Editorialul din iunie 2014, al revistei "Sămănătorul"

Editorial Revista „Sămănătorul”, nr. 6(7), iunie 2014:

Crearea site-lui “SEMĂNĂTORUL” 2007

CUM S-A NĂSCUT “SEMĂNĂTORUL”

Seria a II-a 

Una din paginile primului site Semănătorul, din anul 2007

De la stabilirea unei corespondenţe permanente cu Artur Silvestri în primele luni ale anului 2007 şi până la cooptarea mea ca redactor remunerat la publicaţiile lui au trecut însă vreo 10 luni. Eu ţinteam două lucruri: crearea unui site literar Semănătorul folosind ideile programatice ale vechii reviste “Sămănătorul” (1902-1910) apoi, crearea altui site “Semănătorul editura-online”, ca sursă de articole şi volume de autor, din care eu dirijam ce se poate publica la “Semănătorul” şi ce se trimite spre publicaţiile ARP.

Pentru aceasta, a trebuit să-l conving pe Artur Silvestri prin lucru concret şi anume, că eram capabil să gestionez un site creaţie proprie. Pe de altă parte, să accepte ideea de a renunţa la  transferarea domeniului www.semanatorul.ro, pe care-l cumpărase deja, pe platforma wordpress încorsetată de nişte şabloane predefinite şi totuşi uşor de gestionat pentru angajaţii pe care-i folosea deja.

Acest lucru se va întâmpla treptat. Am construit deja  un site model Semănătorul pe platforma gratuiă Xhost, am   realizat antetul şi am scris pe prima pagină documentul programatic “Apelul noului Semănător”. Celelalte pagini erau trimiteri directe spre publicaţiile ARP - Asociaţia Română pentru Patrimoniu: organizarea pe tematica revistelor lui Artur Silvestri, organizarea alfabetică şi revistele asociate cu ARP.

Pagina prezentării publicaţiilor ARP

Crearea sitului model “Semănătorul” l-a impresionat pe Artur Silvestri şi în sinea lui, mă vedea deja angajat director site-ul “Semănătorul”. După cum îi voi spune mai târziu când  mi-a făcut propunerea, gândeam că e o pălărie prea mare pentru mine, mai ales că lucrul în redacţia ţărăniştilor din Germania mă înfuriase la culme. Plecarea mea intempestivă de la “Euro-Obsevator”, făcea imposibilă plata mea în redacţia lui Artur Silvestri. Răi cum erau, puteau oricând interpreta că am plecat pentru bani.

Mă despărţisem de o redacţie din străinătate unde ura şi diversiunea era noua modă posdecembristă de a te cocoţa în locul altora. Ura, era diseminată prin noile mass-media: site-uri, grupuri de discuţii pe virtual, chat-uri directe şi multe alte invenţii pentru zăpăcit mintea românilor obişnuiţi până aci cu cinstea, corectitudinea,  verticalitatea.  Evenimentele de mai târziu au demonstrat că acele diversiuni erau abia faza încipientă a tot ceea ce avea să se întâmple în zilele noastre când trusturile de presă bine plătite fac opinia publică, pun şi desfac miniştri.

Atunci am înţeles şi regula lor de aur, o metodă cheie de atac folosită astăzi din plin de Băsescu: spune despre cel care te deranjează că face rău, tocmai ceea ce tu însuţi faci rău. Dacă eşti hoţ, spune despre celălalt că fură. Dacă eşti plătit pentru presa pe care o faci, spune despre celălalt că ia bani ca să scrie articole la comandă.

Dacă la publicaţia românească din Germania, incomodam pe cineva cu opiniile mele, fie eram taxat ca fiind “plătit”, fie că fusesem un comunist. Ori, situaţia stătea invers, adică după metoda amintită. Cu gândul la reîntoarcerea în ţară, grupurile de transfugi comunişti de pe vremea lui Ceauşescu, acum ţărănişti în Germania, plăteau bani grei pentru ca jurnaliştii de acolo să le facă prozeliţi în ţară. Iar pe “Agora” PNL-ului, doi fii vitregi ai unui general de securitate nu mă scoteau din “comunist”, auzind că fusesem coleg de liceu cu un preşedinte de consiliu judeţean.

De aceea, pe lângă articolul despre care am scris în episodul trecut, le-am mai scris încă un “adio” cu sare şi piper. 

Era prima dată când, impresionat, Artur Silvestri mi-a scris un e-mail de solidaritate:

“Dimanche, 20 Mai 2007 19h16

Dragă Domnule Tomoniu,

Ceea ce întreprindeţi este şi important şi salutar; in aceste zile nedefinite, trebuie să facem, oricare dintre noi atât cât putem, mai mult, mai puţin, dar nu trebuie să stăm cu mâinile în sân. Şi, în acelaşi timp, să putem arăta şi altora ("puterea exemplului") că "se poate" şi că "oricât de puţin efort de la fiecare, se adună şi are efect".

Ideea de a vă retrage din mediile de "pierzători de vară" (am citit in trecere episoadele uimitoare prin violenţă, primind la ARP, zilnic, "linkuri" şi rezumate) mi s-a parut  că v-a venit  de la Dumnezeu  şi cred că nu se putea o soluţie mai bună. "Noi" avem treabă şi avem de lucru, nu e timp destul ca să ni-l risipim în  convorbiri fară rost şi încă şi cu cine nu poate înţelege nimic, atins fiind de satanismul ce danţuieşte în vâlvătai peste Romania.

Ceea ce aţi trimis va apărea cât de curând într-una din reviste; voi citi ca să vedem unde este cea mai potrivită aşezare, probabil NEAMUL ROMANESC, care este citită intens în fiecare zi. Nu ezitati să trimiteţi sau să indicati spre preluare orice text, idee sau anunţ socotiţi de folos;chiar dacă nu sunt în Romania, sunt funcţionarii ARP cu care comunic de câteva ori pe zi. Deocamdată însă sunt la Bucureşti.

