Faceți căutări pe acest blog

miercuri, 25 februarie 2015

„Timbrul cultural”: înc-o lege manea la parlament



„Timbrul cultural”: înc-o lege manea la parlament. Aferim!

Cutuma dictatorului comunist Putin care ne cântă anual câte o manea cu secera şi ciocanul punând de-o sămânţă de răzmeriţă prin vetrele slavo – hunice ale Coanei Europa a rămas desuetă!  Iată că, mai habotnici, „dipotaţii” noştri - în ritm revoluţionar - pun de-o manea la fiecare ieşire a corului fiscului care interpretează cu patos cunoscutul şlagăr postdecembrist „N-avem bani!” când e vorba de popor!
Maneaua timbrului cultural fu scrisă în secret prin decembrie 2014, după Sf Nicolae. O cântară decidenţii penali de sărbători şi ajunse plagiată la urechile „prostimii” taman când să fie votată! După moda dâmboviţeană a mahalagismului perpetuu, creatorii mai guralivi din cultură se împărţiră imediat în două tabere, aidoma sensului cunoscutului „Aferim!” ce primi „Ursul de argint” la Berlin. Cum se ştie de prin mahalale, „Aferim!” se poate interpreta şi în sensul bun al interjecţiei, „Bravo, măi Romnicel[1] !” dar şi ironic „Aferim, Romino pal[2]!
Cu alte cuvinte, în România de la „foarte bine” la „Doamne fereşte!” nu-i decât un pas de îndată ce ANUC şi USR făceau mătănii de mulţumire deputaţilor ce vor să modifice legea timbrului cultural iar editurile, în frunte cu Polirom şi Nemira, puneau legea la blesteme. Până una alta, cei chitiţi pe iniţiativa legislativă puseră legea la naftalină pentru că adevăratele lor intenţii răsuflaseră. Aşa că iniţiatorii, dacă între timp nu vor fi puşi la popreală, o vor scoate iar pe şest de la naftalină în vremuri mai bune şi când treaba va fi demult uitată.
Legea fiind clasată, lumea o crezu şi casată, deci, pe la sfârşitul lui februarie, brusc, toată lumea amuţi! Nimeni nu mai stă azi să cerceteze cine ar fi avut în final dreptate şi cine nu. Doar nişte întrebări au rămas. Dacă legea există din iunie 1994, plăteşte cineva timbrul literar? Pentru că pe cărţi nu s-a văzut, nimeni nu ştie cum arată! De 20 de ani românii ştiu doar de timbrele de pe pachetele de ţigări şi de pe sticlele de băuturi. Şi cam toate false! Şi timbrele şi conţinuturile…   

O bomboană mare pe colivă

Ce-i drept, coliva culturii române aştepta demult bomboana timbrului cultural. Pentru că e imposibil să faci cultură cu 0,16 % din PIB. Iar la minister, fie am avut un ministru maghiar oportunist ce şi-a făcut steaguri, hărţi, afişe şi pliante cu inexistentul Ţinut Secuiesc, fie am avut un guraliv ca Daniel Barbu care credea că dacă taie din amărâtele de salarii ale funcţionarilor ministerului s-a rezolvat învierea culturii române de la o moarte sigură.
În România se ştie bine că atunci când vrei să îngropi o anchetă faci o comisie iar când n-ai bani, mai pui de-o taxă. Şi la cultură e la fel de simplu: apelezi la „dipotaţii” responsabili în parlament cu comisia culturală să modifice legea timbrului cultural. Cum se modifică? Se transferă problema noilor angajaţi, adică, rudele şi responsabilii din campania electorală cu afişele. Adică,  eşalonul doi din minister format din consilieri, foşti şomeri fără bac. O cutumă generalizată la nivelul tuturor parlamentarilor şi a tuturor ministerelor.
 Se mai miră careva pentru că România e condusă de eşaloanele doi? De la moartea lui Stalin încoace, tot eşalonul doi face treaba, nu şeful. În expunerea de motive, aceste eşaloane zise şi echipa de paste/copy, ne arată că instituirea timbrului cultural este necesară şi este cerută de toate uniunile de creatori din România - Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor, Uniunea Teatrală, Uniunea Artiştilor Plastici, Uniunea Cineaştilor, Uniunea Arhitecţilor.
Expunerea de motive - Text complet
Ai văzut, scriitorule? Timbrul cultural se face pentru „uniuni”, nu pentru tine un amărât ce-şi pierde nopţile scriind eseuri şi romane! Crezi că numai la tine s-a aşezat talentul în pat? Ia uite tu la consilierii deputaţilor penelişti Traian Dobrinescu, Varujan Vosganian şi Gigel Sorinel Ştirbu ce talent de scriitor au în expunerea de motive prezentă pe site-ul cdep.ro : „Cultura românească, deşi este copilul inteligent şi talentat al familiei, a fost trimisă la colţul străzii să se descurce. Şi nu se descurcă la colţul străzii! Timbrul cultural  poate, însă, rezolva problema existenţei ei, dar poate rezolva şi evaziunea fiscală existentă acum prin comercializarea produselor de artă (carte, tablouri, obiecte de artă, CD-uri, DVD-uri, bilete de spectacole etc.)
Ia uită-te domnule, unde zăcea literatura! Te uiţi la expunerea de motive ca beţivul ce se uită la alcoolul prefăcut din sticlă şi se întreabă: „- Ce-avem noi aaaiici !”
Car’ va să zică, scoţi cultura îmbrăcată-n minijupă la colţul străzii şi nu se uită nici dracu la ea, deşi e pozată cu cur şi ţâţe de ICR[3]-ul din SUA! Adică a ajuns un fel de colivă din grâu cu neghină fără nicio bomboană pe deasupra. Şi numai necazuri! Bomboana timbrului fiscal fiind introdusă în iunie 1994 „s-a dovedit greu aplicabilă şi, în consecinţă ineficientă”. Aferim! Păi ori e bună ori e proastă, hotărâţi-vă odată domnilor care pregătiţi legile pentru parlamentari ! Pentru că noi vedem că interesul real al legii nou propuse se produce astfel: iei bani din buzunarul muzicantului prin timbru fiscal şi-i dai înapoi pentru cântare tot din acel timbru fiscal.
Dar aşa cum spuneţi în expunerea de motive, timbrul cultural e necesar şi pentru că evaziunea fiscală dă peste oală în cultură! Atunci, să zicem domnilor deputaţi că aplicarea timbrului ar fi bomboana pusă pe coliva culturii pentru rezolvarea evaziunii fiscale. Dar cum vor trece inspectorii banii din grămada amenzilor fiscului la ministerul culturii? Că-şi vor cere partea şi vameşii. N-ar fi mai bine să faceţi o lege şi pentru evaziune? Pentru că vedem că vă pricepeţi la fel de prost şi când vine vorba de „comercializarea produselor de artă” ce se „evazionează” şi când vine vorba de numărarea lor cu precizie, adică exact, „jumătate din obiectele de artă existentă pe piaţă”. Vai ce literatură de-a lui Conu Iancu prin expunerile de motive din parlament!

