întristător. (ce bine şi instructiv ar fi dacă politicienii noştri şi mai ales cei ce ne guvernează, ar călători, măcar din când în când, cu mijloacele de transport în comun , renunţând la limuzinele luxoase de unde viaţa apare totdeauna roz-bombon !).  Am avut însă parte, la coborâre, de o experienţă şi mai dură. Intr-un fel, o confirmare a dialogului întrerupt, o agravare chiar a registrului său negativ. Nereuşind să identificăm zona unde se afla Memorialul Revoluţiei, m-am adresat unui domn de vreo 40-45 de ani, cu o mapă sub braţ.

-« Fiţi amabil, nu ştiţi unde se află Memorialul Revoluţiei ? Ar trebui să fie prin această zonă pe undeva. »

Omul ne priveşte o clipă, apoi, cu un fel de lehamite, ne răspunde :

-« Care revoluţie, domnule ?!.. Nu e nici un fel de memorial la Timişoara… » Apoi ne-a întors spatele, lăsându-mă cu gura căscată. Din fericire, Jocelyne n-a înţeles prea multe, nici din discuţia din tramvai, nici din răspunsul celui fără de Revoluţie şi fără de Memorial. Ne-am uitat mai atent pe hartă şi am constatat, spre surpriza noastră, că ceea ce căutam era în spatele nostru la vreo 200 de metri.

Martirii. Autor: Peter Jecza. Material: bronz
Parcul din spatele Muzeul Banatului, Timisoara

Avea să fie una din cele mai emoţionante  experienţe ale acestei excursii.

Am descoperit nu doar un spaţiu unde evocarea  zilelor Revoluţiei şi a oamenilor care au sacraliza-o  este de o mare bogăţie şi diversitate , dar mai ales o mână de oameni care,cu dăruire de sine şi pricepere demne de toată stima, au reuşit să imortalizeze  o pagină de referinţă din istoria Timişoarei şi a României întregi. Iar sufletul acestei făptuiri este TRAIAN  ORBAN, o mână de om care-şi sprijină trupul schilodit de călăii din 1989 de un baston subţirel dar căruia nu i-a putut fi schilodită şi inima. Din prea-plinul acesteia el a ieşit în stradă şi a căzut sub gloanţe şi din prea-plinul ei, - în loc să-şi trăiască liniştit pensia şi să-şi îngrijească invaliditatea – de peste douăzeci de ani se dăruieşte zidirii în memorie a celor întâmplate  între 16-22 decembrie 1989  şi neutralizării prin tăria documentelor, pe care le strânge mereu, a cârtitorilor şi denigratorilor de toate felurile şi de pretutindeni . După ce am văzut tulburătorul film al Revoluţiei de la Timişoara, ne-a invitat la el în birou, nu mai înainte ca secretara să ne arate cu mândrie cărţile şi revistele editate de Asociaţie, pliantele, hărţile excepţionale ale oraşului cu monumentele lui, între care cele 12 închinate  istoricului decembrie 1989 [1].

Omul ţintă, autor: Bela Szakacs
Material: bronz,  Piata 700, Timisoara

Mă aşteptam să intru  într-un spaţiu menit să impresioneze prin lux, aşa cum sunt birourile mai tuturor preşedinţilor, de la cel mai neînsemnat până la chiriaşul de la Cotroceni. Nu era ceea ce credeam, în generalizarea mea reducţionistă. Am intrat într-o cameră mare, cu rafturi pline mai pretutindeni,  cu un televizor impunător în dreapta intrării si cu un birou mare , plin de casete, dosare, cărţi , toate  odihnindu-se parcă în jurul a două computere şi un leptop, mereu cu ecranele gata să răspundă la comenzi. Din mulţimea de casete care ocupă rafturile şi biroul, el ne selectează  imagini din timpul Revoluţiei, din timpul proceselor de la Timişoara, imagini cu mărturii ale supravieţuitorilor sau  cu vizitatori de seamă din ţară şi străinătate care-şi exprimă în interviuri admiraţia, preţuirea, opinia despre tot ceea ce descoperiseră acolo.