Cu drag,

Silvestri”

Imediat a doua zi, luni la 13h49, Artur Silvestri ţine să-mi dea “o veste bună” fiind zi de sărbătoare. Dacă era sărbătoare, el ţinea neapărat să înceapă e-mailul precizând acest lucru. Era o cutumă de efect moral-creştin care mă tulbura şi mă impresiona. Am păstrat regula şi astăzi, la subsolul site-urilor mele găsind întotdeauna calendarul ortodox al zilei.  

21 Mai 2007, Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

 Domnia Voastră, 

 Dacă socotiţi util -şi credeţi că merită- puteţi îndruma încoace -şi de acum înainte- orice fel de creaţii pentru revistele ARP. Ele au fost, încă de la început, destinate celor care scriu fără să îşi dorească neapărat glorie deşartă dar stăruiesc în a-i face şi pe alţii să afle cum se aşează în lume, indiferent de ceea ce pun în talgere zarafii templelor de azi. căci ,până la urmă, cât "cantareşte” lucrarea fiecăruia numai Dumnezeu ştie. 

 Acum aş mai adăuga câteva cuvinte cu un înţeles practic. Suntem în etapă înaintată cu încă trei reviste on-line,care, pe la începutul lui iunie, vor încheia ciclul de 20 de publicaţii pe care l-am preconizat la începutul acestui an. Cele ce există (15 titluri azi)  se vor completa peste câteva zile cu alte două (CĂRŢI NOI şi UNIVERSUL CĂRŢILOR) şi, foarte curând, cu "pachetul internaţional", ce va cuprinde 

 -L'ETOILE DU DANUBE - revistă de literatură şi cultură  română - în limbă franceză

 -KOGAION REVIEW - revistă de literatură şi cultură  română - în limbă engleză

 -UNIVERSUL LITERAR - revistă de literatură universală (conţinând traduceri din creaţia unor autori străini, sau comentarii despre operă acestora, făcând astfel posibil un dialog cultural mai lămurit şi o cunoaştere a "foii de temperatură" fidele a "lucrării" venite după Roza Vânturilor). 

 Pentru cele două publicaţii "de afirmare românească" puteţi trimite atât creaţii proprii cât şi traduceri din operă altor autori; pentru UNIVERSUL LITERAR - versiune românească din literatură scriitorilor străini ce socotiţi util a fi cunoscuţi cititorului şi mai ales mediului cultural de la noi (şi, evident, comentarii privind aceste creaţii).  

 Ideea de a le inventa porneşte dintr-o necesitate. Noi ne afirmăm timid şi cu prea puţină stăruinţă producţia proprie şi de-aceea nu pătrundem decât individual şi sporadic acolo unde şi alţii ar putea să aibă curiozitate intelectuală şi bună-voire în a ne citi; însă, deopotrivă, ignorăm ceea ce însemnează "literatură" şi "idei literare" ce se sustrag canonului global  şi, acolo unde apar, afirmă "filosofia Locului" şi unicitatea lui. Nu am îndoială că şi în această materie nu greşim şi vom cunoaşte efect.

 Cu calde, bune doriri

 Dr.Artur Silvestri

Era o primă lecţie în tainele concepţiei sale prin care    “Ideea de a le inventa (revistele ARP) porneşte dintr-o necesitate”. Dar cel mai mult mă impresiona ce-mi spusese la început: Ele au fost, încă de la început, destinate celor care scriu fără să îşi dorească neapărat glorie deşartă dar stăruiesc în a-i face şi pe alţii să afle cum se aşează în lume, indiferent de ceea ce pun în talgere zarafii templelor de azi. căci ,până la urmă, cât "cantareşte” lucrarea fiecăruia numai Dumnezeu ştie”. Pentru că imediat mi-am dat seama că mai am multe de învăţat. Bietul Artur! Cât de frumos îmi spuse acest lucru fără ca să mă jignească nici cât negru sub unghie!  Dimpotrivă, cuvintele lui mă entuzismaseră şi-mi dădeam seama că înainte de a deveni redactor la “Semănătorul” trebuia să-i “fur” din experienţa de redactor pe care, ca un învăţător adevărat, nu se da în lături să mi-o împărtăşească.

I-am scris chiar în noaptea aceea.

Mardi, 22 Mai 2007 1h54

 Stimate Domnule Silvestri, proiectul dvs. este remarcabil şi o să încerc prin toate umilele mele mijloace să-l sprijin. Pentru că un om de mare cultură ca dvs., nu poate fi lăsat fără sprijin în a acoperi un proiect de asemenea anvergură! 

 Unele link-uri ale siturilor ARP, pe care nu le aveam, le-am preluat de la doamna Georgeta, şi am reactualizat pagina www.tismana.eu/categorii/ong.htm 

 O să va mai trimit şi nişte articole legate de cercetările mele privind viaţa Sf. Nicodim de la Tismana dacă vă interesează. Ele ţin mai mult de istoria evului mediu decât de religie.  Sunt informaţii lansate în premieră anul trecut pe situl mănăstirii Tismana www.manastireatismana.ro precum şi la manifestările BOR de la Tismana,   prilejuite de 600 de ani de la trecerea lui Nicodim la cele veşnice. E vorba de locul naşterii lui Nicodim, satele dăruite lui în Serbia apoi donate mănăstirii Tismana, precum şi începuturile neatârnării bisericii noastre ortodoxe sub Mircea cel Bătrân. Lucruri absolut inedite, unele rod a 10 de ani de cercetări.

 Chiar dacă ele pot fi citite pe situl mănăstirii, lansate într-o publicaţie, fie ea şi on-line, e cu totul altceva.

