 |
| Elena Oneţiu - UCB Cluj-Napoca |
Individualismul moral
În epoca
postmodernă, nu se mai ţine cont de adevăratul sens al persoanei, nu se mai ţine
seama de faptul că eşti considerat persoană doar în măsura în care interacţionezi
cu celălalt, doar în măsura în care îţi apleci privirea asupra aproapelui tău.
Asistăm la o tot mai mare individualizare a oamenilor, la fărâmiţarea societăţii
în mase de indivizi separaţi care nu mai comunică între ei, care nu mai sunt
preocupaţi decât de autoafirmare, de propriul interes şi de propriul progres.
Individualismul
constituie o formă de idealism care nu are nicio legătură cu adevărul persoanei
şi al vieţii ei: „Individualismul, derivat din cuvântul individ, departe de a
semnifica independenţa în raport cu întregul, în raport cu procesul cosmic,
biologic sau social, semnifică izolarea părţii subordonate şi revolta sa
neputincioasă împotriva Totului”[1].
Omul nu este, nici nu poate exista ca
individ izolat. Lucrul acesta subzistă doar ca produs al abstractizării logice.
Omul există numai în relaţie şi în comuniune cu celelalte persoane. Dacă omul
se zăvorăşte în individualitatea lui, vede în moarte dispariţia totală. Pentru
el nu există nici înviere, nici comuniune reală, ci doar fărâmiţare şi
descompunere[2].
În
vremurile noastre există simptomele unei disoluţii a universului religios.
Rezultatul unui astfel de proces constă, practic, în închiderea omului
contemporan în propria sa autosuficienţă, fără nicio deschidere către
transcendent. Această criză religioasă se naşte din confundarea transcendenţei
lui Dumnezeu cu absenţa Sa din creaţie[3].
Aşadar,
această aparentă absenţă a lui Dumnezeu din lume a provocat disoluţia
universului religios, autosuficienţa imanentă a omului şi refuzul transcendenţei
divine. Toate acestea au contribuit la naşterea individualismul moral. Deşi s-a
încercat definirea lui, aceasta este încă insuficient precizată şi confuză. În
sensul strict al cuvântului, individualismul se opune universalismului; este
ruptura persoanei umane cu universalul. Un astfel de individualism duce la distrugerea
omului, deoarece libertatea implicată în el este izolată, separată de lume[4].
Nikolai Berdiaev spune: „Orice izolare,
orice îndepărtare de lume conduce însă la subordonarea faţă de lume, deoarece
tot ceea ce ne este străin şi îndepărtat reprezintă pentru noi o necesitate
obligatorie”[5]. Aşadar,
dorind să se elibereze de lume, individualistul nu ajunge decât la subordonare,
deoarece separarea interioară de univers are ca rezultat dependenţa exterioară.
Pentru individualist lumea este
totdeauna o greutate care apasă asupra lui. Se poate spune că în
individualismul extrem lumea este respinsă în afara individualităţii umane, dar
în realitate este negată condiţia cosmică a omului. Individualismul nu vrea să
cunoască în om conţinutul universal, afirmându-se un auto-universalism
distrugător[6].
Individualismul
este o accentuare foarte profundă a voii proprii a omului şi a comportamentului
pe care el în mod individual vrea să-l săvârşească, rupt de vreo relaţie cu
norme externe, cu divinitatea, cu Biserica, deci rupt de o relaţionare pe care
el o resimte ca fiindu-i străină, pe care nu vrea să o accepte.
Se cunoaşte
tendinţa ca morala să fie centralizată pe individ şi pe voinţa sa, cu scopul de
a promova binele acestuia, de a nu fi lezat în drepturile şi libertăţile sale,
toate acestea urmărind doar binele individual. Aparent, societatea contemporană
impune binele „comun”, însă acest lucru este făcut pe fondul negării
dimensiunii religioase a temeliei sale, ea renunţând de fapt la standardele mai
ridicate pentru care a luptat şi pe care le-a câştigat în timp. Ceea ce se
aplică astăzi nu sunt decât derivate ale libertăţii individuale. Personalitatea
omului modern a devenit, de fapt, individualitate. De aceea, valorile promovate
la nivel individual vor fi cu prioritate cele dorite sau preferate de individ,
lipsite de conotaţiile religioase sau comunitare[7].