El nu e un preşedinte, el e un simbol. E pur şi simplu întruparea unui ideal, a unei speranţe.

            Am plecat de acolo iradiat de lumină, încărcat de impresii şi contrariat  de experienţele pe care  le trăisem în cele două zile.

            Care e Timişoara cea adevărată ?  Cea a frumuseţilor ei naturale, a parcurilor care îmbrăţişează Bega (entuziasmantul Parc al copiilor şi splendidul Parc al trandafirilor  sunt adevărate podoabe de nuntire a omului cu natura), a monumentelor baroce, a artiştilor plini de har, a Revoluţiei din decembrie şi a Memorialului ei, sau…cea a patrimoniului lăsat în paragină, a străzilor hurducate, a oamenilor trişti şi dezamăgiţi, a celor care nu mai vor să ştie nici de Revoluţie, nici de Memorialul ei ?

Fântâna martirilor. Autor: Victor Gaga Travertin.
Amplasare: scuarul din spatele gradinii de vară

Eu cred că amândouă fac parte din Timişoara cea adevărată, numai că una te umple de tristeţe iar cealaltă de speranţă.

                      

Alexandru  MELIAN

---

[1] Cei care vor să cunoască mai îndeaproape activitatea acestei asociaţii pot consulta situl  www.memorialulrevolutiei.ro

Ion C. Gociu - Călător în altă lume (4)

  „Canada, o ţară păduroasă şi placidă!”

 

Peisaj care confirmă motoul

Călător în altă lume

(Spicuiri importante pentru acele vremuri)

Partea    IV- a

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ

   25 decembrie 1996 

 Crăciunul 1996, este primul  sărbătorit de noi peste hotare. 

   Iarnă bogată în zăpadă şi ninge mereu, iar gerul este pe măsură… Vântul suflă zilnic, schimbând doar direcţia chiar şi de câteva ori pe zi, fenomen ce face ca întreg climatul să nu fie prietenos. N-am mai trăit niciodată o asemenea iarnă în care temperatura atmosferică să coboare zile în şir  sub  -30 grade C. la care se adaugă influenţa vântului şi răceala este resimţită ca la     -40-44⁰ C. Să mergi şi numai câteva minute pe jos, este o aventură. De aceea în zilele cu vânt puternic stăm în casă, unde ambientul este constant plăcut.

   Preparatele de Crăciun au fost aprovizionate de la magazinele cu specific unguresc şi rusesc, recomandate de prietenii români veniţi mai timpuriu în această ţară. De la unguri am cumpărat cele mai gustoase jumări de porc, mari şi fragede, lebărul deosebit  condimentat şi suficient de fiert, muşchiul de porc uscat şi afumat care mirosea ca cel din amintirile copilăriei  ţinut în podul casei de la Văianu unde m-am născut, cârnaţi ca de pe la noi de ziceai că-s olteneşti, varza acră tocată, amestecată cu morcov ras şi la preţ  mai scumpă decât măslinele. Tot aici   am descoperit că magazinul respectiv,   nu prea mare ca întindere, avea afişat vizibil  la intrare harta Ungariei Mari până la Tratatul de la Trianon. Acolo, a fost prima dată când am văzut câtă populaţie şi cât teritoriu din ţările vecine subordona acest stat dualist, şi acum cu ifose de fostă ţară imperială. Cele 12 etnii supuse formau două treimi din populaţia imperiului. Marele Principat al Transilvaniei a fost adăugat în 1867. Monarhia Austro-Ungară a durat 57 de ani, până în 1918 la  terminarea Primului Râzboi Mondial.