 Îmi va face plăcere să colaborez cu dvs. şi să popularizez reţeaua ARP, sperând cum bine spuneţi, că D-zeu ne va cântări fiecăruia lucrarea.

  Cu multă stimă,

 NNTomoniu        

(Istoria “Semănătorului” va continua!)

Pagina din anul 2007, cu site-urile ARP în ordine alfabetică

Ion Gociu - Sfârşitul anului şcolar 2013-2014, la Ciuperceni - Gorj

Motto:

„Veşnicia s-a născut la sat!”

Lucian Blaga

SFÂRȘITUL ANULUI  DE ÎNVĂȚĂMÂNT 2013/2014, LA ȘCOALA GIMNAZIALĂ DIN COMUNA CIUPERCENI

Ca de altfel în toate şcolile din ţară, zi de sărbătoare şi la Şcoala Gimnazială din comuna Ciuperceni - Gorj, la care, şi de această data am fost invitat, lucru ce a coincis şi cu voinţa/putinţa mea.

Deşi dimineaţa zilei de 20 iunie era răcoroasă şi norii ne ameninţau cu ploaie cum de altfel fusese în mai multe zile la rând, după 25 de kilometri rulaţi în maşina condusă de inimosul Ionică Boştină, patronul SRL OPTICA IONICĂ,  în mai puţin de 45 de minute am ajuns la poarta şcolii în care şi eu cu aproape 70 de ani în urmă terminasem cele patru clase primare. Parcă şi Dumnezeu a vrut să fie alături de copiii comunei şi a îndreptat vremea, spulberând norii ameninţători.  Când am ajuns la destinaţie, cerul devenise luminos şi curtea şcolii forfotea de copii şi părinţi care ne preveneau salutul  „bună ziua”, semn de respect şi preţuire pentru nişte oaspeţi de seamă. Noi eram   străini şi acolo s-a perpetuat  frumosul obicei  ca musafirii să fie primiţi de gazde cu salutul şi zâmbetul   pe buze.

Deşi majoritatea profesorilor erau ocupaţi, având fiecare câte o sarcină de rezolvat, prezenţa noastră nu le-a creat disconfort, ba dimpotrivă. Imediat, printr-un elev a fost anunţat Directorul şcolii, doamna profesor  Florentina Stoenoiu, care, deşi era preocupată până peste cap de grija pentru buna desfăşurare a evenimentului, ne-a condus în cancelaria şcolii unde eram aşteptaţi cu sucuri, apă minerală, fursecuri şi cafea, fiecare să fie servit  după dorinţă. Încheierea anului şcolar era şi pentru domnia sa, un „examen” fiind primul an de directorat, după o altă doamnă, profesorul Mihaela Crăciunescu, experimentată în astfel de ceremonii. Înainte noastră sosiseră reporterii de la televiziunea Tele-3 Târgu-Jiu care, în locul cel mai potrivit din sala unde avea loc festivitatea încheierii   anului şcolar,  îşi instalau microfoanele şi camera video pentru filmarea evenimentului.

Copiii,  îmbrăcaţi în haine de sărbătoare; băieţii cu pantaloni negri, cămăşi albe şi cravate, fetele în taioaraşe şi fustiţe negre, alţii în costumaşe naţionale, erau împărţiţi pe grupuri: unii se pregăteau pentru rolul în spectacolul ce preceda festivitatea premierii, îmbrăcând ţinute adecvate rolului, alţii îi ajutau pe aceştia, iar cei fără atribuţii se mai hârjoneau înaintea despărţirii, din care, cei de clasa a VIII-a care părăseau definitiv şcoala, erau pe undeva cuprinşi de tristeţe şi aveau lacrimi în ochi. 

Mi-am adus aminte de anii în care am frecventat primii patru ani ai acestei şcoli. Am început şi am terminat odată cu Cel de al Doilea Război Mondial. Atunci îmbrăcămintea noastră de toate zilele corespundea anotimpului: pe timp de vara eram desculţi, în cămăşuţe şi izmene  încinşi cu brăciri, iar iarna în haine groase de dimie, pe cap purtam căciulă din blană de miel şi în picioare opincuţe din piele de porc  sau din anvelope de cauciuc. Făcea excepţie de la această ţinută Mugurel Medar, colegul nostru fiu de preot şi abonat în cei patru ani la premiul întâi, deşi eleva Olimpia Cruceru – şi ea colegă dar orfană de tată - îl depăşea prin cunoştinţele însuşite la toate materiile şi l-ar fi meritat. Ca şi acum când se iau doctorate şi licenţe prin fraudă şi atunci se acţiona cu pile. Să nu se înţeleagă că mă refer la ziua de azi, când premiul Întâi la clasele V-VIII, a fost acordat pe merit doar elevilor cu notele cele mai mari, care de data aceasta au fost numai fete!

 Într-o zi, tot din vremea şcolarităţii mele, fiindcă mulţi elevi eram netunşi zero pe cap, a venit în clasă sanitarul comunei cu o maşină de tuns şi la toţi copiii - mai puţin lui Mugurel, că de, el avea freză cu cărare!.. - ne-a ciumpăvit părul din frunte până în creştet, lăsând o singură mirişte  pe capul nostru, şi n-am înţeles de ce nu ne-a tuns de tot. Când ne-am văzut aşa cebăluiţi, uitându-ne unii la alţii, că eram vreo 15-16 băieţi în clasă,  reacţia a fost după temperamentul fiecăruia; râzând sau plângând. Argumentul faptei: în capul netuns se fac păduchi! …Dar la fete nu era acelaşi lucru? gândeam eu.

 De ce l-o fi lăsat învăţătorul nostru de atunci, blajinul Dumitru Popescu, pe acest sanitar comunal, Diaconescu, de care aveam o spaimă imprimată de la vaccinările infantile să facă aşa ceva care ne mutila figura? Pentru mine a rămas ceva de neînţeles!