Însă nu putem afirma că oamenii
contemporani sunt mai puţin legaţi unul de altul, ci, mai degrabă, aceştia
stabilesc relaţii după bunul plac. Nici chiar în cel mai optimist scenariu viaţa
modernă nu implică renunţarea completă la legături. În schimb, legăturile şi
obligaţiile involuntare moştenite, bazate pe clasa socială, religie, sex, rasă,
naţionalitate sunt înlocuite cu legături asumate voluntar. Dar neajunsul
acestui scenariu obiectiv este că subminează legăturile sociale pe care se
bazează instituţiile voluntare ce populează societăţile moderne. Astfel,
oamenii se simt iritaţi de constrângerile impuse de căsătorie şi de obligaţiile
familiale, cu toate că şi le-au asumat de bunăvoie. Omul modern nu mai vrea să
fie încătuşat de precepte morale impuse de religie sau să se supună vreunei
autorităţi religioase[8].
Cucerirea independenţei personale, care
mult timp a fost un vector al evoluţiei pozitive a familiei - spre un raport
mai mult afectiv decât instituţional - se însoţeşte de acum înainte de
trăsături mai negative. Reinventarea pozitivă a unei legături sociale mai
personale este dublată insesizabil de un mecanism de dezlegare. Astfel,
independenţa devine vulnerabilitate, iar relaţia de egalitate cu aproapele se
transformă în incertitudinea asupra viitorului[9].
Răspândirea concepţiilor individualiste
a influenţat, aşadar, negativ relaţiile sociale. În acest cadru, morala şi-a
pierdut largile ei orizonturi şi a abordat omul ca individ lipsit de deschideri
reale spre profunzime şi spre semeni. Omul uită de Dumnezeu şi de aproapele,
închizându-se în individualismul său şi izolându-se din pricina interesului său
îngust, egoist[10].
Deşi tehnica pune la îndemâna omului mijloace
rapide de comunicaţie şi transmisiune, relaţiile dintre oameni devenind, e
adevărat, mai rapide şi mai frecvente, dar nu întotdeauna pentru a se ajuta şi
pentru a colabora, ci mai curând pentru a concura, a se certa şi a distruge[11].
Individualismul implică, aşadar,
diviziunea; iar diviziunea, împreună cu starea de haos pe care o stârneşte,
este o consecinţă fatală a unei civilizaţii cu desăvârşire materială, materia
fiind rădăcina însăşi a diviziunii şi multiciplităţii[12].
Perioada modernităţii târzii aduce cu
ea o schimbare de viziune majoră. Astfel, întâlnim, uneori, în locul credinţei:
misticismul sau nimicul; în locul moralităţii: autonomia; în locul frumuseţii
interioare a sufletului: cea exterioară a trupului; în locul neamului:
individul; în locul lui Dumnezeu: eul[13].
Gândirea lumii de astăzi se desprinde
din ce în ce mai mult de antropologia creştină şi impune tot mai mult imaginea
„omului modern”, a „omului autonom” ca substitut al omului creştin, vizând
autonomia atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de Biserică. Dacă antropologia creştină
promovează comuniunea permanentă a omului cu Dumnezeu, antropologia filosofică,
în schimb, încearcă să-l excludă pe om din viaţa societăţii[14].
Individualismul, virtutea fundamentală
a societăţii moderne, începe să se degradeze de la suficienţa trufaşă a
oamenilor liberi, la un fel de egoism îngust, în care obţinerea libertăţii
personale maxime, fără a-şi asuma responsabilităţi faţă de alţii, devine un
scop în sine[15].
În societăţile în care oamenii se
bucură de mai multă libertate de alegere decât în orice altă perioadă istorică,
oamenii detestă şi puţinele obligaţii pe care le mai au. Pentru astfel de
societăţi, pericolul constă în faptul că oamenii se trezesc brusc izolaţi pe
plan social, liberi să se asocieze cu oricine, dar incapabili să-şi asume
obligaţiile morale care îi vor apropia de ceilalţi, formând adevăratele
comunităţi[16].
