Faceți căutări pe acest blog

vineri, 22 august 2014

Grupul de Artă Plastică de la Tismana




În stânga: casa Traian Burtea
O şcoală de tradiţie locală:
Grupul de Artă Plastică de la Tismana
aparţinând Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu


Viorel Gârbaciu artizanul  formelor subsidiare de educaţie şi formare continuă prin Şcoala  Populară de Artă din Gorj

Azi nu se mai miră nimeni când televiziunile centrale şi cele din Gorj prezintă mereu pe micul ecran grupuri vocale, formaţii muzicale, galerii de artă grafică şi sculptură, grupuri cu profil de artizanat. Nici presa nu se lasă mai prejos în a le populariza. Chiar revista noastră „Sămănătorul”, nr. 7/iulie 2014  a relatat despre spectacolul grupului şcolar de la Ciuperceni după ce anii trecuţi am scris în revista online despre „Ansamblul de obiceiuri Tisa” din Tismana, condus cu multă pasiune de doamna Maria Corlan Mischie, despre formaţia muzicală „Muguri de castan” din Tismana. Sau despre formaţia de dansuri populare din Topeşti unde existau şi alte iniţiative privind artizanatul – cusături, covoare – sau artă plastică (icoane pe lemn).
Şcoala Populară de Artă Târgu-Jiu este o instituţie publică de cultură, înfiinţată prin  Legea nr. 292/27 iunie 2003 şi aflată în subordinea Consiliului Judeţean Gorj. Ea desfăşoară activităţi de educaţie permanentă şi formare continuă de interes comunitar, în afara sistemelor formale de educaţie, în domeniul artelor scenice şi vizuale, populare sau culte, în cel al meşteşugurilor tradiţionale, precum şi în alte domenii care să satisfacă cerinţele comunităţii.
Dir. Viorel Gârbaciu
Pe lângă reuşitele de până acum, directorul ei, prof. Viorel Gârbaciu, face la Tismana un pas extrem de important în educaţia permanentă a populaţiei şcolare, scoţând activităţile de acest gen din unităţile învăţământului de stat, spre entităţile private, cu existenţă distinctă, independentă. Aidoma pensioanelor sau şcolilor particulare din vremea regatului, acestea sunt depărtate de modul de gândire formalist al filosofiei scolastice, care era ruptă de viaţa practică. Th. I. Ionescu, profesor la Liceul „Carol I" Craiova, publica în anul 1906, lucrarea „Scurt Istoric al învăţământului Particular din Craiova”. Desigur, şcolile populare de azi nu sunt şcolile particulare de acum mai bine de un secol dar e bine să le amintim pentru că au multe elemente comune. Iată ce spunea acest profesor din Craiova:
„Mai observăm, că în timp ce Statul nu ivea decât o singură şcoală primară, erau şcoli particulare, înfiinţate şi conduse de dascăli de la diferite biserici. Aceste şcoli au adus servicii însemnate oraşului şi judeţului nostru. Mulţi oameni, cari astăzi au poziţii însemnate în societate, au căpătat instrucţia şi educaţia lor în aceste şcoli. Conducătorii acestor şcoli erau oameni iubitori de progresul cultural al neamului nostru, erau plini de entuziasm. Ei nu erau conduşi de ideea de câştig, pe cât de ideea de a răspândi instrucţia în popor. Deşi nu erau inspectori, cari să-i controleze (rar de tot venea câte un trimis al ministerului pentru a observa progresele elevilor), totuşi aceşti apostoli ai culturei lucrau cu tot zelul şi devotamentul. Conştiinţa datoriei împlinite era pentru ei cel mai bun inspector. In dragostea lor de a împrăştia lumina, ei făceau chiar sacrificii. Am arătat, că dascălul Nicu Teodorescu avea totdeauna 30-40 elevi, care învăţau în şcoala sa, fără plată.
Trebue să vorbim cu respect şi admiraţie de aceşti oameni, cari au lucrat cu atâta zel şi devotament pentru a da învăţătură neamului nostru românesc. Ei desigur n'au avut metoade de învăţământ atât de pedagogice, precum sunt în timpul de faţă, însă munca lor stăruitoare şi devotamentul lor pentru şcoală îi făcea să dea rezultate mai bune decât dau aceia, cari cunoscând metoadele pedagogice cele mai noi şi mai bune, nu lucrează cu toată inima şi devotamentul.”
Acum, sunt alte forme subsidiare de instrucţie şi educaţie, firme acreditate de ministerul de resort ţin cursuri practice, ele încheindu-se cu diplome vizate la nivel central. Aidoma vechilor şcoli de ucenici, ele asigură necesarul de forţă de muncă al firmelor. Cadrul legal există deci, iniţiative nu prea există la noi iar sumele alocate pentru protecţia socială îi favorizează pe leneşi.