Şcoala din Ciuperceni a dat Ţării mulţi oameni de nădejde şi de cultură. Fiindcă pământul arabil era slab roditor, tinerii de sex masculin plecau din comună. Rămâneau doar preotul, notarul, dascălii, negustorii şi meseriaşii consacraţi: olari, tâmplari, zidari, croitori. Restul, se duceau în lumea albă şi doar unii se mai reîntorceau la vârsta pensionarii. Anual veneau să facă împreună sărbătorile de iarnă şi să mai pună de vreun copil. Tinerii bărbaţi, funcţie de capacitatea intelectuală, învăţau şi munceau prin oraşele prospere ale timpului de atunci: Bucureşti, Craiova, Călăraşi, Giurgiu, Brăila, Galaţi, Turnu-Severin şi altele.

Din comuna noastră, la terminarea a patru/şapte clase, copiii silitori mergeau la şcolile de arte şi meserii, liceele teoretice sau comerciale,  şcolile normale de învăţători,  seminarii, liceele/şcolile de ofiţeri, iar la terminarea lor, unii şi la diferite facultăţi, ajungând personalităţi de renume. Cei mai puţin dotaţi intelectual se angajau ca ucenici sau băieţi de prăvălie şi prin răbdare şi sârguinţă deveneau cetăţeni respectabili: negustori, brutari/plăcintari şi tot felul de meseriaşi prin oraşele ţării. În vremea aceea comuna Ciuperceni era doar pepiniera de copii, care, până la terminarea şcolii primare, erau rămaşi în sat în grija mamelor şi a bunicilor, învăţând de mici să fie respectuoşi, gospodari cinstiţi, deprinzând regulile muncilor agricole şi ale păstoritului.

Evenimentul zilei de azi 20 iunie 2014, a fost o reuşită pentru tânăra şi distinsa doamnă profesor Florentina Stoenoiu, aflată la încheierea primului ei an de directorat. Nepoată a învăţătorului Ilie Toaxen, care până la ocuparea Ardealului de Nord în anul 1940 când a fost forţat să părăsească şcoala românească,  ca de altfel mulţi alţii din judeţul Gorj, ani de-a rândul   a educat   copiii românilor transilvăneni. Dintre toţi copiii şi nepoţii lui, doar nepoata, doamna Florentina căsătorită Stoenoiu, a ales îndeletnicirea de cadru didactic, fiind un merituos şi apreciat profesor de limba română şi franceză. 

Festivitatea a început cu cei mai mici copii, de la grădiniţă şi clasa pregătitoare. O parte dintre ei, îndrumaţi de doamna educatoare Papuc Elena au încântat asistenţa cu străduinţa şi talentul lor  neaşteptat   la nişte copii de ţară,  interpretând povestea „Vara florilor” unde fiecare copil reprezenta o floare, respectându-şi rolul fiind recompensaţi cu aplauze.

Doamna profesor/învăţător Loredana Diaconescu a condus copiii care au încântat publicul - ce umpluse sala până la refuz - cu „Amintirile”, top de melodii, iar doamna educatoare Gugu Aurelia a dirijat  grupul de copii care au interpretat scheciul „Cenuşăreasa” şi pe cei care au prezentat ţinuta portului popular din zona locului.

 Cei doisprezece - fete şi băieţi - denumiţi şi „Mugurii Speranţei” păreau nişte păpuşi vii având tăria şi învingând emoţiile, au spus tot ce trebuia despre costumaţia îmbrăcată, numind-o tradiţional. Aceştia, cu o lună în urmă, mai precis pe 10 mai 2014, au avut parte şi de o invitaţie la TV-H, Bucureşti, ce a văzut şi a rămas plăcut surprinsă/impresionată după ce  îi descoperise pe Facebook. Acolo, în prezenţa doamnei director Florentina Stoenoiu şi sub atenta îndrumare a doamnei educatoare Aurelia Gugu, au  prezentat  în direct  programul artistic: „Haideţi la Show”. Invitaţia la televiziune a fost făcută după ce în şcoală a fost desfăşurată „Ziua muzicii şi portului popular”, activitate la care au participat 98 la sută din cei 270 de elevi ai şcolii. Cu acest prilej s-au remarcat elevii Cupă Robert şi Rap Beatrice, venită ca invitată de la Şcoala Gimnazială din  Godineşti

Doamnele profesoare Roxana-Alina Bordînc şi Elena-Aritina Olaru, s-au străduit şi împreună cu elevii ce au terminat clasa a VIII-a, perechi de fete şi băieţi, îmbrăcaţi într-o ţinută aleasă potrivită pentru momentul mult aşteptat,  au executat dansul absolvirii, „Braşoveanca”. Păcat  că, spre sfârşitul acestui spectacol s-a întrerupt curentul electric, perturbând frumosul program! 

Festivitatea s-a încheiat prin acordarea premiilor la elevii cu cele mai bune rezultate la învăţătură. Activitatea a fost condusă de doamna  director, ajutată de diriginţii fiecărei clase. Până la clasa a IV s-au acordat diplome, o revistă şi tradiţionala coroniţă pusă pe capul elevului de doamna director. 

Merită enumeraţi nominal elevii premianţi ai claselor V – VIII:

 -  clasa a V-a, Călescu Ioana şi Dobrescu Gabriela;

 -  clasa a VI-a, Pavel Maria;

 - clasa a VII-a, Călescu Vasilica;

 - clasa a VIII-a Tobă Rodica.

Pentru meritul de a fi recunoscută munca şi valoarea intelectuală a acestor premianţi (a se observa că-s numai fete) din partea mea le-am dăruit, ca de altfel şi distinşilor profesori, câte un volum al cărţii lansate în acest an „La vârsta senectuţii”, vârsta ce le-o doresc să o atingă şi aceşti sărbătoriţi ai zilei de astăzi.