Libertatea nu mai înseamnă pur şi
simplu cucerire. Ea devine, paradoxal, un imperativ apăsător. „Fii autonom”,
„fii responsabil”: aceste apeluri sunt de acum înainte ordine care sfârşesc
prin a ne cufunda într-o formă de legătură contradictorie a oamenilor şi a
lucrurilor. Totodată, individualizarea-emancipare este dublată de o
individualizare-fragilizare. Totul devine mai nedeterminat şi fiecare trebuie
să-şi organizeze viaţa, mai precar şi mai singur[17].
Ca efect al principiului modern al
individualismului, în faţa datelor colective şi normative, asistăm astăzi la
impunerea situării în centru a dimensiunii private şi subiective, la căutarea
de experienţe, la triumful dimensiunilor emoţionale şi afective[18].
Grupurile de dialog de pe Internet sunt
adevăratele biserici virtuale, non-confesionale, anonime, neierarhizate şi
supra-spaţiale, dar care funcţionează ca alternative eficiente ale vieţii
comunitare reale. E greu de analizat sub raport socio-religios această nouă
lume care le provoacă unora febrilităţi trecătoare, prinzându-i de-a pururi pe
alţii, ca într-o sectă unde, odată intrat nu mai recunoşti realitatea lăsată în
urmă[19].
Individualiştii omit că nu există
scopuri morale în afară celor colective; oricare ar fi comportamentul orientat
exclusiv asupra scopurilor personale ale individului nu are valoare morală.
Scopurile morale implică altceva decât indivizii – obiectul lor este societatea.
Prin urmare, moralitatea este ameninţată atunci când individualismul ajunge să
joace un rol foarte extins în viaţa societăţii, subordonând orice altceva.
Individualismul distruge acel echilibru complex dintr-o societate ale cărei
elemente diferite se limitează unul pe altul, de vreme ce din punct de vedere
al modernităţii individualiste, liberale, societatea este pur şi simplu o arenă
în care indivizii sunt liberi să urmărească ceea ce este util şi agreabil
pentru ei[20].
Constatăm că astăzi există două cosmologii,
două destine: una autonomă, care duce la secularizare, şi alta teonomă, care se
încununează cu transfigurarea. Atâta vreme cât omul va rămâne sclavul primei
dintre ele, al unei cosmologii autonome care face abstracţie de Dumnezeu, va
trăi permanent sfâşierea lăuntrică dintre tendinţa lui exterioară de a domina
lumea, prin ştiinţă şi tehnologie, şi tendinţa interioară de a deveni sclavul
lumii şi al legilor ei naturale, prin lipirea lui de cele senzuale şi materiale[21].
Aşadar, individualismul înseamnă
implicit refuzul de a admite atât o autoritate superioară individului, cât şi o
facultate de cunoaştere superioară raţiunii individuale, cele două fiind
inseparabile. Era firesc, prin urmare, ca spiritul modern să respingă orice fel
de autoritate spirituală legitimă – de origine supraumană – şi orice organizaţie
tradiţională întemeiată în mod esenţial pe o asemenea autoritate[22].
Afirmarea fără limite a
individualismului elimină conceptul de divinitate, astăzi exprimat adeseori
prin ideea de sacru. Însă individualismul exacerbat, refuzul oricărei autorităţi
superioare celei a individului determină o spulberare a sacrului[23].
Omul modern nu mai simte nevoia să se
roage, nu-şi mai raportează propria viaţă la eternitate, fiind prizonier
momentului; nu-l mai preocupă viaţa sacramentală şi liturgică a Bisericii. Nu
mai acceptă să ţină seama de voia lui Dumnezeu şi de legile naturale impuse de
Acesta, deoarece se consideră pe el însuşi propriul său model şi legiuitor[24].
În cele mai multe cazuri, omul trăieşte
ca şi când Dumnezeu n-ar exista sau devine adeptul unei pseudo-religiozităţi
difuze, în centrul căreia se află el însuşi, ca un dumnezeu: „Omul postmodern
pare să fie bolnav de viaţă, poate fi diagnosticat cu sindromul înveşnicirii
pământeşti, luptă pentru a-şi face rădăcini în pământ, ignorând realitatea
cotidiană a morţii şi părăsind terenul prea arid al luptei pentru veşnicia
celestă”[25].
Autoritatea majorităţii organizaţiilor
mari a scăzut şi a crescut importanţa unei mulţimi de asociaţii mai mici în viaţa
oamenilor. În loc să caute valori călăuzitoare în Biserica tradiţională, care
modela odinioară cultura societăţii, oamenii îşi aleg valori pe temeiuri
individuale, astfel încât sunt legaţi în comunităţi mai restrânse formate din
oameni care gândesc asemenea lor[26].