 „Din punct de vedere constituţional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria şi Ungaria, care aveau acelaşi suveran, apărare, finanţe şi politică externă comună. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament şi un guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părţi ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe şi Finanţele. La fel, cele două părţi ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniştri ai Austriei şi Ungariei, cei trei miniştri care conduceau ministerele comune, anumiţi membri ai familiei imperiale. Fiecare parlament, cel de la Viena şi cel de la Budapesta, avea o delegaţie parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegaţie parlamentară comună a celor două parlamente”.*)

 

 *)WIKIPEDIA,  „Structura Imperiului Cezaro-Crăiesc”

 

Mai târziu am luat contact şi cu magazinul românesc, frecventat pentru produsele cu gust ca acasă, unele deja pregătite: mici, sarmale, varză căpăţână, salam de Sibiu, prăjiuturi etc. dar mai piperate  la preţ… ca la noi în ţară!

   Soţia mea Nelly cu fiică-sa Mihaela, s-au apucat de pregătit mâncarea de Crăciun după tradiţie  cu gust şi miros inconfundabil, chiar dacă materia primă era de pe alt continent: sarmale din carne de porc în foi de varză, ciorbă de perişoare şi piftii de pasăre, din aripi de curcan; aperitivele şi prăjiturile au fost luate gata făcute şi masa de sărbătoare a fost asigurată. Friptura provenea de pe un curcan cumpărat deja îmbălsămat, împănat cu unt. După instrucţiunile de pe ambalaj, a stat multe ore în cuptor la temperaturi diferite; ore pentru decongelare şi apoi coacere, în timpii stabiliţi de producător şi înscrişi pe ambalaj.

Pomul de Crăciun din mall

 

Pomul de Crăciun de acasă

Eu cu Paul, asistaţi şi ajutaţi de nepotul Victor, am ornat după gustul nostru Pomul de Crăciun, că aveam de toate:  lumânări, artificii, ghirlande de becuri colorare, beteală, bomboane, ciocolate, toate agăţate pe un brad superb cu multe şi dese  ramuri cum nu văzusem până atunci pe la noi. …Doar Canada e ţara cedrilor!

   În cutii ambalate cu hârtie lucioasă şi frumos colorată, legate cu fundiţe, pentru fiecare, s-a pus câte o atenţie; Darurile de la Moş Crăciun.  

             Crăciunul anului 1996 a fost sărbătorit în familie şi cu toată modestia veniturilor, masa a fost îmbelşugată. Atunci, în Canada produsele alimentare erau desul de ieftine, fără taxe guvernamentale,(TVA-ul românesc) şi molurile, ca şi acum, erau pline cu tot ce pofteai şi la  preţuri pentru toate buzunarele. Dar, punga lui Paul nu era prea burduşită de dolari şi trebuia să te gândeşti de două ori înainte de a cumpăra o data. Şi cei şase litri din palinca mea, planificaţi pentru aceste sărbători se duseseră pe apa Sâmbetei!…

 

Aranjarea mesei din ziua de Crăciun (Raddington 10)

30 Decembrie 1996 …Anul Nou s-a organizat împreună cu prietenii lor români, în apartamentul lui Miţa şi Călin Țapuchevici, amplasat în  acelaşi bloc şi pe acelaşi palier. Conform obiceiului de acolo, sarcinile de preparare a produselor din meniu s-au stabilit funcţie de priceperea doamnelor şi fiecare familie s-a prezentat la ospăţ cu preparatele aduse de acasă, stabilite dinainte. Şi de data aceasta, mâncarea a fost  abundentă, antren si voie bună până către ziua, iar noi eram cu 17 ani mai tineri…  În podoaba mea capilară abia mijeau doar câteva fire  albe, scoţând în evidenţă maturitatea bărbatului  plenipotent.

Ne-am simţit minunat!