 Premianta clasei a VIII, Tobă Rodica, a mai primit de la două persoane cu suflet mare din care una a fost Ionică Boştină şi o importantă suma de bani, cam doua salarii nete de învăţător, dacă nu, chiar mai mult. M-a impresionat momentul acordării dar mai mult al beneficiarei care, bucuroasă, cu ochii înlăcrimaţi, a afirmat: „Acum am cu ce-mi pune dinţii!”  Intr-adevăr, copila, în devenire domnişoară, în urma unui stupid accident   a rămas fără cei doi dinţi incisivi ai maxilarului, iar părinţii ei, prezenţi la festivitate, profund emoţionaţi, păreau de o condiţie modestă.

  Ion C. Gociu

                     24 iunie 2014

                       ( Sânzienele)

„Mugurii Speranţei” ce au dus faima şcolii
 la emisiunea „Haideţi la Show” desfăşurată
 în ziua de 10 mai 2014 la TV-H, Bucureşti

                                                                                                                                                                                               

Acad. Ioan-Aurel Pop: EMINESCU ȘI STRĂINII - o reconsiderare

Acad. Ioan-Aurel Pop: EMINESCU ȘI STRĂINII - o reconsiderare

Acad. Ioan-Aurel Pop: EMINESCU ȘI STRĂINII - o reconsiderare

Mihai Eminescu, aidoma oricărui om de pe lumea aceasta, a trăit într-o perioadă de timp determinată și a exprimat, în general, ideile epocii sale. Unele dintre aceste idei au valoare perenă, trec peste locuri, oameni și ani, iar altele sunt strict ancorate în prezentul trăit de marele creator. Nu există scriitor, artist sau chiar om de știință care să fi exprimat numai adevăruri, numai sentințe, numai afirmații general valabile și acceptate. Oamenii de geniu însă – între care se plasează fără nicio îndoială și Eminescu – au privilegiul de a fi lăsat opere durabile, așezate sub semnul eternității, modele de receptat și de neimitat, surprinzătoare, unice.

 
Elogiatorii lui Eminescu au fost și sunt foarte numeroși, iar elogiile au îmbrăcat de-a lungul timpului forme variate, de la analize detaliate, realiste și pertinente până la discursuri ditirambice si encomiastice și la formule sacrosancte, exprimate într-un limbaj de lemn, în expresii stereotipe, lipsite de conținut. Același lucru se poate spune și despre detractori, unii existenți încă din timpul vieții poetului, oameni de diferite calibre, de la Alexandru Macedonski până la Anghel Demetriescu și Alexandru Grama, de la Lucian Boia până la Horia Roman Patapievici. Eminescu a fost ponegrit, la modul josnic adesea, deopotrivă de critici și de adulatori, voit sau întâmplător, atunci când aceștia au vorbit și vorbesc despre opera sa fără a o cunoaște, fără a-i pătrunde sensurile, fără a avea habar despre modul cum se face analiza unei creații și, mai ales, fără a plasa viața și opera lui Eminescu în contextul timpului și spațiului. De exemplu, a vorbi despre Eminescu numai în contextul gustului estetic și al exigențelor criticii și teoriei literare de la începutul secolului al XXI-lea este ca și cum l-ai judeca pe Arhimede după grila cunoscătorilor de IT, după modele cibernetice sau după teoria expansiunii universului!