Însă valorile care îşi au fundamentul
în voinţa individuală nu sunt suficiente pentru a da omului fericirea, pentru
că aceasta nu-i posibilă fără desăvârşirea morală şi credinţa religioasă, iar
acestea nu sunt posibile într-un spaţiu individualist. Constatăm că de valorile
morale şi religioase omenirea evului nostru individualist nu pare să se fi
ocupat numai pentru a le combate, nesocoti sau chiar dispreţui[27].
Se pare că principiul de bază al
individualismului este autonomia, care include înlăturarea tuturor principiilor
şi valorilor morale. Piatra sa unghiulară este libertatea individuală, nu
autoritatea socială. Însă, cu toate acestea, eliberarea de reguli s-a
dovedit a fi o alienare faţă de însăşi
dimensiunea socială[28].
Insistenţa asupra libertăţii absolute
pentru fiecare individ duce la o atitudine negativă faţă de societate şi la
sentimentul unei culturi profund alienate faţă de mediul înconjurător. Dorinţa
de lume necondiţionată poate fi împlinită doar atunci când s-a spus şi s-a
făcut totul, cu costul alienării sociale – în absenţa integrării şi unităţii.
Dacă libertatea este valoarea absolută, atunci societatea limitează sau chiar
frustrează ceea ce este mai important şi mai de dorit[29].
Prin pretinderea deţinerii unei libertăţi
absolute, omul şi-a schimbat raportul şi faţă de divinitate şi faţă de
sacralitate. Din punctul de vedere al omului, sacrul a fost dintotdeauna ceva
evident diferit de sine. Omul îşi găseşte propriul adevăr recunoscând că nu
poate cu niciun chip să trăiască de unul singur. Dar, constatăm că ideologia
noastră seculară ne-a făcut să eclipsăm această dimensiune sacră – simţul
participării la o realitate atemporală – şi să căutăm nemurirea prin actele şi
operele individului[30].
Experienţa religioasă se încorporează
în „pragmatism”, în numele căruia se preconizează că ideea unui Dumnezeu
limitat este mai „avantajoasă” decât cea a unui Dumnezeu infinit, deoarece poţi
resimţi pentru El sentimente comparabile cu cele pe care le ai faţă de un om
superior[31]. În epoca
postmodernă nu se mai cunoaşte adevărata ierarhie universală:
„Nimeni şi
nimic nu se mai află astăzi la locul cuvenit; nimeni nu mai cunoaşte o
autoritate efectivă în ordinea spirituală şi nicio putere legitimă în ordinea
temporală; profanii îşi permit să discute lucrurile sacre, să le conteste
caracterul şi chiar existenţa [...] Umanul se substituie divinului, pământul
are mai multă importanţă decât cerul, individul se proclamă măsura tuturor
lucrurilor şi pretinde să dicteze universului legile plămădite de propria sa raţiune,
slabă şi supusă greşelii”[32].
Schimbându-se scara valorilor
universale, omul trăieşte într-o nesiguranţă terifiantă, nemaivăzând lumea ca
pe o întruchipare ce oferă adăpost. Relaţia omului cu natura se modifică. Ea îşi
pierde nemijlocirea, devine indirectă, fiind mijlocită de calcul şi de aparat.
Îşi pierde caracterul intuitiv, devine abstractă şi formală. Îşi pierde
posibilitatea de a fi trăită; devine obiectuală şi tehnică[33].
Se dezvoltă tot mai mult o întrecerea a
omului cu omul, care „acţionează împotriva puterii pururea în mişcare şi
mântuitor creatoare, distrugând cam toate valorile create de aceasta ca un rece
pumn satanic, având drept punct de pornire numai considerente comerciale
insensibile la valoare”[34]. Ceea ce e
important şi folositor pentru omenire luată ca întreg, şi chiar pentru om în
parte, a şi fost cu totul uitat în forfota întrecerii interumane.