Masa de Revelion (Raddington 10)

*

  

  …Pe vremea aceea numai Paul avea serviciu, Miha încă nu reuşise să-şi găsească până la venirea noastră, pregătindu-se acasă şi având grija copilului care abia împlinise doi ani. Cu eforturi fizice şi băneşti deosebite  urma un curs de acomodare cu sistemul de lucru  în Canada şi participa la orele zilnice de pregătire în perfecţionarea vorbirii limbii engleze.  Se poate spune că nu duceau o viaţă îndestulată, salariul lunar net al  lui Paul fiind doar de subzistenţă, din care aproape o treime o dădeau pe chirie.

 Noi ne-am dus acolo la insistenţele lor, necunoscând suficient tot adevărul. Scrisorile lor erau pline de superlative şi  prosperitate, dar aveau nevoie de ajutor. Mai întâi au făcut apel la Mariana, mama lui Paul, dar nefiind disponibilă, n-a putut merge. Noi am fost!… Pe cheltuiala noastră, am plecat lăsând pe rol procese de revendicarea terenurilor agricole. Nu mergeam să ne plimbăm, ci să-i ajutăm într-un moment crucial pentru ei. Şi le-am fost de mare ajutor! Atunci am pierdut în ţară un proces important, prin neprezentare. Şi ce dacă! Cu cel dobândit ce facem acum? Nimic! Doar plătim impozite. Dar, oare, a fost bine că ne-am dus doi odată? Ştiind, din scrisorile lor „că le este foarte bine” am ales soluţia plecării împreună, să fim amândoi, Am crezut că aşa o să ne treacă timpul mai uşor. Şi apoi biletele de avion le-am plătim noi, iar acolo, „unde mănâncă unul mănâncă şi al doilea!”  Aşa am gândit atunci când au făcut apel pentru a fi ajutaţi în acel moment destul de dificil pentru ei. Şi, despre acest lucru ne-am consultat cu ei şi am fost chiar încurajaţi, că aşa este bine.

     

  Iarna era grea şi a fost lungă. Am avut multe stări de disconfort sufletesc „că poate n-am făcut bine că m-am dus şi eu.” Pe lângă faptul că nu mai întâlnisem asemenea climat care mi-a provocat o răceală năprasnică cu efecte majore şi tuse seacă, pe drept sau nu, simţeam şi o stare puţin tensionată a fiicei mele. Bani erau puţini, ea participase la câteva interviuri la care, politicos fusese refuzată în favoarea altora. La ultimul, fiind doar doi candidaţi, i s-a justificat respingerea că cel admis,  nu-i mai pregătit dar… „are experienţă canadiană!”  care-i lipsea ei şi am surprins-o plângând.

-„Cum să am experienţă canadiană, dacă abia am venit!? Ce dacă Diploma mea de licenţă în  informatică are scris pe ea nota 10. L-au oprit pe un ucrainean care-i de cinci ani în Canada şi a lucrat la AT&T”. Şi plânsul nu se mai termina…

  Tot timpul era nervoasă şi irascibilă.  Când, sâmbăta mergeam la cumpărături pentru masă, vizita mai întâi standul cu produse sale (preţ redus). Aceste mărfuri erau mai ieftine, dar erau şi pe punctul de expirare. Observam la ea că uneori zăbovea mult în faţa rafturilor. Înainte de a le pune în cărucior  analiza bine preţurile produselor.  N-am plecat înainte de termen din Toronto, deoarece replanificarea biletului costa foarte mult. Dar să lăsăm povestea asta pentru mai târziu.

Datorită ajutorului nostru, după patru luni - în urma mai multor interviuri exasperante şi pline de nervi -  fiica noastră Mihaela şi-a găsit un loc de muncă oferindu-i-se un salariu aproape de nivelul  soţului ei. Informatician la Centrul de Calcul la Biserica Unită a lui Dumnezeu, instituţie religioasă cu ramificaţii pe tot Globul Pământesc, chiar şi în România. Orice început este greu, dar cu răbdare şi muncă se poate realiza  totul, aşa cum ai dorit!... Cu sacrificii şi înţelegere şi noi am contribuit la această realizare.

__________