 În acest sens, revenim asupra judecăților relativ recente, legate de naționalism, xenofobie, rasism și antisemitism, puse în raport cu gândirea eminesciană, cu poezia sa și, mai ales, cu publicistica sa. Naționalismul a fost definit în secolul al XX-lea drept o ideologie care susține o națiune prin câteva elemente de identificare comună valabile pentru un grup de oameni. Ulterior, spre vremurile noastre, termenul a dobândit contații negative. Xenofobia a însemnat inițial frica față străini și de necunoscut și, abia din secolul al XX-lea, s-a definit prioritar ca ură față de străini, față de popoare și națiuni străine. Rasismul este considerat de unii o formă a xenofobiei, când de fapt acesta înseamnă cu totul altceva: convingerea că oamenii sunt inegali în funcție de etnia căreia îi aparțin și de culoarea pielii. Și rasismul a fost teoretizat cu-adevărat tot în secolul trecut. Antisemitismul este o atitudine ostilă față de evrei ca atare, numai pentru faptul că sunt evrei. Noțiunea (Antisemitismus) a apărut abia în 1879, fiind folosită de jurnalistul german Wilhelm Marr (1819-1904) într-o broșură propagandistică îndreptată contra evreilor. Dacă preluăm conținutul acestor noțiuni, așa cum este el definit științific în secolul al XX-lea și îl aplicăm operei eminesciene, găsim destule mărturii în favoarea prezenței unor idei naționaliste, xenofobe, rasiste și antisemite în anumite texte scrise de marele creator romantic aflat în atenție. Din păcate, cadrul și timpul nu-mi permit acum să trec în revistă toate aceste exemple și nici nu pare să fie necesar. Vom exemplifica numai cu poezia „Doina” (1883), luată adesea drept reper pentru ilustrarea xenofobiei lui Eminescu. „Exegeții” grăbiți pornesc, de regulă, de la versurile „Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima cânii” și decretează gravitatea acestei afirmații, scoase din context, pentru psihologia poporului român. Dacă cel care exprimă esența spiritului românesc este xenofob, atunci și poporul român trebuie sa fie așa! Dar, istorici fiind, nu putem să nu ne referim la contextul general al poeziei și al epocii în care aceasta a fost scrisă. Oare Eminescu îi urăște pe toți străinii, fără excepție și îi preamărește pe toți românii, în chip nediferențiat? Cei dintâi „străini” invocați de Mihai Eminescu sunt rușii: „Din Hotin și pân’ la mare/ Vin muscalii de-a călare,/ De la mare la Hotin/ Mereu calea ne-o ațin”. Următorii „străini” sunt nenumiți, dar sunt aceia situați „Din Boian la Vatra Dornii”, adică în Bucovina. Nu este greu de ghicit că poetul se referea la austrieci (nemți) și la cei colonizați de aceștia printre românii din Țara de Sus. Alți străini sunt cei aflați „Din Sătmar pân’ în Săcele”, adică din colțul nord-vestic în cel sud-estic al Transilvaniei. Aici este vorba desigur despre stăpânii unguri și, poate, și de populațiile așezate și colonizate printre români în regiune (secuii, sașii, șvabii etc.). „De la Turnu-n Dorohoi/ Curg dușmanii în puhoi” sunt versuri următoare cu o conotație geografică și par să se refere la România întreagă, visată de generația noastră romantică, dar inexistentă încă la 1883, fiindcă diagonala respectivă pornește din sud-vest și ajunge în nord-est, trecând peste Transilvania. Alte referiri geografice nu mai există în această poezie, cu excepția numelui Moldovei, invocat simbolic, alături de numele celui mai important principe român din Evul Mediu, Ștefan cel Mare, nume de domn și nume de țară românească, menite, împreună – în viziunea poetului – să reconstituie unitatea națională. Ca urmare, trebuie să observăm că Eminescu îi urăște, în primul rând pe „străinii” care ocupaseră partea de răsărit a Țării Moldovei la 1812, apoi pe „străinii” care ocupaseră, în 1775, Bucovina, vatra Țării Moldovei, locul de unde pornise țara, unde erau situate vechile capitale Baia, Siret și Suceava și unde se aflau gropnițele domnești cele mai slăvite și, în primul rând, Putna lui Ștefan cel Mare; în fine, scriitorul îi „urăște” și pe acei străini care, de multe secole, ocupaseră vechea Dacie Superioară, unde fuseseră așezate capitala lui Decebal și apoi a împăraților romani, unde se plămădise sinteza românească și unde „ducele Gelou, un anumit român”, domnise pe la anul 900 peste români și slavi. În fine, Eminescu îi numește „dușmani” și pe „străinii” de la sud și est de Carpați, de la intrarea Dunării în țară și până pe Valea Prutului.

Firește, ca să înțelegem toate aceste „uri”, trebuie să vedem cum era țara noastră atunci, ce teritorii cuprindea ea. Prin anii ʼ80 ai secolului al XIX-lea, România avea cam 137 000 de km pătrați și cuprindea Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Munții Carpați și Prut (dar numai de la sud de Suceava începând) și Dobrogea (părțile centrale și de nord ale acestei provincii). Basarabia era, din 1812, ocupată de „muscali”, Bucovina se afla, din 1775, sub stăpânire austriacă (din 1867 austro-ungară), iar Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul fuseseră cucerite încă din secolele XI-XIII de către Regatul Ungariei (fiind, din 1688 sub autoritatea Vienei, iar din 1867 sub regim austro-ungar). Aceste din urmă provincii aveau să se unească cu Regatul României abia la 1918-1920, când țara avea să aibă aproape 300 000 de km pătrați. Dar nici Regatul României nu era, pe la 1880, o realitate puternică și sigură. Independența țării fusese proclamată abia în 1877 și cucerită cu arma, pe câmpiile Bulgariei, în războiul din 1877-1878. Marile puteri se codiseră mult să recunoască această independență, impunând țării fel de fel de condiții, unele nedrepte. Cu alte cuvinte, dependența de Imperiul Otoman era încă o amintire vie, ca și prezența turcilor la nord de Dunăre, ca putere suzerană, căreia i se plătea tribut. Vii erau și protestele Greciei, din clipa în care statul român autonom, sub Cuza, decretase secularizarea averilor mănăstirești. Vie era și existența raialelor de la Turnu, Giurgiu și Brăila, reunite cu Țara Românească abia în 1829, locuri cosmopolite, formate din importante grupuri alogene, adăpostite unele de urgia otomană și libere să-și pregătească în România mișcarea de emancipare națională. România de la 1880 era firavă și nesigură nu numai în ochii lui Eminescu, ci ai contemporanilor în general. De vină pentru toate acestea erau, natural, „străinii”, dar nu oricare și nu toți, ci numai otomanii (care supuseseră Moldova și Țara Românească și le sleiseră de sevă), rușii (care răpiseră Basarabia), austriecii („nemții”, ocupanții Bucovinei), ungurii (stăpânii Transilvaniei) etc. Și nici ei în totalitatea lor! Eminescu nu acuză nicăieri popoarele ca fiind demne de ură, ci doar pe conducătorii hrăpăreți, care luaseră ceea ce era al românului. Este semnificativ în acest sens numele de „muscali” sau „moscali”, adică moscoviți, dat ocupanților Basarabiei. Termenul peiorativ era cel de „muscali”, fiindcă la Moscova se aflaseră prin tradiție țarul, conducerea, factorii de decizie (noua capitală, orașul lui Petru I, nu intrase în conștiința publică), adică aceia care trimiseseră armate ca să frângă Țara Moldovei (de fapt, intenția era ca s-o ocupe toată!).