Surorile Văcaru – o iniţiativă de succes

Pe Liliana Văcaru n-o mai văzusem demult, plecase de câţiva ani buni din ţară. Era departe de casă şi tot de departe eram şi rude şi nu corespondam. Cunoşteam însă bine surorile sale, Mariana (căsătorită Grecu), cu care fusesem coleg în corpul profesoral de la şcoala Pocruia şi pe cea mai mică dintre cele trei surori, Gabriela (căsătorită Tâlvescu), o fată numai inimă şi zâmbet. Am început s-o preţuiesc din ce în ce mai mult, la fel ca pe Liliana după povestea lor de succes, care m-a bucurat.
Venită câteva zile la Tismana, întâlnirea scurtă cu Liliana mi-a risipit o îngrijorare. Temerea se instalase încă de la lansarea cărţii lui Florian Vădeianu „Boier printre tovarăşi”, când ne-am întrebat cu toţii ce se va alege din casa fostului preşedinte de la „Arta Casnică”, Traian Burtea. Va încăpea pe mâna unor „Mondiali” de Gorj sau de Bucureşti? Ori pe mâna unor „Cârpaci” care au 144 proprietăţi prin centrul istoric al Timişoarei? Casa fiind pusă la vânzare, plana incertitudinea asupra viitorului ei! O vor conserva autorităţile statului ca o clădire de patrimoniu dacă după lansarea aceea, cei de la judeţ şi aleşii noştri ca senatori sau deputaţi în parlamentul ţării, au dat din umeri când i-am întrebat ce putem face?
Uite că vrednicii copii ai lui Lina şi Ion Văcaru, familie modestă şi harnică din Tismana, se înţeleseră ca fraţii şi cumpărară casa, grosul venind de la Liliana. Şi s-a bucurat Liliana că i-am înţeles perfect iniţiativa când am felicitat-o că a evitat să ajungă casa lui Burtea o ruină ca atâtea altele câte zac prin oraş negăsindu-se cumpărători.
Liliana o duce bine în Franţa pe lângă un birou de avocatură şi alte firme de servicii, deci nu se ştie când va reveni în ţară. Dar gândeşte că ar fi bine ca pe lângă folosirea casei ca proprietar să-i dea imobilului şi o utilitate socială pe un proiect bine gândit. Până una-alta a lăsat-o pe sora cea mică să-şi împlinească acolo talentul ei prin grupul său de artă plastică.
Gabi Văcaru este cunoscută şi o respectată nu numai cei ce merg cu încredere la salonul ei de coafură şi frizerie pe care l-a deschis de mai mult timp. Ci şi cei care îi apreciază frumoasa evoluţie a carierei sale strălucite. S-a căsătorit cu prof. Vali Tâlvescu de la liceul de sport din Târgu Jiu, iar ea a urmat Facultatea de Arte Plastice din oraş, iată secretul frumoaselor coafuri sau frizuri care ies din mâna ei. Şi-a luat licenţa în arte plastice la renumita „Universitate de Vest” din Timişoara şi de aici până la înfiinţarea Grupului de Artă Plastică de la Tismana, aparţinând Şcolii Populare de Artă Târgu-Jiu, n-a fost decât un pas. Directorul şcolii populare, prof. Viorel Gârbaciu a venit special de la Târgu Jiu pentru a inaugura atelierul micilor talente din Tismana în sala fostului cabinet dentar al dr. Mioara Burtea.
Dani Popescu şi Gabriela Văcaru (Tâlvescu)
Intrând acum în noul „Salon” de pictură te izbeşte în primul rând varietatea expresiilor şi formelor artistice ale desenelor micilor cursanţi. Coloristica lucrărilor executate aici este una aparte. Nu s-ar fi gândit niciodată Traian Burtea ca după 35 de ani de la trecerea sa în nefiinţă, se va ridica de lângă casa lui o fată care cunoaşte secretele lui şi ale Polinei Butiuc, maestră în arta vopselelor pentru firele de lână folosite la renumitele covoare şi alte ţesături marca „Tismana”.
Polina Butiuc, fată săracă de plugar dar premiantă la şcoală înaintea copiilor de dascăli, era uzina chimică secretă a cooperativei „Arta Casnică”. A scrie pe hârtie reţetele ei era de neconceput, pentru că secretul rezistenţei în timp a coloristicii originale a artizanatului din Tismana era acesta: Traian Burtea folosea tehnica cromatică veche, ţărănească. Albeala pânzei se făcea de către femeile şi fetele familiilor Duicu şi lucrătoare din Mahala, în Zăvoiul Duiculeştilor. Însă „boiala” din plante, simplă sau în amestec cu culori „de prăvălie”, doar Polina o cunoştea. Şi nu exista în ţară fir galben de maramă mai frumos ca acela pregătit de ea în zeamă de coajă de măr pădureţ amestecată cu puţin ţipirig bine pisat. Învăţaseră toate de la Ion Duicu al bătrân, bunicul Linei şi străbunicul lui Gabriela, căsătorit cu Ana lui Tomoniu, zisă şi „Tomoneasa”, care era stră-stră-mătuşa mea.
Mirabela