Comercializarea produselor de artă:

CARTEA – prioritatea care nu mai există

Romanul poliţist pluri-conceptual „Expunere de motive” din Parlamentul României identifică, deci, „produsele de artă”. Prima pe listă fiind cartea, înseamnă că aici ar fi nevoie mare de bani. Cum o vom face? Legea ne spune destul de clar: dăm bani din timbrul fiscal pentru cărţile unor aleşi şi punem taxă pe literatura ne-cazonă, independentă. Nu vă miraţi! După 25 de ani de legi date de parlamentarii noştri nu mai există nicio îndoială că legile se fac pentru nişte aleşi. Aleşii în cazul cărţilor, sunt uniunile şi organizaţiile de creatori, dacă îndeplinesc, cumulativ, nişte condiţii: desfăşoară activităţi în domeniile literar (Sic!) şi au fost recunoscute ca fiind de utilitate publică; minimum 90% dintre membrii acestora sunt titulari ai drepturilor de autor sau ai drepturilor conexe; acestea, şi-au exprimat intenţia de a deveni beneficiare ale sumelor provenite din aplicarea timbrului cultural, printr-o declaraţie autentică. Simplu, nu?
Dar nu vă înghesuiţi: câte condiţii, tot atâtea capcane! Astfel, după lege, învăţătorul sau pensionarul din Pocruia Gorjului sau din Pocreaca Iaşului nu pot primi bani din timbrul cultural pentru a scrie monografia satului lor, pentru că nu sunt membri într-o uniune sau organizaţie de creatori. Aşa că dau bani din leafa, respectiv, pensia lor mizerabilă şi se înscriu într-o uniune de creatori. Umblă pe la ghişee vreun an ca să primească bani, pentru că la toate ghişeele din România, o ştim bine, obligatoriu „mai trebuie o hârtie” după ce ai depus o cerere. Anume, musai ca uniunea de utilitate publică să fie USR – Uniunea Scriitorilor din România, unde veşnicul reales este reprezentantul nostru la U.N.E.S.C.O., cine altul decât ilustrul coordonator al dicţionarelor scriitorilor români, Nicolae Manolescu. Şi unde vicepreşedinte este „Ghici ciupercă cine-i?”, taman văru Vosganian ce dădu împreună cu „pretenu’” Gigel Sorinel Ştirbu legea ştirbă a timbrului cultural.
Nicolae Manolescu /Foto Agerpres
De ce e musai să te înscrii acolo, nu e o enigmă! E singura uniune care este de utilitate publică. Nu vă grăbiţi să spuneţi că monografia lui Manolache de Pocreaca e de utilitate publică, pentru că nu e! Chiar dacă poţi şterge coasa cu orice foaie din ea, nu e sfinţită ca foile din dicţionarul manolescian cu scriitorii cazoni aleşi pe sprânceană! Şi aşa se face că nu te poţi înscrie, spre exemplu, în LSR - Liga Scriitorilor Români din Cluj, care are tot atâtea filiale şi tot atâţia scriitori, pentru că monopolul utilităţii publice se află doar în pixul lui Manolescu.  Aşa că, înghiţi în sec, te retragi de la LSR sau din altă uniune pentru că altfel USR nu te primeşte şi mai dai iar nişte bani să te înscrii la gogoşeria magică a lui Manolescu. Dar alt prag te-aşteaptă: te înscrii şi primeşti în cel mai bun caz 10% din gogoaşă! Pentru partea de gogoaşă de 90%, musai să fii de-acum membru şi în ANUC - Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori. Ne spune „Contemporanul” ce se întâmplă:
Este pentru prima dată când în ultimii 25 de ani Parlamentul României include printre priorităţile strategice finanţarea celor mai importante reviste de cultură ale României – o măsură vitală pentru cultura de vârf a ţării, care se defineşte inclusiv prin circa treizeci de publicaţii de tradiţie şi de patrimoniu. În Cererea de reexaminare asupra Legii pentru finanţarea revistelor de cultură, formulată în data de 16 decembrie 2014, este menţionat următorul aspect definitoriu pentru perfectarea acestui act legislativ salvator pentru cultura română: „Distribuirea sumei pentru finanţare nu este făcută în mod echitabil între revistele culturale româneşti, având în vedere faptul că nu toate revistele reprezentative apar sub egida Alianţei Naţionale a Uniunilor de Creatori, iar cea mai mare parte a sumei alocate revine revistelor membre ale ANUC şi doar un procent de 10 % din sumă va fi repartizată de Ministerul Culturii pentru finanţarea celorlalte reviste şi publicaţii culturale, în afară de cele propuse de uniunile de creatori”.
Din lipsa unei informaţii exacte şi obiective, referitoare la revistele de tradiţie, inclusiv cele de patrimoniu, în actuala formulă, din păcate, Legea pentru finanţarea revistelor reprezentative din România calcă Art. 6, Art. 30 (1-12), precum şi Art. 33 (3) din Constituţia României. De asemeni, prin această Lege se violează principiile cartei PEN Internaţional la capitolul libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulaţie a ideilor. Vă aducem la cunoştinţă câteva calcule, precum şi situaţia exactă a revistelor culturale, stabilită de reprezentanţi ai Academiei Române – forul ştiinţific şi cultural suprem al ţării, for neafiliat nici unei grupări politice, care era firesc să fie consultat de Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori, inclusiv de conducerea Uniunii Scriitorilor – iniţiatorii acestui act legislativ. Suma totală alocată celor 14 reviste membre ale ANUC este de 4.500.000 lei, mai puţin 10 %, care vor reveni altor reviste culturale, nespecificate în textul Legii: 450.000 lei. Dacă facem o medie de finanţare alocată fiecărei reviste ANUC, ajungem la suma de 289.285,71 lei/ revistă. Cealaltă sumă, respectiv, de 450.000 lei, este împărţită pentru circa 10 reviste, deci, suma medie alocată fiecăreia este de 45.000 lei, deci, de 6.43 de ori mai puţin decât va primi o revistă membră a ANUC. Prin ce anume se justifică o asemenea inechitate discriminatorie? Din ce motive revistele ANUC – inclusiv revistele USR – urmează să fie sprijinite cu sume exorbitante, în bloc, pe când celelalte reviste culturale – majoritatea dintre acestea de patrimoniu şi de tradiţie, conduse de scriitori de anvergură naţională!! – sunt tratate la grămadă? Din ce motive nu se iau în calcul vechimea, prestigiul, tradiţia, ritmicitatea (lunară, bilunară, trimestrială, săptămânală)? Cine şi când a stabilit faptul că revistele ANUC sunt cele mai reprezentative în contextul cultural românesc şi, mai cu seamă, pentru ce grupuri de interese sunt reprezentative? Oare nu este ANUC un paravan pentru a acoperi o seamă de abuzuri? Experienţa din anii trecuţi a operatorilor culturali, precum şi propunerea de lege în actuala ei formulă oferă un răspuns limpede şi cât se poate de evident la această întrebare. Conform acestei Legi – de o importanţă vitală pentru existenţa publicaţiilor culturale de tradiţie, inclusiv a publicaţiilor de patrimoniu, prin care s-a fondat România modernă – de pildă, România literară, săptămânal editat sub egida USR de Fundaţia România Literară, condus de acad. N. Manolescu (dacă luăm în calcul suma medie promulgată prin lege) va beneficia anual de 289.285,71 lei. Pe când revista de patrimoniu Cultura (înfiinţată la 1924 sub direcţia lui Sextil Puşcariu şi relansată ca săptămânal în 2005 de acad. Augustin Buzura, editor: Fundaţia Culturală Română) va beneficia de 45.000 lei, deci, de 6.43 de ori mai puţin decât România literară. Conform aceleiaşi legi, revista Apostrof, lunar înfiinţat acum 25 de ani, va primi 289.285,71 lei, în timp ce revista de patrimoniu Contemporanul, înfiinţată la 1881 – deci, având peste 130 de ani şi făcând parte din patrimoniul ţării – publicaţie condusă de acad. N. Breban, cu subtitlul Ideea Europeană, va beneficia de 45.000 lei.” [4]
Deci calvarul unei mici subvenţii pentru monografia de la Pocreaca nu numai că nu s-a terminat dar ghişeul cu cereri depuse s-a mutat prin Nebuloasa din Andromeda. Aţi auzit undeva că un om simplu, „d’al nostru din popor” a primit de la A.F.C.N.[5] bani să publice o carte „de utilitate publică” pentru satul lui? Doamne feri, vorba oşenilor!