Astfel, Eminescu îi evoca în „Doina” pe „străinii” care au trebuit să părăsească țările românești ocupate și să se retragă în 1918, făcând loc României. Evocând, la 1883, o țară românească situată „de la Nistru pân’ la Tisa”, Eminescu era un vizionar realist și nu utopic, fiindcă România anului 1918 urma să se întindă exact de la Nistru și până la Tisa! Viața avea să dovedească, după aproape o jumătate de secol, că „străinii” condamnați și criticați de Eminescu fuseseră condamnați și de istorie, de lume, de societate. La 1918, se împlinea de fapt ceea ce prevăzuse Eminescu, iar salvarea fusese tocmai Moldova, care conservase, în clipele cele mai grele (1916-1918), nucleul de stat românesc.

Se știe că Eminescu a exprimat idealurile generației sale, sintetizate în curentul romantic. Să vedem ce idei au exprimat alți poeți (autori) romantici din regiune. Taras Șevcenko – poetul național ucrainean – scria, pe la 1838, în poemul „Kateryna”: „Nu vă iubiți cu muscali,/ Fete sprâncenate,/ Că muscalu-i străin vouă/ Joc de voi își bate!”. Alexandr Sergheevici Pușkin, exilat în Basarabia, dar beneficiar al unui regim de bejenie princiar, scria cu dispreț, pe la 1821, că moldovenii erau „țigani nomazi” și că Basarabia era sfântă numai pentru că era aureolată de „slava rusească”. Tot el, poetul, se vedea pe sine între moldovencele cochete ca un zeu printre imbecile, iar printre moldovenii triști ca un leu între maimuțe sau ca un armăsar arab într-o turmă smerită de măgari. La aceste jignitoare gânduri (exprimate poetic) față de români, Vasile Alecsandri, le-a alăturat pe ale sale, la fel de tăioase (tot în formă poetică). Petőfi Sándor – poetul simbol pentru spiritualitatea maghiară – scria într-o poezie de slavă închinată lui Lehel (conducător ungur legendar, pomenit în raidurile de jaf împotriva Vestului, spânzurat le Regensburg în 955): „Neamțule […], trăsnetul să nu te omoare,/ Maghiarului să-i încredințeze această treabă”. În poezia „Poporul maghiar”, publicată în iunie 1848, același poet declară că doar maghiarul trebuie să fie stăpân în țară (adică în Ungaria Sfintei Coroane, compusă și din Croația, Slovacia, Transilvania, Voivodina etc., adică și din croați, slovaci, români, sârbi, germani, ruteni etc.), zice că zilele „neamțului”, comparat cu lipitoarea setoasă de sânge, sunt numărate, ca și ale altor popoare: „Oare să poruncească în țară neamțul, slovacul?/ Aici, unde atâția maghiari și-au dat sufletul?/ Sângele maghiar a cucerit cu glorie această glie/ Și milenii la rând au apărat-o maghiarii./ Doar maghiarul are aici drepturi de stăpân,/ Iar cel ce vrea să ni se urce în cap,/ Capul lui va simți pașii noștri,/ Și-i vom împlânta pintenii în adâncul inimii…”. În poezia „Viață sau moarte”, din același an, poetul național îi amenință pe „croați, germani, sârbi și români” cu sabia care „sclipește în mâna maghiarului”, îi face pe aceștia „corbi scârboși”, cu „inimi blestemate”, „hoardă” din care ungurii aveau să scurgă „ultimul strop de sânge” sau „cloacă de păduchi”, menită a fi devorată, firește, tot de vajnicii unguri. În altă poezie, numită „În ziua de Anul Nou” (este vorba despre 1 ianuarie 1849), Petőfi îi numește pe străini și mai ales pe germani „hoardă de tâlhari”, „câini sângeroși”, dintre care nu avea să rămână în viață decât unul singur, doar ca să spună tremurând  „Vai de cel ce nu-l cinstește pe maghiar!”; invocarea finală a diavolului din această poezie ajunge să fie apocaliptică: „Acum Dumnezeu nu ne ajunge, căci el nu este destul de aspru; ție mă rog, iadule, în dimineața de Anul Nou: sădește în inimile noastre întreaga ta mânie, să nu cunoaștem îndurare până mai mișcă vreunul dintre nemernicii ăștia pe acest pământ”. De altfel, ideea că maghiarul trebuie să fie „fără îndurare” față de popoarele conlocuitoare (și față de străini în general) a traversat deceniile și chiar secolele, devenind un laitmotiv al conștiinței publice elitare ungare, până la finele primei jumătăți a secolului al XX-lea. Mai toți contemporanii creatori de valori intelectuale ai lui Petőfi gândeau și exprimau aceleași idei. Széchenyi István (1791-1860), scriitor și om politic, unul dintre cei mai importanți reformiști maghiari (a dat numele și Bibliotecii Naționale din Budapesta), spunea (la 5 octombrie 1844) în dieta țării de la Bratislava: „Urăsc din străfundurile sufletului meu orice evoluție care nu este maghiară”. Spre deosebire de „străinii” veștejiți de Eminescu – minorități dominante asupra majorității supuse – cei urâți de Petőfi, în ciuda blestemelor sale, au ajuns până la urmă (în general), prin voința popoarelor și recunoașterea marilor puteri, stăpâni acolo unde, prin forță, dominase Coroana Sfântului Ștefan. Cu alte cuvinte, „ura” lui Petőfi nu a fost validată de istorie, Ungaria revenind la frontierele sale etnice. Nici „urile” lui Șevcenko și Pușkin nu au avut, în linii mari, o soartă mai bună. Eminescu însuși nu s-a impus în conștiința publică prin combaterea „străinilor”, dar mulți dintre „străinii” hrăpăreți evocați de el s-au dovedit, într-adevăr, demni de condamnat, din perspectiva nevoii făuririi statului național român, așa cum a fost el recunoscut de istorie. Altminteri, în focul argumentației poetice și, mai ales, publicistice și în același spirit romantic, și Eminescu pus accente grave pe numele unor contemporani de altă etnie și credință.