Urmaşi fiind, pe a doua, respectiv a treia spiţă, am început o discuţie despre această cromatică a poporului român cu Gabriela când i-am vizitat atelierul de Artă Plastică de la Tismana. Am aflat cu surprindere că a învăţat ceva din această tehnică la facultate şi că are de gând să o repună în valoare. Mai mult, o interesează şi ornamentica ţesăturilor şi costumelor populare şi vrea să adune o mică bibliotecă de cursuri  de grafică a portului popular din principalele zone folclorice ale ţării. Şi  poate că va înfiinţa  un nou grup de artă grafică special, cursanţii creând modele noi de artă populară bazată pe simboluri specifice zonei.
Am fost bucuros să-i admir pasiunea pentru artă în general şi arta populară în special, ideile sale îndrăzneţe, dragostea faţă de obiceiurile şi tradiţiile zonei sub-montane a Podişului Getic, respectul ei faţă de patrimoniul nostru cultural. Trăim o epocă a kitsch-urilor de prost gust în portul popular, cu costume ţipătoare inclusiv la soliştii de muzică populară consacraţi. Fenomenul kitsch-ului e prezent şi în literatură, de aceea Gabriela a preţuit, la rândul ei, promovarea valorilor naţionale şi a literaturii de inspiraţie folclorică şi istorică prin Editura Semănătorul şi mai ales prin revista „Sămănătorul”, care a renăscut linia programatică a vechii reviste a lui Vlahuţă şi Coşbuc, gândită acum un secol, pe Valea Tismanei.
Denisa Miu
Azi tânjim după adevărata noastră artă populară, pierdută în firmele actualului capitalism sălbatic ce le oferă tinerilor un port popular pestriţ şi deşuchiat, purtat doar la manifestări artistice. Sau la festivaluri de folclor care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie, unde lumea care asistă vine de regulă îmbrăcată cu rebuturile magazinelor occidentale.
Cei care ne mai dăm seama de blasfemia pe care o trăim, trebuie să luptăm prin toate mijloacele pentru a ne  întoarce la marele patrimoniu ornamental şi cromatic al portului tradiţional pe care ni l-au lăsat strămoşii! V-aţi întrebat de ce prin vechile lăzi de zestre de prin sate găsim costume populare de parcă ar fi fost făcute ieri? Nici moliile nu le-au mâncat şi niciun fir nu s-a decolorat! Pânza lor şi firele sunt „boite” cu zeamă din plante naturale, arin, nuc, măr, gutui, cicoare, sovârv şi altele. Săpunul ţăranului era  săpunariţa iar dezinfectantul coteţelor era bozul.
Dacă am crea un atelier pentru producerea de sticluţe umplute cu „zemuri” naturale din Grădina Domnului, de cromatică diversă şi rezistentă la radiaţiile solare, mereu mai puternice de la an la an, n-am sparge noi piaţa textilă a occidentalilor care ne trimit în magazinele din România o vestimentaţie urât mirositoare şi numai bună de atras, muştele şi ţânţarii? De ce ne-ar impune Coana Europa „procedurile” ei şi nu ne-am impune noi tehnica noastră populară veche de mii de ani? Uitaţi-vă la snobismul televiziunilor create după model occidental, inclusiv ale fanfaronilor cu bani ce difuzează muzică populară. Te-apucă râsul când vezi că regizorii înşiră, pe fundalul unor melodii populare, un rând pestriţ de cântăreţi ţinând membrele inferioare ca pe nişte picioroange. Şi care fac figuraţie, monotonă şi  nesfârşită, repetitivă obsesiv şi stresantă: doi înainte, doi înapoi, doi înainte, doi înapoi… Sau, tot simetric, câte trei paşi târşiţi înainte-înapoi. Cine să-l înveţe pe Prigoană sau pe bălţaţii postului de manele că horele şi sârbele noastre româneşti tocmai prin anti-simetria cu care sunt create mişcările paşilor s-au impus la marile festivaluri mondiale de folclor?
Ciocăneşti, Suceava
Din fericire, micile idei de succes încep să prindă contur şi să se impună! Aţi auzit de comuna Ciocăneşti, judeţul Suceava? Acolo, Leontinei Ţăran, o femeie din sat, i-a venit ideea de a folosi modelele din portul popular tradiţional al zonei pentru zugrăvitul casei. A vorbit cu un zugrav mai priceput şi grafica a fost aplicată pe pereţii casei. A ieşit o frumuseţe! Primarul şi consilierii au legiferat atunci, ca fiecare casă nou construită sau renovată de acum încolo să fie decorată cu motive populare.      
Cine mai ştie câte stiluri arhitecturale sau simboluri trăsnite ale modelelor vestimentare s-au instalat vremelnic în ţara noastră sub marile imperii? Cu toate acestea, în zonele noastre folclorice arta şi tradiţia poporului român a triumfat întotdeauna!   