 Ştiţi ce mi-au spus domnii de-acolo când am făcut cerere de finanţare (de trei ani o tot fac în fiecare an!) pentru o subvenţie ca să tipăresc monografia Tismanei? Că monografia Tismanei nu e de importanţă naţională! Aferim, corijenţilor la istorie! Vă împietreşte Sfântul Nicodim ca pe balaurul Stârminei! Sau dacă s-o scula din morţi Mircea cel Bătrân, moşul lui Ţepeş, multe capete de la cultură vor cădea sunând a sec! Conform celor de la A.F.C.N. cultura naţională nu e o sumă a culturii locale oriunde s-ar găsi ea ci doar aceea de pe malurile Dâmboviţei, din buricul Bucureştiului! M-au trimis să cer bani de la primărie. Un an a durat ca să întoarcă consilierii pe toate feţele şi să se convingă că există şi Legea privind susţinerea şi promovarea culturii scrise nr. 186/2003 si  Legea nr. 350/2005 privind regimul finanţărilor nerambursabile din fonduri publice alocate pentru activităţi non-profit de interes general. După ce s-au convins că există şi asemenea legi, nu mi-au dat bani pentru monografie, erau prea mulţi! Aşa că m-am mulţumit cu un mezelic de 250 lei pentru Asociaţia „Semănătorul Tismana”, ca să scoatem lunar revista „Sămănătorul” revista de patrimoniu a Tismanei dar şi a României, revistă înfiinţată de George Coşbuc, ruda dascălilor din Tismana şi de prietenul lui Alexandru Vlahuţă.
Şi s-a aprobat să scoatem revista un an, ca să vedem cum „merge”. A mers prost, a trebuit să dublăm suma din fondurile Asociaţiei „Semănătorul Tismana”, şi astfel, de visteria noastră alegându-se praful. Acum suntem nevoiţi să scoatem revista trimestrial. Să nu credeţi că o scoatem la începutul anului, bugetul prin provincie se aprobă ori de lăsata secului ori la Buna Vestire! Şi mai durează până la Paşti ca să ajungă actul la contabilitate şi apoi să vireze banii. Deci, nu numai ministerul culturii prin AFCN doreşte să se scape de scriitorii de pe întinsul patriei, ci şi cei cărora ar trebui să le fie dor să citească şi literatură, nu numai gâlcevi dâmboviţene pe „feisbuc”.
Reviste "Sămănătorul"
Revista „Sămănătorul”, aflată în al cincilea an de existenţă, la care colaborează şi membri USR şi LSR din toată Europa şi de peste ocean, nu s-a abătut un milimetru de la documentele programatice ale „Sămănătorului” lui Coşbuc şi Vlahuţă. Noi publicăm cu adevărat o revistă de cultură, de istorie şi de patrimoniu, nu suntem gogoşeria USR-ului lui Manolescu care se ocupă prin ochiul ei magic de darea afară din uniune a marelui scriitor Eugen Simion[6] pentru că nu şi-a plătit cotizaţia. Ca să vezi cu ce se ocupă cărturarii U.S.R., o uniune „de utilitate publică”, unică şi indestructibilă, care dă legea timbrului cultural în parlament prin cozi de topor! Aidoma lui Ra, zeul autocreat, USR şi muma lui ce a născut-o, A.N.U.C., n-au nevoie de consultarea reprezentanţilor Academiei Române – forul ştiinţific suprem al ţării ca să spună cine paşte pe tarlaua timbrului cultural şi cine nu. Să adăugăm la „România mereu surprinzătoare” acest  caz unic în lume, când copilul naşte pe mumă-sa şi nu invers! Aşa şi-a creat USR pe muma sa, ANUC, pentru a-şi îndepărta prietenii de la sacul de făină pentru gogoşi literare! Şi îndepărtează ei pe Contemporanul, darmite revista „Sămănătorul”!
Conform reprezentanţilor Academiei Române există trei criterii definitorii pentru stabilirea listei revistelor de tradiţie, inclusiv a publicaţiilor de patrimoniu: 1. Vechimea şi anvergura; 2. Dacă este sau a fost condusă de o mare personalitate a culturii române, personalitate validată de critica de specialitate, lectori şi timp; 3. Criteriul regional, cu condiţia să fie o publicaţie de amploare naţională, şi nu exclusiv locală.
Aha! Va să zică de aia ne trimit la primărie „utilitarii publici” ai lui Manolescu şi cei de la AFCN. După mintea lor, dacă vom fi subvenţionaţi local, vom fi şi publicaţie locală. Iar gogoşeria lui Manolescu fiind subvenţionată de la centru, e vezi doamne singura naţională! Respectă ea Constituţia, precum şi principiile cartei PEN International, capitolul referitor la libertatea de opinie a scriitorilor şi libertatea de circulaţie a ideilor? Facem retorică degeaba: noi, după părerea AFCN,  suntem publicaţie „de nişă”. Chiar au şi un paragraf nărod numit 1.3 Publicaţii de nişă în chestionarul lor pentru aprobare de fonduri şi pe care m-au obligat să-l completez.  Iată ce le-am scris eu în contestaţie: „Evaluatorii dvs. externi caută explicaţii puerile pentru sintagma nefericită „Publicaţii de nişă”, care este o zeflemea a scriitorilor din literatura „cazonă”! Este uimitor faptul că evaluatorii n-au remarcat aici termenul de „publicaţie”, termen care se referă în primul rând la periodice, ziare, reviste, buletine, etc.! Avem de-a face acum cu un proiect pentru „cărţi” fie ele în volume colective sau în volume de autor. Şi „nişă” (firidă anume lăsată într-un zid, în peretele unei sobe, la o mobilă etc., în care de obicei se aşează obiecte decorative, obiecte de uz casnic etc.) e tot zeflemea sau mai rău, de incultură. În lipsa unui vocabular adecvat, se foloseşte găselniţa nişelor din construcţii. Termenul adecvat este „scrieri subsidiare” studiilor la comandă efectuate de cercetătorii din mediul academic. Monografia este o lucrare complementară, făcută într-adevăr pe plan local dar de interes în toată România. Pe turistul venit să caşte gura, să facă mici sau să se închine la mănăstire, evident că nu-l interesează asta, dar interesează specialiştii şi autorităţile locale din toată ţara! Ea ne arată că deturnarea turismului real - in favoarea unui capitalism sălbatic distrugându-se mediul, patrimoniul şi sistematizările urbanistice anterioare - a devenit un fenomen îngrijorător.”
Spuneam şi într-un interviu dat jurnalistului Bogdan Lupescu de la „Formula AS”: „A face această revistă nu e doar un „ideal” care mă mobilizează ci o luptă continuă faţă de degradarea societăţii noastre, stâlcirea limbii române, subvenţionarea scriitorilor cazoni în detrimentul nostru, care redescoperim şi modelăm după vremuri semănătorismul, un vechi curent literar considerat „perimat” , „de nişă”. Observaţi domnule Bogdan: nici măcar n-au atâta cap aceşti detractori să spună că există literatură alternativă, subsidiară sau complementară! “Literatură de nişă” poate să spună un scriitor de puşcărie, nu un membru al USR ! (Altă aiureală pentru care se dau bani degeaba! Ce educaţie îţi poate da o carte scrisă de un hoţ care n-a pus mâna pe condei din timpul şcolii?) Dar asta e! Dăm bani lui Patapievici care să scoată cărţi în care se pişă pe limba română sau îngerului băsescian „Cărtărăscu” care-şi bagă într-un articol …sula în regina Angliei.
Iar nouă, nu ni se aprobă de ani buni la AFCN – Administraţia Fondului Cultural Român - bani să ne scoatem o revistă pentru care există reguli programatice mereu amintite dar neimpuse celor ce ne bat la poartă. Le-aţi văzut mereu în articolele revistei. Vă rog să mă lăsaţi să le mai citesc odată:
 „Scrierile trimise să fie creaţii moderne ale curentului social, cultural şi literar iniţiat la începutul sec. XX, în România, de revista „Sămănătorul” fără a idealiza, ca atunci, satul patriarhal în opoziţie cu oraşul „viciat” de civilizaţie. Scrierile vor evita totuşi noile tendinţe ale presei cazone, subjugată politic. Ele vor reconsidera, promova şi păstra civilizaţia rurală veche, depozitara unor valori naţionale pe cale de dispariţie. Substituirile şi chiar dispariţiile cutumelor patrimoniale legate de domeniul publicistic şi scriitoricesc au loc azi prin:
- agresiunea trusturilor de presă asupra vocabularului limbii române, înlocuind cuvinte româneşti consacrate de secole, cu englezisme; (ştirile cu brekingniuzurile, noutăţile cu praitaimniuzurile, portarul cu goalkiperul, magazinul cu marketul, ş.a.)
- stâlcirea dicţiei clasice a redactorilor de ştiri şi a reporterilor prin adausuri de mârâieli între cuvinte, inserţia unor vocale în expunere aidoma şcolarului prins cu lecţia neînvăţată;
- abandonarea discursului elaborat, respectuos şi academic în favoarea unor exprimări vulgare împrumutate de la interlopi şi borfaşi, limbaj care începe deja să facă parte, din cotidianul televiziunilor partizane, destinate linşajului mediatic”.