Valorile tehnico-economice au cunoscut
o dezvoltare nemaipomenită şi o preţuire dusă până la idolatrie, pe când
valorile morale şi religioase n-au urmat o dezvoltare paralelă şi nu s-au
bucurat de preţuirea cuvenită. S-a perfecţionat materia, dar s-a neglijat
complet omul, care a rămas cu acelaşi caracter moral primitiv. Omul nu s-a
putut adapta la noile condiţii de viaţă create de tehnică; a rămas în starea
lui naturală, sau dacă avem de înregistrat şi aici o schimbare, aceasta s-a
făcut în sensul pervertirii şi decăderii omului[35].
De exemplu, dacă s-a cultivat inteligenţa
şi abilitatea de a folosi noile mijloace tehnologice, în schimb s-au neglijat
virtuţile morale ori s-au cultivat instinctele sau tendinţele inferioare ale
naturii umane, care asigură omului folosirea egoistă, hedonistă, utilitaristă şi
individualistă a materiei[36].
Covârşitoarea majoritate a oamenilor
care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi duce la
succes, în cadrul unei concurenţe fără milă, ajutându-i să-i depăşească pe
ceilalţi oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înşelător
ca o valoare în sine[37].
Omul modern este de părere că orice creştere
de putere înseamnă pur şi simplu „progres”, sporire a siguranţei, a folosului,
a bunăstării, a forţei vitale şi a îndestulării cu valori. În realitate,
puterea este ceva ambiguu: poate face şi bine şi rău, poate construi şi poate
distruge. Se poate vedea că omul modern nu este educat pentru o folosire
corectă a puterii; ba chiar că lipseşte, în mare măsură, conştiinţa acestei
probleme sau că se mărgineşte la anumite pericole exterioare[38].
Aceasta înseamnă că posibilitatea ca
omul să folosească greşit puterea creşte continuu. Întrucât nu există încă un
etos real şi eficace al folosirii puterii, creşte tot mai mult înclinaţia de a
vedea această folosire ca un proces natural, pentru care nu există norme ale
libertăţii, ci numai pretinse necesităţi legate de folos şi siguranţă. Dar nu
există fiinţă care să fie fără stăpân, orice fiinţă aparţine lui Dumnezeu[39].
Omul refuză să privească lumea ca pe
binecuvântarea lui Dumnezeu, ca pe un fapt real de relaţionare şi de comuniune
cu El. Omul se foloseşte de bunuri pământeşti exclusiv pentru conservarea şi
satisfacerea independenţei lui individuale. Astfel, folosirea lumii devine
locul unde indivizii rivalizează între ei ca să-şi supravieţuiască întru
autonomie. Bunurile pământeşti încetează de a mai fi o sursă de relaţie şi de
comuniune. Ele sunt transformate în cauze de revendicare şi de antagonism,
pentru ca individualitatea să fie conservată în existenţa-i biologică. Însă
atunci relaţia dintre oameni devine o relaţie care distruge viaţa, de îndată ce
o identifică pe aceasta cu supravieţuirea individuală supusă morţii. Omul asumă
lumea ca să menţină în viaţă existenţa lui individuală, dar auto-conservarea
individualităţii lui se dovedeşte a fi stricăciune inevitabilă, condamnare la
moarte[40].
În ciuda optimismului omului modern, ţelul
urmărit cu atâta consecvenţă - fericirea - nu a fost atins, iar în prima
jumătate a secolului XX devenea evident faptul că progresul în plan material nu
a antrenat şi unul în plan moral, spiritual. Omul ajunge la o automatizare a
propriei sale vieţi, se depersonalizează, devine un „om blazat”, un „om robot”[41].
Omul epocii noastre devine robul
propriilor cuceriri şi este târât de mania consumului. Munceşte mai puţin, dar
suferă mai mult. Trăieşte în mai multă bogăţie, dar se simte mai sărac. Îşi
modifică facilităţile, dar îi sporeşte angoasa. Îşi înmulţeşte satisfacţiile
trupeşti, dar îi creşte nefericirea. Îşi identifică existenţa cu mijloacele şi
confortul pe care le are la dispoziţie. Dar când le pierde pe acestea, simte că
îşi pierde însăşi existenţa[42].
Contactul cu maşina a avut şi alte
repercusiuni nebănuite asupra omului modern. Rapiditatea, regularitatea şi
perfecţiunea automată şi statică a maşinii, ca şi avantajele ei - economia de
timp, energie şi bani – au favorizat creşterea ambiţiei şi a lăcomiei omului
până la exasperare, încrederea nemăsurată în propriile puteri, iluzia
atotputerniciei lui virtuale. Maşina a devenit acum un alt tiran căruia trebuie
să i se închine[43].