   
Nicolae N. Tomoniu, director revista „Sămănătorul”
Tismana, august 2014
Artă grafică românească la Ciocăneşti, Suceava


joi, 21 august 2014

Alex Berca, Mihaela Brîndușa Tudose - O nouă viziune asupra învățământului superior



Poate ar fi mai bine:
O nouă viziune asupra învățământului superior

Ani de zile, din 1950 (cel puțin) și până în prezent, învățământul superior a fost și continuă să fie închistat de o serie de reglementări mai mult sau mai puțin utile pentru absolvenții care devin cadre de conducere în cadrul economiei naționale la diversele sale niveluri.
În secolul 21 și, în special, în condițiile specifice ale contextului național (dar și al altor țări aflate în aceeași situație economică), absolvenții (programelor de licență și respectiv, masterat) ar trebuii să fie  îndrumați și să li se pretindă o cu totul altă viziune mult mai largă și mai profundă referitoare la dezvoltarea economică și marketingul național și internațional în special în condițiile geopolitice actuale și de perspectivă, a globalizării economice în general și a piețelor în special, a dinamicii burselor și a diferitelor valute naționale și internaționale, a noului rol pe care trebuie să-l aibă băncile naționale și instituțiile financiare internaționale în condițiile în care fluxul informațional este deosebit de rapid și exact, dar în același timp expus riscurilor de  fraudare în sistem cibernetic, care afectează sistemele conjuncturale pe un anumit timp.
O asemenea viziune mai largă a întregii imagini economice, tehnice și sociale depășește sistemul educației prezente și ca atare poate ar fi mai bine o nouă orientare, o nouă viziune cu influențe și efecte mai apropiate de necesitățile actuale și, în special, cele viitoare ale societății în ansamblu și a celei românești în mod specific.
În cadrul unor cursuri se fac referiri destul de vagi privind situația sărăciei pe plan mondial, se dau unele exemple statistice despre acest aspect la nivel național, dar nu se dezbate cu mai multă convingere, mai documentat și cu propuneri mai concrete referitoare la  modul în care s-ar putea ajunge la diminuarea sau chiar eradicarea unui asemenea fenomen socio-economic. Mult prea puțin se poartă dezbateri în cadrul seminariilor sau în cadrul unor cercuri cu caracter științific asupra relației existente în prezent între cultură, educație și sărăcie.
Prea puțin se fac referiri și sunt dezbătute aspectele corelațiilor existe între două științe: antropologie și etnografie. Poate ar merita să se acorde o atenție mai mare elementelor fundamentale și unora aplicative ale acestor științe folosindu-se exemple concrete din diversele colțuri ale țării unde se manifestă aspecte care ar putea să influențeze modul de gândire și de manifestare asupra evoluției social-economice, prin anumite obiceiuri specifice și același lucru chiar asupra activității economice la nivel internațional.
Noilor generații de absolvenți universitari și masteranzilor trebuie să li se formeze un spirit de a gândi cu o viziune spre viitor. Trebuie să li se incite spiritul, curajul de a pune întrebări și de a găsi cele mai utile răspunsuri.
Un rol deosebit ar trebuii să revină cursurilor de management care să-i îndrume pe studenți spre cele mai înalte obiective ale acestei preocupări; cursanților trebuie să li se prezinte funcția de conducere nu numai din punct de vedere teoretic, ci în contextul diverselor situații cu care se pot confrunta în viața de zi cu zi în calitate de conducători economici, sociali, politici, ș.a.m.d. În felul acesta se vor putea forma adevărații conducători cu reale și efective calități în muncă.
Foarte puțin, ca să nu spunem deloc, se pune accentul pe una din problemele esențiale ale muncii oricărui cadru de conducere și anume aceea de organizare personală în comparație cu aspectele ambiguității. Desigur acest aspect nu este nici simplu și nici ușor de realizat dar își poate găsi rostul în momentul în care apar diverse situații ambigue și care își cer o decizie urgentă și cât mai apropiată de o corectă rezolvare. Aici intervine rolul psihologiei muncii, care trebuie să devină un punct cheie al educației universitare economice și tehnice.
Nu mai puțin importantă ar trebuii să fie și relația dintre activitatea economică și filozofie. Chiar dacă la prima vedere pare (poate) un nonsens, ea are un substrat mult mai apropiat decât se pare și acest lucru l-a dovedit în multiple ocazii viața de zi cu zi. Foarte mulți dintre adevărații conducători de instituții centrale sau întreprinderi din oricare ramură economică vor înțelege mult mai bine care este sistemul de dezvoltare economică a activității lor, aportul activității de marketing, dinamica muncii din activitatea ce o conduc prin prisma înțelegerii fenomenelor social-politice și al concepției filozofice a perioadei în care trăim. Nimic nu poate fi mai concludent decât situația în care multe activități economice ajung la auto-distrugere prin faptul că nu se cunoaște și nu se desfășoară un sistem eficient de negocieri bazat pe cunoașterea diferiților parametrii sociali și economici specifici unui sistem filozofic al partenerilor naționali sau internaționali.
     Trăim într-o perioadă în care simpla învățare a unor reguli sau tehnici cu profil economic sau tehnic nu mai sunt suficiente; rutina trebuie înlocuită cu o nouă manieră de observare și interpretare a diverselor fenomene; conducătorii actuali și viitori trebuie ajutați, încă din anii universității, pentru a înțelege multe din următoarele aspecte: integritatea, apartenența la o echipă, atitudinea pozitivă și de entuziasm, modul de a avea un sens clar și eficient în cadrul unei comunicări cu parteneri de diverse niveluri, deschiderea și receptivitatea, gândirea creativă, spiritul de rezolvare a diverselor probleme, colaborarea fără a crea stări conflictuale, precum și crearea unor reale legături profesionale.
     Poate ar fi mai important dacă studenți ar înțelege și ar gândi în mod critic diversele aspecte ale problemelor ce apar în activitatea de zi cu zi și cum ar trebuii rezolvate aceste probleme.
    Cadrele didactice ar trebuii să devină adevărați stimulatori ai unei gândiri ”Renaissance”, în epoca actuală a revoluției internetului.
    În acest sens poate ar merita includerea și îmbinarea actualele programe educaționale cu diversele aspecte ale problematicilor ce pot apare în activitățile practice de zi cu zi, prin  creerea unor așa numite ”Jocuri” de decizie prin care să se dezbată diversele opinii privind modalitățile de soluționare optimă a diverselor probleme.
     Conform alineatului (4) din articolul 193 din Legea nr. 1/2011 privind educația națională, universitățile se clasifică pe trei categorii:
-      universități de cercetare avansată și educație;
-      universități de educație și cercetare științifică/creație artistică;
-      universități centrate pe educație.
    Hotărârea Guvernului nr. 789/2011 (privind aprobarea Metodologiei de evaluare în scopul clasificării universităților și ierarhizării programelor de studii) stabilește criteriile în baza cărora se realizează evaluarea (predarea și învățarea; cercetarea științifică; creația artistică, în cazul universităților de arte; relația universității cu mediul extern; capacitatea instituțională). În cadrul primei evaluări, Ordinul nr. 5262/2011 al ministrului educației privind constatarea rezultatelor clasificării universităților consemnează următoarea statistică: 13,3% universități de cercetare avansată și educație; 33,3% universități de educație și cercetare științifică/creație artistică; 53,3% universități centrate pe educație (fiind evaluate 90 de universități din România, dintre care 54 de stat și 36 private).
     Deși predarea și învățarea este primul criteriu de evaluare consemnat de cadrul legal, criteriului cercetării științifice i se acordă o mai mare importanță (deși au existat opinii conform cărora cercetarea științifica trebuie să fie un capitol autonom și nu trebuie subordonată educației). Mai mult, variabilele și indicatorii specifici predării-învățării se rezumă la: structura  personalului (de bază/asociat), numărul se studenți înmatriculați, numărul de candidați înscriși, numărul de absolvenți angajați în primele 12 luni de la absolvire, numărul de programe organizate cu universități din străinătate, numărul de programe organizate în limbi străine, cadre didactice și de cercetare din străinătate sau care dețin diplome eliberate de universități din străinătate.   
     Metodologia de evaluare nu se extinde și asupra calității și conformității metodelor didactice de învățare și evaluare, respectiv a mijloacelor de învățământ utilizate, fapt pentru care considerăm că acea clasificare a universităților pierde din valoare. Prin urmare, datorită criteriilor și indicatorilor adoptați, clasificarea universităților nu se focalizează pe rezultatele învățământului, ci doar pe principiile, metodele și  formele de organizare a procesului de învățământ, respectiv pe gestionarea resurselor umane, materiale și financiare (vizând cu prioritate nivelul finanțării din bugetul public).
Datorită „penalizării” financiare, universitățile românești s-au îndepărtat și mai mult de standardele clasificărilor internaționale (topul celor mai bune universități din lume având la bază variabile precum numărul de citări în publicațiile de specialitate, reputația în rândul oamenilor de știință, relația dintre studenți și cadrele universitare, numărul de premii primite de studenți sau profesori etc.). Conform QS World University Rankings (2013), față de rezultatele anului anterior, patru universități din Romania au căzut 100 de poziții in clasamentul Internațional (indicatorii cheie ai evaluării fiind cercetarea academică, calitatea predării, ponderea angajării absolvenților și gradul de internaționalizare).
În concluzie, considerăm că este apreciabilă dar nu suficientă clasificarea universităților din România. Poate ar merita o revizuire a programelor universitare și adaptarea lor la cerințele secolului în care trăim, pentru a fi în rând cu alte instituții similare de prim rang de pe plan internațional. În alte condiții competitivitatea acestor centre de cultură s-ar putea să ducă treptat spre marginalizarea lor în loc să fie evidențiate și apreciate după criteriile internaționale.