Nişa din literatura română nu o formează revistele din provincie ci găştile mafiote care au pus mâna fondurile ce ar trebui să le aloce ministerul culturii tuturor, fără intermediari.

Aura Christi de la "Contemporanul", articolul "Adevărata cultură e subterană?"[7] ne relatează că într-o întâlnire cu un literat american acesta i-a spus că România nu e singura ţară din Estul Europei, ce nu aduce întotdeauna în prim-plan, valori majore, reale. Extragem câteva paragrafe.
"Iată motivul pentru care editorii şi agenţii literari sunt tot mai interesaţi, în primul rând, de scriitori marginali, căci aceştia constituie, nu o dată, valorile reale, nu rareori incomode pentru oficialităţi. Unii reprezentanţi ai culturilor europene au înţeles, aşadar, că ceva este extrem de putred în Danemarca de pe malurile Dâmboviţei, unde – radicalizându-se pe parcursul ultimului deceniu – câteva grupuri abuzive aflate la putere în cultura română au purces la soluţia de o brutalitate unică şi în esenţă incalificabilă: decimarea elitelor creatoare ale ţării noastre în piaţa publică, fenomenul care a luat proporţii îngrijorătoare fiind necrofagia."
"Nu pricep din ce motive statul român, prin instituţiile sale abilitate, continuă să exporte în majoritatea cazurilor valori care nu ne reprezintă, din contră, ne deservesc imaginea; de altfel, s-ar putea face o antologie a ruşinii din noianele de scabrozităţi sau nedreptăţi, calomnii ori insanităţi, ce au ca ţintă naţiunea română, dimensiunea naţională, limba română, identitatea naţională, tradiţia sau scriitorii ce constituie exponenţii identitari de vârf ai României, în frunte cu Mihai Eminescu etc ., aberaţii denigratoare, scrise de-a lungul anilor de H.R. Patapievici, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu şi alţi intelectuali de curte ai lui T. Băsescu. Statul român continuă să promoveze o politică de discriminare a literaturii naţionale în condiţiile în care profesorul emerit al Universităţii Cambridge, scoţianul James Mirrlees, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, susţine că „rădăcinile voastre sunt clătinate, iar acestea nu se pot repara”. Și noi ştim că acest cărturar are, din nefericire, dreptate: România profundă, România eternă este împânzită, sabotată, calomniată şi subminată – în proporţii alarmante – de hibrizi culturali, după cum îi numea Mircea Eliade pe cei ce pierd iremediabil orice legătură cu rădăcinile identitare. De fapt, grave nu sunt atât diatribele antinaţionale ale acestor indivizi; grav e că – fiind la curent cu paginile lor antiromâneşti, niciodată regretate public – o parte covârşitoare a presei culturale, prin reprezentanţii ei de prestigiu, n-a ezitat să le laude în exces prin diatribele şi operele lor de câini de pază ai ideologiei politic corecte. Să fie acesta un semn de oportunism, un indice al fanariotizării unei părţi a scriitorilor români?”
Dar să n-o cităm doar pe Aura Christi să vedem ce zice Eugen Simion, membru al Academiei Române (1991), (distins şi cu Premiul Academiei Române în 1977), al Academiei Regale de Ştiinţe şi Litere din Danemarca, 2003; al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Franţa (2004); al Academiei din Atena (2009), membru al Academiei Regale a Doctorilor din Barcelona (Spania); al Academiei de Ştiinţe din Moldova; al Academiei Europeea (Londra). Este Doctor honoris causa al Universităţii din Belgrad şi a peste zece universităţi din ţară.
„Uniunea Scriitorilor s-a transformat într-un sindicat lăţit (ceea ce, în bună parte şi sub alte forme, trebuie să fie pentru a avea grijă de membrii ei). Şi-a diminuat însă autoritatea publică într-un moment – cum este cel de azi – în care politicienii delirează şi se ocupă de interesele lor şi aproape deloc de interesele culturii române. N-ar fi fost bine şi n-ar fi bine ca Uniunea Scriitorilor să devină o voce ascultată, responsabilă, apărătoare a valorilor spirituale naţionale, în haosul vieţii româneşti de azi? Despre asta este vorba, nu de altceva, Domnule Manolescu, Domnule Varujan Vosganian, senator actual şi viitor…”
Şi încă:
„Cum de am cutezat, cum de mi-am permis să mă alătur lui N. Breban, Augustin Buzura, Eugen Uricaru şi altor scriitori şi să contest legea pe care a moşit-o, după cum am aflat, chiar senatorul Varujan Vosganian? Uite că am cutezat, am îndrăznit… şi cred că bine am făcut, nu pentru ca legea să fie respinsă (cum zice mincinos şi mitocănesc publicistul din spatele Ochiului magic), ci pentru că legea – aşa cum este formulată – face o inacceptabilă discriminare între revistele Uniunii Scriitorilor şi alte reviste de cultură din ţară care nu fac parte din această organizaţie, dar care au aceeaşi valoare şi slujesc cultura română, ca şi cele dinainte. Pe ce temei şi cu câtă justeţe faceţi această diferenţiere, Domnule Varujan? 90% din bani pentru revistele Uniunilor şi 10% pentru celelalte… Bună, corectă, democratică socoteală… „Bani cuveniţi, conform legii, doar asociaţilor de utilitate publică“ – scrie Ochiul magic. Serios? Şi celelalte (Cultura, Contemporanul, Caiete critice…) nu sunt utile publicului, ele nu fac parte din cultura română? Ele nu trebuie ajutate? Domnule Varujan, Domnule Manolescu, nu vi se pare că forţaţi logica şi insultaţi adevărul?”