Cu toate acestea, eu nu știu să existe în peisajul public din Ucraina, Rusia și Ungaria vreo critică serioasă la adresa acestor titani ai romantismului, care – așa cum era firesc, moral și drept atunci – îi proslăveau pe ucraineni, pe ruși și, respectiv, pe unguri, în detrimentul străinilor, dăruiți cu epitete teribile și sortiți pieirii. Nu am auzit niciodată ca vreun analist politic sau eseist să fi spus sau scris că Ungaria nu va putea intra în NATO sau în Europa cu un simbol național ca Petőfi Sándor, denigratorul de popoare străine. Pe când în România ni se atrăgea atenția în chip foarte serios, încă din anii ’90 ai secolului trecut, de către intelectuali subțiri – ajunși apoi, unii dintre ei, înalți demnitari de stat – că Eminescu este complet revolut, învechit, desuet, că era bun de pus între paranteze (în „debara”) și că, în niciun caz, România nu putea visa la NATO și la UE pe buze cu „autohtonistul”, „antioccidentalul” și „xenofobul” Eminescu! Iar ideea că Eminescu nu mai este citit este falsă și menită să distragă atenția de la chestiuni culturale reale. Câți englezi mai citesc azi integral piesele sau chiar sonetele lui Shakespeare, câți spanioli pot citi și comenta de la cap la coadă „Don Quijote”, câți tineri unguri mai știu poeziile lui Petőfi? Și, totuși, manualele îi cuprind, îi comentează, iar oamenii – chiar și cei simpli – se mândresc în continuare cu ei. Ei continuă să fie – în universalismul lor – și simboluri ale spiritualității naționale engleze, spaniole sau ungare. Nu au fost decretați ca atare de parlamente, nici de academii și nici măcar de confrații lor, ci au intrat în chip firesc în conștiința publică, dincolo de voința cuiva.

La fel este – de ce ar fi la noi altfel? – și cu Eminescu! El a fost omul vremii sale, cu mărimile și cu micimile sale, cu ideile general valabile și cu lamentabile, pentru noi, obsesii locale și trecătoare. Poetul și publicistul a scris uneori cu asprime despre anumiți străini, i-a veștejit cu epitete grele, pentru venalitate, politicianism, rapacitate, dar, câteodată, și numai pentru „vina” de a fi fost străini. Ca și alți contemporani din elita intelectuală, Eminescu voia să-i vadă pe români stăpâni, în fine, în România și să vadă România întreagă, condusă și organizată de români. Mai toate sunt de înțeles, după atâtea secole de supunere și umilință, venite din partea unor vecini lacomi. Cum și de ce să-i cerem lui Eminescu să fi fost vizionar, când Pușkin, Șevcenko sau Petőfi nu au fost? Cum putea Eminescu să prevadă, de exemplu, Holocaustul, să știe că va urma, după Al Doilea Război Mondial, Declarația universală a drepturilor omului (adoptată de ONU) sau să știe că, mai recent, UE avea să reglementeze chestiunea minorităților? Este ca și cum l-am condamna pe Isac Newton că nu a știut teoria relativității!

Oare nu ar fi mai corect să-l restituim pe Eminescu timpului său, ca să vedem mai bine cât a fost el de atemporal? Știți bine domniile voastre că nici vremii sale nu s-a potrivit prea bine și că s-ar fi vrut contemporan cu Alexandru cel Bun, trăitor în „umbra sfântă” a Basarabilor și Mușatinilor”, așa cum îi stă bine oricărui romantic, glorificator al Evului Mediu. Eminescu a iubit sincer poporul și țara aceasta, cărora le-a închinat pagini nemuritoare, dar nu a urât cu-adevărat popoare și nu a ridicat arma contra străinilor. A urât și veștejit – uneori cu vorbe grele – oameni, dar cine nu face asta, într-o formă sau alta? În schimb, câtă lumină a revărsat asupra omenirii! Vă îndemn să vrem să vedem această lumină, în centrul căreia stătea poporul său și România. A scris, cu patimă, la 17 ani și a publicat în „Familia” (în 1867), poezia „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, pe când România abia exista, cuprinzând cu puțin peste o treime din România împlinită la 1918. Dar încă de atunci, el vedea aievea România întreagă, exact în sensul în care Kogălniceanu numea patrie toată acea întindere de pământ pe care se vorbea românește. Citam altădată o scrisoare a poetului către Iosif Vulcan, în care Oradea este plasată, cu decenii înainte de Unire, în România. Cu alte cuvinte, Eminescu a fost și un patriot vizionar, cum erau toți marii oameni atunci!

Critica lui Eminescu este firească și aceasta poate fi făcută și se face din varii unghiuri, de la erori de prozodie până la cronologii șchioape și de la narațiuni filosofice greoaie până la decizii de viață discutabile. Dar critica nu are nimic a face cu denigrarea și cu demolarea poetului. Azi, la 125 de ani de la moartea poetului, nu putem decât să constatăm cât de intensă continuă să-i fie nemurirea, cât de vie rămâne „tăria parfumurilor sale” și câtă dreptate avusese Călinescu când l-a numit pe „băietul” care cutreiera demult pădurile eternității „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Eminescu, dincolo de ura exprimată contra inamicilor țării sale, a construit România în și prin poezie, iar această construcție s-a dovedit la fel de reală ca Țara în hotarele sale din 1918. Eminescu este demiurgul sufletului și trupului nostru național, iar prin aceasta el ne-a proiectat în universalitate, în rând cu popoarele lumii.

Acad. Ioan-Aurel Pop

 Comunicare prezentată la Sesiunea solemnă a Academiei Române dedicată comemorării lui Mihai Eminescu   

 "125 de ani după Mihai Eminescu"

 16 iunie 2014

 

Sursa: http://georgeanca.blogspot.ro/2014/06/acad-ioan-aurel-pop-eminescu-si.html