                Dr. Alex Berca                Dr.  Mihaela Brîndușa Tudose      
                       SUA.                    Universitatea „Petre Andrei”- Iași
    

Florian Văideianu - Schiţe din Gorj



Ghiţă Ciobanu şi Şareta lui cu catâr

Pensionarul fără pensie


Ghiţă Ciobanu din Baia de Fier, pensionar fără pensie este specialist local în involuţie. „Ocazional”, aşa după cum afirmă, execută „curse” cu… şareta pe ruta: Ieşirea din Peştera Muierii – Intrarea în Peşteră, cca. 1,5 km.
― Care este tariful pentru o persoană?
― Cât vrea fiecare, că nu-i fix…
Odată, cică l-a avut încărcat la capacitate maximă (cinci persoane), iar la coborâre  turiştii au întrebat cât trebuie să plătească.
― Cât vreţi… dacă vreţi îmi daţi, dacă nu… eu nu cer nimic.
Trei dintre cei transportaţi au spus la coborâre că nu vor să-i plătească şi au plecat râzând. Paguba îl urmăreşte mereu pe nea Ghiţă. În tinereţe a fost şofer – încă din  armată – pe la diferite întreprinderi. A lucrat pe diverse tipuri de maşini. Zice că ar putea ieşi chiar şi la pensie, are şi vârsta şi anii de muncă, numai că nu îi „găsesc” vreo şaptesprezece ani, pe care i-a muncit, dar nu ştie pe unde să întrebe.
― Pe la Petroşani mi-a spus o doamnă că nu depinde de ei… Aşa că mă descurc şi eu cum pot.
                       
                                               Florian Văideianu
                                                          jurist 