În concluzie:

Nu spunem numai noi că forma legii timbrului e o manea proastă ce o interpretează doar USR. După cum aţi văzut până şi Eugen Simion o spune! Membru al Academiei Române,  decorat cu Ordinul naţional „Steaua României” în grad de „Mare cruce”, ordinul brazilian „Crucea Sudului”, ordinul şi diploma daneză „Comandor de gr. I al ordinului Danebrog”,  Legiunea de Onoare a Franţei (2002), „Ordinul Republicii” (Republica Moldova, 2010), Eugen Simion a fost gratulat de cinci ori cu premii ale Uniunii Scriitorilor din România. Cui i-au folosit premiile? Marelui meşter sau muribundei USR?
Şi mai e o anomalie: cine îşi închipuie că poate da o lege pentru toate entităţile culturale amestecă literatura cu manelismul, pe Eminescu cu Copilul Minune. Nu avem nevoie de o lege manea a timbrului cultural ci de o lege specifică doar literaturii române, care să faciliteze tipărirea de carte şi de publicaţii seriale. Iar celorlalte genuri ale culturii, mai degrabă forme ale inculturii, să li se aplice un timbru fiscal specific alcoolului care ne distruge fiinţa naţională.
Nu este drept ca un pensionar ce poate scrie literatură să treacă prin nenumărate praguri administrative, prin tot felul de tertipuri pentru a i se acorda pe lângă pensie o indemnizaţie care să-l ajute să-şi tipărească operele pe care le rumegă demult cu mintea lui coaptă. Nu este drept ca unui lăutar aflat la pensie să-i fie acordată îndemnizaţia de creator cultural, adăugându-i la pensie 20% pe baza unei simple cereri la orice asociaţie de profil iar unui scriitor să i se ceară obligatoriu, pentru aceiaşi indemnizaţie de creator, o patalama de la USR-ul lui Manolescu.
Asociaţia noastră s-a interesat la un director al unei case de pensii dintr-un judeţ, ales aleatoriu, dacă colaboratorii revistei „Sămănătorul” şi scriitorii pensionari publicaţi de noi pot beneficia de îndemnizaţia de creator. „Am  dat îndemnizaţia asta la toţi lăutarii şi meşterii artizani care au avut actele întocmite, mai puţin la scriitori pentru că nu-şi pot completa dosarul datorită birocraţiei şi monopolului unor uniuni de profil.”
Daniel Barbu - un ministru
cuprins de moda tăierilor
Mai mult, se aude că s-au mai introdus avize noi în afară de cele de la ministerul culturii. De ce? Şi-au atins scopurile cei care au dat în parlament o lege destinată doar unor „aleşi”? Atâta timp cât USR este considerată de utilitate publică de către guvern prin Ministerul Culturii iar LSR, care este prin statut, prin evidenţa membrilor şi a filialelor, tot „uniune de creatori”, nu este considerată, de aceiaşi decidenţi, tot de utilitate publică, considerăm că nicio altă lege nu mai poate fi dată până când orice discriminare va fi înlăturată!
Dar e cineva care vrea să asculte în ţara asta pe cei dezavantajaţi, uneori abuziv?
Răspunsul este nu şi dăm nişte exemple concrete, ca să vedeţi la ce anomalii sunt supuse asociaţiile care se ocupă de literatura şi jurnalistica din România:
1. Dosarul LSR - Ligii Scriitorilor este înregistrat la Ministerul Culturii la nr.882/2011. Se află în instrumentare veşnică la doamna consilier Geta L.
2. UZR (Uniunea Ziariştilor Români) se judecă de zece ani cu Ministerul Finanţelor. A obţinut statutul de asociaţie de utilitate publică dar membrii săi pensionari nu primesc indemnizaţia pe care nişte lăutari ce cântă la televiziunile maneliste o au demult.
3. Reprezentanţii noştri au fost în audienţă la trei miniştri diferiţi ai Ministerului Culturii. Tocmai când dosarul „era complet” a venit ministrul Barbu, a modificat ca împăratul roman Nero legea şi a adăugat în ea ca fiecare filială să aibă cel puţin un salariat.
Ori, fiecare asociaţie e racordată la o uniune de creaţie, are nişte salariaţi care produc cartea de literatură pe care o ţine (Dacă o ţine!) în mână guralivul Daniel Barbu. Pentru aceea carte s-au mişcat, tehnoredactori, graficieni, tipografi, librari, instituţii precum banca,  poşta sau Biblioteca Naţională a României. Multe din cărţile tipărite, care ajung în Depozitul BNR, au ca autori pensionari care-şi tipăresc în regie proprie cărţile. Adică, scot din pensia lor amărâtă banii de medicamente şi tipăresc cărţi pe care le trimit, obligatoriu,  Depozitului Naţional.
 Pentru ei şi pentru toţi cei „nealeşi” prin legi manea în parlamentul României, uşa mereu închisă de la Ministerul Culturii reprezintă simbolul dezastrului culturii române, prezent peste tot dar care nu-l vede nimeni.