În acelaşi timp, regularitatea mecanică
a maşinii a imprimat în activitatea omului un caracter şi ritm automat, care-i
ucide spontaneitatea şi-i răpeşte iniţiativa. Nevoit să execute stereotip aceeaşi
mişcare toată viaţa, ce-i mai lipseşte lucrătorului din fabrică pentru ca să
devină şi el, cu timpul, un om-robot? În virtutea inerţiei, automatismul se va
prelungi şi în restul vieţii şi activităţii sale, devenindu-i o a doua natură[44]. Astfel, omul
ajunge să nu mai reflecteze, se robotizează, se uită pe sine, iar valorile
umane decad sub nivelul materiei, produsele tehnologiei fiind folosite doar
pentru interese materiale şi plăceri proprii, individualiste.
Sesizăm că sporirea maximă a profitului
devine idealul care dirijează viaţa personală şi socială a oamenilor, dar şi
mijlocul de a le submina calitatea lor morală. În modul acesta societatea se
preschimbă într-o uriaşă maşină de consum, iar omul într-o simplă piesă a ei.
Viaţa economică se autonomizează şi se dezvoltă hipertrofic, sufocând viaţa
spirituală, în vreme ce omul devine prizonier propriului individualism[45].
În postmodernitate apare omul radical,
individualist, egocentric, fără religie, fără istorie, pe care nu-l interesează
decât satisfacerea propriilor lui pofte. Acest om nu mai are trebuinţe de
satisfăcut, ci numai pofte de inventat, pentru că viaţa lui nu se mai bazează
pe practicarea virtuţilor, ci doar pe căutarea plăcerii[46].
În epoca postmodernă, „reperul” moral
de căpătâi este ego-ul propriu, din care se nasc dorinţele, intenţiile şi
motivaţiile săvârşirii faptelor. Raportarea la sine, la voinţa sa, la
elementele acumulate disparat de individ indică apogeul relativizării acţiunilor
morale, iar eul devine centru determinant al faptei[47]:
„Am ajuns în
mod brutal într-o configuraţie în care morala a redevenit centrală pentru
auto-construirea individului. Nu morala ca doctrină a sacrificiului şi sistem
al datoriei. Ci morala care are putere de a-ţi da ţie însuţi socoteală de motivele în funcţie
de care să-ţi orientezi comportamentul, ţinând cont de condiţia şi de destinaţia
proprie”[48].
Morala individualistă nu stă doar la
baza egocentrismului, identificându-se cu acesta, dar cauzează şi
egolatrizarea: omul pleacă de la sine şi se întoarce mulţumit în sine de faptul
că el îşi este propriul stăpân şi că nimeni nu-i determină existenţa din
exterior. Morala individualistă conduce la valorificarea faptelor numai prin
sine şi pentru sine. Gândirea individualistă presupune urmărirea de către
individ a interesului material şi moral
propriu, în detrimentul semenilor[49].
Acest fapt duce la individualizarea şi tratamentul preferenţial al omului ca individ
rupt din relaţiile cu grupul din care provine, raportul cu semenii reducându-se
la cadrele unei relaţii de interes material: „Perseverenţa în individualism înseamnă eşecul omului incapabil de a pune
la contribuţie alteritatea şi libertatea personală. Ea arată cât de mult s-a
înstrăinat omul de plinătatea existenţei, care este viaţa treimică, perihoreza
personală şi comuniunea iubirii”[50].
În
societatea marcată de individualism nu s-a înţeles, de fapt, că omul este o
fiinţă naturală, dar cu o vocaţie supranaturală. Atunci când este separat de
Dumnezeu şi redus la propriile sale forţe naturale, omul devine pur şi simplu
sclavul nevoilor şi plăcerilor materiale. Lipsit de Dumnezeu, nimic nu-l mai
poate proteja împotriva haosului. Individualismul şi cultul eului nu pot
conduce, aşa cum s-ar crede, la o mai mare afirmare a omului, ci la o negare a
lui[51].