Octav Bancilă - Țărăncuță cu salbă şi pipă


Ultimul zâmbet

― 87 de ani a fumat mama. Câte o dată nici nu mai avea tutun, îşi umplea pipa cu frunze uscate de măr, gutui şi nu ştiu mai ce. Moştenise luleaua din moşi-strămoşi – ţâganii ăi bătrâni, care veniseră din India. Eu şi acum o păstrez, în amintirea mamei, este la casa cea veche.
Îi spusese o femeie de la Godineşti, o româncă: «Eliţa, vezi că omul tău, Mihai, dacă muri prin puşcăria comuniştilor, ca să-i ia auru’, precis că n-a avut lumânare. Şi asta e mare păcat. Degeaba aprinzi tu lumânări şi le dai de pomană, că pe lumea ailaltă tot n-ajung la el. Trebuie  să i-o duci  tu, aşa că ai grijă, când o fi… să ai lumânarea aprinsă şi să i-o dai cu mâna ta, când vă-ntâlniţi».
Acest gând a urmărit-o toată viaţa pe biata femeie, care, acum ajunsese la vârsta de 101 ani. Era tot pe picioarele ei, avea memoria bună şi încă mai fuma. Stătea toată ziua la umbră, pe un buştean, în bătătură, înconjurată de o droaie de copii, nepoţi şi strănepoţi. O iubeau toţi şi o respectau ca pe o sfântă. Noaptea nu prea putea să doarmă, n-avea somn, o mai dureau şi oasele, dar niciodată nu se văita.
Într-o noapte, cam pe la ora unu, se trezi, coborî din pat, cu gândul să meargă afară, aşa „pentru ea”. Fetele ei, nurorile şi nepoatele o simţiră şi se duseră cu ea afară, în curte.
― Stai mamă, că mergem şi noi cu dumneata, pune şi broboada asta mai groasă pe umeri, că-i iarnă şi ger mare…
Când intrară din nou în casă, bătrâna se urcă în pat,  se întoarse cu faţa spre perete, închise ochii şi zâmbii uşor, mulţumită. Toţi copiii, care o păzeau în fiecare seară cu lumânările pregătite, erau la picioarele ei.
― Mamă, ce vrei să faci?
Era Toma, băiatul Eliţei. Atunci femeia se întoarse pe spate, deschise ochii, îi privi pe toţi, pe rând, dar nu le vorbi. Ochii ei lăcrimară uşor, fără tristeţe.
Toţi cei din casă au înţeles evenimentul: mama lor se pregătea pentru plecarea fără întoarcere.
― Mamă, uite, ţine lumânarea asta aprinsă, ia-o în mână, să i-o duci lu’ tata!
Eliţa zâmbi, ochii săi se închiseră încet, oftă… Murise mulţumită.

               15 august 2014
      Adormirea Maicii Domnului
            Florian Văideianu - jurist - 
Ţigăncuşă cu basma
                                                  
Imagini: vizitaţi

luni, 18 august 2014

Iuliu Marius Morariu -Tendințe, direcții și metodologii în cercetarea istorico-istoriografică a viitorului

Iuliu Marius Morariu
Tendințe, direcții și metodologii în cercetarea istorico-istoriografică a viitorului
In this study, the author analises the way how in the future, the historical and historiographical research will evoluate, and presents the most important modifications that will appear in the research metodology, in the legislation of research, and in the structure of institutions which deposits archivistic material. There is analysed the way how materials provided from sites like facebook, twitter, yahoo or other socialisation sites, which contains materials like corespodence, can be deposited and valorified as historical sources in the reconstition of the biographies of the personalities from the future.
Key words: socialisation network, archive, research, laws.