N. N. Tomoniu, director Revista Sămănătorul

ANEXE

Pentru o demonstraţie că Legea timbrului fiscal a ajuns din manea, un şlagăr-manea interpretat de oricine ştie să scrie şi pe care-l cântă fiecare după cum îl taie capul, citiţi şi:

Cică pe când Băsescu cânta cu
basul iar Boc era secundaşul
s-au dat singurii bani de la guvern
pentru cultură! (Manolescu)
A apărut şi un comunicat pentru liniştirea apelor. Nu ni se spune cine e de vină că nu s-au încasat banii pentru un timbru de care nu ştia decât Editura Politică, pardon, Editura Humanitas. 

Comunicat din partea Conducerii Uniunii Scriitorilor din România privind Legea timbrului cultural
Scris de Irina PETRAŞ

În spaţiul public au apărut reacţii vehemente împotriva noii Legi a timbrului cultural, mai ales din partea editorilor. A fost lansată o serie de afirmaţii incorecte.
Pentru a aşeza lucrurile în adevărul lor, facem următoarele precizări:
1.    Legea timbrului cultural este în vigoare încă din anul 1994 (ca Legea nr. 35 din 6.06.1994).
2.    Argumentul editorilor, că prin noua Lege are loc o scumpire a produsului cultural, este fals. Scumpirea despre care se face incorect vorbire, dacă a avut loc, a avut loc în anul 1994, odată cu apariţia Legii nr. 35.
3.    Taxa de timbru cultural sub formă de timbru literar, cinematografic, teatral, muzical, folcloric, al artelor plastice, al arhitecturii şi de divertisment, a fost aplicată în toată această perioadă.
În ceea ce priveşte timbrul literar, editorii au încasat taxa de timbru, o taxă plătită de cumpărătorii de carte şi inclusă în preţul de vânzare al cărţii, dar, cu unele excepţii, cum ar fi Editura Humanitas, n-au virat sumele cuvenite beneficiarilor, adică n-au respectat Legea aflată în vigoare. Dacă toţi editorii ar fi respectat Legea timbrului cultural din 1994, nu ar mai fi fost nevoie de o nouă Lege.
Modificarea actuală a Legii timbrului cultural prevede, în special, introducerea unui timbru literar fizic, care să fie aplicat efectiv pe cartea introdusă în circuitul comercial. Această prevedere a Legii înlătură orice posibilitate de evaziune fiscală şi aduce limpezirea situaţiei în privinţa tirajelor reale ale cărţilor editate.


[1] Ţigăneşte: romnicel=ţigan, rom=om, romni= femee, romino=ţigan. M. Kogălniceanu - Schiţe despre Ţigani, Tipografia "Dacia", Iaşi, 1900, pag. 6: "Ţiganii ei singuri se numesc în limba lor Romnicel (fiul femeii) sau Rom (oameni) : han du me Romnicel ? eşti tu ţigan ?"
[2] Ţigăneşte: pal=frate
[3] Vestitul Institut Cultural Român de la New York ce a lansat pornografia ca artă modernă şi pişatul cu ketamină, panaceu universal.
[5] Administraţia Fondului Cultural Naţional

vineri, 20 februarie 2015

Nelu Băbău - Terapia cu seminţe



Ce seminţe să cumpăraţi din Bâlciul de la Bunavestire ?

(25 martie, Tismana, Aleea Digului)

Terapia cu seminţe

 Culese de Nelu Băbău

Consumate crude, seminţele fructelor şi legumelor sânt adevărate medicamente naturiste

Statisticile spun că românii ronţăie mai multe seminţe decât americanii, consideraţi cei mai mari consumatori de pop-corn. Ne plac seminţele, mai ales cele de floarea-soarelui şi de dovleac. Nu numai la meciuri de fotbal sau când vrem să ne lăsăm de fumat. Seminţele legumelor şi fructelor şi-au găsit o întrebuinţare la români mult mai valoroasă: leac pentru diferite afecţiuni. Seminţele făceau parte din reţetele magice ale vindecătorilor de odinioară, iar azi sânt ingrediente pentru cele mai eficiente preparate naturiste. Consumate crude, au efectul cel mai puternic.


Micile uzine de medicamente



Pe vremuri, ţăranii le considerau păstrătoarele vieţii, adevăr demonstrat şi de medicina modernă care a descoperit că, înainte să se transforme în plante verzi, seminţele conţin energii uriaşe şi substanţe benefice pentru organism. Terapia cu seminţe nu presupune consumul exclusiv al seminţelor, ci ân combinaţie cu un regim sănătos bazat pe legume şi fructe. Pentru a fi eficiente terapeutic, seminţele se mănâncă neprăjite, deoarece prin preparare termică, cea mai mare parte a proprietăţilor lor vindecătoare este distrusă. Din seminţe se pot prepara şi remedii sub formă de pulberi, tincturi, uleiuri, decocturi, cataplasme sau infuzii. Mai trebuie ştiut că seminţele, deşi par uscate şi moarte, sânt organisme vii, bogate în nutrienţi. De aceea, consumul seminţelor între mese, în locul gustărilor, pe lângă rolul extrem de benefic, şi satură. Nu întâmplător terapia cu seminţe este inclusă în regimurile dietetice.