O persoană care se afirmă ca individ
închizându-se în limitele firii sale particulare nu se poate desăvârşi cu adevărat,
din contră ea se împuţinează, sărăceşte. Numai lepădându-se de propriul său conţinut,
numai dăruindu-l în chip liber, numai încetând să existe numai pentru sine, se
exprimă din plin persoana. Lepădându-se de binele său individual, ea sporeşte
la nesfârşit şi se îmbogăţeşte cu tot ce aparţine tuturor[52].
Într-o viaţă izolată şi separată de
semeni nu există bucurie. Niciodată nu vom putea trăi singuri. Însă, dacă
cineva îşi dă o importanţă deosebit de mare sieşi, rămâne singur, pentru că
celălalt îi va răspunde la fel, şi astfel devin amândoi singuri, se
însingurează. Omul nu a fost creat să trăiască izolat, să vieţuiască singur.
Fericirea stă în comuniune, în a şti că nu eşti singur, că îi pasă cuiva de
tine şi că cineva este interesat şi implicat în viaţa ta. Cu cât cineva se
dăruieşte mai mult, cu atât primeşte mai mult, cu atât devine mai bogat. Însă
bunătatea nu se poate întări, nu poate spori în izolare, ci numai în comuniune.
 |
| Sursa: https://hbdchick.wordpress.com/2013/09/07/national-individualism-collectivism-scores/ |
BIBLIOGRAFIE
1.
Achimescu, Nicolae, Religie,
modernitate şi postmodernitate, Trinitas, Bucureşti, 2013.
2.
Baconsky, Teodor, Ispita
binelui. Eseuri despre urbanizarea credinţei, Anastasia, Bucureşti, 1999.
3.
Berdiaev, Nikolai, Despre
sclavia şi libertatea omului, traducere de Maria Ivănescu, Antaios, Oradea,
2000.
4.
Berdiaev, Nikolai, Sensul
creaţiei: încercare de îndreptăţire a omului, traducere de Anca Oroveanu,
Humanitas, Bucureşti, 1992.
5.
Cristescu, Vasile, Persoană
şi comuniune în creştinism şi filosofie, Tehnopress, Iaşi, 2008.
6.
Filoramo, Giovanni; Massenzio, Marcello; Raveri, Massimo; Scarpi, Paolo; Elin, Mihai,
Manual de istorie a religiilor, traducere de Mihai Elin, Humanitas,
Bucureşti.
7.
Fitoussi, Jean-Paul şi Rosanvallon,
Pierre, Noua epocă a inegalităţilor, traducere
de Camelia Trofin, Institutul European, Iaşi, 1999.
8.
Fukuyama, Francis, Marea
ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, traducere de Liana
Alecu, Humanitas, Bucureşti, 2011.
9.
Gauchet, Marcel, Ieşirea
din religie, traducere de Mona
Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2006.
10.
Guardini, Romano, Sfârşitul
modernităţii. O încercare de orientare, traducere de Ioan Milea, Humanitas,
Bucureşti, 2004.
11.
Guénon, René, Criza
lumii moderne, traducere de Anca Manolache, Humanitas, Bucureşti, 1993.
12.
Guénon, René, Criza
lumii moderne, traducere de Anca Manolache, Humanitas, Bucureşti.
13.
Iloaie, Ștefan,
„Relativismul moral al secularizării şi prezenţa lui în bioetică”, în Mircea
Gelu Buta (coord.), Medicii şi Biserica VIII,
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010.
14.
Iloaie, Ștefan,
„Sindromul înveşnicirii. Darul vieţii şi atitudinea faţă de aceasta”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai.
Bioethica, 2 (2009).
15.
Iloaie, Ștefan, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele
eticii postmoderne şi morala creştină, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009.
16.
Lossky, Vladimir, Teologia
mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Vasile Răducă, Anastasia,
Bucureşti, 1990.
17.
Mantzaridis, Georgios,
Morala creştină II, traducere de Cornel Constantin Coman, Editura
Bizantină, Bucureşti, 2006.
18.
Pavel, Constantin C., Tragedia
omului în cultura modernă, Anastasia, Bucureşti, 1997.
19.
Picard, Max, Fuga
de Dumnezeu, traducere de Patricia Merfu şi George Remete, Anastasia,
Bucureşti, 1998.
20.
Popescu, Dumitru, Hristos,
Biserică, misiune. Relavanţa misiunii Bisericii în lumea contemporană, Editura
Arhiepiscopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2011.
21.