                Cercetarea istorică și cea istriografică se constituie în elemente deosebit de importante și de utile pentru studiul evoluției societăților și pentru cercetări legate de viața oamenilor în anumite perioade. Pentru cercetarea contemporană românească, deschiderea unei părți destul de semnificative a arhivelor fostei Securități a constituit un element important, ce a deschis noi direcții în cercetare și a contribuit la elucidarea unor probleme (la fel cum, prin procese asemănătoare, s-a întâmplat și în alte state foste comuniste).
                Astăzi însă, în condițiile în care tehnologia evoluează într-o manieră galopantă și mijloacele de comunicare și de stocare a datelor nu mai sunt cele de acum 3 decenii, apare întrebarea: cum va arăta cercetarea istoriografică a viitorului? La rândul ei, ea circumscrie alte întrebări, precum: care vor fi izvoarele ei?; sau: care va fi procedura prin intermediul căreia se va putea ajunge la ea? ce statut va avea ea în cadrul bibliografiei?; sau: care sunt modalitățile de citare.
                Toate aceste întrebări, alături de alte chestiuni privitoare la instituțiile depozitare ale materialelor de cercetare în viitor, de politica și legislatura privitoare la folosirea lor, se vor înscrie în mod cert între preocupările arhiviștilor, istoricilor, dar și ale celor care vor fi parte a organului legislativ ce se va ocupa cu întocmirea legislației privitoare la această problematică în următoarele decenii.
                Pentru izvoarele de până acum, lucrurile sunt destul de clare. Fie la nivel general, prin volume aparținând unor autori specializați în cercetare[1], în care este prezentată clar metodologia cercetării științifice, fiind reliefate metodele corecte de citare sau de interpretae a datelor, fie la nivelul fiecărei științe în parte[2], unde autorii aplică regulile generale la particularitățile fiecărei științe în parte, oferind viitorilor autori adevărate template-uri, cei care doresc să întocmească un materisl beneficiază de adevărate Enciclopedii sau Ghiduri în domeniul lor. Ce-i drept, și aici există un adevărat hățiș metodologic, materializat în stilul Academiei Române, Chicago[3], Oxford[4], APA[5] sau altele, și uneori în hibrizi între una sau mai multe dintre aceste metode, din care autorii sunt uneori invitați să aleagă[6], iar alteori sunt condiționați să folosească corespunzător caracteristicile unuia dintre stiluri, în caz contrar, riscând să li se refuze publicarea. Cu toate acestea, putem afirma că aici lucrurile sunt totuși destul de clare, autorii având adesea la dispoziție șabloane după care să se ghideze în aranjarea în pagină a materialelor lor.
                Pentru cercetarea viitorului însă, sau chiar pentru cercetarea care se ocupă cu perioada contemporană, focalizându-se asupra ultimilor ani, există multe lucruri care nu sunt întru totul încadrate în tiparele metodologiei științifice. Dacă, de exemplu, citarea revistelor electronice este reglementată unanim de către toate stilurile, iar citarea informației provenite dintr-un e-mail a fost reglementată de cei de la Chicago Style[7], o metodologie destul de des utilizată, informațiile provenite în urma cercetării a diferite rețele de socializare (facebook, twiter etc.), nu dețin încă un astfel de statut. Ce-i drept, cu excepția stilului mai sus pomenit, informațiile provenite dintr-un email au statutul obișnuit al unei informații provenite de pe internet, citându-se în mod obișnuit, prin precizarea linkului, a datei și uneori și a orei accesării.
                Citarea unei informații de pe internet o plasează, conform metodologiilor și tendințelor, între informațiile de importanță secundară în raport cu sursele primare, provenite din izvoare arhivistice, sau din izvoare edite. Ce se va întâmpla însă când, peste ani, reconstituirea biografiei unei personalități va reclama valorificarea informațiilor provenite din cercetarea corespondenței purtate de aceasta în cadrul rețelelor de socializare? Va putea fi ea acceptată ca sursă primară, ca izvor istoric? În acest caz, care va fi metodologia de citare, care vor fi instituțiile depozitare de material arhivistic și care vor fi atribuțiile lor? Ba mai mult, cum se va realiza colectarea materialului, printr-un contract prealabil cu deținătorii respectivului portal, sau prin încheierea unor acorduri individuale cu urmașii fiecărei personalități, în urma căruia să se preleveze materialul considerat ca fiind de interes pentru cercetare? Care va fi perioada de timp de la deces, după care se va putea preleva materialul? Dar perioada care va permite cercetarea și publicarea lui sau accesul nerestricționat la informații?
                În mod cert, viitorul va pune instituțiile depozitare de material arhivistic în situația de a se adapta și de a-și crea baze de date conținând material electronic. Odată prelevate, se va găsi și o modalitate de a reglementa utilizarea lor și se va întocmi și o metodologie de cercetare. Cel mai probabil, chestiunile legislative privitoare la perioada în care un document va intra în patrimoniul public se vor prelua din legile deja existente și se vor aplica și la noile materiale.
Pe de altă parte, utilizarea informațiilor provenite din aceleași surse și în cadrul cercetărilor altor științe, unele conexe istoriei și omologarea unor mijloace de folosire a surselor de către autorii reprezentativi ai altor științe va duce apodictic la acceptare lor în aceeași formă și de către istorici.
Problema obținerii materialului e însă una mai dificilă și mai complicată decât pare la prima vedere. Încheierea unui contract individual și prelucrarea pe baza acestuia a corespondenței fiecărei persoane care prezintă interes pentru instituția depozitară ar însemna o muncă de Sisif. Pe de altă parte însă, încheierea unui contract universal cu deținătorii platformelor care stau la baza rețelelor sociale, cu patronii de la facebook, twiter, yahoo sau alțiii, și prelucrarea integrală a datelor dintr-o anumită zonă sau perioadă, urmată cel mai probabil de trierea lor ar pune problema dreptului la protecția datelor și ar putea târî fie pe conducătorii instituțiilor arhivistice, fie pe gestionarii rețelelor în procese interminabile cu urmașii acestor persoane. Așadar, chestiunea e una sensibilă și, cel mai probabil, va fi soluționată abia atunci când vor exista astfel de situații concrete.
Așadar, cercetarea istoriografică și cea istorică a viitorului, va avea de reglementat o serie de probleme, legate de sursele ce vor sta la baza ei și de folosirea lor. Ce-i drept, ele nu se constituie încă într-o problemă stringentă (cel puțin pentru spațiul românesc), însă într-un timp nu foarte îndelungat, problemele și întrebările pe care le-am ridicat în rândurile anterioare vor constitui substratul unor situații concrete, mai mult sau mai puțin asemănătoare celor ilustrate de noi. Din acest motiv, am considerat necesar prezentul și brevilocventul excurs. El aduce în față câteva probleme importante, încearcă să ofere și soluții și se constituie într-o incursiune în vasta problematică a cercetării istoriografice a viitorului, aflată într-un proces de definire și reglementare.    