Seminţe de dovleac pentru inimă



Dietologii din Japonia pun seminţele de dovleac (bostan) pe primul loc în tabelul produselor alimentare, deoarece ele conţin 36-52% grăsimi, vitamine, microelemente şi, mai ales, zinc. Sânt recomandate ân lupta cu prostatita, constipaţia şi balonarea. Sânt diuretice, întăresc muşchiul cardiac şi rinichii, ajută la creşterea părului, elimină metalele grele din organism. Pentru tratarea acestor afecţiuni, se prepară laptele de bostan dintr-un pahar de seminţe pisate într-un vas de lut şi trei pahare de apă clocotită. Se strecoară, se stoarce bine terciul şi se bea lichidul obţinut de trei ori pe zi, câte 1/2 de pahar, înainte de masă. În caz de limbrici (viermi intestinali), se prepară un amestec din 30 g de seminţe crude de bostan, cu pieliţă verde, 50-60 ml de apă şi o linguriţă de miere de albine. Se ia pe nemâncate, câte o linguriţă, timp de o oră, până se epuizează toată doza, apoi se face o clismă. Ân cosmetică, seminţele de dovleac împrospătează tenul. Seminţele crude se pisează bine, se amestecă cu apă clocotită (1:10) şi se fierb până se obţine o pastă omogenă care se aplica pe faţă pentru 15-20 minute. Specialiştii în medicină naturistă încurajează consumul seminţelor de dovleac, care desfundă vasele de sânge, reglează colesterolul şi stimulează activitatea rinichilor, dar au şi rol adjuvant în cancer, leucemie, scleroză sau diverse boli greu vindecabile. Se mai recomandă în alimentaţia persoanelor cu boli hepatice, cardiovasculare, femeilor însărcinate şi copiilor.


Susanul previne osteoporoza



Seminţele de susan conţin vitaminele A, B, C, E. Pentru întărirea şi curăţirea organismului, se consumă câte 15-20 g de pulbere preparată din seminţe, cu puţină apă, de trei ori pe zi, cu 10-15 minute înainte de masă. Arsurile se tratează cu un terci din seminţe de susan râşnite şi apă. Se schimbă pansamentele de 2-3 ori pe zi, până la vindecare. Susanul poate înlocui sarea. Se amestecă 5 linguri de seminţe de susan, cu 3 linguri seminţe de in şi o lingură de sare de mare, prăjită ân prealabil într-o tigaie uscată. Amestecul se păstrează într-un borcan închis bine. Seminţele de susan conţin şi proteine, cu 50% mai mult decât se află în carne. Sânt foarte bogate în calciu şi înlocuiesc cu succes laptele. Consumul de susan previne osteoporoza. Seminţele au o mare valoare energetică, aduc un aport însemnat în afecţiunile de nutriţie, sânt laxative, emoliente, antitumorale şi ajută la detoxifierea ficatului şi a rinichilor, întăresc sistemul imunitar, cresc fertilitatea şi sânt afrodiziace. Seminţele de susan sânt o sursă bună de seleniu, magneziu şi fosfor, având un conţinut scăzut de colesterol şi sodiu.


Seminţe de mărar pentru glaucom



În medicina tradiţională, seminţele de mărar şi-au câştigat reputaţia de leac extrem de eficient ân mai multe afecţiuni. Pentru hipertensiune şi insuficienţă coronariană cronică, se opăresc în 500 ml apă clocotită 2 linguri de seminţe de mărar pisate şi se infuzează într-un termos timp de o oră. Se strecoară şi se beau câte 100 ml lichid cu 30 minute înainte de masă, de 3-4 ori pe zi. Leacul este bun şi pentru artroză şi îmbunătăţirea digestiei. Ân caz de insomnie, 5 linguri de seminţe de mărar pisate se amestecă cu 500 ml vin roşu tare, se pun pe foc mic 10 minute, se infuzează o oră şi se strecoară. Se beau câte 1-2 linguri, cu 30 minute înainte de culcare. Glaucom: peste o linguriţă seminţe de mărar râşnite, se toarnă 250 ml apă clocotită, se ţine la infuzat o oră. Se consumă câte 50 ml, de patru ori pe zi, înainte de masă, timp de 21 de zile. După o pauză de 10 zile, tratamentul se repetă. În caz de bronşită şi răceală, se recomandă să se mănânce zilnic câte o linguriţă de pulbere din seminţe de mărar amestecată în ceai sau apă caldă. Le puteţi amesteca şi cu cartofi fierţi sau le puteţi presăra pe o felie de pâine. Ceaiul din seminţe de mărar rezolvă şi incontinenţa urinară. Pulberea şi tinctura extrasă din seminţele de mărar sânt un stimulent şi un reglator hormonal foarte puternic. Din seminţele de mărar se obţine un ulei cu care se masează sânii, pentru a deveni mai mari şi mai fermi.


Expectorant din seminţe de in



Seminţele de in sânt folosite la combaterea constipaţiei şi a inflamaţiilor tubului digestiv şi căilor urinare. Extern, făina din seminţe de in are proprietăţi antiseptice şi calmante. Cataplasma din făină de in şi muşeţel (părţi egale) ajută la maturarea abceselor şi furunculelor, iar în amestec cu mierea ajută la vindecarea rănilor. Pentru conjunctivită: o linguriţă de seminţe de in se infuzează 15 minute în 50 ml apă clocotită. Apoi se pisează până ce apare un mucilagiu. Se strecoară şi se foloseşte pentru spălarea ochilor, de 2-3 ori pe zi. Urciorul trece dacă se încălzesc pe o tigaie uscată seminţe de in, se leagă într-o batistă şi se aplică pe locul bolnav pentru 5-7 minute. Un expectorant bun obţine din 1/2 linguriţă de seminţe de in râşnite, care se agită 15 minute, în 150 ml apă. Se strecoară şi se beau câte 2 linguri de 3-4 ori pe zi pentru tratarea bronşitei. Extractul din seminţe de in este utilizat în inflamaţiile şi hipertrofia prostatei. Scade senzaţia imperioasă de a urina şi cantitatea de urină acumulată în vezică. Un alt avantaj constă în faptul că împiedică creşterea celulelor prostatei, contribuind la vindecarea cancerului de colon şi a prostatei, la tratamentul arterosclerozei, împiedicând formarea cheagurilor de sânge.