Suzi, Gablik, A eşuat
modernismul?, traducere de Viorel Zaicu, Cartea Veche, Bucureşti, 2008.
22.
Yannaras, Christos, Libertatea
moralei, traducere de Mihai Cantuniari, Anastasia, Bucureşti, 2002.
[3]
[3] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, trad. Patricia Merfu şi George Remete, Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 7.
[3] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, trad. Patricia Merfu şi George Remete, Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 7.
[4]
[4] Vasile Cristescu, Persoană şi comuniune în creştinism şi filosofie, Tehnopress, Iaşi, 2008, p. 16.
[4] Vasile Cristescu, Persoană şi comuniune în creştinism şi filosofie, Tehnopress, Iaşi, 2008, p. 16.
[5]
[5] Nikolai Berdiaev, Sensul creaţiei: încercare de îndreptăţire a omului, trad. Anca Oroveanu, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 201.
[5] Nikolai Berdiaev, Sensul creaţiei: încercare de îndreptăţire a omului, trad. Anca Oroveanu, Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 201.
[7]
[7] Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 69-70.
[7] Ștefan Iloaie, Relativizarea valorilor morale. Tendinţele eticii postmoderne şi morala creştină, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009, pp. 69-70.
[8]
[8] Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, trad. Liana Alecu, Humanitas,
Bucureşti, 2011, pp. 60-61.
[8] Francis Fukuyama, Marea ruptură. Natura umană şi refacerea ordinii sociale, trad. Liana Alecu, Humanitas,
Bucureşti, 2011, pp. 60-61.
[9]
[9] Jean-Paul Fitoussi şi Pierre Rosanvallon, Noua epocă a inegalităţilor, trad. Camelia Trofin, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 43.
[9] Jean-Paul Fitoussi şi Pierre Rosanvallon, Noua epocă a inegalităţilor, trad. Camelia Trofin, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 43.
[11]
[11] Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 13-14.
[11] Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 13-14.
[13]
[13] Ștefan Iloaie, „Relativismul moral al secularizării şi prezenţa lui în bioetică”, în Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii şi Biserica VIII, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 164.
[13] Ștefan Iloaie, „Relativismul moral al secularizării şi prezenţa lui în bioetică”, în Mircea Gelu Buta (coord.), Medicii şi Biserica VIII, Renaşterea, Cluj-Napoca, 2010, p. 164.
[14]
[14] Nicolae Achimescu, Religie, modernitate şi postmodernitate, Trinitas, Bucureşti, 2013, p. 221.
[14] Nicolae Achimescu, Religie, modernitate şi postmodernitate, Trinitas, Bucureşti, 2013, p. 221.
[18]
[18] Giovanni Filoramo et al., Manual de istorie a religiilor, trad. Mihai Elin, Humanitas, Bucureşti, p. 506.
[18] Giovanni Filoramo et al., Manual de istorie a religiilor, trad. Mihai Elin, Humanitas, Bucureşti, p. 506.
[19]
[19] Teodor Baconsky, Ispita binelui. Eseuri despre urbanizarea credinţei, Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 17.
[19] Teodor Baconsky, Ispita binelui. Eseuri despre urbanizarea credinţei, Anastasia, Bucureşti, 1999, p. 17.
[20]
[20] Suzi Gablik, A eşuat modernismul?, trad. Viorel Zaicu, Cartea Veche, Bucureşti, 2008, p. 138.
[20] Suzi Gablik, A eşuat modernismul?, trad. Viorel Zaicu, Cartea Veche, Bucureşti, 2008, p. 138.
[25]
[25] Ștefan Iloaie, „Sindromul înveşnicirii. Darul vieţii şi atitudinea faţă de aceasta”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Bioethica, 2 (2009), p. 7.
[25] Ștefan Iloaie, „Sindromul înveşnicirii. Darul vieţii şi atitudinea faţă de aceasta”, Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Bioethica, 2 (2009), p. 7.
[33]
[33] Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii. O încercare de orientare, trad. Ioan Milea, Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 79-80.
[33] Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii. O încercare de orientare, trad. Ioan Milea, Humanitas, Bucureşti, 2004, pp. 79-80.
[48]
[48] Marcel Gauchet, Ieşirea din religie, trad. Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 121.
[48] Marcel Gauchet, Ieşirea din religie, trad. Mona Antohi, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 121.