[1] Cf., de exemplu: Adina Berciu Drăghicescu, Metoda alcătuirii unei lucrări ştiinţifice, în Arhivistica şi documentaristica,  http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/ 3cap1.htm, accesat 07. 08. 2014; Doru Cosici, Metodologia cercetării științifice- lucrări practice, Editura Mirton, Timișoara, 2003; Dumitru Muster, Metodologia cercetării în educație și învățământ- ghid în elaborarea și prezentarea de comunicări și lucrări metodico-științifice de grad, Editura Litera, București, 1985; Marin Ardelean, Metodologia elaborării tezelor de doctorat, Editura AcademicPress, Cluj-Napoca, 2007; Mihaela Șt. Rădulescu, Metodologia cercetării științifice- elaborarea lucrării de licență, masterat, doctorat, ediția a II-a, Editura Didactică și pedagogică, București, 2011; Ion Bordeianu, Metodologia cercetării științifice: note de curs, Ovidius University Press, Constanța, 2010; Leonora Caciuc, Metodologia cercetării științifice, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012; Ion Drăguțiou, Introducere în metodologia cercetării științifice: note de curs, Editura ,,Dimitrie Cantemir”, Târgu Mureș, 2009; Sanda Krausz, Metodologia cercetării științifice, Editura Universitas, Petroșani, 2007; Răducan Oprea, Inițiere în metodologia cercetării științifice, Galați University Ptess, Galați, 2008;
Aurel Pisoschi, Introducere în metodologia cercetării științifice, curs de inițiere, ,,Vasile Goldiș” University Press, Arad, 2005; Cristina Popescu, Tehnica muncii intelectuale – metodologia cercetării și elaborării lucrărilor științifice, Editura Ars Docendi, București, 2011; Matei Șimandan, Metodologia cercetării științifice, Editura Mirton, Timișoara, 2010; Gheorgeh Tauru, coord., Metodologia și anagementul cercetării științifice – teorie și aplicații, Editura Universitaria, Craiova, 2008; ***, Biblioteca pedagocică – din metodologia întocmirii lucrărilor științifice, Editura Biblioteca Centrală Pedagocică, București, 1985; Constantin Brtianu, Elaborarea, redactarea și susținerea lucrărilor de licență și de masterat, Editura Universitară, București, 2008; Umberto Eco, Cum se face o teză de licență – disciplinele umaniste, ediție revăzută, Editura Polirom, Iași, 2006.
[2] Iată câteva exemple: Vladimir Bacârea, coord., Metodologia cercetării științifice medicale, Târgu Mureș University Press, Târgu Mureș, 2009; Daniel Benga, Metodologia cercetării științifice în teologia istorică, Editura Sophia, București, 2005;  Idem, Metodologia studiului și cercetării științifice în teologie, ediția a II-a, Editura Sophia, București, 2003; Constantin Bogdan, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Vasile Goldiș University Press, Arad, 2002; Dumitru Ciucur, Metodologia cercetării științifice economice, Editura A. S. E., București, 1999; Adela Cojan, coord., Metodologia cercetării științifice medicale: curs universitar, Editura Universității ,,Lucian Blaga”, Sibiu, 2003; Anca Dodescu, Metodologia cercetării științifice economice, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2001; Olga Duțu, Metodologia cercetării științifice juridice: note de curs, Ediția a 2-a, Editura Fundațiiei ,,România de Mâine”, București, 2008; Mihai Epuran, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Fundației ,,România de mâine”, București, 2008; Ioan Galea, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport: sinteze și aplicații, Editura Universității ,,Aurel Vlaicu”, Arad, 2010; Gheorghe Ion Gheorghe, Metodologia cercetării științifice, dezvoltării și inovării, Editura Cefin, București, 2008; Gabriel Gheorghiu, Curs de metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Fundației Universitare ,,Dunărea de Jos”, Galați, 2003; Anton Ilica, Metodologia cercetării experimentale: ghid pentru lucrări metodico-științifice, Editura Universității ,,Aurel Vlaicu”, Arad, 2005; Silvia Imre, Lăcrimioara Popa, Daniela Lucia Muntean, Metodologia cercetării științifice farmaeutice: note de curs, s. n., Târgu Mureș, 2008;  Ștefan Maroti, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2008; Nicolae Mihai, Introducere în filozofia și metodologia științei, Editura Arc, Chișinău, 1996; Marian Miron, Metodologia cercetării științifice medicale, Edotura Lito U. M. F. T., Timișoara, 2004; Marin Niculescu, Metodologia cercetării științifice în educație fizică și sport, Editura Bren, București, 2003; Mihaela Păiși Lăzărescu, Metodologia cercetării științifice în învățământul primar și preșcolar, Editura Paralela 45, Pitești, 2011; Ion Petrescu, Metodologia cercetării științifice și elaborării lucrării de licență în management, ediția a II-a, Editura Lux Libris, Brașov, 1999; Gheorghe Răboacă, Metodologia cercetării științifice economice, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2007; Camelia Cristina Ștefănescu, Metodologia cercetării științifice în management, ediția a II-a, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2009;Ștefan Ioan Stratul, Metodologia cercetării științifice în medicina dentară: elemente, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2004; Sanda Toma-Urichianu, Introducere în metodologia cercetării științifice aplicată în activitățile motrice: note de curs, Editura Bren, București, 2010; Adrian Gagea, Recomandări privind redactarea și susținerea lucrărilor de licență în domeniul educației fizice și sportului, ediție revăzută, Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2003; Eugen Pay, coord., Ghidul absolventului: elaborarea, redactarea și susținerea proiectelor de diplomă: teste și probleme pentru examenul de licență: pentru specializările de inginerie meanică și industrială, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004; Grigore Posea, Îndrumător pentru redactarea lucrărilor de licență (monografii de localități, de unități administrativ-teritoriale, de regiuni geografice etc.), Editura Fundației ,,România de Mâine”, București, 2004.
[3] Pentru mai multe informații, a se vedea: http://www.chicagomanualofstyle.org/tools_citationguide.html, accesat 07. 08, 2014.
[4] Notes and references, în Concise Oxford Companion to the English Language, pe  http://www.encyclopedia.com/doc/1O29NOTESANDREFERENCES.html, accesat 07. 08. 2014.
[5] http://www.apastyle.org/, accesat 07. 08. 2014.
[6] Cum este, de exemplu revista Terra Sebus (http://www.cclbsebes.ro/muzeul-municipal-ioan-raica/terra-sebus.html, accesat 07. 08. 2014, secțiunea norme de publicare), care nu reprezintă însă un caz unicat. De asemenea, anumite instituții încearcă și ele adesea să își impună un stil propriu de citare, universal valabil pentru publicațiile editate sub patronajul lor sau pentru lucrările de cercetare cu valoare didactică întocmite în cadrul lor. Un astfel de exemplu este și Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca. A se vedea: http://nicolaeturcan.ro/index.php/ro/cursuri/metodologia-cercetarii-stiintifice-i, accesat 07. 08. 2014, unde profesorul Nicolae Turcan pune la dispoziția doritorilor un template și normele standatd pentru stilul Faculty of Orthodox Theology Style.
[7] Cf. http://www.chicagomanualofstyle.org/tools_citationguide.html, accesat 07. 08. 2014