"Bomboanele agricole" combat nicotina



Seminţele de floarea-soarelui, cele mai populare seminţe consumate la noi, au multiple întrebuinţări în medicina naturistă. Sânt un remediu de bază în combaterea bolilor de rinichi, de bilă şi circulatorii. De asemenea, se folosesc în cure pentru tratarea sterilităţii şi impotenţei vasculare şi hormonale. Uleiul obţinut prin presare la rece se poate folosi pentru dezintoxicarea organismului, prevenirea afecţiunilor gingiilor, tratarea bolilor respiratorii ale căilor superioare. Se ia o gură de ulei în fiecare dimineaţă, pe nemâncate, şi se suge vreme de 10 minute, apoi, lichidul plin de microbi, se scuipă şi se clăteşte gura insistent. Seminţele de floarea-soarelui conţin o cantitate substanţială de acid linoleic, care reduce depozitele de colesterol din pereţii arterelor. Sânt bogate în vitamina E, un antioxidant care previne apariţia bolilor de inimă. Sânt recomandate mai ales femeilor gravide şi copiilor, pentru conţinutul ridicat de vitamine B. Seminţele de floarea-soarelui au darul de a reduce pofta de nicotină, iar infuziile fortifică vasele de sânge şi nervii, amortizând impactul renunţării la tutun.


Seminţele care înlocuiesc insulina



Schinduful este o plantă ierboasă ale cărei seminţe tratează diabetul de tip insulinodependent. Se face o cură de 12 luni cu infuzie de schinduf, din care se beau câte 2-3 căni pe zi. Schinduful este un hipoglicemiant puternic ân timp, care va necesita reducerea gradată a dozelor de insulină. Pentru valori crescute ale colesterolului, se ia câte o linguriţă de pulbere de patru ori pe zi, înaintea meselor principale. Intervine în metabolismul lipidelor, reducând aşa-numitul colesterol rău, protejând sistemul cardiovascular de apariţia ischemiei cardiace. Seminţele sporesc secreţia lactată şi îmbunătăţesc starea de sănătate a mamei. Două linguriţe de pulbere amestecată cu miere, luate cu o oră înainte de masă, vindecă anorexia. Infuzia de schinduf e de ajutor femeilor aflate la menopauză, prevenind eliminările masive de calciu şi ajutând la păstrarea forţei musculare. Mai vindecă şi sterilitatea, dar are şi efecte antiinflamatoare asupra intestinului. Cataplasma cu seminţe de schinduf ajută la terapia ulcerelor varicoase, eczemelor cu mâncărimi. În cosmetică, întăreşte unghiile şi părul, iar pe femeile prea slabe le ajută să-şi rotunjească formele, fără a creşte ţesutul adipos.


Chimen, coriandru şi mac



Se consideră că seminţele de struguri sânt nişte antioxidanţi foarte puternici, cu rol ân combaterea cancerului. Sânt bune remedii împotriva artritelor, alergiilor, problemelor de circulaţie, diabetului şi a problemelor de vedere. Celebru pentru combaterea gazelor la stomac şi a aerofagiei, chimenul se prepară în felul următor: se opăreşte o linguriţă de seminţe cu o cană de apă, se lasă să se infuzeze 10 minute, apoi se bea câte o ceaşcă după fiecare masă. Datorită principiilor sale active, chimenul ajută ân tratarea enterocolitelor, măreşte diureza şi lactaţia mamelor care alăptează, stimulează pofta de mâncare şi este vermifug. Seminţele se folosesc şi la conservarea murăturilor, pentru a-i da pâinii o aromă deosebită, în brânză, iaurt. În India se foloseşte chimenul alb, care are un cu totul alt gust şi aromă, cu el se condimentează mâncărurile cu orez şi legume. Infuzia cu seminţe de chimen este recomandată ân guturai. Seminţele de coriandru, preparate sub formă de decoct reduc colesterolul rău. Este un bun diuretic şi stimulează acţiunea rinichilor. Siropul din seminţe de mac tratează răceala, iar infuzia calmează durerile de dinţi şi urechi. Seminţele de mac mai au şi efect sedativ.


Alte seminţe de leac



- seminţele de pătrunjel vindecă insuficienţa cardiacă. Macerate ân ţuică, ajută la dispariţia petelor de pe piele.

- seminţele de arţar sânt recomandate în caz de colecistită. În timp, dispar durerile în zona ficatului, creşte pofta de mâncare.

- seminţe de fenicul: bronşită cronică cu tuse.

- pentru tratarea lipsei de iod, se mestecă 8 seminţe de măr, care asigură doza zilnică de iod. Atenţie, seminţele conţin şi o cantitate mică de cianură!

- seminţele de muştar sânt bune contra durerilor de dinţi, dacă se amestecă pe partea unde se află dintele bolnav.

- pentru potenţă, prostată şi pietre biliare: se amestecă 3 linguri seminţe de pepene galben, 3 linguri seminţe de dovleac şi 5 linguri miere de albine.

- seminţele de pepene roşu pisate, amestecate cu ulei de măsline, elimină pietrele de la rinichi. Cu trei linguri de lapte, vindecă hemoragiile uterine.

- seminţele de ridiche neagră sânt bune la vindecarea rănilor, escarelor şi ulcerului varicos.

- seminţele de morcov ajută la eliminarea pietrelor de la rinichi şi fiere.

- durerile în gât provocate de răceală se ameliorează cu 1/4 de pahar de seminţe de rodii fierte ân 250 ml apă. Se bea lichidul fierbinte.

- pentru îndepărtarea mirosului de peşte, se fierb seminţe de anason. Decoctul din seminţe de anason este foarte bun în astm bronşic.

- seminţele de muştar negru dau mâncărurilor cu legume un gust puţin iute şi normalizează activitatea hormonală.

- seminţele de ardei iute în apă fiartă şi miere sânt bune contra durerilor de gât.

- decoctul din seminţe de gutui se foloseşte intern în cazul bronşitelor, al tusei cu sânge, al hemoragiilor uterine, şi extern, sub formă de comprese ca mijloc antiinflamator în afecţiunile ochilor, în arsuri, iritaţii ale pielii şi în anghine (gargară).

- în caz de artroză, se recomandă comprese calde din decoct de seminţe de brânduşă de toamnă.

- mâncaţi în fiecare dimineaţă o mână de seminţe de susan negru foarte bogate în calciu.

- uleiul obţinut din seminţe de urzică mare este cel mai bun remediu ân otrăvirile cu ciuperci.

- câteva seminţe de salvie puse în apa pentru baia picioarelor duc la diminuarea transpiraţiei şi a mirosului neplăcut.

- seminţele de frasin au proprietăţi afrodiziace.